Considerații bioetice privind transplantul de organe

Transplantul reprezintă extragerea unui organ, în totalitate sau în parte, din corpul unui
donator şi implantarea acestuia în corpul pacientului primitor, în scop terapeutic. Organele
care se pot transplanta sunt: cordul, rinichii, ficatul, plămânii, pancreasul şi intestinul.
Ţesuturile care se pot transplanta sunt: oasele, tendoanele, corneea, valvele cardiace, venele,
pielea etc.
Clasificarea transplantului în funcţie de donor şi primitor cuprinde:
• Autotransplantul: la aceeaşi persoană.
• Allotransplantul: de la un alt membru (diferit genetic) al aceleiaşi specii.
• Izotransplantul: de la un alt membru identic genetic al speciei (gemeni).
• Xenotransplantul: de la altă specie. De exemplu, transplantul de valve cardiace de la porci
la oameni.
Forme speciale de transplant:
– Transplant splitat: un donator – doi primitori (de exemplu ficatul poate fi împărţit între doi
pacienţi, de regulă un adult şi un copil);
– Transplant în domino: în cazul fibrozei chistice pulmonare cu transplant de complex
cardiopulmonar – cordul funcţional al primitorului se transplantează unui alt primitor.

Principalele momente din istoria transplantului uman sunt redate în cele ce

urmează:
• 1905: Eduard Zirm (Austria) – primul
transplant de cornee la om (keratoplastie);
• 1954: Joseph Murray (Boston, SUA) – primul
transplant de rinichi;
• 1966: Richard Lillehei, William Kelly
(Minnesota, SUA) – primul transplant de
pancreas;
• 1967: Thomas Starzl (Denver, SUA) – primul
transplant de ficat;
• 1967: Christian Barnard (Africa de Sud) –
primul transplant de cord;
• 1981: Bruce Reitz (Stanford, U.S.A.) – primul
transplant de complex cardio-pulmonar;
• 1986: Joel Cooper (Toronto, Canada) – primul
transplant de plămâni;
• 1998: David Sutherland (Minnesota, S.U.A.) –
primul transplant parţial de pancreas de la
donator viu;
• 1998: Lyon, Franţa – primul transplant de mână
(succes parţial, necomplianţă la tratament
postoperator a pacientului);
• 2005: B. Devauchelle (Amiens, Franţa) – primul transplant facial;
• 2005: China – primul transplant de penis (succes parţial, datorită respingerii psihologice de
către pacient).
Studierea motivaţiei pentru care un donator viu acceptă renunţarea la un organ propriu
ridică probleme etice controversate iar în unele cazuri plasează actul dincolo de limita legii.
Iată mai jos câteva situaţii:
– Salvarea vieţii unei rude apropiate cu care există o relaţie emoţională;
– Schimbul de perechi – transplant încrucişat: de exemplu soţ-soţie care acceptă donarea
dar fiind incompatibili se apelează la o altă pereche aflată în aceeaşi situaţie. Pe această temă
s-a iniţiat un proiect pilot în 1997, iar primul transplant de acest fel s-a efectuat în 2001;
– Donarea altruistă, conform principiul bunului samaritean. Donatorul alege un primitor
din lista de aşteptare, după criterii proprii. Evaluarea psihologică şi psihiatrică a donatorului
este esenţială, mai ales la tineri; există membri ai unor culte religioase (ex. Jesus Christians,
Australia) care au ca preocupare donarea unui rinichi în modul descris, însă nu întotdeauna
familia este de acord;
– Donarea compensată material – turismul medical. Deşi ilegală (Marea Britanie din 1961,
SUA din 1984, China din 1994, India din 1995 etc) în aproape toate ţările, vânzarea de organe
continuă. Iranul permite legal acordarea de către primitor de cadouri materiale compensatorii
donatorului;
–Donarea forţată împotriva voinţei donatorului. Condamnaţii din penitenciare sunt vizaţi
pentru astfel de practici. În China 95% din organele transplantate provin de la persoane
executate. În 2007 China a acceptat un moratoriu privind prelevarea de organe de la
condamnaţi.
Alocarea organelor pentru transplant se face după diverse criterii sau combinaţii ale
acestora:
• Timpul de aşteptare (rinichi) – “longest on the list first”
• Scoring de stadiu al bolii “sickest first”
(de ex., pentru transplantul de ficat,
MELD – Model of End Stage Liver
Disease). Una din întrebările la care
bioetica trebuie să răspundă este dacă
“din punct de vedere etic, se poate
accepta ca un pacient cu ficat alcoolic să
primească un indice de prioritate mai mic
decât unul cu patologie non-alcoolică, în
acelaşi stadiu?”
• Poziţia geografică apropiată (“closest to
the location first”)
• Alocare ţintită, în care familia unui
donator decedat (de multe ori, pentru a
onora dorinţa acestuia) cere ca un organ
să fie dat unui anumit prmitor. Acest tip
de donaţie se practică limitat, şi nu în toate ţările.
Din cele expuse mai sus rezultă că există pe plan mondial un dezechilibru major între
cererea şi oferta de organe pentru transplant (peste 3:1). Astfel, în SUA au fost circa 95000
persoane pe lista de aşteptare (2007) iar numărul de transplante efectuate a fost de doar
29,000 (2006). Lipsa acordului pentru transplant din partea familiei este principalul factor
care determină o scădere la jumătate a donatorilor reali faţă de numărul potenţial al donatorilor
aflaţi în moarte cerebrală. Principalele acorduri care stabilesc principiile de abordare a
problemei în ţările Uniunii Europene sunt:
• Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (Oviedo 1997), ratificată în România prin Legea nr.
17 din 2001, prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la o persoană în viaţă în scopul
transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al primitorului şi numai atunci când
nu există ţesuturi sau organe adecvate disponibile de la o persoană decedată şi nici altă
metodă terapeutică alternativă de o eficacitate comparabilă. Consimţământul necesar, astfel
cum se prevede la art. 5, trebuie să se fi dat expres şi specific, fie în scris, fie în faţa unei
instanţe oficiale. Se observă că nu se fac precizări în acest act referitor la consimţământul în
cazul prelevării de organe de la cadavre.
• Protocolul Adiţional la Convenţie privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine
umană (Strasbourg 2002) prevede că organele sau ţesuturile nu vor fi prelevate de la o
persoană decedată până în momentul obţinerii consimţământului sau autorizaţiei conform
legislaţiei, iar prelevarea nu va fi efectuată dacă persoana decedată a avut obiecţii împotriva
acestui fapt. De asemenea, părţile vor întreprinde toate măsurile necesare pentru promovarea
donării de organe şi ţesuturi.
Practica privind obţinerea consimţământului explicit din partea rudelor apropiate sau
respective prezumarea acestuia prin acte normative este de o mare varietate în ţările europene
existând multe forme de tranziţie ce derivă din obligativitatea consultării sub diverse forme a
familiei şi a importanţei atitudinii acesteia chiar în ţările în care consimţământul este
prezumat.
Anumite aspecte sunt abordate în mod diferit în statele membre ale UE în funcţie de
contextul cultural, juridic, administrativ şi organizaţional. Rata donatorilor variază în mod
considerabil în diferite state europene: între 0,8 şi 35,1 la un milion de locuitori. Aceste
diferenţe se datorează probabil unui ansamblu complex de factori culturali, istorici şi sociali,
combinat cu aspecte privind caracteristicile serviciilor medicale şi organizarea sistemului de
donare.
În România, prevederile din Legea nr. 2/1998 (în prezent abrogată) menţionează că este
necesar consimţământul informat al membrilor familiei pentru a se putea preleva organe
pentru transplant de la decedaţi, aceste prevederi fiind păstrate şi în actuala legislaţie (Legea
95/2006, Titlul VI). Astfel:
• Prelevarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu
consimţământul scris a cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în
următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră.
Prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii,
persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul Naţional al donatorilor de organe,
ţesuturi şi celule;

• Prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a
exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de către
medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul Naţional al celor care refuză să doneze
organe, ţesuturi şi celule.
• Transplantul efectuat fără consimţământul dat conform Legii, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani. Alte infracţiuni prevăzute de Legea
susmenţionată:
• Donarea de organe/ţesuturi/celule cu scopul obţinerii de foloase materiale (pedeapsa cu
închisoare între 3-5 ani)
• Constrângerea de a dona (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani);
• Publicitatea privind donarea cu scop material (pedeapsa cu închisoare între 2-7 ani);
• Traficul de organe (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani);
• Trecerea prin frontieră a organelor fără autorizaţie din partea Agenţiei Naţionale de
Transplant (pedeapsa cu închisoare între 3-10 ani).
În anul 2006 a fost dat publicităţii un sondaj de opinie de tip eurobarometru realizat în
toate ţările UE (de atunci) şi candidate la aderare (România şi Bulgaria). Au fost urmărite
următoarele aspecte:
a. Discutarea în familie a problemelor legate de donarea şi transplantul de organe.
Rezultate:
• 41% media UE
• Peste 65% în Olanda şi Suedia
• Sub 25% ţările est-europene, Austria
• România: 16%
b. Disponibilitatea de a-şi dona propriile organe în caz de deces:
• 56% media UE

• Peste 69% în Olanda, Suedia, Finlanda, Belgia, Olanda

• Cehia (44%), Austria (33%), Letonia (29%)
• România: 27%
c. Disponibilitatea de a consimţi la donarea de organe în caz de deces al unei rude
apropiate:
• 54% media UE
• Peste 65% în Olanda, Suedia, Finlanda
• Cehia (40%), Austria (35%), Letonia (38%)
• România: 32%
 d. Necesitatea deţinerii unui card de donator:
• Media UE: 81%
• România: 49%
Biserica Ortodoxă Română şi-a
exprimat dezacordul faţă de introducerea
noţiunii de "consimţământ prezumat",
deoarece contravine principiilor morale
creştin-ortodoxe, anulează principiul
dăruirii de sine şi al dragostei frăţeşti
cuprins în consimţământul explicit şi
exclude rolul familiei în cazul persoanelor
aflate în moarte cerebrală sau decedate,
dacă acestea nu şi-au exprimat clar acordul
în timpul vieţii. Apreciază că actul
prelevării de organe, ca şi acceptul donării
organelor, are valoare morală numai când
este făcut conştient, informat şi cu altruism. Consimţământul/ acordul prezumat reprezintă o
lipsă de respect faţă de fiinţa umană şi poate deschide calea abuzurilor şi satisfacerii
intereselor profesionale. În plus, acceptarea consimţământului prezumat ar putea duce la
ştirbirea încrederii pacienţilor în medici, în condiţiile în care pacienţii vor crede că, odată
ajunşi în stare critică, viaţa lor nu mai are valoare decât ca sursă de organe şi ţesuturi.
Alternativa morală ar putea fi încurajarea voluntariatului şi introducerea cardului de donator,
care reflectă opţiunea persoanei faţă de donarea de ţesuturi şi organe.
Credem că este necesară crearea unui sistem eficient de identificare a potenţialilor donatori
de organe post-mortem, după îndeplinirea tuturor cerinţelor obligatorii referitoare la
consimţământ, împreună cu formarea şi angajarea unor specialişti din domeniul sănătăţii
însărcinaţi cu detectarea persoanelor care ar putea deveni donatori de organe post-mortem.
Populaţia ar trebui încurajată să discute despre donarea de organe şi să-şi facă cunoscute
rudelor intenţiile. Există o importantă corelare pozitivă între faptul de a fi discutat despre
donarea de organe în cadrul familiei şi disponibilitatea de a dona organe. Având în vedere că atât
mesajele pozitive, cât şi cele negative pot afecta consimţământul populaţiei privind donarea, se
impune adoptarea unei atitudini profesioniste în ceea ce priveşte donarea, cu sprijinul
experţilor din domeniul comunicării. Sensibilizarea permanentă a populaţiei ar trebui să fie
elementul-cheie al oricărei strategii de comunicare.
Faţă de problemele etice ridicate de transplantul de organe în România, formulăm câteva
concluzii:
1. Donarea şi transplantul de organe sunt chestiuni delicate şi complexe, cu o importantă
dimensiune etică, ce necesită deplina participare a societăţii pentru a se putea dezvolta.
2. Este nevoie de o strategie educativă şi de senzibilizarea populaţiei ca soluţie
alternativă mai potrivită în prezent pentru România, faţă de legiferarea imediată a
consimţământului prezumat. Încurajarea exprimării opţiunii privind donarea încă din timpul
vieţii ar evita dilemele familiei, care se confruntă oricum cu un stress deosebit provocat de
moartea cuiva apropiat.

Realizat de:
Anton Flavius
Matei Bogdan
Nicolae Andrei