Rezumat după articolul cu acelaşi nume din Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat,

Crişana şi Maramureş pînă în1918 – de Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu

TRANSILVANIA ÎN PERIOADA VOIEVODATULUI

(SECOLUL XI – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XVI)

Situaţia politico-socială a Transilvaniei. Colonizările.

La începutul secolului al X-lea a avut loc prima pătrundere a ungurilor

în teritoriile intercarpatice, iar la începutul secolului al XI-lea a început
stăpânirea lui Ştefan cel Sfânt (997-1038) asupra teritoriilor din stânga Tisei,
locuite de români.
După moartea acestuia în 1038, a urmat o perioadă instabilă din punct de
vedere al ocupaţiei maghiare până la venirea lui Ladislau I cel Sfânt (1077-
1095). Profitând de această situaţie, pecenegii, aliaţi uneori cu uzii şi cumanii,
au încercat în mai multe rânduri să prade statul ungar (în 1068 sub conducerea
lui Osul/Oslu au ajuns până lângă Dăbîca).
Stăpânirea ungară se întindea până la „Porţile Meseşului” şi „Piatra
Craiului”, în zona Bihorului sau a Crişurilor, fiind considerată de cronicile
maghiare drept „marginea ţării” lor. Aici au fost aduşi secui, restabilindu-se
ocupaţia maghiară de la sfârşitul secolului al XI-lea până la începutul secolului
al XIII-lea.
Cu toate acestea, istoricii maghiari obiectivi recunosc faptul că
Transilvania nu a fost niciodată contopită deplin cu regatul Ungariei, păstrându-
şi specificul ei politic, administrativ, economic şi cultural.
Din punct de vedere etnic şi confesional, în pofida colonizărilor cu saşi
şi secui, care erau de religie catolică, populaţia majoritară din Transilvania era
constituită din români, iar aceştia aparţineau Bisericii Ortodoxe.
Din 1176, începând cu cârmuitorul Eustachius, se trece de la denumirea
de „princeps” la „voievod”, titlul fiind păstrat până în secolul al XVI-lea.
Caracteristicile de bază ale voievodatului fiind subliniate de reprezentarea ca
formă specifică de organizare politico-administrativă pentru întrega ţară.
Aceasta, împreună cu voievodate mai mărunte, districtele şi cnezatele
româneşti, reprezintă o modalitate distinctă de dezvoltare a Transilvaniei faţă de
cea a Ungariei, încât ele nu s-au contopit niciodată, ci au format două ţări
separate. În această privinţă sunt destule dovezi care să întărească ideea
autonomiei Transilvaniei ca ţară distinctă.
A doua jumătate a secolului al XIV-lea marchează începutul
adevăratelor „dinastii voievodale” reprezentate de: şase membri din familia
Làckfi, de origine română, şi doi din familia Csáki, Nicolae şi fiul său Ladislau.

1
Rezumat după articolul cu acelaşi nume din Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş pînă în1918 – de Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Această situaţie a dus la instituirea unei adunări generale a nobililor din

Transilvania (Universitas nobilium) convocată şi prezidată de un voievod sau de
împuternicitul acestuia. Unii dintre voievozi erau români de neam, precum
Iancu de Hunedoara, Bartolomeu Drágfi (din familia maramureşeană Dragu) şi
alţii.
Ca urmare a eşecului desfiinţării organizaţiei voievodale transilvănene,
regalitatea maghiară a introdus noi instituţii politico-administrative, comitetele
regale. În fruntea fiecărui comitat, regele numea un comite, cu atribuţii politico-
administrative, militare, juridice şi fiscale pe teritoriul respectiv. Conform
documentelor, cea mai veche atestare este cea a comitatului Bihor în 1111, cu
centrul în cetatea Biharea, apoi la Oradea, cuprinzând partea centrală a
vechiului voievodat condus de Menumorut. În 1164 mai apar în documente alte
două comitate: Crasna, la marginea răsăriteană a fostului voievodat al lui
Menumorut şi Dăbîca, în marginea nord-estică a fostului voievodat al lui Gelu.
În anii următori au mai fost menţionate şi alte comitate: Solnoc (1166),
în 1175 Cluj şi Alba, Tîrnava (1214), Turda (1256), Hunedoara (1276) şi
Maramureş (1303). În secolul al XIV-lea (1368) se mai vorbea încă de un
„voievodat” al Maramureşului (voivoda Blachorum Maramorosiensi). În Banat
erau atestate comitatele: Timiş (1175) cu centrul la Timişoara, cuprinzând o
parte din teritoriile fostului voievodat al lui Glad şi Ahtum, Cenad (1197) şi
Caraş (1200). Banatul sau Ţara Severinului, în frunte cu un ban, avea o
organizare aparte, fiind anexat la Ţara Românească în mai multe rânduri pe
parcursul secolului al XIV-lea, iar din secolul al XV-lea cuprindea şi comitatul
Caraş. În vestul Transilvaniei s-au organizat comitatele Arad (1214), Zarand
(mijlocul secolului XIII) şi Sătmar (1181).
Conform documentelor, regii arpadieni au încercat să-şi impună
autoritatea în Transilvania şi prin colonizare, folosindu-se în acest sens de secui.
Aceştia, odată aşezaţi în teritoriile în care locuiesc şi astăzi, au primit o largă
autonomie politico-militară şi administrativă, formând 7 scaune: Sepsi, Orbay,
Kezdi (contopite în sec. XVII sub numele „Trei Scaune”), Ciuc, Mureş, Odorhei
şi Arieş, Odorheiul devenind autoritatea centrală căruia îi erau subordonate
toate celelalte. Pentru a consolida stăpânirea maghiară în Transilvania, dar şi
pentru intensificarea exploatării bogăţiilor solului, dezvoltarea comerţului şi a
meşteşugurilor, regii arpadieni au adus aici colonişti germani în secolele XII-
XIV, din zona Flandrei, a Rinului (Saxonia) şi Moselei, şi i-au aşezat în părţile
de sud ale Transilvaniei în zona Orăştie, Sebeş, Sibiu, Tîrnava Mare (Mediaş-
Sighişoara), Braşov şi Ţara Bârsei, iar la nord-est în jurul Bistriţei şi Rodnei.

2
Rezumat după articolul cu acelaşi nume din Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş pînă în1918 – de Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu

În anul 1224, regele Andrei II, prin aşa numita „bulă de aur”
(andreanum), acorda saşilor din provincia Sibiu o largă autonomie politică,
socială, economică şi militară, reglementând şi raporturile lor cu regele
Ungariei. Aceste privilegii au fost reconfirmate şi extinse succesiv asupra
tuturor saşilor din Transilvania.
Din secolul al XIV-lea, teritoriul saşilor se organizează în scaune, cu
centrul la scaunul Sibiului. Aceste scaune săseşti erau la: Orăştie, Sebeş,
Miercurea, Nochrich, Cincu, Rupea şi Sighişoara, la care se adaugă din secolul
al XV-lea 2 scaune: Mediaş şi Şeica, şi 2 districte: Braşov şi Bistriţa.
Începând cu 1487, saşii au creat o instituţie publică cu autonomie
politică, administrativă şi juridică, numită „Universitatea sau obştea săsească”
(Universitas Saxonum), care reprezenta interesele politico-administrative săseşti
şi unde se organizau adunări în fiecare an, la 25 noiembrie.