1.

Istoria sistemelor de calcul

 Istoria sistemelor de calcul din antichitate până în secolul XX

Din cele mai îndepărtate timpuri, omul a căutat să folosească diverse

dispozitive care să-l ajute în efectuarea calculelor analogice.
Primii algoritmi de rezolvare a problemelor ce implicau calcule numerice
apar tot în Babilonul antic, în jurul anului 2000 ÎC. Pentru a simplifica aceste
calcule, care oricum erau la un nivel foarte scăzut, se folosesc abace, cărora li
se aduc diverse îmbunătăţiri în decursul istoriei. Matematica evoluează mult în
următoarele milenii şi astfel apare nevoia dezvoltării de noi dispozitive
ajutătoare, dintre care vom pomeni unul manual, inventat de celebrul
matematician John Napier, sistem numit „Oasele lui Napier” (Napier’s Bones),
capabil să execute toate cele patru operaţii primare: adunare, scădere, înmulţire
(prin adunări repetate) şi împărţire (prin scăderi repetate).
 Încă din secolul XV, Leonardo da Vinci a încercat să construiască un
dispozitiv mecanic capabil să efectueze adunări şi scăderi. Ideea a fost
îmbunătăţită de Blaise Pascal în 1642 (prin modelul Pascaline), care a încercat să
pună în vânzare aceste maşinării, dar fără a avea vreun succes. La sfârşitul
aceluiaşi secol, XVII, un german, matematicianul Gottfried Leibniz, a dezvoltat
primul calculator mecanic capabil să efectueze înmulţiri cu numere de 5-12 cifre.
Acesta folosea o nouă componentă, tamburul.

Dispozitivul lui Blaise Pascal: la Pascaline

 Începutul anilor 1800 aduc o revoluţie în domeniul calculatoarelor mecanice:
apariţia cartelelor pontate, o dată cu sistemul dezvoltat de francezul Joseph-Marie
Jaquard, un război de ţesut cu mai multe modele de produse, fiecare fiind stocat pe
câte o astfel de cartelă din hârtie pontată. După câteva decenii, în jurul lui 1820,
francezul Charles Xavier Thomas produce primul calculator ce putea efectua toate
cele 4 operaţii de bază, numit Arithmometru. Acesta se baza pe teoriile lui Leibnitz
dar folosea sistemul de role de hârtie pontată şi s-a bucurat de vânzări record,
dominând piaţa americană şi europeană până la începutul secolului XX.

Un proiect foarte important apărut în jurul anilor 1830 a fost cel dezvoltat de
un alt francez, mult mai celebru, Charles Babbage, care realizează  primul sistem de
calcul numeric programabil din istorie. Acesta era cu adevărat unul inovator, utilizând
un motor analitic (echipament pe care Babbage a încercat să-l dezvolte pentru a
putea permite efectuarea de calcule logaritmice precise, bazat pe un proiect
precedent tot al său, motorul diferenţial), şi semănând din multe puncte de vedere cu
unele computere moderne. Acesta a fost proiectat până la cele mai mici detalii, dar
nepus integral în practică. În anii 1990, specialiştii de la London Science Museum
construiesc aceste sisteme, pe baza notelor lui Babbage, demonstrând că ideile sale
revoluţionare erau funcţionale.
 Începutul secolului XX

Anii 1900 aduc cu ei o revoluţie: nou descoperitele circuite electronice, relee

şi capacitoare, care au înlocuit părţile mecanice şi s-a trecut la calculele digitale, în
detrimentul celor analogice. Primele implementări au fost făcute pe sistemele de
calcul Z1, Z2, Z3 şi pe Collosus în preajma celui de-al doilea război mondial.
Un rol foarte important în dezvoltarea ulterioară l-a avut primul computer
mecanic ce funcţiona pe sistem binar, inventat de Konrad Zuse în 1938, denumit Z1. 
Acest dispozitiv avea însă unele probleme de proiectare, care au încercat să fie
reparate în modelele ulterioare Z2 şi Z3. Z3-ul a fost de fapt prima maşină de calcul
automată, ce alegea singură operaţiile necesare pentru a obţine rezultatele cerute.

Sistemele lui Konrad Zuse: Z1(model original) şi Z3(replică)

 Al doilea război şi necesitatea de a decoda mesajele adversarilor au dus la
o creştere considerabilă a capacităţii sistemelor de calcul electronice. Astfel, în
perioada în care Z3-ul era terminat, englezii lansează sistemul Colossus, primul
dispozitiv de calcul în totalitate electronic (bazat pe tuburi electronice), folosit în anii
1941-1945 la decodarea comunicaţiilor criptate ale germanilor, ce foloseau
dispozitivul Lorenz SZ40/42.
Spre deosebire de Z3, care era complet programabil, acesta avea o serie
de instrucţiuni prestabilite ce nu puteau fi modificate. Pe scurt, funcţionarea sa
consta în compararea a două fire de execuţie diferite, unul fiind citit de pe hârtie cu
viteză foarte mare şi celălalt fiind o simulare a algoritmului Lorenz generat intern.
Rezultatele erau afişate cu ajutorul unui dispozitiv electronic.

Collosus, versiune originală şi replică

 În perioada războiului fuseseră dezvoltate diverse sisteme, printre ele cel
mai important fiind Harvard Mark I. Pe baza lui va fi lansat mult mai celebrul ENIAC
(Electronic Numerical Integrator and Computer), cunoscut în istorie ca primul
computer electronic folosit pe scară largă.
ENIAC-ul a fost proiectat să utilizeze în principal tehnologia tuburilor în vid,
şi, spre deosebire de Z3 sau Colossus care efectuau operaţii în sistem binar, el lucra
cu numere zecimale. Fizic, era un monstru, ocupând peste 150 de m2 şi cântărind 30
de tone. Ce era cu adevărat remarcabil este viteza sa de execuţia senzaţională, fiind
cam de 1000 de ori mai rapid decât orice alt sistem existent în acea perioadă.
Principalul neajuns era incapabilitatea de a stoca programe, programarea sa
făcându-se prin recablare (introducerea datelor se făcea prin intermediul sistemului
de cartele pontate, dar instrucţiunile nu puteau fi introduse decât prin reconectarea
cablurilor, cum am mai spus). O serie de îmbunătăţiri au fost aduse ENIAC-ului în
anii următori, printre care implementarea unor module de memorie ROM.

Rezultatul
tehnologiei
americane:
sistemul ENIAC
 Arhitectura von Neumann

Arhitectura dezvoltată de matematicianul John von Neumann este folosită

pe majoritatea computerelor actuale, indiferent de mărimea sau tipul lor, şi utilizează
acelaşi mediu de stocare pentru informaţii şi programe. Se utilizează memoria RAM,
ce permite fiecărei operaţii să scrie/citească în locaţii diferite din memoria principală,
independent de operaţiile efectuate precedent.
Modelul von Neumann foloseşte un procesor ale cărui componente se împart în
patru categorii mari: Unitatea Aritmetico Logică, Unitatea centrală de Control,
Memorie şi Unităţi de Intrare/Ieşire. 
Primele sisteme ce foloseau
acest model au fost Manchester
Mark I (1948) şi EDVAC (1949),
teoria lui von Neumann fiind pentru
prima dată enunţată în 1945.
Acestea foloseau relee electrice şi
lămpi, fapt pentru care aveau un timp
de funcţionare foarte redus, de
câteva ore. În cazul când ceva se
strica, componenta respectivă era
identificată şi înlocuită, permiţând o
nouă perioada de utilizare.
Modelul arhitectural dezvoltat de von Neumann
 Piaţa computerelor în anii 1950 va fi dominată de modelele produse de
IBM. În 1951 apare modelul UNIVAC. Acesta era mai compact decât ENIAC,
capabil să stocheze o cantitate superioară de informaţii şi înlocuia cartelele
pontate din hârtie nu nişte plăcuţe metalice. Sistemul s-a vândut în peste 50 de
exemplare, o cantitate importantă pentru acea vreme. Tot de la IBM vine şi primul
computer produs în serie redusă: IBM 650, apărut la mijlocul anilor ’50. Acesta
costa o jumătate de milion de dolari la vremea respectivă şi aveau două părţi:
una conţinea sistemul propriu zis şi cântarea 950 de kg, iar cealaltă era sursa de
alimentare, cu o greutate de 1300 kg.

IBM 701 şi compactul 650

 Apariţia tranzistorului

Apariţia tranzistorului în anul 1947 şi dezvoltarea sa ulterioară a făcut ca

acesta să fie adoptat de către producătorii de computere, înlocuind nefiabilele
lămpi şi relee electrice. El are dimensiuni foarte scăzute, consumă puţină energie
şi a permis formarea circuitelor integrate, ce înglobează pe o singură plăcuţă mai
multe componente diferite ale unui calculator. Generaţiile de computere ce
foloseau această tehnologie, apărute în anii ’60, aveau nevoie de mii de astfel de
plăcuţe, dar cu toate acestea s-a reuşit să se obţină o miniaturizare importantă
(sistemele aveau dimensiunea unei mese).
Cel mai important produs al generaţiei a fost produs tot de IBM, modelul
S/360. Succesul său a fost determinat de noile tehnologii introduse: set de
instrucţiuni de bază extins, microprograme ce permiteau folosirea datelor
economice şi ştiinţifice, nu doar a celor aritmetice, noi limbaje de programare, etc.
 Era microprocesorului

Ideea integrării celor patru părţi descrise de von Neumann într-un singur
cip a fost pusă în discuţie începând chiar cu 1955.
Cu toate acestea soluţia nu a fost găsită decât mult mai târziu. În 1968,
Gordon E. Moore şi Robert Noyce pun bazele unei companii ce va deveni
celebră, Intel. Deşi aceasta la început producea memorii RAM şi ROM, în anul
1971 sunt cei care introduc primul microprocesor, Intel 4004. La scurt timp Texas
Instruments lansează şi ei procesorul TMS 1000, tot pe 4 biţi.
Primul CPU produs în serie mai largă a fost Intel 8008, apărut în 1972.
Modelul 8080 este succesorul său imediat, ce aduce o magistrală de adrese pe
16 biţi şi una de date pe 8 biţi. Alcătuirea internă cuprinde regiştri pe 8 biţi, o stivă
pe 16 biţi şi 256 porturi de Intrare/Ieşire, astfel încât aceste dispozitive să nu
interfereze cu magistrala de date.

Primele microprocesoare: Cipurile Intel 8008 şi 8080

Intel 4004 şi TSM 1000
 În acelaşi timp Motorola lansează procesorul 68000 cu magistrală pe 16 biţi
dar cu regiştri pe 32 biţi. Acesta va fi folosit pe prima linie de computere personale
(PC-uri ) Apple Macintosh, în vreme ce IBM va utiliza un alt procesor de la Intel,
modelul 8088 (singura deosebire faţă de 8086 este că utilizează un alt sistem de
control al liniilor de adresare).

Intel 8088 şi Motorola 68000, primele cipuri folosite în PC-uri

Din anii ’80 şi până în prezent, microprocesoarele au evoluat constant şi

extraordinar de mult. Încă de mai devreme, dezvoltarea ajunsese pe o pantă atât de
abruptă încât Gordon Moore, cofondator al Intel-ului, a emis o teorie care încerca să
anticipeze evoluţia viitoare pe baza unor date statistice. Aceasta enunţa că numărul
de tranzistoare cuprinse într-un circuit integrat se va dubla la fiecare 18 de luni.
 Etapele rezolvării prin metode numerice a unei aplicaţii tehnice

Rezolvarea unei aplicaţii tehnice cu ajutorul unei metode numerice

implică parcurgerea mai multor etape: interpretarea problemei, modelarea
acesteia, deciderea metodei de rezolvare, implementarea metodei în modelul
matematic întocmit şi validarea rezultatelor.
După analizarea problemei tehnice, interpretarea acesteia şi stabilirea
ipotezelor simplificatoarea de calcul, modelarea matematică a problemei
presupune:
- exprimarea matematică a relaţiilor şi restricţiilor dintre parametrii problemei;
- specificarea condiţiilor iniţiale ale problemei;
- formularea restricţiilor la soluţia sau soluţiile problemei;
- precizarea formei de prezentare a rezultatelor (tabele, grafice).
Alegerea unei metode numerice depinde de cât de adecvată este
aceasta pentru rezolvarea problemei tehnice date, şi de accesibilitatea utilizării
metodei pe computer. Se vor avea în vedere următoarele criterii: precizie de
aproximare; viteză de calcul.