Sunteți pe pagina 1din 25

PLANUL LUCRĂRII

1. INTRODUCERE

1.1. Notiuni generale de sintaxa (importanta, definitie)


1.2. Evolutia conceptului de sintaxa
1.3. Sintaxa si celelalte componente ale limbii:
1.3.1. - Sintaxa si morfologia
1.3.2. - Sintaxa si lexicologia
1.3.3. - Sintaxa si fonetica
1.3.4. - Sintaxa si semantica

1.4. Unitatele sintaxei


1.4.1. Partea de propozitie
1.4.2. (sintagma)
1.4.3 Propozitia
1.4.4. Fraza
1.4.5 Enuntul

2. RELATII SINTACTICE
2.1. Relativa de dependenta sau subordinare
2.1.1. Tipuri de relative dependenta
2.1.2. Modalitati de realizzare a relativi de dependenta
2.2. Relativa de nondependenta sau de coordonare
2.2.1. Jonctiunea
2.2.2. Juxtapunere
2.3. Tipuri de coordonare
2.3.1. Coordonarea copulativa
2.3.2. Coordonare disjunctiva
2.3.3. Coordonare adversativa
2.3.4. Coordonare concluziva
2.4. Relatia dintre coordonare si subordonare
2.5. Relatia de echivalenta sau apozitiva
3. CORDONAREA PRIN JUXTAPUNERE
1.1. NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

Sintaxa este partea structurii gramaticale (și a gramaticii ca studiu al acesteia ) care cuprinde
reguli privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în fraze.Comunicarea cu
ajutorul limbii se realizează prin această îmbinare sau punere în funcțiune a cuvintelor oferite de
vocabular (cu formele lor oferite de morfologie ).1 Studiul sintaxei oglindește atfel mecanismul viu de
funcționare a limbii ,felul cum,cu un număr mare ,dar relativ limitat de cuvinte ,se realizează un număr
infinit de propoziții și fraze concrete.
Prin sintaxă se înțeleg două realități: a) nivel al limbii, întrr-o concepție asupra organizării
stratificate,care,împreună cu morfologia formează gramatica unei limbi și b) disciplină a
lingvisticii,ramură a gramaticii care are ca obiect acest nivel ,adică „regulile privitoare la îmbinarea
cuvintelor în propoziții și în fraze2”sau,mai precis „regulile de îmbinare a cuvintelor în unități
sintactice3”.
Așadar sintaxa este capitolul lingvisticii care studiază propoziţia, ca unitate de bază a limbii,
legătura dintre propoziţii în frază şi sintagmă, ca element component al propoziţiei
Astfel,se disting două tipuri de sintaxe: cea a propoziției (numită și sintaxă majoră) și cea a
sintagmei (numită și sintaxă minoră).Sintaxa majoră este cea care stabilește regulile referitoare la
construirea propozițiilor și a frazelor utilizate în exprimarea conținutului gândirii și simțirii omului.
În ceea ce privește realizarea acestui scop,sunt folosite procedee dintre cele mai variate,care au
distribuție diferită în diferite limbi,dintre acestea amintim:accentul,flexiunea,prepozițiile,conjuncțiile,
ordinea cuvintelor,etc.
Sintaxa propoziției se ocupă cu studierea propoziției privită independent de legătura cu alte
propoziții.Această secțiune a sintaxei vizează următoarele mari probleme: clasificarea propoziţiilor
după scopul comunicării în propoziţii enunţiative şi interogative, la baza cărora se disting după
modalitate specii de propoziţii ca cele optative şi dubitative, potenţiale şi imperative; clasificarea
propoziţiilor în pozitive şi negative; clasificarea propoziţiilor după structura lor în propoziţii analizabile
şi neanalizabile, monomembre şi bimembre, simple şi dezvoltate, verbale şi nominale; studierea

1
M.Avram,Gramatica pentru toți, Editura Academiei Republice Socialiste România,București,1886,
[Avram,Gramatica]pag.237
2
Gramatica limbii romane,vol al II-lea,Editura Academiei ,București,1966,[GA,II]pag 7
3
C.Dimitriu ,Tratat de gramatică a Limbii Române,II,Sintaxa ,Institutul European ,Iași,[Dimitriu ,Tratat,II],p857.
părţilor de propoziţie în mod izolat (subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ
suplimentar) şi a raportului de coordonare dintre ele.
Sintaxa frazei este cea care studiază felul în care se unesc propozițiile pentru a alcătui fraze.
Ea se ocupă de propoziţii din perspectiva legăturii unora cu altele, distingând în primul rând
propoziţiile principale de cele secundare, aflate în raport de subordonare (propoziţiile subordonate pot
depinde însă nu numai de o principală, ci şi de o propoziţie care, la rândul ei, e subordonată faţă de
alta).
Raporturile sintactice sunt aceleaşi între părţile componente ale unei propoziţii ca şi între
propoziţiile unei fraze: raporturi de subordonare sau de determinare când dintre două elementele
acestuia depind unul de celălalt şi raporturi de coordonare când elementele respective stau pe acelaşi
plan, fără a depinde unul de altul. Identitatea raporturilor existente în propoziţie şi frază face ca şi în
studierea celor două unităţi sintactice să se întâlnească categorii similare: subiectului din propoziţie îi
corespunde în frază propoziţia subiectivă, atributului o atributivă, etc.; părţile de propoziţie coordonate
pot fi copulative, adversative, etc. ca şi propoziţiile coordonate.
Sintaxa studiază şi unele construcţii speciale care se întâlnesc şi în propoziţie şi în frază, cum
sunt construcţiile incidente, anacolutul sau procedee ca elipsa şi repetiţia.

1.2. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SINTAXĂ

În ceea ce privește conceptul de sintaxă,în literatura de specialitate nu există un punct de vedere


comun,varietatea semnificațiilor fiind generată,de cele mai multe ori ,de perspectiva prin care diferitele
școli sau orientări abordează cercetarea fenomenelor lingvistice.
Originea termenului „sintaxă” provine din grecescul„syntaxis”, abstractul verbal al lui
„syntasso”, care însemna „a construi, construcţie”.Apollonis Dyskolos, supranumit şi „părintele
sintaxei”,este cel care a introdus termenul în registrul gramatical cu această notă semantică,prin
celebrul sau tratat „Peri syntaxeos”,tradus mai târziu în latină prin „De constructione”(„despre
construcție),termenul fiind folosit în paralel cu cel de sintaxă până în secolul al-XIX-lea4.
„Gramatica, arată Bogdan Petriceicu-Haşdeu, are a face în specie cu forma, iar cu sensul numai
întrucât se atinge de relaţiuni logice între o formă şi alta. Cele două ramuri proprii ale gramaticii sunt
morfologia şi sintaxa, ambele având de obiect forma şi iarăşi forma. Din această perspectivă, sintaxa se
defineşte ca „teorie a formelor şi a înţelesului construcţiilor sintactice”, sau ca „teorie a relaţiilor5”.

4
Ion Diaconescu,Sintaxa Limbii Române ,Editura Enciclopedică,București ,1995,[Diaconescu ,Sintaxa],pag.7.
5
Ibidem ,pag.8
Orientarea către studiul unităţilor sintactice (propoziţia, părţile de propoziţie şi chiar sintagma),
al relaţiilor care se stabilesc între ele ( coordonare, subordonare ) şi al mijloacelor de exprimare
( gramaticale şi extragramaticale ) lărgeşte considerabil sfera de difuziune a obiectului sintaxei,
abandonându-se sau completându-se formula tradiţională de „constructio”. Astfel,ca parte componentă
a gramaticii,sintaxa,acumulează în obiecul său de investigație o gamă mult mai variată de aspecte
descriptive și normative,care,supraevaluate,îi conferă o poziție dominantă în raport cu morfologia.
Odată cu apariția primelor gramatici,conceptul de sintaxă este atestat în lingvistica românească
cu semnificația din gramaticile medievale și de mai târziu,care au servit ca modele.
Prezența sintaxei în raport cu morfologia (etimologia) sau cu fonetica și prozodia,deși în
cuprinsul gramaticilor cunoaște un spațiu mai restrâns,este marcată de fiecare dată într-un capitol
distinct prin termenii „sintacsis”, „sintactul”, „sintactica”, sintetica”.Alteori, se face apel la un
corespondent din fondul lexical românesc: încheiere, alături de sintactis, construcţie sau alcătuire,
alcătuirea cuvintelor, construcţie, întocmire, compunământ. Termenul de sintaxă se impune și se
generalizează ca expresie unică a unui concept gramatical după 1880 prin gramatica lui Piţia, 1881,
Robin, 1888, Lambrior, 1892-1893 şi Tiktin, 1893 ,în aceeași formă sau într-o formă asemănătoare
până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
De la primele gramatici şi până astăzi, sintaxa este definită, în mod explicit sau implicit, prin
obiectul său de studiu din perspectivă descriptivă sau normativă, în funcţie de scopul urmărit (didactic,
ştiinţific sau cultural) şi de tendinţele şi orientările lingvistice ale vremii. Ca o constantă, sunt cuprinse
în definiţia sintaxei următoarele elemente: îmbinarea cuvintelor, construcţia propoziţiilor şi a frazei,
reguli referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze, relaţiile care se stabilesc între cuvinte,
ordinea lor, apariţia unuia sau a altuia fiind condiţionată de aspectul descriptiv, normativ sau uzual al
demersului sintactic.
Câteva definiţii ale sintaxei vor ilustra cele de mai sus:
Ce este sintaxis? Este dreaptă a părţilor cuvântului întru sine încheiereşi adevărata pricină a cuvintelor
ce să încheie. (Eustatievici, 1757);
Acea cuviincioasă orânduială ce trebuie să aibă între dânsele părţile cuvântului. (Văcărescu,
1787);
Învăţătura cum să poată nesţine cuvintele cele osebite a le încheia într-ogrăire, să numeşte
sintaxis sau alcătuirea cuvintelor. (Tempea, 1797);
Sintaxa, alcătuirea cuvintelor, aceasta ne învaţă cuvintele cele chilinedeosebite a le alcătui şi
spre întreagă înţelegere a le aduce. (Diaconovici Loga, 1822);
Sintaxul este partea aceea a gramaticii care ne arată relaţia şi cuviinţazicerilor ce au între
dânsele şi cum să le aşezăm una lângă alta ca să facă un cuvânt după însuşirile şi firea unei limbi.
(Eliade, 1828);
Sintaxa ne învaţă cum să orânduim părţile singuratice ale vărbirii sprea forma construcţiuni şi
cum să orânduim propoziţiile. (Laurian, 1840);
Sintaxa tratează despre clasele şi formarea frazelor. (Tiktin, 1893);
Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor între
propoziţii şi fraze. (Gramatica, II);
Sintaxa se ocupă de studierea relaţiilor între cuvinte, de normele şi tipurile acestor relaţii, de
structura şi valoarea unităţilor sintactice. (Bulgăre, 1968);
Sintaxa studiază regulile de îmbinare a cuvintelor în unităţi sintactice. (Dimitriu, 1982).
Fiind acceptată împreună cu morfologia ca parte a gramaticii, sintaxa nu poate fi prezentată
numai ca un inventar de reguli sau norme privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze,
deoarece obiectul şi mecanismul său de funcţionare sunt mult mai complexe, iar regulile nu au
totdeauna rolul dominant în organizarea structurilor sintactice, compatibilitatea lor fiind validată de
relevanţa unităţilor constitutive, a relaţiilor pe care le contractează şi a funcţiilor pe care le actualizează,
în strânsă dependenţă cu nivelul la care se proiectează şi uneori, cu registrul stilistic căruia îi aparţine
comunicarea.
Ca o condiție sine qua non ,se știe faptul că în orice definiție trebuie să se opereze întodeauna cu
unități sau cu relevanţă în sfera noţiunii pe care o definim.Din această perspectivă,fonologia se va
ocupa cu studiul fonemelor, lexicologia, cu studiul lexemelor, morfologia, cu studiul morfemelor,
pentru că în aceste unităţi sunt relevante pentru nivelurile respective. În definiţia sintaxei, însă, se
operează cu mai multe entităţi: cuvinte, propoziţii, fraze.
Referitor la definiţia dată în Gramatica Academiei II, se pot formula două observaţii: una de
ordin categorial şi alta de ordin structural.
Cuvintele, din perspectivă sintactică, pot fi funcţionale, când îndeplinesc condiţiile de analiză şi
afuncţionale, când nu au calitatea de unităţi sintactice, având rolul de auxiliare semantice, morfologice
sau sintactice. Cuvântul, în accepţiunea lui obişnuită, ţine de sfera vocabularului, la nivelul sintaxei
dovedindu-se a fi inoperant, neadecvat.Sintaxa nu operează,așadar cu cuvinte ci cu unități relevante
pentru acest nivel : părţi de propoziţie, sintagme, propoziţii, fraze, structurate ierarhic .Dintre
acestea,unitatea sintactică minimală,ireductibilă la acest nivel o reprezintă partea de propoziție ( atât în
operațiile de analiză,cât și în cele de sinteză) și nu cuvântul , aşa cum, de altfel, se recunoaşte, cel
puţin practic, în toate lucrările de sintaxă.
Privită sub aspect structural, definiţia sintaxei este susceptibilă de două observaţii: prima,
definiţia este formulată unilateral, numai din perspectiva emiţătorului, ca proces genetic, de sinteză,
perspectiva receptorului fiind omisă şi o dată cu aceasta şi procesul de analiză, cele două procese
(analiza şi sinteza) fiind inerente oricărui act de comunicare. Cea de-a doua observatie constă în faptul
că , din ierarhia unităţilor sintactice implicate în definiţie este eludată sintagma, unitate la al cărei nivel
se produc procesele de selecţie şi de combinare a părţilor de propoziţie, ca unităţi constitutive ale
sintagmei şi nu ale propoziţiei.
Putem defini așadar sintaxa ca și partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice,
al raporturilor sintactice și al funcțiilor sintactice pe care le actualizează6.
Sintaxa are ca obiect de studiu unităţile sintactice privite dintr-o dublă perspectivă: relaţională
şi funcţională. Perspectiva relațională pune în evidenţă elementele de expresie, iar cea funcţională,
elementele de conţinut ale unităţilor sintactice, mijloacele de exprimare distribuindu-se în raport cu
trăsăturile structurale ale fiecărei unităţi.

1.3. SINTAXA ŞI CELELALTE COMPONENTE ALE LIMBII

Limba constituie un sistem în cadrul căruia funcționează mai multe subsisteme interrelaționate ,
„încât delimitarea netă a unora dintre ele devine o operație dificilă,deoarece fiecare dintre ele are
reflexe și corespondnțe în celelalte7”.
Sintaxa ocupă o poziție superioară în ierarhia nivelurilor limbii,deoarece implică direct sau
indirect și celelalte niveluri ale limbii: fonologic, morfologic, lexical şi semantic.
Relaţia sintaxei cu celelalte componente ale limbii se fundamentează pe principiul
interdependenţei sau al intercondiţionării elementelor constitutive ale unui sistem.Astfel,din punctul de
vedere al acestui principiu,pe de o parte funcționarea mecanismului specific fiecărui compartiment este
condiționată de sintaxă,iar pe de altă parte,aceasta este condiționată în selectarea şi organizarea
structurală a unităţilor sintactice, de celelalte compartimente.

1.3.1. SINTAXA ŞI MORFOLOGIA.

Morfologia este partea gramaticii care studiază forma cuvântului, modificările formei și ale
conținutului, valorile gramaticale exprimate prin formele cuvântului. Morfologia, urmărește cuvântul
sub aspectul variației formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin
6
Rodica Nagy,Sintaxa limbii române actuale-unităși,raporturi și funcții,Ed.Institutul European,Iași,2005,
[Nagy,Sintaxa],pag 9.
7
Ibidem,pag 14.
opoziție cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor și funcțiile pe care acestea le iau în cadrul
combinațiilor.
În lingvistica tradiţională, sintaxa şi morfologia sunt considerate a fi părţi ale structurii
gramaticale, legate printr-un raport de complementaritate. Morfologia este cea care cuprinde regulile
privitoare la modificarea formei cuvintelor, iar sintaxa regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în
propoziţii şi fraze.
Relația dintre sintaxă și morfologie este una de complementaritate,astfel că, fiecare beneficiază
de mijloacele celuilalt sistem în organizarea și funcționarea propriului sistem8.Legătura sintaxei cu
morflogia se actualizează însă în primul rând în actul comunicării ,combinațiile de cuvinte ”morfo-
sintactice”antrenând flexiunea realizată pozitiv sau negativ9.
Astfel, sintaxa, în baza trăsăturilor de ordin funcţional al cuvintelor, participă la identificarea şi
definirea claselor lexico-gramaticale de tip părţi de vorbire, care constituie obiectul de analiză al
morfologiei. În propoziţia „A venit vara”, cuvântul vara, cu funcţie de subiect, se va defini ca
substantiv, iar cu funcţia de complement circumstaţial de timp, se va defini ca adverb.
Din perspectivă sintactică, prepoziţia este un auxiliar cu care se exprimă raporturile de
subordonare şi de coordonare la nivelul frazei.
Cuvântul până, în propoziţia „Am dormit până seara”, este prepoziţie, iar în fraza „Am dormit
până s-a înserat”, este conjuncţie.

Un rol important revine mijloacelor de natură sintactică care servesc la exprimarea flexiunii
analitice nominale şi verbale: prepoziţiile în flexiunea cauzală („L-am văzut pe Andrei”), verbele
auxiliare în flexiunea verbală, în structura unor moduri şi timpuri compuse („ai cânta”, „ai cântat”, „vei
cânta”, „ar fi cântat”), precum şi a diatezei pasive („sunt ajutat”), adverbele în componenţa gradelor de
comparaţie („mai frumos”, „tot aşa de frumos”, „foarte frumos”), conjuncţia „să” în paradigma
conjunctivului („să cânt”), iar prepoziţia „a” în cea a infinitivului („a cânta”).
Ordonarea topică a unităţilor sintactice reglementează formal procesul articulării; astfel, în
sintagma substantiv + adjectiv, acordul apare pe lângă substantiv („copilul vesel”), pe când în aceeaşi
sintagmă, însă ordonată invers, adjectiv + substantiv, articolul apare pe lângă adjectiv („veselul copil”).
De asemenea, în funcţie de topică, se determină formele adjectivului demonstrativ („copilul acesta –
acest copil”), precum şi apariţia, prin reluare sau anticipare, a formelor neaccentuate ale pronumelor
personale în cazurile dativ şi acuzativ („am citit cartea – cartea am citit-o”; „dau cărți copiilor –

8
Diaconescu,Sintaxa,p 37
9
Dimitriu ,Tratat,II,p836
copiilor le dau cărți”). De fapt, întreaga problemă a reluării şi anticipării este un fapt de morfosintaxă.
Acordul adjectivului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat se manifestă ca rezultat al
unui proces combinatoriu de tip sintactic, în cadrul căruia determinatul impune trăsăturile sale de
expresie (morfologice) determinantului („această carte interesantă – aceste cărţi interesante”); aceluiaşi
regim se supune şi adjectivul cu funcţie de nume predicativ propriu-zis sau secundar: „Cartea este
interesantă – Cărţile sunt interesante”; „Fata a plecat tristă – Fetele au plecat triste”. Acordul după
înţeles sau prin atracţie este consecinţa tot a unui fenomen sintactic: în relaţia cu bază predicativă nu
mai este angajat subiectul, ci unul dintre dominanţii săi: „Jumătate dintre ei au plecat”; „Niciunul nu
dormeam”; sau este angajat un singur subiect: „Era odată un moşneag şi o babă”. În cazul recţiunii,
modificările formale ale determinantului nominal sunt impuse de regimul antecedentului: prepoziţie +
substantiv în genitiv: „împotriva frigului”; în dativ: „graţie succesului” sau în acuzativ: „despre viaţă”;
adjectiv + substantiv în dativ: „dăunător sănătăţii”; verb + substantiv în acuzativ: „citesc o carte”.
Prin variațiile de expresie ale cuvintelor,la rândul său,morfologia devine un suport indispensabil
al sintaxei.În primul rând,părțile de vorbire (clasele morfologice) sunt cele care servesc ca bază a
părților de propoziție: substantivul-subiect, verbul-predicat, adjectivul-atribut, adverbul-complement,iar
in al doilea rând, apartenenţa la una din clasele morfologice capătă relevanţă în definirea şi clasificarea
categoriilor sintactice: atributul determină un substantiv sau un substitut al substantivului, numele
predicativ apare pe lângă un verb copulativ, complementul, pe lângă un verb sau un adjectiv.
Așadar,pentru funcția sintactică a determinantului ,calitatea morfologică a termenului regent este
decisivă.
În raport cu distincţiile formale ale fiecărei clase, se pot opera, în cadrul părţilor de propoziţie
sau al propoziţiilor subordonate o serie de clasificări.
Atributul, în funcţie de părţile de vorbire prin care se exprimă poate fi substantival, genitival, în
dativ sau în acuzativ (prepoziţional); aceeaşi clasificare o urmează şi numele predicativ. Dar legătura
cea mai strânsă dintre morfologie şi sintaxă se manifestă în flexiunea cazuală, realizată ca expresie a
relaţiilor sintactice de determinare care se stabilesc între părţile de vorbire în calitate de determinat şi
părţile de propoziţie în calitate de determinant; o dată cu aceasta, flexiunea cazuală devine un indicator
de bază nu numai relaţional, ci şi funcţional. În virtutea acestei calităţi, nominativul, în relaţie cu un
verb, va actualiza funcţia de subiect, genitivul, în relaţie cu un substantiv, funcţia de atribut, vocativul
fiind un caz incident, nerelaţional, fără rol integrator, nu va actualiza nici o funcţie sintactică.
O serie de trăsături morfologice ale unui termen regent condiţionează valorile şi funcţiile
sintactice ale termenului determinant (o parte de propoziţie sau o propoziţie). Astfel, opoziţia personal-
nonpersonal a modurilor verbale stă la baza opoziţiei predicativ non-predicativ, după cum trăsătura de
impersonal constituie condiţia actualizării funcţiei de subiect la nivel de frază. Opoziţia activ-pasiv, în
plan morfologic, stă la baza opoziţiei funcţiilor de subiect-complement de agent, în plan sintactic.
Realizarea funcţiei de complement al comparativului este favorizată de prezenţa unui adjectiv sau
adverb la gradul comparativ. Forma articulată sau nearticulată a unui substantiv are relevanţă asupra
subordonatelor atributive determinative şi exclamative.
În condiţiile existenţei în mod explicit a mărcilor de tip cazual, organizarea topică a unităţilor
constitutive ale unei propoziţii este mai liberă: ” El mănâncă o prăjitură. / El o prăjitură mănâncă. / O
prăjitura el mănâncă.”, variaţiile topice răspunzând unor condiţii de ordin stilistic.

1.3.2. SINTAXA ŞI LEXICOLOGIA


Totalitatea cuvintelor care există şi care au existat, cândva, într-o limbă oarecare formează
lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiază componenta lexicală a unei limbi poartă
numele de lexicologie (termen împrumutat din fr. lexicologie, în a cărui primă parte recunoaştem grec.
lexis, care înseamnă ”cuvânt”). Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază
vocabularul unei limbi la un moment dat al existenţei ei (de obicei momentul actual) şi o lexicologie
diacronică sau istorică, al cărei obiect de cercetare îl constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului
de-a lungul timpului şi în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane.

Relaţia dintre sintaxă şi lexicologie se fundamentează pe capacitatea unităţilor lexicale (a


cuvintelor) lexematice și categorematice10,dotate cu sens lexical și categorial (substantive, adjective,
verbe, adverbe, pronume)care transmit o informație semantică ,de a îndeplini funcții sintactice ,pe de o
parte,și pe capacitatea cuvintelor morfematice și sincategorematice de a îndeplini funcții de marcă la
nivel sintactic,pe de alta parte11.
Calitatea de auxiliare sintactice este satisfăcută de acele cuvinte care participă la exprimarea
relaţiilor şi a funcţiilor sintactice: prepoziţiile, locuţiunile prepoziţionale, la nivel sintagmatic,
conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale, la nivel frastic.
După structură, unităţile lexicale pot fi simple sau complexe (compuse sau locuţiuni).
Identificarea, definirea şi distribuţia lor în clase lexicale este realizează cu ajutorul unor operatori de
natură sintactică.
Din acest punct de vedere , pentru această operație , relevantă este posibilitatea de angajare
într-o relaţie sintagmatică (liberă), de comutabilitate şi de actualizare a unei funcţii sintactice la un
10
Dimitriu,Tratat,pag.860
11
Nagy,Sintaxa ,pag 16
nivel (sintagmatic sau frastic).
În acest fel, secvenţa „coada șoricelului” oferă două posibilităţi de analiză. Dacă cei doi termeni
sunt legaţi printr-o relaţie de determinare sintactică şi fiecare este expresia unei funcţii, li se constituie
într-o unitate sintactică analizabilă la nivel sintagmatic: „Coada șoricelului era cenușie şi subțire”. Pe
de altă parte, dacă cei doi termeni nu sunt legaţi printr-o relaţie de determinare sintactică, liberă, ci
printr-o relaţie fixă, stabilită dinainte (in absentia), care nu are capacitatea de a genera o funcţie
sintactică, secvenţa se va constitui într-o unitate lexicală complexă, analizabilă la nivelul părţilor de
propoziţie, ca un cuvânt compus monoreferenţial şi monofuncţional: „Coada șoricelului este o plantă”.
Prin aceeaşi operaţie de analiză se identifică şi unităţile lexicale de tip locuţional: „El bate toba cu un
ciocănel / El bate toba că a ajuns diplomat”.
În definirea statutului lexical al unităților de acest gen ,un important rol îi revine tot unui factor
de natură sintactică şi anume contextului, relaţiilor prin care se leagă de termenii învecinaţi, fie ca
determinat, fie ca determinant.
În procesul de formare a cuvintelor prin compunere, lexicologia beneficiază, în cea mai mare
măsură, de aportul sintaxei prin regulile de combinare a cuvintelor la nivel sintagmatic: juxtapunerea:
„articol program”, „literar muzical; flexiune cazuală: „Poiana Ţapului”, ciuboțica cucului; prepoziţii şi
conjuncţii coordonatoare copulative: „Facultatea de Științe Umaniste”, „Editura Didactică şi
Pedagogică”.
Condiţia sintactică se dovedeşte a fi decisivă în stabilirea statutului unui cuvânt și în conversiune. Un
adjectiv devine substantiv o dată cu eliminarea determinatului nominal:
Copilul silitor are note bune. / Silitorul are note bune.; Omul înţelept își face vara sanie și iarna car. /
Înţeleptul își face vara sanie și iarna car.
Când determină un verb devine adverb: „El are o scriere frumoasă / El scrie frumos”.
Un pronume sau un numeral capătă calitatea de adjectiv, când determină substantivul substituit
iniţial: „Acesta este cățelul meu. / Acest animal este cățelul meu”; „Au plecat trei / Au plecat trei elevi”.
Așadar , conversiunea se produce în cadrul unui mecanism sintactic.
Pe de altă parte ,sintaxa, constituie o importantă sursă de îmbogățire a câmpului lexical cu noi
cuvinte rezultate prin contragerea unor unităţi sintactice de la nivelul frastic, propoziţional sau
sintagmatic, la nivelul părţilor de propoziţie, în calitate de unităţi frazeologice sau locuţiuni, ce definesc
domeniul expresivităţii prin noile semnificaţii pe care le îmbracă în decursul evoluţiei lor istorice: „El
era un om cumsecade”; „Era cu bagare de seamă”; „Avea în priviri pe vino-coace”; „El este un om de-l
pui la rană”; „Şi-a bătut capul şi și-a luat inima -n dinți”.
Ca parte a componentei sintactice,la rândul său, lexicul ajută la convertirea structurii de
adâncime în structura de suprafață prin regulile de transformare care i se aplică.
În acest proces, trăsăturile de ordin lexical ale claselor de unităţi pot influenţa condiţiile de
selecţie a regulilor sintagmatice, ceea ce limitează posibilităţile combinatorii ale claselor lexicale. În
această manieră, un adjectiv poate să însoţească în calitate de determinant, orice substantiv. În relație cu
alte clase lexicale(proonume,numerale,verbe) nu pot fi satisfacute aceleași posibilități. Aceleaşi
restricţii se constată şi în distribuţia adjectivului în calitate de regent cu alte clase lexicale.
Sintaxa constituie o sursă permanentă de îmbogățire a lexicului prin structuri fixe ,decupate din
cadrul frazei sau al propoziției ,structuri impuse prin tradiție și devenite „discurs repetat12”.

1.3.3. SINTAXA ŞI FONETICA,FONOLOGIA


Fonetica (din grecește, φωνή phone: sunet, voce) este studiul sunetelor produse de vocea
umană. Fonetica analizează aspectul fizic al sunetelor, de la articulare până la percepție.

Lingvistica modernă face deosebirea între fonetică și fonologie. Fonetica studiază articularea
sunetelor și procesele de percepție implicate, fiind mai aproape de nivelul fizic al vorbirii. Fonologia
(numită și fonetică funcțională) se ocupă de sistemul de sunete ale unei anumite limbi și de rolurile lor
în diferențierea între cuvinte.
Relaţia sintaxei cu fonetica sau cu fonologia se manifestă atât în actul de comunicare orală,
printr-un sistem de norme ortoepice, cât şi în actul de comunicare scrisă, printr-un sistem de norme
ortografice, în baza cărora se actualizează, la nivelul expresiei, trăsăturile distinctive ale unităţilor de
conţinut sau, din perspectiva generativ-transformaţională, se interpretează, la nivelul structurii de
suprafaţă, secvenţele produse, prin componenta sintactică, în structura de adâncime.
Intonația fundamentală,marcă suprasegmentală de natură fonetică ,distinge propozițiile
enunțiative,interogative,retorice,imperative,pe de o parte,iar pe de altă parte, poate apărea ca anexă a
unora dintre intonațiile fundamentale13.

Principiul sintactic se ocupă cu reglementarea normelor de scriere a cuvintelor în raport cu


trăsăturile de ordin structural pe care le prezintă în ierarhia unităţilor sintactice analizabile sau
neanalizabile. Pe baza acestui principiu ,ortografia beneficiază de reguli care dirijează reprezentarea
grafică a secvenţelor omofome şi a formelor conjuncte ale pronumelor personale şi reflexive.
Astfel, se va scrie „binecrescut”, când adverbul „bine” îşi pierde autonomia sintactică, devenind
12
Nagy ,Sintaxa,pag 16.
13
Dimitriu,Tratat,p 939-940
element de compoziţie „manierat” şi „bine crescut”, când adverbul îşi păstrează autonomia sintactică,
îndeplinind funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod. La fel „bunăstare” şi „bună stare”,
„binecunoscut” şi „bine cunoscut”, „o dată” şi „odată”, „decât”, şi „de cât”, „oricând” şi „ori când”, etc.
Cunoașterea principiului sintactic, în ceea ce privește scrierea formelor conjuncte ale
pronumelor personale și reflexive se dovedeşte a fi de o considerabilă utilitate în transmiterea şi
receptarea corectă a mesajului scris: „ia-ţi (cartea)” , „i-aţi (urmărit)”; „iar spune” , „i-ar spune”; „nu
mai privi” , „nu m-ai privi”; etc.
În interpretarea secvențelor omofone,un factor-cheie îl reprezintă contextul ,după cum
urmează: „Au venit odată copiii ”, „Au venit o dată copiii.”.
Aranjamentul topic al pronumelor personale şi reflexive cu forme neaccentuate în poziţie
proclitică sau enclitică, în cele mai multe situaţii, expresia fonetică: „îmi ia – ia-mi”; „îl privește –
privindu-l”; „îşi aminteşte – amintindu-şi”, alteori, poziţia şi natura determinantului, ca factor sintactic,
condiţionează apariţia, în poziţie enclitică, a morfofonemelor cu rol de articol hotărât.
Această normă se dovedește a fi foarte importantă deoarece prin intermediul ei se
reglementează scrierea cu doi sau trei „i” în finala substantivelor masculine la nominativ acuzativ
plural. Astfel, vor purta totdeauna marca definită a determinării substantivele precedate de adjectivele
„toţi”, „înşişi”, şi de numeralele colective „amândoi”, „câteştrei”: „toţi oamenii”, „înşişi scriitorii”,
„amândoi copii”, câteştrei fraţi”. Aceeaşi marcă va caracteriza şi substantivele urmate de un adjectiv
demonstrativ sau posesiv: „elevii aceştia”, „copiii noştri”.
Mărcile raportuale fonetice -pauza,intonația,accentul în context obligatoriu14utilizate în asociere
cu alte mărci,apar la diferite raporturi sintactice -de inerență,de coordonare,apozitiv,de
subordonare,intențional,explicativ15.
În limba vorbită, organizarea topică a unităţilor sintactice poate determina în funcţie de
structura fonetică a cuvintelor, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel propoziţional, o distribuţie
silabică distinctă de cea din limba scrisă:
Limba scrisă: „El a ve-nit a-cum a-ca-să”.
Limba vorbită: „E-la ve-nit-a-cu-ma-ca-să”.
Operând schimbări de topică ale unităţilor constitutive, se va observa că, în timp ce în limba
scrisă se menţine structura silabică, în limba vorbită, aceasta variază în raport cu modificările produse:
Limba scrisă: „A-cum a ve-nit el a-ca-să”.
Limba vorbită: „A-cu-ma ve-ni-te-la-ca-să”.

14
Dimitriu ,Tratat,p 1134-1136
15
R.Nagy,Sintaxa,p 18
Ceea ce este de observat în acest caz este faptul că, deşi distribuţia silabică este diferită,
numărul de silabe este acelaşi.
Ca rezultat al factorilor asimilatori, acţionate de procesele combinatorii de tip sintactic în limba
vorbită, cu reflexe însă şi în cea scrisă, se produc în zonele de incidenţă sau de junctură ale cuvintelor,
o serie de modificări ale expresiei lingvistice, în care sunt antrenate, de regulă, cele două sunete (vocale
sau consoane) în contact. Fenomenul este cunoscut, în lingvistică, sub denumirea de fonetică sintactică
şi cuprinde în sfera sa de manifestare variaţii ale unităţilor fonice, care nu afectează semnificaţia sau
organizarea structurală a unităţilor.
Mai frecvent, se întâlnesc trei tipuri de modificări ale expresiei fonice:
Eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete din finala antecedentului ca acţiune regresivă a
fenomenului de asimilare exercitată de iniţiala succedentului. Acest proces caracterizează limba
vorbită: „Poate c-a împidicat-o ceva”, „v-aţi îmbrăcat”, „s-ar putea”; precum şi a unor prepoziţii şi
conjuncţii: „într-o zi”, „vrea s-alerge”, „bine c-a venit”.
Eliziunea poate antrena şi vocala iniţială a celui de-al doilea termen în condiţii de fonetică
sintactică: „intră-n bucătărie”, „s-a-ndeletnicit”, „nevoia te-nvaţă ”.
Un alt fenomen care are o mare frecvență în limba vorbită este constituit de schimbarea
trăsăturilor articulatorii ale sunetului din finala antecedentului sub influenţa asimilatorie a sunetului din
iniţiala succedentului: „La Sânzieni ne ducem în pădure”; „M-am sculat, am făcut focu’, m-am dus la
bucătărie, am pus dă ciorbă”.
Organizarea topică a unor unităţi sintactice prilejuieşte apariţia în poziţie enclitică sau
proclitică, a unor vocale zise de legătură (u, î, o), prin care se asigură condiţiile necesare articulării
fonice: „cititu-ţi-am”, „lăsându-i”, „îţi scrie”, „îs ardelean”, „cultura daco-romană.

1.3.4. SINTAXA ŞI SEMANTICA

Semantica (din limba greacă: σημαντικός, semantikós = semnificație, înțeles) este o ramură a
lingvisticii care studiază sensul cuvintelor și propozițiunilor, având ca scop să clarifice în ce măsură
sensul și semnificația noțiunilor complexe pot fi derivate din simbolurile cele mai simple ale
limbajului, sprijinindu-se pe regulile sintaxei, fără a se identifica însă cu aceasta. Între semantică și
sintaxă există același raport ca între fond și formă.
Se știe faptul că între structura sintactică a unei limbi și structura sa semantică există o tendință
manifestată în grade diferite de corespondență, ceea ce nu înseamnă ca nu este necesară o separare
metodologică a acestor două domenii. Sintaxa operează cu unități sintactice marcate printr-un sens, iar
semantica operează cu unități semice a caror semnificatie se actualizează numai în context, prin
angajarea lor în procese de natură sintactică16.
Relația dintre sintaxă și semantică este una de solidaritate si de intercondiţionare. Organizarea
semantică are în vedere procesele de selecţie a unităţilor semantice şi este o organizare extrinsecă, prin
care se asigură funcţia referenţială, pe când organizarea sintactică vizează însăşi elaborarea expresiei
lingvistice, ca operaţie intrinsecă, prin care se actualizează o anumită semnificaţie17. Corespondenţa
dintre sintaxă şi semantică se bazează, așadar, pe corespondenţa dintre relaţiile care se stabilesc între
unităţile sintactice şi cele semantice.
Putem afirma faptul că în aceeași manieră în care organizarea structurală este un factor de
coeziune semantică și sensul este un factir de coeziune sintactică.
Poziţia dominantă a sintaxei se relevă în funcţia ei structurală, prin care unităţile semantice sunt
ordonate şi integrate, din planul virtual, abstract, în planul actual, concret al actului de comunicare. În
acest proces, sintaxa transpune în planul limbii, relaţiile care există între obiecte şi însuşiri, între
obiecte şi acţiuni, sub forma unor structuri propoziţionale sau frastice.
Ansamblul relațiilor care se stabilesc între unitățile semantice precum și funcțiile pe care
acestea le actualizează la nivel sintactic sunt cele care au ca rezultat sensul propoziției și nu suma
sensurilor fiecărei unități sintactice.
Aceleaşi unităţi semantice, în raport cu modalităţile de structurare, pot pune în valoare
semnificaţii diferite, conferite de relaţiile pe care le reunesc: „Vulpea a păcălit ursul / Ursul a păcălit
vulpea”; în acest caz deosebirile de înţeles sunt determinate de posibilitatea de apariţie a celor doi
termeni nominali (vulpea, ursul) în aceeaşi relaţie şi poziţie sintactică de subiect şi de obiect direct, în
două propoziţii distincte ca înţeles.
În procesul de actualizare semantică, sintaxa, prin referinţe la context şi la situaţie, se dovedeşte
a fi unicul operator dezambiguizator.
Referinţa la context operează asupra unităţilor polisemantice sau omonime, polisemantismul
fiind principalul generator de ambiguitate. În propoziţia „Am împrumutat bani”, verbul are un înţeles
ambiguu, putând însemna „a lua bani cu împrumut” sau „a da cu împrumut”, dezambiguizarea sau
actualizarea semantică se produce o dată cu expansiunea grupului verbal în vederea implicării
obiectului indirect ca destinatar: „Am împrumutat bani fratelui meu”. La fel, propoziţia: „Mă cheamă

16
Diaconescu,Sintaxa,p.41
17
Ibidem,pag 42
Petre”, în această structură, poate să însemne „numele meu este Petre” sau „sunt chemat de Petre”.
Dezambiguizarea se realizează tot prin expansiunea grupului verbal: „Pe mine mă cheamă Petre la
nunta sa”, „Pe mine mă cheamă Petre ca şi pe tatăl meu”.
În ceea ce privește generarea de noi semnificații cu funcție denominative sau tropologic,factorul
cel mai activ și de mare randament în dinamica semantică îl reprezintă sintaxa ,mai mult decât celelalte
componete ale limbii, prin disponibilitățile sale combinatorii.
Organizarea topică a unităţilor sintactice poate constitui un indice de diferenţiere semantică la
nivel sintagmatic: „o carte veche” (de demult) / o haină veche (uzată)”, „o nouă problemă (altă
problemă) / o haină nouă”, „o mândră fată (frumoasă) / o fată mândră (încrezută)”, „tânăr scriitor
(debutant) / un scriitor tânăr (de vârstă tânără)”.
Semantica, la rândul său, favorizează sau condiţionează manifestarea unor procese sintactice de
ordin taxonomic şi distributiv (combinatoriu). Trăsăturile semantice au constituit şi constituie încă baza
unor criterii de definire şi de clasificare a unităţilor sintactice. Clasificarea în propoziţii principale şi
secundare se bazează pe capacitatea unităţilor de acest tip de a avea un înţeles deplin, autonom sau
dependent de un alt înţeles.
În definirea şi clasificarea funcţiilor sintactice, criteriul semantic este, în cea mai mare parte,
preponderent: subiectul este autorul acţiunii, atributul atribuie o calitate sau o însuşire, complementul
desemnează obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea, circumstanţialul exprimă împrejurarea locală,
temporală, modală, cauzală, finală, condiţională, etc. în care se realizează acţiunea18. Distincţia de
natură semantică operează şi în analiza claselor funcţionale: numele predicativ, ca şi atributul, poate fi
de calificare sau de identificare, circumstanţial de timp, la nivel de frază, cunoaşte valorile semantice
de anterioritate, de simultaneitate şi de posterioritate, iar simultaneitatea poate fi momentană, durativă
sau iterativă. Chiar operaţia de analiză, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, se efectuează
adesea cu mijloace semantice, dintre care cea mai obişnuită est întrebarea. În analiza sintactică,
întrebarea reprezintă un procedeu semantic, concret, care permite definirea unei unităţi prin raportarea
ei la o altă unitate pe baza conţinutului. În formularea ei, întrebarea pleacă de la ceea ce este cunoscut
spre ceea ce este necunoscut, reprezentând astfel o operaţiune importantă nu numai în plan logic (de
cunoaştere), ci şi în plan sintactic (de determinare), cu condiţia însă ca ea să fie formulată şi să conducă
corect, iar datele oferite să fie adevărate.
Procesele combinatorii în care sunt angajate unităţile sintactice sunt condiţionate, atât relaţional,
cât şi funcţional, de calitatea fiecărei baze semantice. Pentru ca două unităţi să se poată combina într-o
unitate superioară, ele trebuie să se prezinte, mai întâi într-o relaţie de compatibilitate semantică. Astfel,
18
Diaconescu ,Sintaxa,p.41
între unităţile „apă” şi „curgătoare”, respectiv „elevă” şi „silitoare”, există o compatibilitate semantică,
pe baza căreia se pot proiecta la nivel superior unităţile sintagmatice „apă curgătoare”, „elevă silitoare”;
în schimb, între „apă” şi „silitoare”, „elevă” şi „curgătoare”, relaţia este de incompatibilitate semantică,
ceea ce face irealizabile combinaţiile „apă silitoare” şi „elevă curgătoare”. Un termen incompatibil cu
altul din punct de vedere semantic poate deveni compatibil, când capătă valori conotative, fiind în
această calitate expresia unor raporturi de natură stilistică. Limbajul poetic se constituie din această
perspectivă, pe deviere, punând în circulaţie combinaţii incompatibile sub raportul normei semantice:
„Şi-am zis verde de albastru / mă doare un cal măiastru / Şi-am zis pară de un măr / minciună de
adevăr”. (Stănescu, „Starea poeziei”). Termenii se asociază în structuri sintactice pe baza unor sensuri
antinomice, divergente, ceea ce dă discursului poetic, aparenţa unui joc absurd al cuvintelor eliberate de
rigorile normelor combinatorii.
Relaţia dintre sintaxă şi semantică se evidenţiază şi în procesele de selecţie a unităţilor
sintactice atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic. Capacitatea selectivă a unei unităţi la nivel
sintactic este determinată, în primul rând, de ansamblul trăsăturilor sale semantice, sensul condiţionând,
în acelaşi timp, şi calitatea de unitate sintactică a unui cuvânt. Verbul, prin întregul său evantai de
trăsături (valenţe) semantice, dispune de cea mai mare capacitate selectivă, în virtutea căreia se produc
procesele de expansiune la nivel sintagmatic şi frastic. De cele mai multe ori, o acţiune, ca bază
semantică a verbului, poate implica un autor (agent), un obiect sau o circumstanţă; calitatea de tranzitiv
condiţionează apariţia funcţiei de complement direct, după cum sensul pasiv face posibilă apariţia unui
complement de agent.
Dinamica semantică, influenţează, direct sau indirect, dinamica sintactică, determinând
posibilităţile de generare a noi construcţii, care, prin varietatea lor, să valideze schimbările de sens.
Verbul „a dispune” cu sensul de „a înveseli”, reclama prezenţa unui complement direct exprimat prin
nume de persoană: „Muzica mă dispune”; cu sensul de „a hotărî”, reclamă prezenţa unui complement
direct prepoziţional: „Ţara noastră dispune de bogăţii naturale însemnate”. Alteori, sensul unor verbe,
substantive sau adjective impune determinantului mijlocul de construcţie şi funcţia sintactică : „a
apela”, „a consta în”, „a depinde de”, „a rezida în”, „participarea la”, „referitoare la”.
Selecţia unor elemente de relaţie, atât la nivelul sintagmei cât şi la nivelul frazei, este
condiţionată de o serie de trăsături de ordin semantic ale unităţilor regente. Astfel, după verbe sau
expresii verbale impersonale care exprimă modalitatea (a dori, a putea, a trebui, a vrea, a fi, etc.) sau
aspectul (a începe, a continua, a termina, ş.a.), subordonatele poartă ca marcă relaţională conjuncţia
„să”; în schimb, după verbe de opinie (a considera, a crede, a socoti, etc.), de declaraţie (a afirma, a
declara, etc.) sau senzoriale (a auzi, a vedea, a simţi, etc.) subordonatele vor purta ca marcă de relaţie
conjuncţia „că”. Substantivul , în calitate de regent, este totdeauna determinat de un atribut sau de o
atributivă; tipul relaţional de atributivă poate fi condiţionat de notele semantice ale numelui regent.
Atributivele conjuncţionale introduse cu ajutorul conjuncţiilor „că”, „să”, „ca … să”, „dacă”
apar numai după substantive, care sunt în raport semantic, prezintă trăsătura de abstract: „Totdeauna era
îndemnat de credinţă că va reuşi”; „A avut posibilitatea să cunoască multe”; „I-a adresat întrebarea
dacă este de acord”.
Chiar distribuţia fiecărei conjuncţii din acest set este în strânsă dependenţă de notele semantice
ale fiecărui substantiv determinat: „că”, pentru un fapt real, „să”, pentru un fapt posibil, realizabil,
„dacă”, pentru un fapt în legătură cu care se formulează o întrebare.
Atributivele relative adverbiale, introduse cu ajutorul adverbelor relative „unde”, „când”,
„cum”, se realizează numai în relaţie cu substantive care desemnează o circumstanţă locală (unde): „S-
a întors în satul unde s-a născut”; temporală (când): „N-a uitat ziua când s-au cunoscut”; sau modală
(cum):”I-a plăcut felul cum ai vorbit”.
Atributivele relative pronominale introduse cu pronumele sau adjectivele relative „cine”, „ce”,
„care”, „cât”, „ceea ce”, îşi selectează si-şi distribuie relatorii în unele situaţii şi în funcţie de semantica
regentului sau a numelui pe care îl substituie. „Cine” introduce o atributivă care funcţionează ca
substitut de persoană: „Încrederea în cine ţi-e prieten să o păstrezi”; „cât”, „câtă”, „câţi”, „câte”,
introduc o atributivă care exprimă o determinare cantitativă: „Ţi-am dat bani câţi mi-ai cerut”; „ce” sau
„ceea ce” sunt preferaţi în atributivele care determină pronumele nehotărâte „tot”, „toată”, „puţin”,
„mult”: „A înţeles tot ceea ce i s-a spus”; „A reţinut puţin din ce i s-a spus”.
Baza semantică unică determină fenomenele de corespondenţă sau de paralelism dintre părţile
de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, precum şi procesele de expansiune şi
contragere sintactică, distincţia dintre cele două unităţi izosemice (partea de propoziţie şi propoziţia
subordonată) fiind înregistrată numai la nivelul structurii de suprafaţă, printr-o serie de trăsături de
ordin structural:
„Este uşor a vorbi = Este uşor să vorbeşti”; „A plecat la plimbare = A plecat să se plimbe”. În
aceste situaţii, expansiunea şi contragerea sunt blocate tocmai de baza semantică a unităţilor
dependente. Subiectul sau complementul exprimat prin substantive care desemnează obiecte concrete
nu se poate angaja în procesul de expansiune, realizându-se numai la nivelul părţilor de propoziţie:
„Elevul citeşte o carte”; „El nu a văzut pe nimeni”. De asemenea, o serie de subordonate no pot fi
contrase în părţi de propoziţie: „Cine întreabă nun greşeşte”; „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”; orice
încercare de contragere afectează baza semantică a propoziţiei subordonate.
Organizarea unităţilor semantice, constituie, de cele mai multe ori, baza organizării structurale a
unităţilor sintactice, încât un model sau o schemă semantică e în măsură să determine modelul sau
schema sintactică de construcţie, după cum schema sau modelul sintactic, prin varietatea posibilităţilor
sale de organizare structurală, actualizează unităţile semantice.
În cadrul acestei corelaţii, planul sintactic poate să fie convergent cu planul semantic, când cele
două modele se suprapun:

Elevul citeşte O carte


Plan semantic autor (agent) acţiune obiect
Plan sintactic subiect predicat complement

Sau divergent, când cele două modele prezintă parţial sau total particularităţi proprii de
organizare:

Cartea este citită de elev


Plan semantic obiect acţiune autor (agent)
Plan sintactic subiect predicat Complement de agent

Din perspectiva generativ-transformaţională este o componentă interpretativă care acţionează la


nivelul structurilor de adâncime; ea conţine un sistem de reguli în baza cărora unităţilor generate prin
componenta sintactică li se asociază un sens. De aceea, este de neconceput o sintaxă în afara cadrului
semantic.

1.4. UNITĂŢILE SINTAXEI


Din perspectiva funcționalității comunicative a limbii,unitățile lingvistice care se impun
aproape de la sine sunt: cuvintele-semnele lingvisticestabile care constituie elementul
constructiv(materialul,mijloacele)-punct de plecare al procesului comunicativ și enunțul-produs final
al activității verbale ,formă de bază a comunicării umane19.
În definiția sintaxei se vorbește de două unități ale ei – deosebite ierarhic – prin care se poate
realiza comunicarea sau, mai exact, care pot constitui comunicări de sine stătătoare, exprimând judecăți
logice sau idei cu caracter afectiv ori volițional: propoziția, ca unitate de grad mai mic, și fraza ca
unitate de grad mai mare (rezultă dintr-o îmbinare de cel putin două propoziți). Uneori se folosește
termenul enunț ca termen supraordonat și nedistinct pentru propoziție (independentă) și pentru frază20.
Din această definiție rezultă că unitatea fundamentală a sintaxei este propoziția, care este cea

19
GA,I,p6
20
M .Avram,Gramatica, p.237
mai mică unitate a sintaxei, care poate apărea de sine stătătoare, sau altfel spus, care poate constitui
singură o comunicare.
Verbul ”poate”din această definiție atrage atenția la ideea că atât caracterul de sine stătător cât
și capacitatea de a constitui singură o comunicare nu caracterizează orice propoziție concretă,dar
important este faptul că propoziția beneficiază ,în principiu ,de posibilităţile menționate.
Comunicarea între oameni se face cu ajutorul cuvintelor dar acestea nu sunt folosite în forma în care se
află în dicţionare, ci îmbinate în unităţi sintactice.
Când spunem „a locui”, „casă”, „părinţi” nu este clar ce avem de comunicat. Dacă vrem să
alcătuim o comunicare, trebuie să modificăm cuvintele în aşa fel, încât să poată intra în anumite relaţii
sintactice unele cu altele.
Aşa, de exemplu, „a locui”, verb la infinitiv, care are un înţeles general, trebuie pus la un mod
personal, la un anumit timp, persoană şi număr („am locuit”), pentru a face din el o parte principală de
propoziţie. Între verbul „am locuit” (cu funcţie de predicat) şi cuvântul „casă” se poate stabili o
legătură precisă pentru ca substantivul să arate unde am locuit, devenind complement circumstanţial de
loc. pentru aceasta este nevoie de prepoziţia „în”. Cuvântul „părinţi” trebuie pus la genitiv pentru a-şi
putea îndeplini funcţia de atribut, arătând în care casă am locuit. Astfel, am obţinut propoziţia: „Am
locuit în casa părinţilor”. Comunicarea poate fi completată şi precizată, adăugându-i-se alte propoziţii:
„Am locuit în casa părinţilor cân eram copil şi când urmam cursurile gimnaziale”.
Unităţile sintactice sunt: sintagma ,părţile (principale şi secundare) de propoziţie,propoziţia,
fraza ,enunțul.

1.4.2. PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE

Partea de propoziție reiese ca un „submultiplu ”al propoziției,definiți acesteia fiind definite ca


fiind ”cuvintele sau grupurile de cuvinte din alcătuirea unei propoziții care pot fi identificate cu unități
sintactice aparte după funcțiunea specifică îndeplinită în cadrul ei21”
Partea de propoziţie este inferioară propoziţiei,posibilă în mod obișnuit în limitele acesteia, este
indivizibilă din punctul de vedere al funcției sintactice (rar,exclusiv expresive) dacă ținem cont de
intenția comunicativă a vorbitorului,care se concretizează de obicei într-un cuvânt morfosintactic ce
transmite direct/indirect, o singură informație noțională sau gramatical-determinativă (rar exclusiv
expresivă și se constituie într-o singură funcție sintactică ( rar, exclusiv expresivă) în limitele
21
Apud Dimitriu ,Tratat,G A II,pag74
propoziției22.
Când se face analiza unei propoziţii, se stabilesc cele mai mici unităţi sintactice, numite părţi de
propoziţie.În interiorul acestora nu se stabileşte un raport sintactic ,dar ele se află în raporturi sintactice
cu alte unități (părți de propoziție), Acestea sunt clasificate în părţi principale de propoziţie (subiectul şi
predicatul) şi părţi secundare de propoziţie (atributul şi complementul). Ele nu trebuie confundate cu
părţile de vorbire. Numai unele dintre ele, şi anume acelea care au un sens lexical de sine stătător
(substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, interjecţia), pot avea funcţie de parte
de propoziţie. Celelalte (articolul, prepoziţia, adverbul din structura gradelor de comparaţie, verbele
auxiliare) ajută la formarea părţilor de propoziţie. Conjuncţia are exclusiv rolul de a lega unele unităţi
sintactice între ele.
Propozitiile dependente îndeplinesc rolul de părți de propoziție a regentei, adică ale propoziției
de care depind (de aceea ele sunt calificate cu numele de părți de propoziție: propoziții subiective,
completive, atributive etc).
Propozitiile subordonate sunt calificate sub numele de părți de propoziție al căror rol îl au:
subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte, circumstațiale.
Propoziția fiind capabilă să dea situații mai complexe decât partea de propoziție, propozițiile
subordonate cunosc categorii pe care nu le aflăm printre părțile de propoziție, cum ar fi propoziția
condițională. Astfel, numărul diverselor feluri de propoziții subordonate ar trebui să fie mai mare decât
acela al părților de propoziție, întrucât ,,propozițiile subordonate cunosc categorii pe care nu le aflăm
printre părțile de propoziție23“.
Avem mai multe categorii de părți de propoziție cărora în cadrul frazei nu le recunoaște
corespondente printre propozițiile subordonate: complement de agent, complement circumstanțial
instrumental, un complement circumstantial sociativ și un complement circumstantial de relație.
Aceasta înseamnă că toate aceste categorii există și printre propozițiile subordonate, dar au fost
pur și simplu trecute cu vederea. Explicația este că toate categoriile în discuție sunt noi în studiul
gramaticii limbii române, care până acum îngloba agentul și sociativul în complementul indirect,
instrumental în complementul indirect sau circumstantial de mod.

1.4.3 SINTAGMA
Termenii sintagmoid , configrație ,paragraf,alineat,cuvânt,considerați destul de rar drept
unități sintactice ale limbii române termenii,sintagmă (în traducere îmbinare de cuvinte, grup de

22
C Dimitriu,Tratat,pag 984
23
C.Dumitriu,Gramatica limbii române explicite.Sintaxa,Editura Junimea,Iași,,pag 8
cuvinte) și enunț sunt utilizați frecvent cu accepția de unități sintactice în lingvistica privitoare atât la
limba română ,cât și la alte limbi.
Românescul sintagmă ( fr.<syntagme< gr suntagma,care conține prepoziția asociativă sun = cu
și un nume din familia taxis = ordine,aranjament) este un termen prin excelență lingvistic și care a fost
preluat de limba română pe la jumătatea acestui secol.( DLR s.v. Sintagmă).
Ferdinand de Sausseure caracterizează sintagma ca o succesiune de „ două sau mai multe unități
consecutive24”,ceea ce înseamnă că termenul sintagmă „se aplică nu numai cuvintelor,ci și grupurilor de
cuvine, unităților complexe de orice dimeniune și de orice fel ( cuvinte compuse, derivate,fragmente de
frază, fraze întregi25”.
Sintagma,pentru care se folosește și termenul de îmbinare (grupul) de cuvinte este un
constituent al propoziţiei alcătuit din cel puțin două cuvinte cu sens lexical deplin și reprezentând cea
mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic.
Așadar,putem defini sintagma ca și îmbinarea două sau mai multe unități ale limbii,din rândul
acelora care principial consecutive fiind, transmit anumite informații, în conformitate cu intenția
comunicativă a vorbitorului.
Sintagma poate fi concretizată în: cuvinte sintetice/ perifrastice ,cu determinare obligatorie (ce
conține una sau mai multe unități ale limbii principial consecutive ; propoziții ,cu condiția să realizeze
o comunicare conformă cu intenția comunicativă a vorbitorului ; fraze ,alcătuite din una sau mai multe
propoziții de regulă consecutive ,dacă realizează o comunicare conformă cu intenția comunicativă a
vorbitorului.
Sintagmele sunt suite de două sau mai multe unități ale limbii care pot fi subcategorizate în
sintagme interne,reprezentate prin cuvinte cu forme flexionare în cadrul cărora se identifică radicalul și
afixele lexicale /gramaticale ( citesc, alcătuit din două unități concrete -radicalul cit- \+ sufixul -esc și
desinența zero), și în sintagme externe ,care sunt îmbinări de cuvinte la diverse niveluri și sunt alcătuite
din două sau mai multe cuvinte noționale ,ori dintr-un cuvânt noțional și un instrument gramatical :
carte frumoasă ,ca pe roate .De asemenea, tot aici sunt cuprinse și locuțiunile,expresiile,îmbinările
stabile (a-și aduce aminte,a o rupe la fugă).Tot ca sintagmă este admisă ca și sintagmă structura
discursului repetat,reprezentat prin două sau mai multe propoziții( Zgârcitul mai mult pagubește și
leneșul mai mult aleargă26).

24
Apud C Dimitiru,Tratat,Cours de linguistique generale,edition critique preparee par Tullio Mauro,Payot,Paris,pag145
25
Op cit pag 136 -172
26
R Nagy,sSintaxa,pag 28
1.4.4 PROPOZIŢIA
În ceea ce privește propoziţia, deși este unitatea sintactică de bază a limbii române ,în definirea
acesteia,în special în ultimele două secole, s-au constatat controverse, înregistrându-se până în
momentul de față peste 300 de definiții.Aceste definiții care relevă pe lângă elementele comune și
elemente diferite în funcție de orientările multiple ale demersului de cercetare lingvistică.
Orientarea logicistică ,datând antichitate ( de la Platon și Aristotel) și generalizată ca principiu
fundamental al gramaticii raționaliste din sec al XVII-lea ce are ecouri până azi,definește propoziția ca
o judecată,o gândire spusă sau scrisă,o unitate logică ,o cugetare ,o judecată logică făcută despre un
lucru27.
Perspectiva psihologistă a impus ca definiția propoziției să fie enunțul lingvistic al unui conținut
psihic care exprimă o idee afectivă ori volițională ( o stare a vorbitorului ).
Din punct de vedere al orientării strucuraliste ,acordând prioritate expresiei în analiza limbii
,ignoă în definirea propoziției tot ceea ce se referă la conținut28.
În Gramatica Acdemiei29,propoziția este definită ca „cea mai mică unitate a sintaxei care poate
să apară de sine stătătoare și care comunică prin cuvinte cu indici de predicație și o judecată logică sau
o idee cu caracter afectiv ori volițional”.Ex:„-Ce vrei tu?
-Noi?Bună pace!” (Mihai Eminescu);
Fără îndoială vei deveni inginer.
Propozițiile prin care se redau judecăți ,în funcție de scopul comunicării,sunt propoziții care
transmit informații.Acele propoziții care nu transmit judecăți pot avea scopuri diferite: unul este
concretizat în cele prin care se urmărește să se transmită voința vorbitorului ( un ordin, o rugăminte),iar
celălalt scop este constituit de dorința de informare în funcție de care propozițiile se grupează în unități
prin care se urmărește cererea de informaţii.Fiecăruia dintre aceste scopuri îi corespunde o anumită
intonație,numită intonație fundamentală.Există intonație enunțiativă ( asertivă )caracterizată printr-o
curbă melodică descendentă,intonație imperativă,având o curbă melodică descendentă, însă
caracterizată printr-o intensitate mai mare la propozițiile care transmit voința vorbitorului și intonație
interogativă ,unde apare o curbă melodică ascendentă în final sau pe o anumită porțiune ,la propoziții
care cer informații,dar și la unele propoziții care transmit judecăți.
În funcție de scopul comunicării ,asociat cu marca suprasegmentală,intonația ,propozițiile pot fi
subcategorizate în:

27
R.Nagy,Sintaxa limbii române actuale,pag 33.
28
I Diaconescu,Sintaxa p.117
29
G A II,pag17
-propoziții enunțiative- prin care se organizează se transmit și se receptează informații/judecăți
și care au intonația fundamentală enunțiativă : Mihai Eminescu este cel mai mare poet român.
- propoziții imperative, prin care se transmite voința vorbitorului ,un ordin o rugăminte cu
intonație fundamentală imperativă: -Te rog să îțî faci tema!
-propoziții interogative, prin care se cer informații și care au , în principiu, intonație
interogativă: - Ai semnat contractele de închiriere?
- propoziții retorice, prin care se redau indirect informații și care au o intonație
fundamentală interogativă, asociată cu o intonație suplimentară exclamativă,marcată în scris: Nu am
ajuns încă ?!

1.4.5. FRAZA
Fraza, este unitatea sintactică superioară propoziției („multiplu” al propoziției) ,alcătuită dintr-o
îmbinare de două sau mai multe propoziții și /sau substitute de propoziție/frază intrate în raporturi
sintactice (având cel puți o propoziție care se constituie în frază) și care transmite un raționament,un șir
de judecăți / acte de voință / cereri de informații sau o singură judecată30.
În ceea ce privește raționamentul,care este „forma logică prin care se obțin cunoștințe sau
adevăruri noi pe baza cunoștințelor /adevărurilor date ,fără apelul apelul la realitate31”și se transpune
în plan lingvistic , prin execelență prin intermmediul frazei,cu o frecvență limitată însă la variantele
stilului științific.Acestea sunt clasificate în raționamente inductive când inferența în raționament
pornește de la particular spre general. Ex: Studenții citesc,elevii citesc,studenții și elevii sunt tineri,deci
tinerii citesc. Cel de-al doilea raționament este cel deductiv ,în care se urmează calea de la general la
particular( denumit și silogism).Ex:Tinerii sunt deștepți,Maria este tînără,deci Maria este deșteaptă.
Fraza poate transmite o singură judecată,exact ca și propoziția „model relativ rar,utilizat în
formulări cu predilecție sentențioasă,de factură populară sau cultă32” ,acest model vizând acele fraze în
structura cărora există următoarele combinații:-subiectivă + regentă :Cine este harnic ,are de toate.
-predicativă + regentă :Problema este dacă nu ne înțelegem.
-subiectivă + regentă + predicativă :Dacă știe,înseamnă că a învățat.Dacă nu știe,înseamnă ca o
sa ia nota mică.
Baza frazei este reprezentată de propoziția cu importanță mai mare,față de care este structurată
rețeaua de raporturi sintactice,iar aceasta este,de regulă , o propoziție principală.
Propozițiile care au importanță mai mică se numesc propoziții secundare.Baza frazei poate fi
30
C.Dimitriu,Tratat de sintaxa II,pag 1018
31
Ibidem ,pag.1019
32
Op cit.pag 1022
constituită și dintr-o propoziție intermediar-explicativă33,într-o frază explicativă în care nu există o
propoziție principală,fenomen rezultat prin anacolut generalizat:
Căci dacă e să judecăm după dreptate,întreaga valoaare a publicării poeziilor populare ,așa
cum a fost făcută de Alecsandri,nu ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătății...
(Titu Maiorescu,Opere,II,pag23534)
În altă ordine de idei,există fraze incidente care nu au în componență nicio propoziție
principală,adică fraze incidente care încep cu un conectiv subordonator:
După cum spunea cineva care nu mai este,viața,ca și moartea,ne ia prin surprindere...

33
Ibidem ,pag1043
34
Apud R Nagy,Sintaxa,pag71