7.

Ecuaţii algebrice neliniare

 Multe fenomene din inginerie sunt descrise prin ecuaţii algebrice sau
transcendente, de aceea determinarea rădăcinilor acestor ecuaţii reprezintă o
problemă fundamentală in analiza inginerească. Metodele numerice sunt folosite
pentru rezolvarea acelor ecuaţii algebrice şi transcendente care nu pot fi abordate
cu ajutorul tehnicilor matematice analitice. În plus, în anumite cazuri, ecuaţiile
conţin coeficienţi cunoscuţi doar aproximativ şi deci însuşi scopul găsirii unor
soluţii exacte este lipsit de sens. Aceste metode numerice sunt iterative şi pot fi
folosite pentru rezolvarea ecuaţiilor cu una sau mai multe variabile.

7.1 Rezolvarea ecuaţiilor cu o variabilă

Se consideră ecuaţia care urmează să fie rezolvată: f(x) = 0.

Dacă funcţia f:R→R este un polinom sau poate fi adusă la forma
polinomială, atunci ecuaţia ataşată este algebrică. Pentru rezolvarea ecuaţiilor
algebrice de grad mai mare decât doi, în practică, se recomandă utilizarea
metodelor numerice, cu excepţia cazurilor în care factorizarea se poate realiza cu
uşurinţă.
Dacă expresia analitică a funcţiei f(x) conţine funcţii exponenţiale, ex,
funcţii logaritmice, log(x), sau trigonometrice, sin(x) sau tg(x), atunci ecuaţia
f(x)=0 este numită ecuaţie transcendentă. Metodele analitice destinate rezolvării
acestor ecuaţii fiind puţin numeroase, pentru rezolvarea acestui tip de ecuaţii, se
recomandă utilizarea metodelor numerice.
 Pentru exemplificarea modului în care în aplicaţiile tehnice apar ecuaţii
transcendente, se va considera un rezervor cilindric de rază r, cu axa orizontală.
Se presupune că cilindrul fiind umplut cu lichid doar în proporţie de un sfert din
volumul său, se caută înălţimea lichidului din rezervor, h. Condiţia care trebuie
satisfăcută este ca segmentul de cerc ABC să reprezinte un sfert din aria bazei
cilindrului, adică:
1 1  1 
2  r 2   r sin   r cos    r 2 De aici, 2  2 sin  cos  
2 2  2 2

Sau, cu substituţia x = π/2 - 2θ, rezultă x + cosx = 0, ecuaţie transcendentă în

urma rezolvării căreia se obţine unghiul θ = (π /2 - x)/2.

Se poate observa că parametrul căutat,

   x 
h  OB  OD  r  r cos   r 1  cos  
  4 2 
Presupunând că:
f :  xmin , xmax   R,  xmin , xmax   R
Orice valoare ξ pentru care f() = 0 se
numeşte rădăcină a ecuaţiei sau zero al
funcţiei f(x).
   x min , x max 
 În general, ca rădăcină aproximativă a ecuaţiei se consideră o valoare
' apropiată de valoarea exactă , care poate fi definită conform unuia dintre
criteriile următoare:

Aceste două moduri de definire a rădăcinii aproximative nu sunt

echivalente. Astfel, în fig.a se prezintă situaţia in care rădăcina aproximativă
satisface criteriul 1, însă nu satisface criteriul 2. Fig.b prezintă situaţia în care
este satisfăcut cel de-al doilea criteriu, însă nu este satisfăcut primul.

a) b)
Determinarea rădăcinilor reale ale ecuaţiei f(x) = 0 implică, de obicei, două etape:

1. Separarea (izolarea) rădăcinilor, adică stabilirea unei partiţii {xm}, astfel încât:
x min  x 1 , x 2 ,..., x m ,..., x M  x max
Şi orice subinterval [xm, xm+1] să conţină cel mult o rădăcină a ecuaţiei f(x) = 0;

2. Calculul rădăcinilor cu precizia dorită, presupunând că s-a făcut separarea lor.

Una dintre metodele de separare a rădăcinilor se bazează pe

următoarea consecinţă a teoremei lui Rolle: între două rădăcini reale consecutive
ale ecuaţiei f’(x) = 0 există cel mult o rădăcină reală a ecuaţiei f(x) = 0.
Fie x1< x2<...< xM rădăcinile ecuaţiei f’(x) = 0. Se formează şirul lui Rolle
       
cu valorile: f   , f x 1 , f x 2 ,..., f x m ,..., f x M , f   .    
Conform consecinţei enunţate, în fiecare interval:
  , x1  ,  x1 , x 2  ,...,  x m , x m1  ,...,  x M ,  
se află o rădăcină reală a ecuaţiei f(x) = 0 numai dacă funcţia ia valori de semne
contrare la capetele intervalului, adică f  x m   f  x m 1   0 . Deci, ecuaţia f(x) = 0
are atâtea rădăcini câte variaţii de semn prezintă şirul lui Rolle.
 7.2. Metoda Newton-Raphson

Metoda Newton-Raphson, una dintre cele mai populare metode de

rezolvare a ecuaţiilor algebrice şi transcendente, foloseşte pe lângă informaţii
despre funcţia f(x) şi derivata acesteia, f’(x). Se presupune că ecuaţia: f(x) = 0, are
o rădăcină reală  izolată în intervalul [a, b] şi f'(x) şi f''(x) sunt continue şi păstrează
semnul pentru x aparţinând intervalului [a, b].
Dacă se cunoaşte o aproximaţie iniţială x0 a rădăcinii , acesta metodă
permite găsirea unei aproximaţii îmbunătăţite x1, ca intersecţie a tangentei duse la
curba y = f(x) în punctul (x0, f(x0)) cu axa Ox (fig. a).
f  x0 
f  x 0   de unde:
În acest caz, alegând x0 = b, rezultă: x 0  x1
f x0 
x1  x 0 
f  x 0 

Ducând tangenta în punctul de coordonate (x1, f(x1)), se obţine o nouă

aproximaţie x2. Repetând acest procedeu pe baza relaţiei:
f  xi 
x i1  xi  , i  0,1,2,...
f  xi 
 se găseşte un şir de aproximaţii x1, x2,
x3,... ale soluţiei .
 Condiţiile convergenţei acestui şir către soluţia  sunt specificate de
teorema demonstrată în cazul metodei aproximaţiilor succesive. Pentru aceasta,
se va introduce funcţia de iterare asociată metodei Newton-Raphson:
f  x
 x   x  relaţia de iterare putând fi pusă sub forma: x i 1   x i  , i  0,1,2,...
f  x 
Se remarcă faptul că în cazul considerat în fig. a, f(x0).f"(x0)>0. Dacă se
consideră ca aproximaţie iniţială x0 = a, (fig.b), argument pentru care f(x0).f"(x0)<0,
se obţine ca aproximaţie de ordinul întâi x1’, valoare situată în afara intervalului
[a,b]. Această aproximaţie iniţială este mai puţin avantajoasă, în sensul că sunt
necesare mai multe iteraţii pentru a se ajunge la precizia de aproximare dorită. Se
poate demonstra, ca o regulă generală, că aproximaţia iniţială cea mai avantajoasă
satisface condiţia: f(x0).f"(x0)<0

a b
 Practic, în cazul metodei Newton-Raphson se iterează, ca şi în cazul
metodei aproximaţiilor succesive, până când eroarea absolută corespunzătoare
unor aproximaţii consecutive xi şi xi+1 devine mai mică sau egală cu eroarea
maximă admisibilă,  i  x i 1  x i  , i  0,1,2,..., i max ,
ceea ce este echivalent cu:

f  xi  sau până când numărul de iteraţii

i   , i  0,1,2,..., i max ,
f  x i  depăşeşte o anumită valoare maximă imax.
Dacă xi ≠ 0, este recomandabil să se
utilizeze pentru testarea convergenţei,
eroarea relativă în locul erorii absolute.

Algoritmul Metodei Newton-Raphson: