VIAŢA POLITICĂ regim.
Cu atât mai mult cu comandanţii
Conflictul dintre Malenkov şi Jdanov
Divergenţele dintre Malenkov, susţinut
de Beria, Kaganovici şi reprezentanţii
industriei grele, şi Jdanov, susţinut de
Voznesenki, Kuzneţov şi unii dintre şefii
militari, se concentrau în jurul situaţiei
internaţională şi a căii de dezvoltare
economică pe care trebuia să o urmeze
URSS.
Primele semne ale conflictului au apărut
imediat după 1945, Jdanov, şi
Voznesenkii criticându-l pe Malenkov
pentru politica de „demontări“ din
Germania, care, susţineau ei, devenise o
acţiune tip bazar. Mikoian, pe care Stalin
îl trimisese să arbitreze situaţia, a făcut
un raport din reieşea că politica lui
Malenkov era greşită, propunând, în
locul demontării întreprinderilor şi
transportului lor în URSS, crearea de
societăţi mixte sovieto-germane, care să
lucreze în folosul URSS.
Stalin a acordat sprijinul său grupului
condus de Jdanov şi, ca urmare,
Malenkov a fost înlocuit de la
conducerea Comitetului şi a politică. Cel mai elocvent exemplu a fost
Secretariatului CC, în acest din urmă
post fiind înlocuit cu mai tânărul şi
apropiatul lui Jdanov, Mihail Suslov.
Aceasta a permis grupului Jdanov, care,
timp de doi ani până la moartea acestuia
a avut cea mai mare influenţă în partid.
Tot în această perioadă, Stalin a dat
dovadă de un real simţ politic în relaţie
cu un alt grup care se conturase, de data
aceasta în armată şi care ar fi putut să se
transforme într-o forţă politică şi socială
destul de importantă. Stalin a
conştientizat faptul că, pe fondul
tensiunilor externe şi a erorilor săvârşite
de conducerea politică în perioada 1941-
1942, armata ar fi putut deveni un centru
de putere, în jurul cărui s-ar fi putut
cristaliza orice formă de opoziţie faţă de
militari se bucurau de mult mai mult
prestigiu decât elita politică. De aceea,
Stalin a luat decizia de a lichida in nucce
acest posibil nucleu opoziţionist. Au fost
folosite trei mijloace:
• Integrarea politică a armatei în
partid.
• Dizgraţia liderilor militari;
• Depersonalizarea istoriei războiului.
A fost promovată o activă
politică de atragere în rândurile
partidului a militarilor întorşi de pe
front. La sfârşitul lui 1945, cei care
fuseseră demobilizaţi şi intraseră în
partid reprezentau circa 40% din totalul
membrilor PCUS (2,5 mil. din 5,7 mil.).
Două au fost consecinţele demersului
stalinist: pe de o parte, partidul îşi
asigurase o masivă prezenţă în rândurile
armatei, iar, pe de alta, s-a înţeles că
armata poate contribui la refacerea
partidului, dacă şefii militari decid să-şi
„mobilizeze“ veteranii întorşi acasă. De
aceea, aceşti şefii militari, au primit
funcţii militare cât mai departe de
Moscova şi au fost înlăturaţi din viaţa
al mareşalului Jukov, care a fost numit,
iniţial, comandant al regiunii militare
Odessa, iar apoi, din 1946, trimis al celui
din Ural, fiind interzis a se mai aminti în
presă despre el. Evident, acţiunea de
îndepărtare a comandanţilor militari a
fost însoţită de rescrierea istoriei celui
de-al doilea război mondial, în care
Stalin deţinuse rolul cel mai important.
Afacerea Leningrad
În vara lui 1948, după 2 ani de dizgraţie,
Malenkov este reprimit de către Stalin în
compunerea Secretariatului CC.
Profitând de moartea lui Jdanov (31
august 1948), Malenkov, susţinut de
Beria şi Abakumov (şeful Ministerului
Securităţii Statului), a declanşat o
1
epurare la nivelul organizaţiei de partid
din Leningrad , a Gosplanului şi a
colaboratorilor lui Voznesenki. Acesta
din urma a fost schimbat din funcţie în
1950 şi împuşcat fără judecată. În
general, afacerea Leningrad (aşa cum
este ea cunoscută) a costat viaţa câtorva
sute de membri de partid, cea mai mare
parte din ei fiind promovaţi în funcţii de
către Jdanov. Toţi au fost învinuiţi de
„tentativa de distrugere a a economiei
socialiste prin metodele capitalismului
internaţional“ (aluzie clară la
divergenţele de ordin economice dintre
cele două grupări) şi „complot împreună
cu susţinătorii lui Tito, îndreptat
împotriva puterii sovietice“. Toate
acestea, chiar dacă nu-l aveau pe Stalin
în prim plan, e sigur că el s-a aflat la
originea lor, mai ales că organizaţia de
Leningrad nu-I plăcuse niciodată,
datorită tendinţelor sale autonomiste.
Revenirea lui Malenkov şi eliminarea lui
Voznesenski şi a oamenilor săi de la
Gosplan au coincis cu reorientarea celui
de-al cincilea plan cincinal în direcţia
unei creşteri economice
supravoluntariste (care nu mai ţinea cont
de capacităţile de producţiei existente).
Biroul Cadre al Secretariatului CC a fost
desfiinţat, iar funcţiile sale au fost
transferate ministerelor de resort, prin
aceasta partidul urmărind să-şi instituie
controlul asupra industriei.
Transformarea deplină a partidului
Rivalitatea la vârf a fost alimentată de
diversele grupuri existente în partid. Din
cei 5,7 mil. de membri, doar 2 milioane
erau membri de dinainte de revoluţie.
Membrii de partid puteau fi distinse mai
multe grupe de comunişti:
• Comunişti intraţi în partid înainte de
război şi care activaseră în zonele
neocupate;
• Comunişti cu stagiu făcut înainte de
război, care fuseseră trimişi la munca
de partid în teritoriile eliberate de
sub ocupaţia germană. Aceştia
trebuiau să-şi găsească funcţii în în
aparatul de partid din localităţile lor
de baştină.
• Comunişti (în cea mai mare parte
femei), care fuseseră primiţi în grabă
în partid pe plan local. Împărţirea
funcţiilor între aceştia şi cei reîntorşi
în locurile natale s-a făcut fără prea
mari probleme.
• Comunişti care activaseră în
mişcările de rezistenţă din teritoriile
ocupate şi care aveau un sprijin
popular puternic, iar aceşti comunişti
trebuiau să se întoarcă în localităţile
de origine şi să înveţe să respecte
puterea civilă ale cărei greşeli le
văzuse în 1941.
• Comunişti proveniţi din rândurile
armatei, care aveau cariera politică
înainte şi aveau şi şanse ca urmare a
faptelor de arme sau reconamdărilor
provenite de la foştii comandanţi
militari.
• Comunişti intraţi în partid după
război. În rândurile lor se aflau
tehnicieni, ingineri, funcţionari,
studenţi.
Pentru noii intraţi în partid problema cu
care ei se confruntau era avansarea pe
scara ierarhică. Iar problema nu era
numai a lor, ci şi a partidului, deoarece
posturile care presupuneau răspundere
fie erau ocupate de cei din generaţia
brejnevistă (vârsta între 40-45 de ani),
fie necesitau o oarecare experienţă pe
care noii veniţi nu prea o aveau. Mai
apoi, ca urmare a birocratizării
partidului, rămăseseră foarte puţini
membri de partid cu reală conştiinţă. Şi
cum totul era decis de partid, această
situaţie s-a reflectat şi în plan economic,
social şi politic, obligându-l pe Stalin să
2
ia o serie de deciziii, pe care specialiştii
le-au considerat ca întrunind toate
premisele unei a doua Mari Terori.
Tocmai din acest punct de vedere
trebuiesc privite evenimentele şi
schimbările intervenite în structura
partidului la cel de-al XIX-lea congres
(octombrie 1950).
Afacerea medicilor asasini
În septembrie 1952, o serie de articole
publicate în ziare îi atenţionau pe
comunişti de „infiltrara agenţilor
imperialişti în rândurile partidului“. Ele
se legau de alte articole publicate în
cadrul altor campanii de presă împotriva
„indiciplinei criminale“,
„favoritismului“, „degenerării
birocratice“.
La 5 octombrie 1952, pe fondul acestei
atmosfere încordate, se deschid lucrările
Congresului XIX. Malenkov a citit
raportul de activitate, comunicând
despre crearea bombei atomice şi situaţia
internă excelentă a ţării (rezultatele
economice din industrie şi agricultură).
Hruşciov a citit un raport despre
componenţa partidului în care a atacat
diversele forme de degenerare
birocratică şi antidemocratică.
Nici unul dintre aceste rapoarte nu a
deschis vreo perspectivă nouă.
Cea mai importantă decizia a fost aceea
referitoare la la schimbările intervenite
la nivelul structurilor politice de la vârful
partidului, făcute la iniţiativa lui Stalin.
• PC bolşevic a devenit PCUS;
• Biroul Politic a fost înlocuit cu un
organism mai mare şi mai greoi
Prezidiul CC (35 de membrii — 25
plini, 11 supleanţi);
• Secretariatul CC (de la 5 la 10
membrii);
• Comitetul Central (232 de membri).
• Biroul Prezidiului CC (membrii săi
erau numiţi de Stalin, personal).
Hruşciov susţine că Stalin, înlocuind BP
cu Prezidiul CC (mult mai larg) urmărit
reducerea influenţei vechilor membrii,
înconjuraţi acum numai de oameni noi,
uşor de dirijat. În realitate, probleme
erau rezolvate într-un cerc foarte restrâns
de oameni, invitaţi de Stalin la vila sa
(Malenkov, Hruşciov, Beria, Bulganin).
La 13 ianuarie 1953, Pravda a anunţat
descoperirea „grupei teroriste a
medicilor“, în cadrul căreia mai bine de
jumătate erau evrei. Ei erau învinuiţi că,
graţie poziţiei lor, reuşiseră să-i
asasineze pe Jdanov, mareşalii Koniev,
Ştemenko, Vasilieski, îndeplinind astfel
ordinul Intelligence Service-ului şi a
American Joint Distribution Commitee.
Doctorul Iulia Timaşuk, care dăduse
totul în vileag printr-o scrisoare, a primit
Ordinul Lenin. La fel ca şi în perioada
’36-’38, participanţii la mitinguri cereau
pedepsirea vinovaţilor, extinderea
urmăririi penale şi reîntoarcerea la
„vigilenţa bolşevică“
În acelaşi timp, fusese luat în vizor
Ministerul Securităţii Statului, iar
Abakumov (şeful lui) şi Beria
(protectorul acestuia) puteau fi acuzaţi
de „pierderea vigilenţei“.
În Gruzia fusese descoperită aşa-
numita afacere mingreliană, iar Beria (el
însuşi mingrelian), care se înconjurase
de gruzini, putea oricând fi vizat. Un alt
punct slab al său era crearea, în timpul
războiului, a Comitetului evreiesc
antifascist, împreună cu Mihoels, el
putând fi, astfel, considerat agent evreu.
Astfel, existau toate datele ca Beria să
fie — asemeni înaintaşilor săi — jertfa
unei mari terori, alături de alţi lideri
sovietici (Molotov, nevasta lui fusese
deportată; Mikoian).
Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a scăpat
societatea sovietică de o astfel de încercare.
3
 Stalinismul Robert Tucker. Consideră că
Moshe Lewin. Baza socială a stalinismul a fost continuarea mult
stalinismului o reprezintă fluxul de mai profundă a revoluţiei din
populaţie rurală, atrasă spre oraş, ca Octombrie (limitată doar la luare
urmare a industrializării forţate şi a puterii pentru că, din 1921, ea
ravagiilor provocate în lumea rurală fusese constrânsă prin NEP să facă
de colectivizarea forţată. Această concesii capitaliste). Prin
masă de ţărani rudimentari s-a „revoluţia de sus“, declanşată în
substituit muncitorimii (Petrograd, 1929, Stalin a creat structurile de
Moscova, Ural) care, fie pierise în bază ale modelului sovietic atât în
timpul revoluţiei şi a războiului industrie (preponderenţa masivă a
civil, fie se declasase prin industriei mijloacelor de
abandonarea oraşelor înfometate şi producţie/grea în detrimentul
plecarea la ţară încăutarea de hrană. industriei producătoare de bunuri
Această ţărănime needucată (în genera, de larg consum), cât în agricultură
şi în plan politic, în special) şi avidă de prin crearea celor două forme de
promovarea specială a oferit lui Stalin proprietate socialistă (de stat şi cea
baza de masă a puterii lşi instrumentul cooperatist-colhoznică). Prin
docil pentru realiazarea revoluţiei de sus. Marea Teroare (1936-1938), Stalin
a lichidat vechea gardă leninistă şi
a promovat o birocraţie aflată într-
o totală depedenţă faţă de el.
Roy Medvedev. Abateri de la principiile
marxiste ca urmare a faptului că, la
Congresul XX, s-a decis ca
fondatorul statului sovietic să nu
fie luat în discuţie. În acest
context, stalinismul reprezintă o
abatere de la principiile leniniste.
Diverşi. Stalinismul, în pofida ororilor
sale, este văzut ca forma de progres cea
mai potrivită pentru ţările înapoiate din
punct de vedere economic.