Exerciţii de dezvoltare

fizică generală
(armonioasă)
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

1. Ce este – dezvoltarea fizică ?

Clarificarea noţiunii de dezvoltare fizică constituie unul din

obiectivele majore ale gimnasticii de bază.

În timp termenul a suferit modificări în funcţie de sensul

acordat termenului : ca obiectiv al educatiei fizice, sau ca mijloc de
realizare al acestor obiective.

A purtat mai multe denumiri : ex. formative, ex. de bază pt.

pregătirea aparatului locomotor, ex de dezvoltare corectă şi armonioasă,
etc.

Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât procesul de

creştere, cât şi de dezvoltare. Creşterea reprezintă un proces de
amplificare şi acumulare cantitativă, de sporire în greutate,
volum, diametru, lungime, etc. Dezvoltarea presupune adaptarea
şi perfecţionarea calitativă a organelor, şi a tuturor sistemelor de
îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

2. Caracteristicile exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

- EDFA sunt mişcări construite, de o foarte mare varietate, atât dpdv al

influenţei cât şi dpdv al formei de executare
- fiind exerciţii create, posibilitatea de a modifica structura mişcărilor şi a
particularităţilor efortului solicitat, sunt nelimitate.
- EDFA sunt mişcări analitice executate cu diferite segmente ale corpului,
liber şi cu îngreunări.
- fiind mişcări analitice, influenţează selectiv capacitatea de contracţie şi
relaxare al fiecărui lanţ muscular în parte, măresc mobilitatea
articulaţiilor, supleţea şi elasticitatea musculaturii.
- EDFA măresc acuitatea senzorio-motrică şi de coordonare, perfecţionează
procesele nervoase care dirijează aparatul locomotor.
- măresc capacitatea sistemului circulator, capacitatea vitală şi întăresc
reflexul de atitudine corectă.
- EDFA obişnuiesc executanţii cu alternarea încordării cu relaxarea pt. a
executa mişcările cu precizie, amplitudine şi ritm corespunzător.
- influenţează latura psihică a executanţilor prin concentrarea atenţiei,
spiritul de observaţie, memorie motrică, simţul disciplinei şi al ordinii,
etc.
- permit gradarea precisă al efortului, atât dpdv al volumului, cât si al
complexităţii.
Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

3. Sarcinile exerciţiilor de dezvoltare fizică:

- Prelucrarea selectivă şi calitativă a musculaturii şi articulaţiilor

realizând încălzirea generală a organismului.
- Formarea priceperii de a alterna încordarea cu relaxarea
musculară.
- Formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului
conform caracteristicilor de timp şi de spaţiu.
- Dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare.
- Formarea ţinutei corecte.
- Educarea simţului estetic, a controlului acţiunilor şi a gestirilor.
- Crearea condiţiilor iniţiale practicării diferitelor ramuri sportive.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
4. Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică:

4.1. Criteriul influenţei asupra organismului:

- ex care stimulează tonicitatea şi troficitatea musculaturii;

- ex pt dezvoltarea analitică a musculaturii segmentelor;
- ex pt îmbunătăţirea funcţiilor vitale;
- ex care formează ţinuta corectă prin întărirea reflexului de atitudine.

4.2. În funcţie de scopul şi acţiunea principală, avem:

- ex de angrenare a organismului în efort;
- ex de dezvoltare generală şi multilaterală;
- ex de pregătire specială care vizează: angrenarea în efort al unui muschi, grupe
musculare sau articulaţii; formarea simţului kinestezic; dezvoltarea calităţilor fizice necesare
executării elementului.
- ex de prevenire şi combatere a deficienţelor locomotorii.

4.3. Criteriul formei de practicare:

- ex libere;
- ex cu partener;
- ex cu obiecte;
- ex cu şi la aparate speciale;
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

4.4. După numărul de grupe musculare ce intră în acţiune, avem:

- grupe structurale simple: ex pt braţe, trunchi picioare;

- ex complexe ( mai multe grupe musculare ): ex pt braţe-trunchi, braţe-
piciore, trunchi-picioare, etc.

4.5. După activitatea musculară

- ex pt dezvoltarea forţei musculare;

- ex pt dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articilare;
- ex cu caracter de relaxare.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

Exerciţii cu caracter de forţă

- principala proprietate a muşciului este de a se contracta
- contracţiile sunt de trei tipuri: dinamică, statică şi intermediară
(auxotonică)

A) Contracţia izotonică-dinamică
-se caracterizează prin scurtarea fibrei musculare;
-forma cea mai naturală pt dezvoltarea forţei;
-presupune o înlănţuire a contracţiei cu relaxarea;

Modalităţi de acţiune a forţei dinamice:

 forţa de invingere (contracţie concentrică) are trei forme de
manifestare: F de ridicare; F de tracţiune; F de accelerare.
 forţa de cedare (contracţie excentrică)

Exerciţiile de dezvoltare a forţei cu caracter dinamic cuprind:

 Ex care utilizează greutatea propiului corp
 Ex cu partener
 Ex cu îngreunări
 Ex cu şi la aparate
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
B) Contracţia statică-izometrică:
-creşte tensiunea internă fără să se modifice
dimensiunea fibrei musculare

Forme de manifestare a contracţiei izometrice:

 tonusul fiziologic antigravitaţional;
 mărirea voluntară a tonusului muscular intern;
 mărirea tensiunii interne la acţiunea de ridicare ;
 mărirea tensiunii pt învingerea rezistenţei muşchilor antagonişti
cu tracţiune în sus;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu
tracţiune în sus;
 mărirea tensiunii interne pt învingerea rezistenţei muşchilor
antagonişti cu tracţiune în jos;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu
tracţiune în jos;
 mărirea tensiunii interne pt învingerea rezistenţei muşchilor
antagonişti cu tracţiune pe orizontală;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu
tracţiune pe orizontală;
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
C) Contracţiile combinate-auxotonice
- combină celedouă forme de manifestare;
- raportul dintre cele două forme este în funcţie de
specificul probei;

Forme de manifestare a F specifice gimnasticii:

 F maximală – se dezvoltă prin mişcări dinamice executate
în timp lent cât şi prin exerciţii statice menţinute;
 F explozivă – se dezvoltă prin exerciţii dinamice efectuate
în tempo rapid;
 F în regim de rezistenţă – se realizează prin mărirea nr de
repetări în cadrul seriilor;

Modele operaţionale:
exerciţii cu caracter de forţă pt: gât, braţe şi centura
scapulo-humerală, abdomen, spate, partea laterală a
corpului, picioare.
 Factorii care determină valoarea forţei:

 numărul fibrelor musculare angrenate în contracţie;

 grosimea muşchiului- suprafaţa de secţiune
transversală;
 înmulţirea fibrelor componente ale unui muşchi ca
urmare a unor eforturi deosebit de intense (Beninghof
şi Gudz)
 calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor
energetice la nivelul muşchilor;
 nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
implicate în efectuarea acţiunii de forţă-viteză
,rezistenţă ,supleţe.
 profilul pshihic al individului, puterea lui de
concentrare, atenţia,etc.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

Condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltarea

forţei :
 Greutatea utilizată în dezvoltarea F să fie aleasă corespunzător
particularităţilor individuale;
 Exerciţiile pt dezvoltarea F să fie executate sistematic;
 Exerciţiile să depăşească cu mult activitatea obişnuită a muşchilor;
 Pe măsura adaptării organismului la efort este necesară mărirea
volumului, intesităţii,şi complexităţii efortului prin:
- modificarea poziţiilor iniţiale
- mărirea duratei de exersare
- schimbarea tempoului de execuţie
 Structura exerciţiilor destinate dezvoltării F să corespundă parţial
sau total structurii elementului propus spre învăţare;
 Ritmul, dinamica actvităţii musculare să corespundă
caracteristicilor şi dinamicii activtăţii muşchilor din timpul
executării elementului tehnic;
 Să se încerce învingerea greutăţii intr-un timp cât mai scurt
Exerciţii cu caracter de întindere

 Amplitudinea este una dintre componentele de bază ale mişcării,

care exprimă drumul parcurs de corp sau segmentele sale între
două repere.

 Realizarea amplitudinii maxime este asigurată de capacitatea de

relaxare şi întindere musculară cât şi de gradul de mobilitate
articulară.

 Creşterea elasticităţii musculare influenţează pozitiv însuşirea

tehnicii raţionale, armonia şi estetica mişcării. Deseori în situaţii
neprevăzute prin mobilitatea extremă a aparatului locomotor se pot
evita accidente iminente.

 Dezvoltarea acestor capacităţi presupune cunoaşterea aspectelor

de manifestarea elasticităţii şi mobilităţii în activitatea motrică cât şi
factorii care influenţează şi determină gradul lor.
 Formele de manifestare a mobilităţii

•mobilitatea generală cuprinde toate articulaţiile şi permite executarea

mişcărilor cu mare amplitudine;

•mobilitate segmentară care asigură o amplitudine mare şi maximă doar

în articulaţiile solicitate de execuţia unor elemente specifice;

•mobilitate uniarticulară.
 Criterii de clasificare

1. După felul realizării:

mobilitatea activă este mobilitatea maximă a unei articulaţii
realizată exclusiv prin activitatea musculară proprie;
mobilitate pasivă realizată cu sprijinul partenerului sau a
altei forţe externe.

2. În funcţie de planurile în care se realizează

mişcarea:
mobilitate în plan frontal, antero-posterior, orizontal

3. În funcţie de genul de mişcare permis de

articulaţie:
– în flexie ;în extensie; în anteducţie; în retroducţie; în adducţie;
în abducţie; în răsucire; în rotare;

4. În funcţie de regimul de lucru al agoniştilor:

izotonic; izometric;
Factorii care determină gradul de elasticitate
musculară şi mobilitate articulară:
 forma suprafeţei articulare;
 capacitatea de relaxare musculară;
 capacitatea de întindere a muşchilor,
ligamentelor şi tendoanelor;
 capacitatea de coordonare a contracţiei şi
relaxării musculare a muşchilor agonişti şi
antagonişti;
 temperatura muşchilor;
 mediul ambiant şi starea psihică momentană;
Mijloacele şi metodele dezvoltării mobilităţii
articulare şi a elasticităţii musculare

 Graniţele mobilităţii pasive să fie atinse prin mobilitate activă,

capabilă să asigure ridicarea şi menţinerea (fixarea) segmentului în
poziţia dorită. Acest obiectiv poate fi realizat prin:

1. balansări cu arcuiri;
2. arcuiri cu menţineri;
3. întinderi şi menţineri pasive;
4. stretching prelungit;
5. antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ (P.N.F.);
6. antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv (P.N.F.);
7. metoda relaxării;
1. Balansările se execută în diferite planuri cu braţele, picioarele şi trunchiul urmărind
creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor. Sunt mişcări active realizate cu forţa agoniştilor
valorificând inerţia segmentelor.

2. Arcuiri şi menţineri (Bailistic and Hold) sunt repetări de 3-4 ori a unei mişcări cu oprirea
segmentului în poziţie extremă timp de 6 secunde.

3. Întinderi şi menţineri pasive (Passive Lift and Hold): ridicarea segmentului cu ajutorul
partenerului până în poziţia extremă şi' menţinerea ei 6 secunde cu ajutorul contracţiei
izometrice. întinderile pasive urmate de fixare activă cu durată de un minut se repetă cu
intervale de 6 secunde.

4. Stretching prelungit (Prolonged Stretch). întinderea musculaturii cu ajutorul partenerului

până la poziţia extremă, care se menţine timp de un minut fără să se atingă pragul de
durere.

5. Antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ (P.N.F.). Constă din execuţia

mişcării active timp de 6 secunde urmată de o contracţie izometrică maximă împotriva
rezistenţei opuse de muşchii antagonişti, apoi creşterea amplitudinii mişcării printr-o
activitate musculară activă a antagoniştilor timp de un minut contra unei rezistenţe.
Mişcările se repetă la intervale de 6 secunde.

6. Antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv (P.N.F.). Articulaţia care urmează

să fie antrenată este dusă de partener în poziţie extremă în decurs de 6 secunde. Urmează
contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opuse de partener, întinderile
şi contracţiile pasive ale antagoniştilor se repetă la intervale de 6 secunde timp de un minut.

7. Metoda relaxării (Relaxion Method). Cu ajutorul partenerului se execută o întindere pasivă

lentă până la poziţia extremă. Se menţine această poziţie timp de un minut, în timp ce
executantul se relaxează prin autocontrol.
Exerciţii cu caracter de relaxare

Tehnica corectă de execuţie a diferitelor mişcări specifice

gimnasticii presupune coexistenţa contracţiei şi relaxării
(agoniştii se contractă, antagoniştii se relaxează).
Această activitate trebuie să devină conştientă, voluntară.

 Forme simple: căderea pasivă a unor segmente dintr-o

poziţie înaltă într-una mai joasă; scuturări ale
segmentului, folosind inerţia propriei greutăţi.
 Forme mai complexe sunt balansările segmentelor
realizate în plan frontal sau căderea corpului întreg dintr-
o poziţie mai înaltă într-una mai joasă.
 Exerciţii de relaxare fără mişcare cu concentrarea
atenţiei asupra relaxării anumitor segmente sau a
corpului în întregime din culcat dorsal sau facial.
Exerciţii cu partener (în perechi sau
în grup)

Caracteristici
 Conţinutul acestor exerciţii este format din exerciţii cu caracter de
forţă şi întindere, iar unele constituie chiar elemente din exerciţii
aplicative specifice gimnasticii (echilibru-ridicare).
 Ele pot fi executate pe loc sau din deplasare simultan (partenerii
având aceleaşi sarcini) - sau alternativ - (fiecare având sarcini
diferite).
 Forma de executare mai puţin strictă a unor exerciţii permite
manifestarea liberă a iniţiativei proprii, a dorinţei de relaxare a
sarcinilor, corespunzător particularităţilor individuale, ridică
caracterul emotiv, creează o atmosferă propice de lucru.
 Folosind partenerul ca element de îngreuiere sau uşurare a execuţiei
efectul acestor
exerciţii creşte în mod deosebit faţă de exerciţiile libere.
 Prin posibilitatea comparării execuţiei proprii cu cea a
partenerului favorizează spiritul de întrecere (emulaţie) -
având un caracter educativ deosebit.
 Prin constituirea partenerului ca punct de sprijin permite
localizarea precisă a mişcării la nivelul articulaţiilor.
 Participarea partenerilor în realizarea exerciţiilor
presupune conoaşterea bazelor generale ale mişcării
formate cu exerciţii libere, presupune de asemenea un
nivel superior de coordonare a acţiunilor de
conştientizare activă a efectelor exerciţiilor.
 în funcţie de scopul urmărit partenerul poate fi: element
de îngreuiere, element de uşurare, ajutor direct,
adversar, purtând posibilităţi multiple de gradare a
efortului.
 Pentru realizarea acestor exerciţii este necesară
cunoaşterea poziţiilor iniţiale şi a prizelor realizate la
nivelul mâinii, antebraţului sau braţelor.
 Poziţiile si prizele:

Stând costal:

1. Stând costal faţă de partener, apucat cu mâna din interior: jos; lateral jos; lateral;
lateral sus; sus, cu braţele întinse.
2. Stând costal faţă de partener, apucat cu mâna din interior: lateral jos; lateral; lateral
sus; sus, cu braţele îndoite.
3. Stând costal apucat de mâini cu braţele încrucişate înaintea corpului.
4. Stând costal apucat de mâini cu braţele încrucişate înapoia corpului.

Stând faţă în faţă:

1. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele întinse jos; înainte jos; înainte; înainte
sus; sus.
2. Stând spate-n spate apucat de mâini cu braţele întinse înapoi jos; lateral jos; lateral;
lateral sus; sus.
3. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele încrucişate înainte jos; înainte; înainte
sus.
4. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele îndoite înainte; înainte sus.
5. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele întinse lateral jos; lateral; lateral sus.
Alte poziţii
1. Stând unul înapoia celuilalt cu mâna pe umărul, şoldul
partenerului dinainte.
2. Prizele pot fi: de degete apucat, de degetul mare apucat, cu
degetele încleştate, de mână apucat, de antebraţ apucat şi de
braţ apucat.
3. Stând costal, braţele îndoite agăţate la nivelul cotului.
4. Stând spate-n spate, braţele îndoite, agăţate la nivelul cotului.
Stând costal cu braţul întins pe umărul partenerului.
5. Stând faţă-n faţă cu mâinile pe şoldul, umărul partenerului.
6. Stând faţă-n faţă "B", aplecat cu mâna pe şoldul partenerului.
7. Stând în şir, mâinile apucă umărul partenerului.
Indicaţii metodice
1. Exerciţiile în perechi să se folosească numai după ce s-au
însuşit bazele generale ale
mişcărilor, cu ajutorul exerciţiilor libere.
2. La început să se introducă în cadrul complexelor libere
două sau trei elemente mai
simple, dificultatea lor crescând treptat.
3. Exerciţiile să fie selecţionate conform particularităţilor de
vârstă şi nivel de
pregătire.
4. Dacă se adresează colectivelor nedemixtate să fie accesibile
atât fetelor cât şi
băieţilor.
5. Descrierea exerciţiilor să fie clară, concisă; în ea să fie
inclusă poziţia iniţială,
denumirea mişcării, direcţia în care se execută şi
modalitatea de realizare.
6. Ordonarea executanţilor din mers, respectând cerinţa ca
executanţii să fie de înălţime şi greutate aproximativ
egale, iar dacă este vorba de exerciţii în grup, fiecare să
ocupe locul conform sarcinii pe care-1 va executa.

7. Dacă unii rămân fără pereche ei vor fi angrenaţi în lucru

sub forme diferite:
partenerul profesorului în demonstrarea exerciţiilor,
repartizaţi la unele perechi sau grupuri, unde se
lucrează alternativ sau execută aceleaşi sarcini
individual.

8. începerea şi întreruperea exersării să se facă printr-o

comandă energică şi hotărîtă sau prin fluier, toţi având
obligaţia să întrerupă activitatea.

9. Schimbarea poziţiilor şi a rolurilor să fie efectuată

operativ.
10. Exersarea să fie liberă, fiecare pereche se grupează
alergând ritmul şi tempoul corespunzător, efectuând
corectări în execuţia partenerului, iar profesorul prin
aprecieri pozitive să stimuleze execuţiile corecte.

11. Să se stimuleze spiritul de întrecere în cadrul

perechilor sau inter-perechi.

12. Obiectivul întrecerii să fie în egală măsură rapiditatea,

precizia şi menţinerea
anumitor poziţii.

13. La elementele complexe, care solicită echilibru, forţă,

coordonare, trebuie luate măsuri de asigurare (saltele,
ajutor).
 Exerciţii cu obiecte

Ele se execută atât cu obiecte specifice: bastoane (de lemn şi de fier), mingi
medicinale, gantere, corzi, benzi de cauciuc, steguîeţe, etc, cât şi cu obiecte
neconvenţionale (prosoape, săculeţe umplute, etc).

exerciţiile cu obiecte contribuie la dezvoltarea coordonării neuromusculare, şi

permit localizarea mişcărilor la nivelul articulaţiilor:

1. Prin angrenarea în efort a întregului sistem muscular şi articular aceste

exerciţii au o eficienţă mai mare decât exerciţiile libere.

2. Satisfacţia reuşitei în manevrarea diferitelor obiecte ridică în mare măsură

starea emoţională a executanţilor.

3. învingerea greutăţii unor obiecte, ca mingi medicinale grele, baston de fier,

etc, presupun mobilizarea rezervelor volitive influenţând latura psihică a
acelora care execută exerciţiile.

4. Permit un control al ţinutei segmentelor şi al corpului în întregime.

5. Marea majoritate a exerciţiilor cu obiecte se execută individual, dar sunt

unele, care se pot executa şi în perechi (exerciţii cu mingi medicinale, cu
bastonul de gimnastică, benzi de cauciuc)
 Indicaţii metodice privind exerciţiile
cu obiecte
 înaintea folosirii obiectelor elevii trebuie să primească
informaţii despre specificul fiecărui şi efectele care se pot
obţine prin exerciţiile efectuate cu aceste obiecte.

 Trebuie să primească informaţii despre modalităţile de

manevrare a obiectelor sau de transmitere a lor de la unu
la celălalt, despre avantajele utilizării lor şi eventualele
dezavantaje în cazul folosirii lor în condiţii
necorespunzătoare.

 în vederea măririi densităţii lecţiilor se recomandă ca

obiectele să fie pregătite din timp, iar împărţirea şi
strângerea lor în funcţie de particularităţile colectivului să
se realizeze în deplasare.
 începerea şi terminarea exerciţiilor
executate fără numărătoare să se realizeze
la comandă evitând astfel situaţiile de
indisciplină, care pot provoca accidente.

 In vederea creşterii eficienţei exersării să

se pună accent pe manevrarea corectă a
obiectelor.

 Elevii să fie educaţi în spiritul păstrării

obiectelor în stare bună şi îndemnaţi să
confecţioneze ei însuşi aceste obiecte.
Exerciţii la scara fixă

 Exerciţiile care se execută la acest aparat prin fixarea unor

poziţii, ajută în mare măsură la formarea şi păstrarea
ţinutei corecte.

 Oferă posibilitatea schimbării punctului de sprijin sau

atârnat la diferite înălţimi, astfel permiţând o gradare
optimă a efortului, atât privind amplitudinea cât şi
complexitatea.

 Majoritatea exerciţiilor executate la scara fixă sunt exerciţii

individuale, dar se pot executa şi cu partener, în special
cele cu caracter de forţă.

 Poate fi folosit ca aparat de sprijin sau de fixare a unor

segmente în învăţarea unor elemente acrobatice statice:
stând pe mâini, stând pe cap, cumpănă, etc.
Indicaţii metodice
 în alcătuirea complexelor la scara fixă să se ţină
seama de creşterea gradată a efortului prin
agrenarea tuturor segmentelor corpului în efort.

 în cadrul exerciţiilor cu caracter de forţă să se

folosească în egală măsură exerciţii
cu caracter dinamic şi static.

 Exerciţiile de forţă să se alterneze cu exerciţii de

întindere activă sau pasive.
 Gradarea efortului pe seama creşterii amplitudinii
mişcărilor se poate realiza prin ridicarea treptată a
înălţimii punctului de sprijin a segmentelor pe
scara fixă.
 Organizarea exersării să se facă în funcţie de
numărul elevilor din clasă şi numărul scărilor fixe
existente:

 varianta optimă ar fi dacă fiecare elev ar avea o

scară fixă;

 dacă numărul elevilor este mai mare, se poate

organiza exersarea în două variante: doi elevi la o
scară, sau lucrul alternativ pe grupe - o grupă
execută exerciţiul la scara fixă, iar cealaltă grupă
execută sarcini suplimentare (exerciţiu cu acţiune
similară sau diferită).

 Poziţia profesorului în timpul exersării trebuie să-i

permită supravegherea simultană a tuturor elevilor
pentru a putea face cercetările necesare.
 Demonstrarea exerciţiilor să lie simultana cu
explicaţia, elevii urmărind de la o distanţă de
2.00 - 2.50 m de scară.

 începerea şi încetarea lucrului, precum şi

schimbarea grupelor să se execute la comandă.

 în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, trebuie

precizată înălţimea prizei, modalitatea de
coborîre de pe scara fixă, mai ales la colectivele
de elevi din ciclul primar: felul întoarcerii în
atârnat dorsal (mâna dreaptă apucă şipca de jos
prin încrucişarea braţului drept sub braţul stâng
şi întoarcere 180°).
Exerciţii cu si la banca de gimnastică
 Banca de gimnastică este un aparat de origine suedeză
confecţionat din lemn de diferite esenţe: pin, frasin,
paltin, ulm având dimensiuni variate; lungimea între 3
m şi 4,5 m, înălţimea 30-33 cm, iar lăţimea între 23-27
cm. Partea inferioară este formată dintr-o bârnă
(stinghie de legătură) cu o lăţime 10-12 cm rotunjit sau
dreptunghiular.
 un aparat multifuncţional care permite executarea atât
a mişcărilor cu caracter de forţă, cât şi a celor cu
caracter de întindere musculară
 Exerciţiile executate cu şi la banca de gimnastica au o
mare diversitate, sunt accesibile tuturor colectivelor de
la preşcolari la sportivii de performanţă consacraţi
Indicaţii metodice privind folosirea exercitiilor
cu şi Ia banca de gimnastică în cadrul lecţiei
de educaţie fizică

Folosirea băncilor de gimnastică solicită din partea profesorului preocupări

organizatorice încă dinaintea începerii lecţiei:

 Băncile pot fi pregătite la marginea spaţiului de lucru, elevii fiind

repartizaţi în grupe de 4-6-8 elevi, care din deplasare ridică băncile la
nivelul şoldului şi aşează la locul fixat de profesor, sau băncile sunt
aşezate încă din timpul pregătirii lecţiei pe suprafaţa de lucru, urmând
ca exerciţiile din veriga angrenării organismului în efort să se adapteze
situaţiei concrete.

 Repartizarea elevilor la bănci se efectuează ţinând cont de: numărul

băncilor existente, efectivul clasei şi spaţiul avut la dispoziţie.

 La băncile de 3 m se repartizează 4-6 elevi, la cele de 3,5 m 5-7, iar la

băncile lungi de 4,5 metri 8-10 persoane.
 Elevii să fie repartizaţi la aceeaşi bancă în funcţie de
înălţimea lor, iar dacă colectivele sunt mixte, să se evite
repartizarea fetelor în grupul băieţilor. în cazul nerespectării
acestei indicaţii efectul exerciţiilor va fi mult diminuat pentru
cei cu statură mică.

 Distanţele sau intervalele între executanţi să fie egale, iar

poziţia lor faţă de bancă poate fi diferită: toţi pe aceeaşi
parte, sau alternativ costal stâng şi drept faţă de bancă.

 în cazul poziţiei de aşezat longitudinal se recomandă folosirea

variantei alternative.

 Exerciţiile care alcătuiesc complexul trebuie astfel

selecţionate încât să angreneze în efort în mod gradat
diferitele grupe musculare.

 Alternarea efortului de contracţie cu relaxarea să se realizeze

prin schimbarea diferitelor poziţii iniţiale.
 în cazul folosirii băncilor la parcursuri aplicative trebuie
asigurată stabilitatea lor (se poate folosi ajutorul
scutiţilor).

 în efectuarea exerciţiilor cu şi la banca de gimnastică

trebuie să se urmărească execuţia corectă, respectând
parametrii mişcărilor, urmărind formarea ţinutei corecte.

 La colectivele de preşcolari şi elevii ciclului primar să se

folosească în special pentru învăţarea diferitelor elemente
de târîre şi de echilibru, folosind planul înclinat.

 Forma de dispunere a băncilor poate ajuta în mare măsură

la însuşirea diferitelor deplasări în figuri (zig-zag, şerpuire,
buclă), mai ales la copiii preşcolari, şi la cei din ciclul
primar.

 La sărituri peste bancă sub diferite variante, băncile se

aşează una în prelungirea celeilalte.
Cerinţe ce stau la baza alcătuirii
complexelor de exerciţii de
dezvoltare fizică generală
 In cadrul încălzirii generale din lecţia de educaţie fizică, sau
lecţia de gimnastică, exerciţiile sunt sistematizate în complexe
de 10-12 exerciţii, cuprinzând toate părţile corpului.

 în alcătuirea complexelor să se respecte angrenarea

segmentelor corpului într-o succesiune logică: braţe, trunchi,
picioare, din poziţii încalţe, medii şi joase, terminate cu exerciţii
de sărituri, care solicită forţă reactivă şi coordonare.

 în cadrul complexului să se ţină cont de creşterea gradată a

efortului.

 Prin combinarea exerciţiilor de bază, care urmăresc

dezvoltarea forţei, elasticităţii musculare şi mobilităţii
articulare, se creează noi exerciţii, evitându-se monotonia din
lecţii.
 Fiecare exerciţiu, care compune complexul, să urmărească
realizarea parametrilor bazelor generale ale mişcărilor:
direcţie precisă, amplitudine maximă, ritmul şi tempoul
corespunzător, gradul de încordare optimă, expresivitate şi
execuţie corectă specifică gimnasticii.

 Alegerea tempoului de execuţie să respecte stadiul învăţării,

repetării sau perfecţionării.

 Alegerea poziţiilor iniţiale să fie în funcţie de scopul,

structura şi conţinutul exerciţiului.

 Să se alterneze în mişcare grupele musculare agoniste şi

antagoniste, angrenând în efort musculatura întregului corp.

 Forma de realizare a exerciţiilor trebuie să respecte

particularităţile de vârstă. La preşcolari şi ciclul primar
predomină exerciţiile sub formă imitativă, în ciclul gimnazial
sub formă de întrecere şi joc, iar o dată cu înaintarea în
vârstă, exerciţiile capătă o formă mai riguroasă, folosind
tempouri diferite.
Indicaţii metodice privind predarea
exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

Predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală este o activitate

complexă care cuprinde o serie de acţiuni:

 transmiterea informaţiei concretizată prin explicaţie (descriere) şi

demonstraţie;

 exersarea şi conducerea exersării prin numărătoare, bătăi din palme,

imprimarea
ritmului prin semnale sonore, sau prin muzică;

 observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi

corectarea greşelilor.
Transmiterea informaţiei cuprinde atât explicaţia cât şi
demonstraţia.
 Descrierea exerciţiului sau explicaţia trebuie să fie scurtă, clară,
folosind denumirile terminologice corecte, pe înţelesul elevilor.

 Tonalitatea vocii să fie plăcută, mobilizatoare, suficient de

puternică şi imperativă.

 Demonstraţia profesorului influenţează în mare măsură

calitatea execuţiei la elevi.

 Demonstrarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală trebuie

să se realizeze în oglindă, sau din profil pentru a se putea sesiza
toate detaliile execuţiei.

 Descrierea şi demonstrarea exerciţiilor se poate desfăşura

simultan sau succesiv în funcţie de nivelul colectivului.

 Descrierea exerciţiului trebuie să cuprindă: precizarea poziţiei

iniţiale, denumirea mişcării, indicarea direcţiei, amplitudinii şi a
altor caracteristici de mişcare precum şi poziţia în care se termină
mişcarea.
Exersarea se poate desfăşura prin mai multe
modalităţi:
 exersare frontală cu forme precise, dirijate de
profesor;
 exersare individuală după indicaţia profesorului;

 exersare după programul înregistrat pe caseta

video sau pe bandă de magnetofon.
Conducerea exersării de către profesor cuprinde:
 luarea poziţiei iniţiale;

 începerea exersării;

 imprimarea ritmului prin numărătoare;

 întreruperea execuţiei.
Observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi
corectarea greşelilor.

 în timpul conducerii exersării profesorul observă greşelile

executanţilor şi are datoria să le corecteze.

 Oprirea colectivă a execuţiei se recomandă numai atunci când

se constată greşeli tipice la mai mulţi executanţi, care pot fi
cauzate de o slabă înţelegere a caracteristicilor mişcării.

 în aceste mici pauze trebuie să conştientizăm elevii despre

efectele execuţiilor; ei trebuie să ştie întotdeauna ce efecte
pozitive au exerciţiile care se execută corect şi în activitate
individuală.

 Pe lângă corectările făcute în timpul exersării şi între exerciţii,

profesorul are posibilitatea să îmbunătăţească nivelul exersării
prin indicaţii preliminare cu privire la cele mai frecvente greşeli
şi consecinţele care apar datorită execuţiei greşite.

 se recomandă schimbarea frecventă a direcţiei de orientare prin

întoarcere sau jumătate întoarcere.
Săriturile în gimnastică
Săriturile în gimnastică
 săriturile cu sprijin fac parte din cadrul
probelor de concurs atât la băieţi cât şi la
fete.
 sunt considerate una dintre cele mai vechi
probe de concurs.
 dezvoltare a structurii, conţinutului şi
formei de prezentare a săriturilor se poate
remarca mai ales în ultimii 25-30 ani.
 saltul calitativ în dezvoltarea conţinutului a fost
determinat de modificările survenite în
construcţia aparatului, perfecţionarea calităţii
trambulinei şi modificările regulamentului privind
cerinţele de execuţie faţă de acest aparat.
 dispariţia liniilor care împărţeau aparatul în zone
de sprijin a determinat antrenorii şi sportivii să
realizeze sărituri noi, spectaculoase, care să
pună în evidenţă calităţile acrobatice ale
gimnaştilor.
 noile cerinţe regulamentare care cer realizarea unor
zboruri cu amplitudine maximă şi aterizare cât mai
departe de aparat, sprijină în continuare dezvoltarea
conţinutului acestei probe. La fiecare concurs de mare
amploare apar sărituri noi, originale, executate cu
virtuozitate şi precizie.
 săriturile formează de asemenea unul dintre mijloacele
cele mai importante ale lecţiei de educaţie fizică.
Învăţarea lor constituie poate cea mai dificilă problemă
din curricula şcolară atât pentru elev cât şi pentru
profesor. De aceea studierea caracteristicilor tehnicii şi
metodicii învăţării cât şi organizării lucrului, constituie o
necesitate pentru viitorii specialişti în educaţie fizică.
 Caracteristicile comune ale
săriturilor cu sprijin

 săriturile conţin elemente structurale

comune: elanul, bătaia, zborul I, sprijinul
mâinilor, zborul II şi aterizarea;
 au fază de zbor;
 execuţia lor solicită o forţă reactivă
considerabilă
 Sarcinile săriturilor
• dezvoltarea fizică armonioasă prin
angrenarea unui număr mare de
grupe musculare;
• dezvoltarea capacităţii de apreciere a
poziţiei corpului şi segmentelor sale în
timpul zborului (simţul kinestezic);
• dezvoltarea echilibrului şi a capacităţii de
orientare în spaţiu;
• dezvoltarea forţei reactive a membrelor
inferioare şi a centurii scapulo-humerale;
• dezvoltarea capacităţii de încordare
maximă a tuturor segmentelor realizată
pentru scurt timp;
• dezvoltarea calităţilor psihice ca:
încredere în forţele proprii, curajul şi
capacitatea de concentrare nervoasă.
 Clasificarea săriturilor
Marea diversitate a mişcărilor care formează conţinutul
acestui mijloc al gimnasticii creează dificultăţi în
stabilirea criteriilor de clasificare. Majoritatea
specialiştilor clasifică şanţurile în două mari grupe:

l. Săriturile naturale sunt acele sărituri la baza cărora

stau deprinderile naturale acumulate de om în cursul
dezvoltării sale ontogenetice. Aceste sărituri nu au o
formă specială de execuţie şi nici o bază tehnico-
metodică specială, ele se execută în mod obişnuit în
viaţa de toate zilele (sărituri peste şanţ, gard, etc).
2. Săriturile construite sunt create de om în scopul
dezvoltării calităţilor motrice ca: forţa în regim de viteză,
coordonare, viteză şi a unor calităţi psihice cum sunt:
curajul, hotărîrea, dârzenia, etc.
Ele se bazează pe o tehnică şi metodică specială fiind
executate în mod voluntar în vederea realizării anumitor
obiective urmănndu-se ca în efectuarea lor să se atingă
cea mai frumoasă formă de execuţie.
Săriturile construite sunt numeroase şi au o mare
aplicabilitate în lecţia de educaţie fizică. Execuţia lor
presupune o pregătire temeinică din punct de vedere
tehnic, condiţii materiale adecvate şi o îndrumare
competentă.
 Criterii de clasificare a săriturilor
construite
Din punct de vedere al elanului
săriturile se clasifică în:
• sărituri fără elan: - în lungime;
- în înălţime;
- în adâncime;
• sărituri cu elan:
- cu elan oblic;
- cu elan perpendicular;
Din punct de vedere al bătăii săriturile
se împart în:

• sărituri cu bătaie pe un picior;

• sărituri cu bătaie pe două picioare;
• sărituri cu bătaie pe un picior şi aterizare
pe două;
• sărituri cu bătaie pe ambele picioare şi
aterizare pe unul.
După traiectoria centrului general de
greutate:

• sărituri în lungime;

• sărituri în înălţime;

• sărituri în adâncime;
În funcţie de obstacolele şi aparatele peste
care se execută săriturile:

• sărituri peste banca (băncile) de gimnastică;

• sărituri peste capră, ladă, cal, masă de sărit;
• sărituri peste obstacole vii: partener în culcat,
sprijin culcat, sprijin pe genunchi, stând pe
omoplaţi cu picioarele depărtate, stând pe cap
cu picioarele depărtate, stând pe mâini cu
picioarele depărtate;
În funcţie de poziţia aparatului:
• sărituri peste aparat în lungime sau în
lăţime ;

În funcţie de sprijinul mâinilor pe

aparat:
• sărituri cu sprijin succesiv (răsturnare
laterală, Tsukahara peste calul în
lungime);
• sărituri cu sprijin simultan (sărituri
directe şi cu răsturnare);
În funcţie de numărul fazelor care
intră în structura săriturii:

• sărituri cu sprijin, propriu-zise (conţin

toate fazele săriturilor);
• sărituri pregătitoare (care conţin doar
anumite faze);
• sărituri diverse, pregătitoare pentru
dezvoltarea unor calităţi motrice;
Săriturile cu sprijin propriu-zise la rândul lor
se clasifică în:
• sărituri directe;
• sărituri cu răsturnare;

Săriturile cu sprijin presupun aşezarea mâinilor (bătaia

mâinilor) pe aparat în scopul prelungirii zborului.
Felul sprijinului (simultan sau succesiv) şi locul lui pe
aparat defineşte forma de execuţie şi dificultatea
săriturii.
Fazele de succesiune a săriturilor cu sprijin propriu-zis
trebuie să respecte anumite cerinţe de execuţie: viteză
optimă în elan, desprindere efectuată sub un unghi
anume, aterizare elastică, sigură, la distanţă
 Sărituri directe

În aceste sărituri corpul se găseşte orientat cu

faţa spre aparat şi execută o mişcare de rotaţie
spre înainte în jurul axei transversale de
maximum 135° în timpul zborului I.
În zborul al doilea, datorită sprijinului mâinilor
această rotaţie se efectuează în sens opus,
permiţând efectuarea diferitelor acţiuni cu
picioarele (depărtare, îndoire, apropiere,
pregătirea aterizării), sau cu tot corpul
(întoarceri în jurul axei longitudinale de 180-
360°).
Poziţia prin care trece corpul în timpul
zborului I, se numeşte "sprijin plutitor".
Această poziţie se caracterizează prin aceea
că unghiul format de linia imaginară ce
trece prin axa longitudinală a corpului în
momentul sprijinului mâinilor şi orizontala
ce trece la nivelul umerilor să fie de
minimum 20° şi maximum 45°.
 În funcţie de acţiunile efectuate în timpul zborului II se
disting următoarele subgrupe:

1. Sărituri cu picioarele îndoite "săritură în sprijin

ghemuit" îndoirea picioarelor se realizează spre sfârşitul
sprijinului mâinilor pe aparat şi începutul zborului II, iar
întinderea picioarelor şi pregătirea aterizării în a doua
treime a zborului II. În timpul celui de al doilea zbor se
pot efectua şi întoarceri în jurul axei longitudinale.
2. Sărituri cu picioarele depărtate "săritură în sprijin
depărtat". Depărtarea şi apropierea picioarelor în plan
frontal se efectuează în zborul II cu şi fără întoarcere.
3. Sărituri cu picioarele întinse şi corp îndoit din
articulaţia coxo-femurală "săritură în sprijin cu corpul
îndoit" în timpul sprijinului mâinilor şi începutul celui de
al II-lea zbor prin flectarea picioarelor pe bazin se
realizează închiderea unghiului din şold, apoi prin
extinderea unghiului închis corpul se îndreaptă şi
pregăteşte aterizarea. Ca şi săriturile anterioare se pot
executa cu şi fară întoarcere în zborul al II-lea.
4. Sărituri cu corpul întins HECHT, "săritură în
sprijin cu corpul întins“. Caracteristica de bază a
acestei sărituri este aceea că după efectuarea sprijinului
mâinilor, zborul al II-lea începe cu corpul relativ întins.
Se poate executa de asemenea cu şi fără întoarceri în
zborul II.
 Sărituri prin răsturnare
Săriturile prin răsturnare se caracterizează printr-o răsturnare completă
a corpului peste aparat prin stând pe mâini efectuând o rotaţie 360°
(sau mai mult) în jurul axei transversale.

1. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu corpul întins

2. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu corpul
îndoit.

3. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu întoarcere în

zborul II.
• cu întoarcere în jurul axei longitudinale (înşurubare);
• cu întoarcere în jurul axei transversale (salt) cu corpul grupat,
îndoit sau întins;
• cu întoarcere în jurul ambelor axe cu corpul grupat îndoit sau
întins.
4. Săritură cu răsturnare prin stând pe mâini cu întoarcere în
zborul I.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale de 90, 180,
360°, etc.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale.

5. Săritură cu răsturnare prin stând pe mâini cu întoarceri în

ambele zboruri.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul
I şi zborul II
 • sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul I şi în
jurul axei transversale în zborul al doilea.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul I şi cu
întoarceri în jurul ambelor axe în zborul II.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi în
zborul al II-lea.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi cu
întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul II.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi
întoarceri în jurul ambelor axe în zborul al doilea.

6. Săritură cu răsturnare laterală.

• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul axei
longitudinale în zborul al II-lea.
• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul axei sagitale
(antero-posterior) şi salt lateral în zborul II.
• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul ambelor axe
(salt lateral cu întoarcere în zborul II)
7. Sărituri cu răsturnare înapoi (Jurtsenko), sunt cele mai noi
sărituri în care corpul după un pas săltat şi roată întoarsă
efectuează bătaia cu spatele spre aparat. Din această grupă fac
parte următoarele subgrupe de sărituri:

• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei

longitudinale în zborul II
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
transversale (salt) în zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul ambelor axe
(salt cu şurub) în zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în ambele zboruri.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în zborul I şi cu întoarcere în jurul axei transversale în
zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în zborul I şi cu întoarcere în jurul ambelor axe
(salt cu înşurubare) în zborul II.
Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin

Săriturile cu sprijin sunt alcătuite din mai multe faze care

se succed condiţionându-se reciproc.
Cunoaşterea structurilor specifice şi a principalelor cerinţe
de execuţie, a relaţiilor existente între componentele
structurale va permite stabilirea corectă a celor mai
potrivite exerciţii în învăţarea, repetarea şi
prefecţionarea lor. Permite de asemenea depistarea cu
uşurinţă a cauzelor greşelilor şi stabilirea celor mai
adecvate mijloace de remediere a acestora.
Săriturile cu sprijin în ansamblul lor reprezintă un tot
unitar, în care mişcările se succed într-o ordine logică,
înlănţuindu-se perfect, ceea ce dă impresia unei execuţii
dezinvolte şi spectaculoase. La baza acestei siguranţe în
execuţie stă un volum mare de lucru eşalonat şi dirijat
corespunzător.
O săritură cu sprijin se desfăşoară în 6-10 secunde, din care săritura
propriu-zisă de la bătaie la aterizare nu necesită mai mult de 2-3
secunde. În acest timp scurt gimnastul (gimnasta) efetuează o
multitudine de mişcări în condiţii dificile de orientare în spaţiu cu
amplitudine maximă respectând parametri spaţio-temporali ai
mişcării pentru a putea fi competitiv.
Din punct de vedere didactic, pentru a putea studia aceste mişcări ele
au fost împărţite în următoarele faze:
• elanul (1);
• apelul pe trambulină şi bătaia (2-3);
• desprinderea şi zborul I (4);
• sprijnul mâinilor (5);
• zborul al doilea (6);
• aterizarea (7);
 Elanul

Elanul reprezintă modalitatea de realizare a vitezei

orizontale a corpului necesară trecerii peste aparat şi
efectuării diferitelor acţiuni particulare dictate de
specificul săriturii.
Scopul elanului este pregătirea condiţiilor optime de luare
a contactului cu trambulina în vederea efectuării unei
bătăi corecte.
Viteza optimă obţinută în timpul unui elan corect efectuat
permite manifestarea impulsului forţei de desprindere a
picioarelor la bătaie şi a mâinilor în momentul sprijinului,
îmbunătăţind parametrii cinetici şi dinamici ai săriturii.
Din punct de vedere teoretic, pentru a putea realiza o
desprindere cât mai bună de pe trambulină (ideal pentru
a obţine un zbor cu traiectoria cea mai înaltă)
desprinderea ar trebui să fie efectuată sub un unghi de
45° faţă de verticala punctului de sprijin. în acest caz
viteza de deplasare în momentul contactului cu
trambulina ar trebui să fie maximă.
Dar având în vedere că la capătul elanului se vor executa o
serie de acţiuni care solicită un înalt grad de coordonare
neuro-musculară, viteza obţinută trebuie să fie optimă
şi nu maximă.
Elanul constă dintr-o alergare accelerată, desfăşurată pe o
distanţă de 15-20 m în care viteza optimă se obţine cam
în a 2/3 a elanului, ultimii paşi realizându-se în virtutea
inerţiei, atenţia fiind concentrată la faza următoare (1).
Pentru a realiza viteza optimă se cere ca centrul
general de greutate în timpul alergării să se
mişte pe o traiectorie cât mai înaltă şi să nu
efectueze oscilaţii prea ample în plan vertical.
Spre deosebire de alergarea de viteză, unde scopul
este obţinerea vitezei maxime trunchiul fiind mai
mult înclinat, poziţia trunchiului gimnaştilor în
timpul alergării trebuie să fie aproape pe
verticală, lungimea paşilor fiind mai scurtă,
genunchii ridicaţi. Braţele se mişcă pe lângă corp
uşor îndoite, coordonat cu acţiunea picioarelor.
După cercetările lui Semenov (1980), gimnaştii
avansaţi obţin în ultima parte a elanului o viteză
de 7,6 - 8,2 m/s.
Viteza optimă este definită de
următorii factori:
- structura săriturii (ea trebuie să aibă o
valoare mai mare în cazul săriturilor prin
răsturnare faţă de cele directe);
- calităţile motrice a executantului (forţa
reactivă);
- nivelul însuşirii tehnicii săriturii (în faza de
învăţare viteza este mai mică decât în faza de
perfecţionare).
Ca o concluzie la cele arătate anterior se poate
afirma că un elan este corect efectuat atunci
când:
- viteza elanului creşte progresiv;
- viteza optimă este atinsă înaintea
trambulinei;
- poziţia corpului în finalul elanului creează
condiţii favorabile efectuării apelului pe
trambulină şi a bătăii, permite valorificarea
componentelor vitezei orizontale şi
verticale, asigurând un unghi de desprindere şi
o viteză de zbor necesară efectuării corecte a
săriturii.
În funcţie de structura săriturii executantul trebuie să-şi
etaloneze elanul prin:
(1) stabilirea lungimii pasului de apel ;
(2) stabilirea distanţei trambulinei faţă de aparat ;
(3) stabilirea lungimii paşilor ;
(4) stabilirea frecvenţei paşilor ;
(5) stabilirea unghiului de înclinare în timpul ultimei părţi ai
elanului.
Prima dată se stabileşte locul de unde se efectuează pasul
de apel, care se marchează printr-un semn particular.
Distanţa elanului se măsoară în funcţie de acest semn cu
±15 cm diferenţă, după care se reglează lungimea şi
frecvenţa paşilor în alergare. Distanţa maximă permisă
de regulament pentru elan este de 25 m.