SUA (1980-1988)

La finele lui 1979, SUA au fost din nou cuprinse de o nouă criză economică (creşterea numărului
şomerilor, incapacitatea de a stopa inflaţia, scăderea cursului dolarului pe pieţele financiare
internaţionale).
Casa Albă era criticată atât de sindicate (reducerea programelor sociale), cât şi de republicani
(nemulţumiţi de cursul politic „insuficient de conservator“).
Criticile la adresa Casei Albe vizau şi demersurile preşedintelui Carter pe plan extern: poziţiile
SUA pe arena internaţională slăbiseră, politica promovată de preşedinte nefiind întrutotul
susţinută de membrii adminstraţiei şi Congres.
Sinceritatea preşedintelui Carter şi bunele sale intenţii nu au fost deajuns pentru a-i asigura
victoria în faţa contracandidatului său, R. Reagan. Victoria acestuia din urmă a fost categorică.
Încă de la ceremoniile de instalare la Casa Albă au arătat că noul preşedinte dorea redea Americii
măreţia pierdută.
Reaganomics. Fără să aibă o idee clară despre modul de rezolvare a problemelor economice cu
care se confrunta America, Reagan a reuşit prin stilul său să insufle curaj şi încredere
colaboratorilor săi şi populaţiei: „Reagan ne duce, probabil pe un drum greşit, dar o face cu cu
stil şi graţie şi cu acea bravadă a lui «nu te uita înapoi» pe care o cere funcţia“ (editorialist New
York Times).
• Restructurarea industriei grele prin introducerea masivă a sistemelor electronice şi
informatizarea acesteia.
• Renunţarea la controlul preţului petrolului;
• Sistarea embargoului privind livrările de grâu din Rusia;
• Sporirea masivă a cheltuielilor de apărare, în dauna programelor sociale.
• Reforma cu privire la impozite (Legea Impozitelor pentru Redresarea Economică) —
reducerea impozitelor pe veniturile personale cu 25%; corporaţiile au primit înlesniri la
achitarea impozitelor; reducerea cu 1/3 a câştigurilor mari. Ideea de bază de la care s-au
călăuzit iniţiatorii reformei a fost aceia că dacă cei bogaţi aveau bani mai mulţi, societăţii îi
va fi mai bine deoarece ei vor face investiţii, aducătoare de locuri de muncă. Reforma sa nu a
dat roade pentru că reducerile de impozite au fost însoţite de sporirea masivă a cheltuielilor
militare, fapt care a produs dezechilibre bugetare masive.
Măsurile luate nu au dat rezultatul scontat şi, mai mult, l-au obligat pe Reagan să crească
impozitele.

Una dintre problemele cu care s-a confruntat administraţia Reagan a fost cea legată de personal.
Mulţi dintre funcţionarii guvernamentali aveau carenţe de etică, profitând din plin de poziţiile pe
care le aveau în cadrul establishment-ului. (secretarul de Stat de la Interne; şefa Agenţiei pentru
Protecţia Mediului; adjunctul şefului personalului preşedintelui, toţi aceştia au fost obligaţi se
demisioneze din funcţii ca urmare a scandalurilor în care fuseseră implicaţi).
Cu toatea zig-zigurile sale în materie de politică economică, problemele lui Reagan aveau să vină
din altă parte. Pe fondul unei majorităţi democrate în Congres, Reagan a fost nevoit să facă faţă
scandalului Iran-Contras.
SUA vânduseră arme Iranului prin intermediul unui cetăţean israelian, pentru a obţine eliberarea
unor ostateci americani deţinuţi în Liban). Ulterior, dezvăluirile au adus în lumină activităţi
desfăşurate de membrii ai administraţiei prin care, banii obţinuţi din vânzarea de arme către Iran
urmau să fie folosiţi pentru susţinerea gherilelor contras din Nicaragua, care luptau împotriva
forţelor de stânga (în pofida refuzului Congresului pentru un astfel de sprijin). Personajul central
al afacerii, lt. Col. Oliver North, lucrase în strânsă legătură cu Robert McFarlane şi John
Poindexter (consilieri pentru securitate naţională) şi cu William Casey (şeful CIA). Afacerea
amintea de Watergate, iar la Casa Albă se manifesta din nou mentalitatea de tip cetate asediată.

1
Comisia instituită de preşedinte în vederea elucidării afacerii a dat publicităţii un raport din care
reieşea că preşedintele ar fi fost neinformat şi cam…aerian în raport cu problemele de la Casa
Albă.
Asemeni ca în Afacerea Watergate, Senatul a instituit la rândul său o comisie ale cărei şedinţe de
audieri au fost televizate. Cu acel prilej, cetăţenii SUA au avut posibilitatea să afle despre tot
felul de tranzacţii dubioase şi să observe dublul discurs la oficialilor. Popularitatea preşedintelui
a scăzut dramatic, afacerea făcând din el „o amabilă rudă bătrână, căreia nu trebuie să-I dai cine
ştie ce atenţie“ (un senator democrat).
Probleme sociale. Izbucnirea SIDA, care făcea ravagii printre homosexuali şi narcomani (şi nu
numai), a avut caracterul unei adevărate crize sociale.
Acestei probleme medicale I se alătura aşa-numita epidemie de avariţie, în care „ipocrizia,
înşelăciunea şi lăcomia tulbură sufletul naţiunii“. Este perioada în care bursa de pe Wall Street
devine martora arestării spectaculoase a unor funcţionari, care, pentru a se îmbogăţi, vânduseră
informaţii secrete. Oamenii de televiziune au devenit victime ale comportamentului indecent şi a
afacerilor de culise. Funcţionari guvernamentali erau acuzaţi de corupţie. Această atmosferă a
favorizat crearea, la nivelul tinerilor de la oraş, a unei dorinţe de a parveni cu orice preţ
(YUPPIES/Madona, Material girl).
Pe fondul creşterii datoriei interne (1400 mld dolari) — care favorizase, la rândul ei, o creştere
economică „pe datorie“, sau avut loc evenimentele din „lunea neagră“ (19 octombrie 1987), când
indicele Dow Jones a căzut cu 508 punct, amintind de Marea Criză. Atunci au fost pierdute cca
560 mld. dolari (în hârtii de valoare/Vezi Wall Street, Oliver Stone, M. Douglas). Mulţi
funcţionari bancari, brokeri, agenţi de schimb au rămas fără slujbe; căderea a avut efecte şi la
celelalte burse din lume. Fenomenul a fost provocat de supraîndatorarea naţiunii şi deficitele
economice înalte (America consuma mai mult decât producea, iar banii necesari pentru importuri
erau luaţi cu împrumut).
Pe măsură ce se apropia de sfârşit, administraţia trebuia să facă tot mai multor probleme.
Memoriile publicate de foşti consilieri la Casa Albă arătau un preşedinte pentru care funcţia pe
care o deţinuse se dovedea prea mare şi care depindea într-o măsură destul de mare de soţia sa.

CONGRESUL SUA/Parlamentul SUA

Reprezintă puterea legislativă. Funcţionează pe baza articolului 1, paragraful 1 al Constituţiei,
care stipulează că puterea legislativă este deţinută de către Congres. Este un parlament
bicameral, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor.
Senatul — format din 100 de membri, câte doi din fiecare stat, aleşi pe un mandat de 6 ani. Până
în 1913, senatorii erau aleşi de către legislativul fiecărui stat. Din acel moment. În 1913,
Constituţiei I s-a adus cel de-al 17 amendament, prin care s-a decis ca senatorii să fie aleşi de
către popor. Cea mai bună definţie a Senatului a fost dată de către James Madison „este o
instituţie care, câteodată, poate fi necesară ca o modalitate de apărare a poporului împotriva unor
greşeli şi deziluzii temporare“.
Camera Reprezentanţilor — formată din 435 de membri. Numărul de deputaţi pentru fiecare
stat este deteminat de populaţia statului. Deputaţii sunt aleşi pentru un mandat de doi ani. Acelaşi
J. Madison a scris despre rolul Camerei Reprezentaţilor că „Aşa cum pentru libertate este necesar
ca guvernul să aibă un interes comun cu poporul, tot atât de important este ca şi C.
Reprezentanţilor trebuie să se afle într-o stare de dependenţă nemijlocită faţă de popor,
concomitent cu o simpatie faţă de acest popor.Alegerile frecvente şi certe sunt singura politică
care poate da rezultate“.

2
PREŞEDINTELE SUA
Şeful statului într-o republică prezidenţială. Puterile sale sunt enorme. Preşedintele este, de
asemenea, şi şef al guvernului. Deţine puterea executivă, potrivit articolului II din Constituţie.
Ales pentru maximum două mandate a câte patru ani fiecare. Persoana care devine preşedinte al
SUA este, de fapt, ales de două ori. Prima dată, el face obiectul unor alegeri primare, în urma
cărora persoana care doreşte să candideze la funcţia supremă, este desemnată de către propriul
partid drept candidat al partidului la alegerile prezidenţiale.
Ziua alegerilor este întotdeauna prima joi de după prima zi de luni de la începutul lunii
noiembrie. Alegerile se desfăşoară pe baza articolului II din Constituţia SUA. Cei care îl aleg pe
preşedintele SUA sunt cei 538 de electori. Electorii sunt aleşi de către fiecare stat. Numărul de
electori ai fiecărui stat este suma senatorilor şi deputaţilor din acel stat (Districtul Columbia are
un număr de electori egal cu cel al celui mai puţin populat stat al SUA). Electorii desemnaţi
formează colegiul electoral, care-l alege pe preşedintele SUA. Pentru a deveni preşedinte,
candidatul are nevoie de 270 din cele 538 de voturi ale electorilor.

Curtea Supremă de Justiţie. Deţine puterea judecătorească în Statele Unite.