INTRODUCERE ÎN STUDIUL STATISTICII

1.1 Istoria dezvoltării statisticii ca ştiinţă

Statistica, în sensul larg de evidenţă a fenomenelor şi proceselor sociale şi

economice, a apărut cu mult timp înaintea utilizării termenului. Termenul de
“statistică” apare abia în sec. al – XVIII- lea şi îşi are originea în latinescul “status” –
cu sensul de situaţie, stare.
Din cercetările istorice rezultă că primele forme de evidenţă au apărut la cele
mai vechi colectivităţi omeneşti, fiind folosite mai ales în perioada de descompunere a
Comunei Primitive şi a apariţiei statului sclavagist.
În Antichitate apar forme de evidenţă ce pot fi asimilate înţelesului modern de
recensăminte statistice – întâlnite în China, Egipt, Grecia şi Imperiul Roman.
Apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a formaţiunilor
statale sclavagiste a impus ţinerea unor evidenţe, a numărului populaţiei şi a
activităţilor productive, cu scopul de a stabili numărul persoanelor impozabile,
averile, cantitatea de hrana etc. Spre exemplu recensămintele efectuate de romani (din
5 în 5 ani, apoi din 10 în 10 ani) erau cunoscute sub denumirea “cens”. În Dacia,
ocupată de romani, evidenţele, care se făceau asupra populaţiei, producţiei şi
consumului, purtau denumirea de “tabularium”.
Apariţia şi dezvoltarea statisticii ca ştiinţă poate fi împărţită în mai multe
etape.
• În perioada sclavagistă apariţia şi dezvoltarea statisticii s-a caracterizat prin
utilizarea formelor generale de evidenţă : recensământul, înregistrări demografice.
• Apariţia statisticii descriptive şi trecerea la “aritmetica politică” în secolele al -
XV–XVI–lea a fost precedată de o serie de evenimente:
- dezvoltarea statului feudalist a impus organizarea unor evidenţe mai
cuprinzătoare pentru fiecare feudă în parte cu privire la : mărimea bunurilor
posedate, a rezultatului producţiei.
- apar primele cursuri de evidenţă a lui S.Catrugli (1458) şi Luca Pacciolo
(1494)
- în secolele al –XVI-lea si al-XVII-lea se elaborează un număr mare de lucrări
în care se descrie detaliat situaţia social – economică folosind datele statistice.
Apare astfel “statistica descriptivă” şi, o dată cu ea, o serie de lucrări între care
şi monografia de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir “Descriptio Moldaviae”,
apărută în anul 1716. Fondatorul şcolii descriptive a fost Herman Conring (1606
– 1681), profesor la Universitatea din Helmstedt, care a scris şi primul curs de
statistică. Amintim aici şi pe Gottfried Achenwall (1719 – 1772), considerat
părintele statisticii care a definit statistica ca o ştiinţă descriptivă folosită pentru
prezentarea particularităţilor unui stat.
• Statistica evoluează permanent pe măsură ce evoluează şi societatea
omenească. Dezvoltarea modului de producţie capitalist a condus la apariţia unor noi
concepte şi metode statistice de investigaţie. Englezul Willam Petty (1623 – 1687),
prin lucrarea sa “Aritmetica politică” contribuie substanţial la afirmarea statisticii ca
ştiinţă. Împreună cu astronomul C. Halley (1662 – 1742) au pus bazele statisticii
moderne folosind pentru prima data expresia numerică în studiul fenomenelor sociale.
Încep sa fie aplicate şi metode matematice în special în lucrările lui A. Quetelet (1796
– 1874), care a folosit în cercetările sale din domeniul demografiei şi criminalităţii
calculul probabilităţilor şi legea numerelor mari, fără a ţine însa seama de
particularităţile specifice fenomenelor social – economice de variabilitatea lor în timp
şi spaţiu.
• Utilizarea calcului probabilistic a permis trecerea de la descrierea cantitativă şi
formularea unor regularităţi în producerea fenomenelor sociale, la analiza lor, la
cunoaşterea legilor care le determină şi pe această bază la efectuarea de previziuni
ştiinţifice. Se pot aminti aici numele lui J. Bernoulli, cel care a pus bazele legii
numerelor mari ale lui K. F. Gauss şi P.S. Laplace care au definit legea normală de
repartiţie , ale lui R.A. Fischer, G. U. Yule, K. Pearson Marcov şi alţi. Apare astfel o
nouă şcoală de statistică, respectiv cea a calculului probabilităţilor.
Efectele introducerii calculului probabilităţilor în cercetarea statistică se
concretizează în:
1. emiterea unor ipoteze statistice fundamentate ştiinţific în care problema
centrală nu este determinarea unei singure valori certe ci a unui interval de
valori în care trebuie să se situeze mărimea evenimentului studiat, a cărui
siguranţă de producere este garantată de probabilitatea sa de apariţie.
2. posibilitatea de a trece la descoperirea legilor statistice prin stabilirea unor
legături între frecvenţele şi probabilităţile de apariţie a fenomenelor
manifestate în tendinţa de concentrare a nivelurilor individuale către o valoare
centrală tipică (de exemplu media).
3. posibilitatea de previziune a modului de desfăşurare a evenimentului cercetat
în etapa care urmează , prin extrapolarea datelor trecutului şi prezentului
asupra viitorului, în limitele admise de teoria estimării.

1.2 Obiectul de studiu al statisticii social – economice

În general, obiectul de studiu al statisticii îl constituie fenomenele şi procesele

în cadrul cărora este prezentă acţiunea legilor care se manifestă sub formă de tendinţă
într-un număr mare de cazuri individuale. Fenomenele şi procesele care fac obiectul
de studiu al statisticii prezintă următoarele particularităţi:
- se produc într-un număr mare de cazuri;
- variază de la un element la altul, de la un caz la altul;
- sunt forme individuale de manifestare concretă în timp, spaţiu şi sub
raport organizatoric;
Rezultă deci că obiectul de studiu al statisticii îl constituie fenomenele de
masă care prezintă proprietatea de a fi variabile ca formă de manifestare individuală
în timp, în spaţiu şi sub raport organizatoric.
Spre deosebire de fenomenele care se produc pe baza legilor dinamice şi care
apar ca fenomene identice, fenomenele de masă sunt fenomene asemănătoare a căror
lege de apariţie nu poate fi cunoscută şi verificată decât la nivelul întregului
ansamblu. Se mai numesc şi atipice deoarece forma lor de manifestare individuală
este diferită, sau fenomene de tip colectiv, deoarece legitatea de producere a lor nu
poate fi cunoscută şi verificată în fiecare caz în parte ci numai la nivel de întreg. De
exemplu pentru a cunoaşte nivelul productivităţii muncii la care s-a ajuns într-o
ramură de activitate trebuie să se ia în considerare toate întreprinderile cu toţi
muncitorii ocupaţi în ramura respectivă.
Spre deosebire de fenomenele simple (numite şi fenomene de tip determinist),
fenomenele de masă se produc sub influenţa unor factori sistematici sau întâmplători,
esenţiali sau neesenţiali, de acelaşi sens sau de sensuri diferite, (fenomene de tip
nedeterminist sau stocastic care au la bază legile de tip statistic).
 În concluzie legea statistică poate fi descoperită numai prin cercetarea unui
număr foarte mare de cazuri individuale întâmplătoare legate între ele prin acţiunea
comună a aceloraşi cauze obiective.
Particularităţile obiectului de studiu ale statisticii, care o deosebesc de alte
ştiinţe, pot fi sintetizate astfel:
- studiază aspectul cantitativ concret al fenomenelor social – economice
de masă, în condiţii specifice de timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu
aspectul calitativ al acestora;
- utilizează un sistem de indicatori care este conceput ca un sistem de
noţiuni, de categorii (medie, ritm de creştere) corespunzător trăsăturilor
esenţiale ale fenomenelor cercetate, pentru fiecare etapă în parte în
condiţii specifice de timp şi spaţiu;
Definiţie: Statistica este ştiinţa care studiază aspectele cantitative şi calitative
ale fenomenelor social-economice de masă, fenomene care sunt supuse acţiunii legilor
statistice ce se manifestă în condiţii concrete variabile în timp şi spaţiu.
Statistica poate fi împărţită astfel:
A. Statistica teoretică care are ca obiect de studiu elaborarea principiilor,
tehnicilor si metodelor folosite în procesul cercetării statistice şi constituie
fundamentul metodologic pentru celelalte discipline statistice.
B. Statistica de ramură (industrie, agricultură, transporturi, construcţii, turism
etc.).
C. Statistica macroeconomică, care permite măsurarea variabilelor
macroeconomice: produsul naţional brut, produsul intern brut, venitul naţional
etc.
1.3 Metoda statisticii

Metoda statisticii cuprinde totalitatea procedeelor, tehnicilor şi principiilor

utilizate pentru efectuarea observării fenomenelor sociale de masă, pentru prelucrarea
datelor obţinute prin observare şi pentru analiza şi interpretarea rezultatelor statistice
obţinute.
Observarea statistică se realizează prin procedee specifice cum ar fi:
recensământul, anchetele statistice etc.
Materialul obţinut prin observare este supus cu ajutorul unor procedee
specifice statisticii (metoda grupării, metoda mediilor, analiza dispersională, analiza
corelaţiei, metoda indicilor etc.), unor prelucrări succesive. În această etapă tot ceea
ce este întâmplător şi neesenţial în manifestările individuale se elimină şi se păstrează
numai ceea ce este comun şi esenţial fenomenului analizat.
Aplicarea acestor metode şi procedee are ca rezultat obţinerea sistemului de
indicatori format din mărimi absolute şi relative, mărimi medii, indicatori de variaţie
şi corelaţie, indici, ecuaţii de estimare a tendinţelor.
Procedeele de analiză şi interpretare a rezultatelor cercetării permit
cunoaşterea fenomenelor studiate prin examinarea expresiilor numerice statistice
generalizatoare.

1.4 Principalele noţiuni folosite în statistica social – economică

În organizarea şi realizarea unei cercetări este necesar să se folosească un

limbaj unitar, specific fiecărei discipline ştiinţifice. De aceea statistica ca disciplină şi-
a elaborat propriile noţiuni, concepte de bază pe care să la folosească pe parcursul
demersului statistic. Principalele concepte cu care lucrează statistica sunt:
 1. Colectivitatea statistică (sau populaţia statistică în statistica
matematică) care reprezintă totalitatea elementelor de acelaşi tip
formate pe baza aceloraşi cauze esenţiale şi care sunt supuse unui
studiu statistic. Statistica social – economică se ocupă cu studiul
colectivităţilor statistice cu caracter obiectiv şi finit, spre deosebire de
statistica matematică, care se ocupă de regulă de colectivităţi statistice
abstracte şi infinite.
Caracterul obiectiv al colectivităţilor statistice este determinat de faptul că
fenomenele studiate se produc independent de voinţa cercetătorului care are doar
sarcina de a le identifica şi măsura statistic.
Aplicând metode adecvate se poate trece la formularea unor concluzii
statistice care să reflecte imaginea reală a manifestării acestor fenomene.
Colectivităţile statistice pot fi statice şi dinamice. Colectivităţile statice
exprimă o stare de moment şi prezintă o anumită întindere în spaţiu, formând un
existent la un moment dat.
2. Unităţile statistice reprezintă elemente constitutive ale colectivităţii
statistice şi pot fi la rândul lor statice sau dinamice,
3. Caracteristicile statistice (variabile statistice sau variabile aleatoare),
reprezintă criteriul pe baza cărora se caracterizează unităţile
colectivităţii. Formele concrete de manifestare a caracteristicilor la
nivelul fiecărei unităţi se numesc variante. Numărul de unităţi în care
se înregistrează aceiaşi variantă se numeşte frecvenţă sau pondere.
Caracteristicile statistice se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
I. După conţinut sunt:
caracteristici de timp care arată apartenenţa unităţilor statistice la un moment dat sau
o perioadă de timp, de exemplu anul înfiinţării unei întreprinderi
a. caracteristici de spaţiu arată situarea în teritoriu a unei
unităţi statistice de exemplu judeţul de care aparţine
societatea economică, repartizarea salariaţilor pe judeţe.
b. caracteristici atributive care se pot exprima numeric sau
prin cuvinte ca de exemplu: repartizarea populaţiei pe grupe
de vârstă, sau repartizarea salariaţilor pe grupe de salarii
II. După natura variaţiei sunt:
caracteristici cu variaţie continuă sunt cele care pot lua orice valori într-un interval
dat
caracteristici cu variaţie discontinuă sau discretă sunt cele care nu pot lua decât
valori dispuse la anumite distanţe una de alta
III. După modul de obţinere şi caracterizare a fenomenelor sunt:
a. caracteristici primare întâlnite la unităţile simple de
exemplu producţia
b. caracteristici derivate determinate prin compararea a doi
indicatori primari ca de exemplu productivitatea muncii care
se obţine pe baza producţiei şi a numărului de salariaţi.
IV. După forma de manifestare la nivelul unităţilor simple sunt:
a. caracteristici alternative care au doar două variante de
exemplu producţia care poate fi bună sau rebut.
b. caracteristici nealternative sunt toate celelalte caracteristici:
vârsta, profesia, calificarea etc.
Datele statistice reprezintă caracterizarea numerică obţinută de statistică în legătură
cu unităţile , grupele sau colectivitatea studiată. Ele sunt mărimi concrete rezultate din
studiile efectuate pe bază de numărare, măsurare sau calcul statistic.
4. Informaţia este prin urmare semnificaţia, conţinutul specific al datei.
5. Indicatorii statistici reprezintă expresia numerică a unor fenomene, procese,
activităţi sau categorii economice şi sociale, definite în timp şi spaţiu.

1.5 Organizarea cercetării statistice

Cercetarea statistică se desfăşoară în trei etape succesive:

I Observarea statistică care constă în culegerea datelor individuale de masă
II Prelucrarea statistică care presupune sistematizarea datelor observării şi
obţinerea sistemului de indicatori statistici.
III Analiza şi interpretarea statistică presupune următoarele operaţii:
- confruntarea şi compararea rezultatelor;
- verificarea ipotezelor
- formularea concluziilor statistice asupra cercetării
- fundamentarea calculelor de prognoză.
6. Informaţia este prin urmare semnificaţia, conţinutul specific al datei.
7. Indicatorii statistici reprezintă expresia numerică a unor fenomene, procese,
activităţi sau categorii economice şi sociale, definite în timp şi spaţiu.
OBSERVAREA STATISTICĂ

2.1. Conţinutul şi particularităţile observării statistice

Cunoaşterea statistică a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economico-sociale

depinde de existenţa unor informaţii pe baza cărora se face o analiză profundă a
realităţii şi se fundamentează programele de dezvoltare ce urmează a fi adoptate de
către factorii de decizie.
Datele şi informaţiile culese de la furnizorii de date prin intermediul
sistemului informaţional statistic (S.I.S.) sunt prelucrate de către Institutul Naţional de
Statistică (I.N.S.), care, în final, le prezintă beneficiarilor de informaţii.
În Legea nr. 11/1994, sunt precizate principiile fundamentale de funcţionare a
statisticii oficiale în ţara noastră şi care vizează alinierea acesteia la cea existentă pe
plan internaţional. Aceste principii au în vedere: autonomia metodologică,
confidenţialitatea, transparenţa, specializarea, proporţionalitatea şi deontologia
statistică.
Observarea statistică este prima etapă a cercetării statistice.
Observarea statistică constă în culegerea, după criterii unitare pentru toate
unităţile colectivităţii studiate, a valorilor sau variantelor caracteristicilor prevăzute în
programul cercetării.
Observarea statistică are o serie de particularităţi şi anume:
 1. Observarea statistică trebuie făcută la fiecare unitate a colectivităţii în parte. În
acest scop trebuie utilizaţi un număr mare de observatori care să aplice în mod
unitar aceleaşi criterii de culegere a datelor.
2. Datorită faptului că fenomenele şi procesele studiate se găsesc în
interdependenţă cu alte fenomene şi procese este necesar să se separe unităţile
care aparţin colectivităţii luate în studiu. de celelalte.
3. Datele obţinute prin culegere trebuie să îndeplinească atât condiţia de volum
– datele să fie suficient de numeroase astfel încât prin prelucrare să conducă la
descoperirea legităţilor obiective, după care s-au produs fenomenele, şi condiţia
de calitate – datele să fie corecte şi reale.
Organizarea unei observări statistice cuprinde:

1. Scopul observării este subordonat scopului general pentru care s-a

organizat cercetarea statistică. Stabilirea scopului observării statistice are
importanţă pentru: delimitarea obiectului de observare, definirea unităţilor
de observare, stabilirea programului observării. Spre exemplu definirea
clară şi concisă a scopului observării permite selectarea caracteristicilor
strict necesare, precum şi alegerea celor mai potrivite procedee de
culegere a datelor.
2. Obiectul observării îl formează colectivitatea despre care urmează să
se culeagă date statistice în timp şi spaţiu. Definirea colectivităţii statistice
trebuie să se facă după o serie de caracteristici esenţiale cu caracter stabil
şi care să asigure comparabilitatea datelor de la o observare la alta.
3. Programul observării este format din totalitatea caracteristicilor
pentru care urmează să se culeagă date de la toate unităţile incluse în
obiectul observării. Programul observării se concretizează în întrebări care
sunt înscrise în formularele statistice şi la care trebuie să se obţină
răspunsuri cu privire la nivelul de dezvoltare al caracteristicii sau la forma
lor de manifestare.
Unitatea de observare este element constitutiv al colectivităţii pentru care s-a
organizat observarea statistică
4. Timpul şi locul observării. Pentru efectuarea unitară a observării este
necesar să se stabilească
a. timpul la care se referă datele culese, care poate fi:
- un moment „critic” pentru înregistrările care surprind fenomenul în
mod static (începutul sau sfârşitul unei perioade de timp), de exemplu
recensământul.
- o perioadă de timp (lună, trimestru, semestru, an etc.) pentru
observările de tip continuu, ca de exemplu valoarea încasărilor unui
agent economic într-o lună.
b. timpul cât durează înregistrarea, care se stabileşte în funcţie de o
serie de factori cum ar fi: volumul colectivităţii studiate,
consistenţa programului de înregistrare, numărul de persoane care
efectuează înregistrarea.
5. Formulare, instrucţiuni şi procedee de culegere a datelor
Formularele pe care se culeg datele statistice sunt tipizate şi se întocmesc pe
baza programului observării. Instrucţiunile de completare a formularelor trebuie să
fie cât mai scurte, dar complete asigurând înţelegerea uniformă de către toţi
observatorii.
 6. Probleme organizatorice
Au în vedere în special măsurile organizatorice necesare desfăşurării normale

a unei observări statistice şi se referă la:

- identificarea tuturor unităţilor de la care urmează să se culeagă date;

- efectuarea instructajului recenzorilor sau operatorilor;
- tipărirea şi difuzarea formularelor;
- împărţirea teritoriului.

2.3. Tipuri de observări statistice

1. Rapoartele statistice, care prin Ordonanţa de urgenţă nr.75/24 mai 2001 şi
Ordonanţa guvernamentală nr.9/1992, privind organizarea statisticii oficiale – au fost
denumite cercetări statistice. Acestea se caracterizează prin următoarele:
- sunt documente oficiale pe care agenţii economici cu capital de stat cât şi cei
cu capital privat , au obligativitatea de a le completa la termenele stabilite folosind o
metodologie unitară de calcul al indicatorilor urmăriţi.
- se întocmesc pe perioade scurte de timp (lună, trimestru, semestru sau an).
- sunt tipizate şi cuprind elemente de
a. formă: titlu, simboluri, forul respectiv care a aprobat
formularul respectiv, perioada la care se referă datele;
b. conţinut - indicatorii cuprinşi în formulare.
. Recensământul – reprezintă cea mai veche formă de observare
statistică. Este o observare totală efectuată periodic şi prezintă în fond o “fotografiere”
a fenomenului la un moment dat, după criterii unitare şi simultan la toate unităţile
populaţiei cercetate
3. Observarea selectivă este o observare parţială, organizată ori de
câte ori nu se poate realiza o observare totală. Are la bază formare unui eşantion
4. Ancheta statistică se caracterizează prin culegerea unor informaţii
(îndeosebi de la populaţie şi agenţii economici), prin intermediul unor chestionare
speciale. Prin prelucrarea datelor culese prin anchete se obţin unele informaţii
orientative asupra fenomenului cercetat, spre deosebire de sondajul statistic la care
extinderea asupra ansamblului este suficient de riguroasă.
5. Monografia se foloseşte frecvent în studiile statistice pentru caracterizarea
unei unităţi statistice complexe.
Erorile de observare reprezintă abateri între datele înregistrate statistic şi
mărimea concretă reală a caracteristicilor cuprinse în programul observării. Ele pot fi
întâmplătoare sau sistematice.
Erorile întâmplătoare se produc în ambele sensuri sunt făcute nepremeditat
şi influenţează în mică măsură rezultatele de ansamblu.
Erorile sistematice se produc de regulă într-un singur sens
 PRELUCRAREA ŞI PREZENTAREA DATELOR STATISTICE

3.1 Conţinutul prelucrării datelor statistice

Informaţiile obţinute prin observarea statistică se referă la unităţile statistic.

Pentru a deveni utile analizei, informaţiile sunt supuse centralizării şi sistematizării
care fac obiectul celei de-a doua faze a cercetării statistice – prelucrarea datelor
statistice.
În urma prelucrării datelor statistice rezultă indicatori absoluţi sau derivaţi şi
se elimină ceea ce este întâmplător şi neesenţial în apariţia şi dezvoltarea fenomenelor
studiate.
Din punct de vedere al tehnicilor şi metodelor de prelucrare, în decursul
timpului, prelucrarea datelor statistice a cunoscut faza manuală, apoi faza
mecanografică (în jurul anilor 1890) şi faza automatizată – iniţiată cu patru decenii în
urmă şi generalizată în oficiile de statistică din întreaga lume.
Prelucrarea datelor statistice reprezintă ansamblul de operaţii ce cuprinde:
verificarea, sistematizarea şi prelucrarea efectivă a acestora, obţinute din observarea
statistică.
Ca forme de prelucrare se deosebesc:
- prelucrarea primară care constă în prelucrarea informaţiilor statistice
primare;
- prelucrarea secundară presupune prelucrarea informaţiilor obţinute în cadrul
prelucrării primare;
- prelucrarea centralizată este efectuată la nivel central în cadrul Institutului
Naţional de Statistică (I.N.S.);
- prelucrarea descentralizată este efectuată la nivel local (judeţ, municipiu,
minister):

3.2. Planul prelucrării statistice

Planul prelucrării statistice trebuie să cuprindă:

- programul prelucrării;
- metodele şi procedeele de calcul statistic aplicate pentru obţinerea
sistemului de indicatori;
- formele de prezentare a rezultatelor prelucrării
- aspecte organizatorice ale prelucrării.
1. Programul prelucrării constă în enumerarea caracteristicilor primare
şi derivate care se folosesc pentru calcularea indicatorilor absoluţi şi
derivaţi.
2. Metodele şi procedeele de calcul statistic trebuie să se aleagă pentru
fiecare prelucrare în parte, în funcţie de scopul cercetării, de natura
specifică a fenomenelor şi a informaţiei de care se dispune.
Scopul aplicării metodelor de prelucrare statistică îl constituie redarea într-o

imagine sintetică şi obiectivă a fenomenelor pe care le studiază.

3. Formele de prezentare a rezultatelor prelucrării statistice sunt:

- seriile statistice;
- tabele statistice;
 - grafice statistice;
4. Problemele organizatorice se referă la locul şi timpul când se face
prelucrarea şi transmiterea rezultatelor prelucrării.
Planul prelucrării statistice trebuie să precizeze care sunt:
- machetele tabelelor de prelucrare;
- nomenclatorul caracteristicilor după care se realizează centralizarea
datelor;
- formele de grafice care se vor utiliza pentru interpretarea datelor
(pentru aplicarea datelor statistice), cât şi pentru redarea rezultatelor
obţinute.

3.3 Centralizarea datelor statistice

Centralizarea datelor statistice constă în strângerea la locul de prelucrare a

tuturor informaţiilor (formularelor), sistematizarea acestora şi obţinerea indicatorilor
absoluţi (totalizatori).
Centralizarea poate fi simplă şi pe grupe.
Centralizarea simplă presupune numai obţinerea indicatorilor totalizatori la
nivelul întregului ansamblu de unităţi care au fost supuse observării. Se foloseşte de
regulă pentru obţinerea unor informaţii generale, cu mult înainte de a se finaliza
întreaga operaţie de prelucrare ( în cazul recensământului )
Centralizarea pe grupe presupune aplicarea metodei grupării în urma căreia se obţin
indicatori totalizatori parţiali, pe fiecare grupă, iar pe baza lor se obţin apoi indicatori
totalizatori generali, pe întreaga colectivitate.
3.4. Metoda grupării

Gruparea statistică reprezintă prima sistematizare a unor date individuale,

obţinute în urma unei observări statistice.
Prin prelucrarea statistică datele statistice de masă îşi pierd individualitatea.

Noţiuni utilizate la grupare

1. Grupă omogenă reprezintă clasa de unităţi în interiorul căreia variaţia
caracteristicii este minimă Variaţia din interiorul grupei este rezultatul
influenţei factorilor întâmplători.
2. Varianta reprezintă nivelul sau valoarea prin care se manifestă o
caracteristică statistică, înregistrată într-o observare statistică.
3. Variabilă reprezintă caracteristica statistică care prezintă proprietatea de
a-şi modifica nivelul de la o unitate statistică la alta.
4. Variaţia este proprietatea caracteristicilor statistice de a-şi modifica
nivelul de dezvoltare într-un interval de valori, în condiţii de timp şi spaţiu
în funcţie de gradul de influenţă a factorilor determinanţi.
5. Amplitudinea variaţiei reprezintă câmpul de împrăştiere a variantelor
într-o înregistrare statistică.
6. Frecvenţa/pondere reprezintă numărul de unităţi la care se întâlneşte
acelaşi nivel de dezvoltare sau formă de manifestare.
Metoda grupării are importanţă pentru:
- determinarea structurii colectivităţii cercetate;
 - sesizarea mutaţiilor produse în structura colectivităţii statistice, pe
plan teritorial şi în dinamică, ca urmare a modificării continue a
condiţiilor în care acţionează legile dezvoltării sociale;
- stabilirea şi interpretarea legăturilor dintre fenomene şi a factorilor care
le influenţează.
În urma grupării se separă pe grupe/clase omogene fenomenele şi procesele
socio-economice de masă.
Prin sistematizarea datelor statistice cu ajutorul centralizării şi grupării, se
obţin indicatorii totalizatori parţiali şi generali cunoscuţi sub denumirea de indicatori
absoluţi.
3.5. Prezentarea datelor statistice

Rezultatele prelucrării datelor observării statistice, se urmăresc sub formă de:

tabele, serii şi grafice. Ele sunt forme de prezentare în care relaţiile dintre fenomenele
studiate apar într-o succesiune logică.

3.5.1. Tabelele statistice

Reprezintă o formă de sistematizare a unui ansamblu de relaţii cantitative

despre fenomenele studiate, folosind o reţea de linii paralele orizontale şi verticale, în
care se înscriu indicatorii obţinuţi prin prelucrare.
În practica statistică tabele au o importanţă deosebită, întrucât:
- prezintă rezultatele cercetării statistice sub formă de indicatori;
- permit sistematizarea datelor statistice în vederea calculării
indicatorilor derivaţi şi absoluţi.
La construirea tabelelor se va avea în vedere elementele acestuia şi anume:
- elementele de conţinut;
- elementele de formă;
Elementele de conţinut se referă la:
1. Subiectul tabelului îl constituie colectivitatea statistică la care se referă datele
prezentate.
2. Predicatul tabelului este format din sistemul de caracteristici pentru care s-a
realizat centralizarea datelor şi permite caracterizarea statistică a fenomenelor studiate
în condiţii specifice de timp şi de spaţiu.
Elementele de formă se regăsesc în macheta tabelului şi se referă la:
1. Reţeaua tabelului este formată din linii paralele orizontale şi verticale necesare
scrierii ordonate a datelor statistice.
2. Titlul general al tabelului se trece în partea de sus a acestuia şi trebuie să fie
clar, complet şi concis.
3. Titlurile interioare se înscriu în capetele coloanelor sau rândurilor şi se referă la
elementele componente ale subiectului (situate în capetele rândurilor) şi ale
predicatului (situate în capetele coloanelor).
4. Notele explicative sunt utile atunci când este necesar să se precizeze anumite
aspecte legate de sursa de informaţi, procedeele de culegere şi prelucrare a datelor
statistice.
Tabelele statistice sunt deosebit de variate, întocmindu-se în funcţie de scopul
prelucrării sau al analizei statistice.
3.5.2 Seriile statistice
 Seria statistică constituie o formă de prezentare a datelor formată din două
şiruri de date statistice, în care primul şir arată variaţia caracteristicii de grupare, iar
cel de-al doilea şir arată rezultatul centralizării frecvenţelor de apariţie.
Poate fi considerată ca o funcţie matematică în care valorile centralizate ale
frecvenţelor sau cele ale caracteristicilor sunt valori dependente (y) în funcţie de
valorile caracteristicii de grupare (x).
Clasificarea seriilor statistice
Seriile statistice se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
I. După posibilitatea de caracterizare a fenomenelor;
a. Serii statistice independente (unidimensionale) sunt cele care rezultă
dintr-o grupare simplă.
b. Serii statistice condiţionate (multidimensionale) sunt cele care sunt
obţinute dintr-o grupare combinată.
II. După conţinutul caracteristicii de grupare pot fi:
Seriile statistice de spaţiu sunt cele în care centralizarea se realizează în
funcţie de variaţia fenomenului în profil teritorial-administrativ.

Seriile statistice de timp (dinamice sau cronologice) sunt acelea în

care se prezintă variaţia unei caracteristici în funcţie de timp.
Relaţia matematică în acest caz este:
yi = f (t i )
unde: i – valorile caracteristicii a cărei variaţie se studiază
ti – variabila de timp
După timpul la care se referă datele prezentate, pot fi:

a) serii dinamice de intervale sunt cele în care valorile caracteristicii

studiate sunt rezultatul activităţilor depuse în cadrul unui proces socio-economic pe
luni, trimestre, ani.
b) Serii de momente se obţin pentru variabile statistice la care este
raţional ca însumarea să se facă la anumite momente (stocul de mărfuri). În acest
caz datele nu se pot cumula întrucât suma nu prezintă conţinut economic, s-ar
realiza un calcul repetat.
Seriile statistice de distribuţie sunt acelea în care se foloseşte pentru
gruparea datelor o caracteristică atributivă (numerică sau nenumerică).
3.5.3 Reprezentarea grafică a datelor statistice

Reprezentarea grafică permite vizualizarea informaţiilor statistice numerice în

vederea perceperii globale a întregului ansamblu de mesaje informaţionale, a formării
unei imagini cât mai clare despre caracterul şi domeniul de variaţie a valorilor
individuale.
Avantajele utilizării graficelor:
- asigură popularizarea datelor statistice;
- informează opinia publică despre dezvoltarea economică, viaţa socială
şi culturală.
La construirea graficelor trebuie să se ţină seama de următoarele principii:
1. graficele ilustrează nu datele statistice luate în mărime absolută ci
proporţiile şi rapoartele în care se află aceste mărimi.
2. pentru construirea graficelor se utilizează sistemul axelor rectangulare.
Elementele de bază ale unui grafic sunt:
 1. Titlul graficului poate coincide cu cel al tabelului din care s-au extras
datele. Titlul trebuie să fie clar, scurt şi precis sugerând aspectele evidenţiate în grafic.
2. Reţeaua graficului este formată din linii paralele orizontale şi verticale,
care servesc la plasarea corectă a punctelor pe grafic.
3. Scara de reprezentare pentru a reda cât mai fidel imaginea reală a
fenomenului studiat se pot folosi scări uniforme (la care diviziunile sunt echidistante),
neuniforme (diviziunile sunt fixate în funcţie de valoarea logaritmică a indicatorilor,
rezultă scara logaritmică).
4. Notele explicative şi legendele sunt folosite pentru a interpreta corect
graficul. Notele explicative sunt legate de aspecte metodologice privind calcularea
indicatorilor. Legendele permit explicarea semnelor convenţionale a haşurilor şi
culorilor folosite.
5. Sursa de informaţie a datelor din grafice este obligatorie când se
utilizează date reale, cuprinde izvorul informaţiei respective.
MĂRIMILE RELATIVE ÎN STATISTICA
SOCIAL – ECONOMICĂ

4.1. Noţiunea de mărime relativă

În cercetarea statistică se obţin frecvent indicatori care prezintă pentru aceiaşi

caracteristică, diferenţe de nivel de la o unitate la alta, de la o grupă la alta sau de la o
colectivitate la alta. Pentru a putea fi măsurate şi explicate aceste diferenţe de nivel
este necesar să se treacă la compararea acestor indicatori. O categorie de indicatori
derivaţi cu largă aplicabilitate în statistică o constituie mărimile relative.
Mărimile relative sintetizează în expresii numerice rezultatele comparării
datelor statistice în interiorul aceleiaşi colectivităţi, de la o grupă la alta sau de la o
colectivitate la alta.
Mărimea relativă este rezultatul comparării sub formă de raport a doi
indicatori statistici, şi arată câte unităţi din indicatorul de raportat revin la o unitate a
indicatorului bază de raportare.

4.2. Aspecte tehnice ale utilizării mărimilor relative

A. Alegerea bazei de comparare

- se face în funcţie de gradul de interdependenţă dintre

caracteristicile sau fenomenele de comparat;
- se face în funcţie de scopul cercetării;
- se ia ca bază de referinţă o perioadă sau un moment considerat
semnificativ pentru nivelul de dezvoltare al fenomenului studiat;
- alegerea bazei de raportare se face astfel încât rezultatul raportului
să fie cât mai semnificativ.
B. Asigurarea comparabilităţii datelor care formează raportul presupune ca
cei doi indicatori raportaţi să fie mărimi comparabile între ele. De asemenea
trebuie să se ţină seama şi de modificările organizatorice şi metodologice în
perioada curentă faţă de perioada de bază.
C. Alegerea formei de exprimare a mărimilor relative. Pentru a fi
sugestivă, o mărime relativă, trebuie să se aleagă în mod corespunzător forma
de exprimare. Mărimile relative pot fi exprimate sub formă de: numere întregi,
 fracţii ordinare, şi zecimale (caz în care poartă şi denumirea de coeficient K),
procente, promile şi prodecimile.

4.3. Tipuri de mărimi relative

1. Mărimile relative de structură denumite şi ponderi sau greutăţi

specifice gi % - arată structura unei colectivităţi statistice luată în studiu.

2. Mărimile relative de coordonare – caracterizează raportul numeric în care

se găsesc doi indicatori de acelaşi fel, aparţinând unor grupe ale aceleiaşi
colectivităţi, sau colectivităţi de acelaşi fel dar situate în spaţii diferite
3. Mărimile relative de intensitate
Se obţin prin raportarea a doi indicatori absoluţi de natură diferită, aflaţi într-o
relaţie de interdependenţă.
Caracteristic pentru aceste mărimi este faptul că se pot calcula atât la nivelul
colectivităţii în ansamblu, cât şi la nivelul grupelor acesteia.
4. Mărimile relative ale dinamicii
Mărimile relative ale dinamicii sunt utilizate pentru a caracteriza
evoluţia fenomenelor în timp
5. Mărimile relative ale planului
Mărimile relative ale planului sunt de două feluri:
a) Mărimile relative ale sarcinii de plan
b) Mărimile relative ale îndeplinirii planului

MĂRIMILE MEDII

5.1. Necesitatea folosirii mărimilor medii în statistica social-ecnomică

Analiza statistică a trăsăturilor esenţiale ale fenomenelor de masă, stabilirea

tendinţelor şi regularităţilor ce apar în producerea lor, necesită calcularea anumitor
valori tipice, care să fie reprezentative pentru întreaga colectivitate studiată.
O astfel de valoare tipică este mărimea medie. Mărimea medie este un
indicator derivat concretizat într-o valoare reprezentativă în jurul căreia se produce o
tendinţă de concentrare a nivelurilor individuale ale caracteristicii.
Media prezintă un caracter abstract, chiar dacă este exprimată în unităţi de
măsură concrete.
Exemplul 1. Salariul mediu lunar la o societate comercială a fost de 2.575.300
lei – e posibil însă, ca mărimea exactă a sa să nu fi fost încasată de nici un salariat.
Mărimea medie caracterizează în mod sintetic ceea ce este esenţial şi tipic în
variaţia unei caracteristici, pentru o colectivitate statistică sau fenomenul studiat.
Calculul mediei se bazează pe existenţa şi acţiunea factorilor esenţiali,
eliminând prezenţa factorilor întâmplători.
 Factorii esenţiali acţionează asupra tuturor unităţilor statistice asigurând
dezvoltarea normală a fenomenelor.
Factorii întâmplători (aleatori) determină abateri în ambele sensuri a
nivelurilor individuale ale caracteristicii de la tendinţa normală de dezvoltare.

5.2. Condiţii de aplicare a mărimilor medii

Media trebuie să se calculeze dintr-un număr suficient de mare de termeni sau

cazuri individuale pentru a avea relevanţă.
La calcularea mediei trebuie asigurată omogenitatea valorilor individuale şi
trebuie eliminate datele atipice observate.
În cazul unei colectivităţi eterogene se împart unităţile în grupe omogene şi se
calculează media pe fiecare grupă. Dacă media întregului ansamblu are sens economic
se va calcula şi media generală ca o sinteză a mediilor parţiale.
Pentru ca mărimea medie să aibă un conţinut obiectiv trebuie ca forma mediei
să corespundă formei de variaţie a caracteristicii studiate.
Practic, alegerea formei de medie se face în funcţie de natura caracteristicii
urmărite şi scopul cercetării statistice.

5.3. Tipuri de mărimi medii

Media se poate calcula în funcţie de forma de repartizare a frecvenţelor în:

medie simplă şi medie ponderată.
Mediile simple se folosesc atunci când numărul variantelor sub care s-a
înregistrat caracteristica este egal cu numărul unităţilor la care s-a făcut observarea,
sau atunci când frecvenţele tuturor variantelor sunt egale între ele şi deci se pot
simplifica.
Mediile ponderate se folosesc atunci când aceeaşi variantă se întâlneşte la mai
multe unităţi de observare, deci fiecărei variante a caracteristicii i se poate ataşa o
frecvenţă.
Toate tipurile de medii se bazează pe proprietatea „determinanta
caracteristicii”. Potrivit acesteia, dacă media este o valoare tipică pentru un ansamblu
de fenomene, înseamnă că ea reprezintă acea valoare cu care dacă s-ar înlocui toţi
termenii individuali ai seriei şi s-ar face suma lor, această valoare ar fi egală cu suma
termenilor reali din care s-a calculat media.
5.3.1. Media aritmetică

Media aritmetică notată cu x este rezultatul sintetizării într-o singură expresie

numerică a tuturor nivelurilor individuale observate.
 În sens statistic, media aritmetică calculată pentru o colectivitate este valoarea
care s-ar fi înregistrat dacă toţi factorii ar fi influenţat în mod constant toate cazurile
înregistrate.
5.3.2 Media armonică

Este o formă transformată a mediei aritmetice ponderate, caculată în cazul

când se cunosc valorile inverse ale caracteristicii şi produsul nivelurilor caracteristicii
cu frecvenţele corespunzătoare, dar nu se cunosc frecvenţele fi, i = 1, n şi nici volumul
n
general al acestora ∑f
i =1
i .

5.3.3. Media pătratică

Se foloseşte când nivelurile individuale ale caracteristicii prezintă creşteri din

ce în ce mai mari, modificându-se aproximativ după o funcţie exponenţială.
Media pătratică se calculează pe baza ridicării termenilor seriei la pătrat.
Aceasta înseamnă că media pătratică este acea valoare a caracteristicii care dacă ar
înlocui fiecare valoare individuală din serie, suma pătratelor termenilor seriei nu s-ar
modifica.
5.3.4. Media geometrică

Spre deosebire de celelalte medii prezentate anterior care se bazează pe relaţii

de însumare între termenii seriei, media geometrică se bazează pe relaţia de produs
dintre ei.
Media geometrică este o medie calculată prin extragerea rădăcinii de un număr
egal cu numărul valorilor observate ale variabilei.
5.4. Indicatorii de poziţie

Indicatorii de poziţie evidenţiază tendinţa de aglomerare, de concentrare a

unităţilor (cazurilor individuale) după caracteristica studiată.
5.4.1. Modulul (determinantă) M0

Este acea valoare a caracteristicii care corespunde celui mai mare număr de
unităţi (cazuri individuale), sau aceea care are cea mai mare frecvenţă de apariţie.
Pentru o serie de distribuţie de frecvenţe pe intervale egale, valoarea modală
se determină astfel:
a) se identifică intervalul modal
Intervalul modal, va fi intervalul cu frecvenţa (absolută sau relativă) cea mai
mare.
b) se estimează valoarea modală
5.4.2. Cuantilele
 Cuantilele sunt indicatori care descriu anumite poziţii particulare din cadrul
seriilor de distribuţie.
Conceptul de „cuantilă” indică o divizare a distribuţiei cazurilor individuale
observate într-un număr oarecare de părţi.
Cuantilele de ordin „r” (Cr) sunt valori ale caracteristicii urmărite care împart
distribuţia cazurilor individuale observate în „r” părţi egale şi au acelaşi efectiv 1/r
din numărul total al unităţilor.
Frecvent sunt utilizate:
- mediana sau cuantila de ordinul 2, r = 2
- cuartilele (cuantilele) de ordinul 4, r = 4
- decilele (cuantilele) de ordinul 10, r = 10
Cuantilele de ordin superior (r > 4) se calculează în cazul distribuţiilor cu
număr mare de grupe sau clase de valori individuale.
5.4.3. Mediana (Me)

Mediana este acea valoare a caracteristicii care ocupă locul central în cadrul
variantelor seriei ordonate crescător sau descrescător, deci mediana împarte seria în
două părţi egale.
5.4.4. Cuartilele

Cuartilele sunt acele valori ale caracteristicii care împart seria în patru părţi
egale.
- cuartila inferioară, notată cu Q1, este mai mare decât 25% din termenii seriei şi
mai mică decât 75% dintre ei.

- cuartila a doua (Q2) sau mediana împarte seria în două părţi egale, 50% din
termeni sunt mai mici decât mediana şi 50% mai mari.
- cuartila superioară (Q3) este mai mare decât 75% din numărul termenilor seriei
şi mai mică decât 25% din numărul lor.
5.4.5. Decilele
În număr de 9, împart seria în 10 intervale de frecvenţe egale cu 1/10
INDICATORII DE VARIAŢIE ŞI ASIMETRIE

6.1. Conţinutul şi necesitatea calculării indicatorilor de variaţie

În practica statistică s-a constatat faptul că pentru aceiaşi colectivitate,

caracteristicile care o definesc pot prezenta grade şi forme diferite de variaţie.
Transformarea continuă, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ a
fenomenelor socio-economice se numeşte în statistică variaţie.
 Prin studierea variaţiei fenomenelor, în timp şi spaţiu, devine posibilă atât
cunoaşterea cauzelor care au generat acest proces, cât şi separarea şi stabilirea
intensităţii cu care au acţionat cele două grupuri de factori: esenţiali şi întâmplători.
Cu cât fenomenele sunt mai complexe, deci dependente de mai mulţi factori,
cu atât variaţia este mai mare. În acest caz folosirea corectă a valorilor medii implică
verificări riguroase cu privire la stabilitatea şi reprezentativitatea lor în funcţie de
datele obţinute din observarea statistică. De altfel, media nu este o valoare
reprezentativă decât pentru cazul în care ea este calculată în baza unor mărimi
omogene.
Pentru a verifica gradul de omogenitate al caracteristicilor pentru care se
determină media este necesar să se calculeze indicatorii de variaţie şi asimetrie.
Aceşti indicatori trebuie, să servească la:
- verificarea reprezentativităţii mediei – ca valoare tipică a unei serii de date
statistice;
- verificarea gradului de omogenitate
- caracterizarea statistică a formei şi gradului de variaţie a unei caracteristici;
- compararea în timp şi spaţiu a mai multor serii statistice de distribuţie pentru
aceiaşi caracteristică sau pentru caracteristici interdependente
- cunoaşterea gradului de influenţă a factorilor după care s-a făcut gruparea
unităţilor observate
Se poate spune că dacă prin medie se realizează o sinteză a fenomenelor variabile,
prin calcularea indicatorilor de variaţie şi asimetrie se realizează o analiza acestora.
Astfel, se realizează compararea formelor concrete de manifestare cu valorile
tipice, care exprimă tocmai legitatea lor de dezvoltare.
Pentru caracterizarea variaţiei fenomenelor se utilizează două grupe de indicatori:
1. indicatori simpli;
2. indicatori sintetici.

6.2. Indicatorii simpli ai variaţiei

Indicatorii simplii ai variaţiei caracterizează gradul de împrăştiere a unităţilor

purtătoare ale caracteristicilor înregistrate. Se pot exprima atât în mărimi absolute -
folosind aceleaşi unităţi de măsură ca şi a caracteristicilor studiate, cât şi în mărimi
relative – calculate în raport cu valoarea medie.
Amplitudinea arată gradul de împrăştiere al valorilor caracteristicii
Abaterile individuale (d) – reprezintă abaterile valorilor individuale de la
media lor.
Dar gradul de variaţie al unei caracteristici nu depinde numai de abaterile maxime
care apar într-un sens sau altul, ci de toate abaterile variantelor înregistrate şi de
frecvenţele lor de apariţie, motiv pentru care trebuie să se aprofundeze studiul cu
ajutorul unei alte categorii de indicatori.
 Indicatorii simpli ai variaţiei sunt calculaţi pe baza relaţiilor dintre doi termeni ai
seriei, sau, între fiecare termen şi media lor. Prin urmare nu pot exprima întreaga
variaţiei a unei caracteristici înregistrate, de aceea este necesar să se calculeze şi
indicatorii sintetici ai variaţiei, care iau în considerare toate abaterile caracteristicii.
6.3. Indicatorii sintetici ai variaţiei

Pentru a sintetiza într-o singură expresie numerică întreaga variaţie a unei

caracteristici trebuie să se recurgă tot la o valoare medie calculată din abaterile
individuale ale variantelor de la media lor.
Indicatorii sintetici ai variaţiei sunt:
1) Abaterea medie liniară ( d ) – se calculează cu o medie aritmetică simplă sau
ponderată din suma abaterile termenilor seriei de la media lor, luate în valoare
absolută.
2) Dispersia (σ2) – se calculează ca o medie aritmetică simplă sau ponderată a
pătratelor abaterilor termenilor faţă de media lor.
3) Abaterea medie pătratică (σ) – se calculează ca o medie pătratică din abaterile
tuturor variantelor seriei de la media lor.
4) Coeficientul de variaţie (v) – se calculează ca raport între abaterea medie
pătratică şi nivelul mediu al seriei, se exprimă în procente şi ia valori între 0 şi 100.

Cu cât are o valoare mai mică cu atât seria statistică este mai omogenă şi deci
media mai reprezentativă.
Se apreciază că în cazul unui coeficient peste 32% - 35%, media nu mai este
reprezentativă, iar seria este eterogenă. În acest caz datele trebuie separate în serii
componente, pe grupe în funcţie de variaţia unei alte caracteristici de grupare.

6.4 Variaţia intercuartilică şi interdecilică

Pentru a completa analiza seriilor de distribuţie trebuie să se ia în considerare şi

forma în care se repartizează frecvenţele in funcţie de valorile individuale care au fost
înregistrate. Pentru aceasta este necesar să se folosească ca valoare tipică nu numai
media aritmetica faţă de care să se studieze variaţia caracteristicii, ci şi valorile medii de
poziţie: mediana, cuartilele şi decilele.
Pentru o serie simetrică se verifică următoarele
două relaţii:
1) Me – Q1 = Q3 - Me
(7.25)
Q + Q3
2) Q = 1 = Q2 = M e
2

Dacă cele două relaţii nu se verifică, adică

M e − Q1 ≠ Q3 − M e
Q ≠ Me
înseamnă că seria prezintă un anumit grad de variaţie intercuartilica,
care se măsoară statistic cu ajutorul indicatorilor:
1. Abaterea intercuartilica (Qd ) - se calculează ca o medie aritmetică a
celor două abateri ale cuartilelor extreme:
2. Coeficientul de variaţie intercuartilică (Vq) se calculează ca
raport între abaterea intercuartilică şi valoarea medianei.
Daca seria prezintă un număr mare de grupe şi cu tendinţa evidentă de
asimetrie, se calculează şi variaţia interdecilică, prin următorii indicatori:
1. Abaterea interdecilică este egală cu media aritmetică a abaterilor decilelor
extreme faţă de cuartila centrală a seriei:
2. Coeficientul de variaţie interdecilică (Vd) se calculează ca raport între abaterea
interdecilică şi valoarea medianei.
6.5 Indicatorii de asimetrie

În practica statistică se pot întâlni serii de distribuţie de frecvenţe: simetrice,

uşor asimetrice sau cu tendinţă pronunţată de asimetrie.
Pentru aceasta este necesară cunoaşterea gradului de oblicitate. În interpretarea
gradului de oblicitate se are în vedere poziţia şi valorile pe care le prezintă cei trei
indicatori: media, mediana şi modulul. În special, calculul asimetriei se bazează pe
relaţia dintre medie şi modul.
Pentru aprecierea gradului de asimetrie (de oblicitate) se poate utiliza o serie de
coeficienţi, şi anume:
1. Coeficientul de asimetrie al lui Pearson:
2. Coeficientul de asimetrie al lui Fisher

3. Coeficientul de asimetrie al lui Bowley

CERCETAREA SELECTIVĂ

7.1. Noţiunea şi avantajele cercetării selective

În statistică, cunoaşterea completă a unui fenomen are la bază observarea

totală. În practica cercetării statistice, pentru anumite colectivităţi se folosesc formele
observării parţiale (anchete, monografii, cercetări prin sondaj etc.). Astfel, utilizarea
observării parţiale permite extinderea ariei de cunoaştere statistică şi la fenomenele şi
procesele care nu se pot cerceta printr-o observare totală, ca de exemplu: determinarea
duratei medii de încredere în care se poate consuma un produs alimentar conservat.
De asemenea, ea se mai poate folosi şi în cazul observării de mare amploare, ca
mijloc de control al acesteia.
Una dintre metodele des utilizată ale observării parţiale o constituie cercetarea
prin sondaj, în care interpretarea rezultatelor sondajului se face în sens probabilistic.
Prin sondaj se înţelege înregistrarea în anumite condiţii a unor unităţi
împreună cu caracteristica lor din populaţia originară, cu scopul de a estima în urma
obţinerii indicatorilor de sondaj, parametrii populaţiei originare. Prin urmare,
cercetarea prin sondaj constă numai în studierea unei părţi din colectivitatea totală, iar
rezultatele obţinute pe baza acestei părţi se pot extinde în scopul caracterizării
colectivităţii totale.
Metoda sondajului oferă posibilitatea de a obţine informaţii referitoare la
întreaga colectivitate prin observarea (cercetarea) numai a unei părţi a acesteia.
Această parte este denumită frecvent eşantion, mostră sau sondaj şi este provenită din
populaţia originară sau colectivitatea generală.
Teoria sondajului studiază relaţiile existente între o populaţie şi eşantionul
extras din populaţia analizată.
Avantajele aplicării sondajului:
1. În observarea selectivă (prin sondaj) intervin erori de înregistrare, mai puţin
numeroase decât în cea totală;
2. Se poate aplica cu succes în domenii în care observarea totală nu se poate
aplica, de exemplu în cazul cercetării calităţii produselor;
3. Este mai operativă şi mai economică, realizându-se într-un timp mai scurt, iar
culegerea şi prelucrarea datelor se face cu cheltuieli mai reduse;
4. Se utilizează cu succes în prelucrarea preliminară a datelor obţinute printr-o
observare totală, de exemplu, în cazul recensământului;
5. Poate fi folosită pentru testarea unei ipoteze statistice. Pentru a confirma sau
infirma ipoteza se organizează una sau mai multe anchete pe baza cărora se
calculează valoarea statistică a proporţiei luate în calcul la stabilirea erorii de
reprezentativitate;
6. În cazul observării unor erori sistematice, sondajul se poate repeta.

7.2. Condiţii de bază ale realizării selecţiei

Principala cerinţă a unui sondaj este aceea ca rezultatul să fie reprezentativ

pentru întreaga colectivitate, adică eşantionul studiat să fie reprezentativ pentru
colectivitatea originară.
Prin reprezentativitate se înţelege ca în eşantionul selectat să se regăsească
aceleaşi trăsături esenţiale ca şi în populaţia originară. Se admite ca suficient de
reprezentativ sondajul care nu conduce la erori faţă de colectivitatea originară mai
mari de + 5 %.
Cu cât eşantionul selectat se va apropia mai mult de colectivitatea generală, cu
atât rezultatele cercetării selective se vor putea extinde cu mai mare garanţie asupra
întregii colectivităţi.
Pentru a înţelege conceptul de cercetare selectivă (cercetarea prin sondaj) este
necesar să se explice următoarele noţiuni:
1. Colectivitatea generală (N) reprezintă totalitatea unităţilor simple şi complexe
care formează obiectul cercetării statistice concrete.
2. Colectivitatea de selecţie (eşantionul) (n) este o parte a colectivităţii generale
la care urmează să se efectueze culegerea datelor în scopul generalizării
rezultatelor obţinute din prelucrarea acestora asupra întregului ansamblu.
Aspectele tehnice ale cercetării prin sondaj se referă în general la:
- natura specifică a fenomenelor pe care le cercetează;
- metodologia de măsurare şi comparare a indicatorilor folosiţi pentru pregătirea
şi efectuarea sondajului;
- alcătuirea planului cercetării prin sondaj.
Planul cercetării prin sondaj trebuie să cuprindă:
1. delimitarea în timp şi spaţiu a colectivităţii totale;
2. verificarea gradului de omogenitate al colectivităţii generale;
3. alegerea/stabilirea bazei de sondaj.
. Prin baza de sondaj se înţelege orice sistematizare a unităţilor

       

astfel încât să permită alegerea întâmplătoare a unităţilor ce vor intra în eşantion.

4. alegerea tipului şi procedeului de selecţie;
 5. stabilirea planului de prelucrare a datelor de sondaj din punct de vedere
metodologic;
6. alegerea procedeelor de verificare a semnificaţiei indicatorilor de selecţie şi
extinderea rezultatelor sondajului asupra întregului ansamblu.

7.3. Procedee de selecţie

La organizarea în practică a unei observări selective problema esenţială o

constituie formarea eşantionului. Alegerea unităţilor ce vor intra în eşantion se poate
realiza prin: selecţia întâmplătoare/aleatoare şi selecţia dirijată.
A. Selecţia aleatoare presupune alegerea unităţilor care vor forma
eşantionul pe baza unei scheme probabilistice, care asigură caracterul întâmplător al
includerii unităţilor în eşantioane şi dă posibilitatea astfel să se calculeze limitele
erorilor produse faţă de observarea totală.
Caracteristic selecţiei aleatoare o constituie faptul că fiecare unitate are o
probabilitate egală şi diferită de zero de a participa la selecţie, iar probele prin care se
obţine eşantionul sunt independente între ele.
Selecţia aleatoare se poate realiza prin procedeul tragerii la sorţi(al loteriei),
cu cele două variante, procedeul selecţiei bazate pe tabelul cu numere întâmplătoare şi
selecţia mecanică.
A1.Procedeul tragerii la sorţi presupune amestecarea într-o urnă a tuturor
unităţilor reprezentate prin bile şi extragerea la întâmplare a unei bile până la
completarea volumului eşantionului.
Procedeul are două variante.
- varianta bilei revenite presupune ca de fiecare dată bila să fie reintrodusă în
urnă asigurând aceiaşi probabilitate bilelor de a intra în eşantion.
- varianta bilei nerevenite presupune ca unitatea o dată extrasă să nu mai fie
restituită colectivităţii generale dând astfel şansa fiecărei unităţi de a intra în eşantion.
A2. Procedeul tabelului cu numere întâmplătoare constă în
numerotarea tuturor unităţilor colectivităţii generale într-o ordine oarecare
de la 1 la N şi extragerea a “n” unităţi pe baza unui tabel cu numere
întâmplătoare (de exemplu tabelul lui Kendall). Eşantionul se va forma
astfel:
Se stabileşte numărul unităţilor ce trebuie selectate şi numărul total al
unităţilor colectivităţii generale. De exemplu N=600, n =20, cele 20 de unităţi vor fi
purtătoare ale numerelor de la 1 la 600. Pentru a forma eşantionul numerele vor fi
formate din cel mult trei cifre şi nu vor depăşi 600.
Se alege la întâmplare o coloană şi un rând din tabel alegându-se numerele
care respectă condiţiile cerute.
A3. Procedeul selecţiei mecanice presupune stabilirea unui pas de numărare,
K = N/n în funcţie de care se aleg dintr-o listă unităţile care vor alcătui eşantionul.
Pasul de numărare se ia întotdeauna o valoare întreagă.
În vederea respectării principiului introducerii întâmplătoare a unităţilor în
eşantion, lista unităţilor trebuie făcută după o caracteristică cu totul întâmplătoare (de
exemplu într-o ordine alfabetică). Dacă se ia N = 600, şi n =20 k =30. Din primele k
unităţi se alege o unitate la întâmplare, la care se va adăuga pasul de numărare până la
formarea eşantionului, de exemplu, numărul ales de la 1 la 30 est 7 se va alege:7,
37.67.s.a.m.d.
B. Selecţia dirijată presupune ca alegerea unităţilor să se facă în mod frecvent
conştient de către cei care culeg date cu privire la colectivitate. O astfel de selecţie
poate fi considerat procedeul cotelor.
7.5. Tipuri de sondaj

Există mai multe tipuri de sondaj, şi anume:

- sondaj simplu
- sondaj mecanic
- sondaj tipic (stratificat)
- sondaj de serii
Fiecare tip de sondaj poate fi repetat şi nerepetat. Pentru toate tipurile de
sondaj se calculează trei indicatori.
1. Eroarea medie de sondaj (eroarea medie de reprezentativitate) notată cu „µ”;
2. Eroarea limită admisă, notată cu ∆x;
3. Volumul eşantionului „n” pentru caracteristici nealternative.

ANALIZA LEGĂTURILOR DINTRE FENOMENELE

SOCIAL – ECONOMICE

8.1. Rolul analizei dependenţei dintre variabilele economice

În urma prelucrării datelor de observaţie acestea se constituie sub forma

seriilor. Dacă datele sunt organizate sub forma unor şiruri paralele de valori ale unei
variabile numite “efect” şi a uneia sau mai multor variabile numite “cauză”, seriile
obţinute se numesc serii independente, bi sau multidimensionale.
Scopul efectuării unor astfel de organizări şi prelucrări statistice îl constituie
identificarea legăturilor cauzale dintre fenomenele şi procesele economice în vederea
fundamentării deciziilor.
În economie datorită multitudinii de factori (esenţiali şi neesenţiali, direcţi şi
indirecţi, întâmplători) care acţionează asupra unui fenomen, relaţiile de cauzalitate
pot fi puse în evidenţă numai prin studiul unui număr mare de cazuri individuale,
acolo unde se poate manifesta legea numerelor mari.
Statistica studiază fenomenele de masă, în cadrul cărora acţionează legile
statistice, a căror particularitate principală o constituie faptul că ele se manifestă sub
formă de tendinţă, cunoscută şi verificată numai la nivelul întregului ansamblu, ceea
ce impune interpretarea sub formă de tendinţă şi a relaţiilor de cauzalitate.
Legăturile dintre fenomenele şi procesele economice apar ca legături
statistice. În astfel de cazuri unei variabile independente X, îi corespunde o distribuţie
a valorilor caracteristicii dependente Y.
Statistica oferă o gamă variată de metode pentru studiul dependenţelor, dintre
două sau mai multe variabile, acestea fiind reunite în “analiza regresiei şi corelaţiei”.
Prin urmare, statistica studiază dependenţa dintre o variabilă rezultativă
(numită şi endogenă sau efect), notată cu Y şi una sau mai multe variabile
independente (numite şi exogene sau cauză) notată cu X.
În cadrul analizei regresiei se urmăreşte modul în care o variabilă dependentă
evoluează în funcţie de modificarea uneia sau mai multor variabile console
y i = f ( xi ) .
Analiza corelaţiei urmăreşte să stabilească nivelul sau gradul în care variabila
consolă influenţează modificarea variabile efect.
        

Valoarea vânzărilor de bunuri şi servicii poate fi pusă în legătură

cu veniturile populaţiei.
Cererea de mărfuri poate fi pusă în legătură cu preţurile.
Productivitatea muncii poate fi pusă în legătură cu nivelul de înzestrare
tehnică a muncii.

8.2. Clasificarea legăturilor statistice

Formele de manifestare a relaţiilor de interdependenţă sunt extrem de variate

şi adesea destul de greu de sesizat. Pentru a le studia este necesar să fie clasificate în
funcţie de diferite criterii astfel:
1. După natura relaţiei de cauzalitate, legăturile dintre fenomene pot fi:
a) funcţionale – sunt univoce, fiecărei valori a variabile X îi corespunde o
valoare bine determinată a variabile Y. Relaţia matematică dintre fenomenul –
efect Y şi fenomenul cauză X, este:
y = f(x)
     

. Nivelul productivităţii muncii şi cheltuiala de timp de muncă.

b) stochastice – când unei valori a variabilei X îi corespunde un şir de valori ale

variabile Y. Prin urmare fenomenul – efect este rezultatul combinării
influenţei mai multor cauze care pot acţiona în condiţii egale sau diferite.
Relaţia matematică care exprimă o legătură de tip stochastic, este:
y = f(x1, x2, …xn)
în care x1, x2, …xn sunt caracteristicile factori care au fost înregistrate şi
determină variaţia caracteristicii rezultative Y.
       

Legătura dintre înzestrarea tehnică a muncii şi productivitatea

muncii. La o creştere diferită a acesteia, deoarece productivitatea muncii depinde şi de

alţi factori.
         

Pentru a studia legăturile de tip stochastic este necesar să se

identifice şi să se ierarhizeze: factorii esenţiali, formele şi toate unităţile care
formează colectivitatea.

2. După numărul caracteristicilor – factori, legăturile statistice pot fi:

a) simple – când caracteristica endogenă este studiată în funcţie de o singură
caracteristică exogenă.
Relaţia matematică ce exprimă legătura este:
y = f(x)
b) multiple – când se studiază dependenţa unei caracteristici endogene în funcţie
de două sau mai multe caracteristici exogene.
Relaţia matematică care exprimă legătura este:
y = f(x1, x2, …xn)
3. După direcţia legăturii pot fi:
a) directe când la modificarea lui X se modifică în acelaşi sens şi Y.


Productivitatea muncii şi vechimea în muncă influenţează în

     

acelaşi sens variaţia salariilor.

b) inverse când caracteristica dependentă Y se modifică în sens contrar
modificării lui x.
. Între nivelul productivităţii muncii şi nivelul costului unitar
     

există o legătură inversă.

4. După forma legăturii se deosebesc legături:
 a) liniare, când dependenţa dintre cele două variabile X şi Y se exprimă printr-o
funcţie liniară.
      

Relaţia dintre fondurile fixe active şi productivitatea muncii.

b) neliniare când dependenţa se exprimă cu ajutorul unor funcţii neliniare

(exponenţiale, parabolă, hiperbolă etc.)
      

Relaţia dintre mărimea profitului şi volumul producţiei, nivelul

producţiei şi gradul de introducere a progresului tehnic, mărimea impozitului şi a

venitului etc.
5. După modul de manifestare în timp pot fi legături:
a) concomitente (sincrone) sunt cele care pot fi urmărite în dinamică pentru
aceiaşi perioadă de timp.
      

În corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica



salariilor se observă că pe măsură ce creşte productivitatea creşte şi salariul.

b) cu decalaj (asincrone) apar atunci când caracteristicile factoriale încep să
acţioneze asupra variaţiei caracteristicii rezultative după scurgerea unei
perioade de timp.
      

Între mărimea investiţiilor în maşini şi instalaţii şi creşterea



productivităţii muncii există un decalaj necesar asimilării noii tehnologii.

8.3. Metode de studiere a legăturilor statistice

În analiza calitativă care precede aplicarea metodelor specifice corelaţiei

statistice este necesar:
- să se cunoască forma obiectivă de manifestare a legăturii;
- să se studieze posibilitatea reflectării legăturilor statistice prin forme
matematice.
Metodele de studiere a corelaţiei se pot clasifica astfel:
1. Metode şi tehnici pentru verificarea existenţei legăturii: metoda seriilor
statistice paralele, metoda grupărilor, metoda balanţelor, metoda grafică,
tabelul de corelaţie, tabelul de asociere.
a) Metoda seriilor statistice reprezintă un procedeu simplu ce constă în aşezarea
în paralel a unor serii de date statistice în ordinea raporturilor de dependenţă
dintre ele.
Pe baza acestui procedeu se poate efectua o verificare a existenţei unei
legături cât şi a direcţiei de manifestare; dar nu se poate stabili nici forma legăturii şi
nici gradul de dependenţă a variabilei rezultative de factorii care o determină.
b) Metoda grupărilor statistice utilizată în evidenţierea legăturilor şi
interdependenţelor statistice presupune mai întâi stabilirea caracteristicii
factoriale după care se efectuează gruparea.
Aşezarea în paralel a valorilor caracteristicii rezultative dă posibilitatea
identificării legăturii dintre cele două variabile.
În cazul corelaţiei simple, gruparea se face după variaţia caracteristicii
factoriale X, în funcţie de gradul de amplitudine a variaţiei. Caracteristica rezultativă
Y poate să apară ca valori centralizate pe grupele caracteristicii factoriale.
c) Metoda balanţelor serveşte pentru analiza relaţiilor care există în cadrul unui
proces stochastic. Balanţele sunt o dezvoltare a metodei grupărilor aplicate nu
unor date individuale, ci unor mărimi sintetice caracteristice procesului social
- economic analizat.
 d) Metoda grafică constă în construirea „graficului de corelaţie” (corelograma)
pe baza unui sistem de coordonate rectangulare.
Pe abscisă se reprezintă variabila X, iar pe ordonată variabila Y.
Reprezentarea perechi de valori (X, Y) în sistemul de coordonate, prin puncte
permite obţinerea imaginii „câmpului de corelaţie”.
Cu ajutorul „graficului norilor de puncte” se pot rezolva două aspecte ale
analizei corelaţiei dintre fenomene.
a) existenţa şi direcţia legăturii
b) forma de legătură dintre cele două variabile
e) Tabelul de corelaţie reprezintă o aplicare a metodei grupării combinate,
datele grupându-se după ambele caracteristici.
În general grupele de variaţie ale caracteristicii factoriale se trec pe orizontală
în ordine crescătoare, iar grupele rezultative pe verticală în ordine descrescătoare.
După modul de asociere a frecvenţelor celor două caracteristici se poate aprecia
sensul şi intensitatea legăturii.
Utilizarea tabelului de corelaţie presupune respectarea următoarelor condiţii:
a. pentru ambele caracteristici după care se face gruparea trebuie să se stabilească
intervale egale de grupare;
b. se recomandă să se obţină un număr egal de grupe pentru ambele caracteristici
(factorială şi rezultativă):
c. modul de înscriere a celor două caracteristici în tabelul de corelaţie să fie analog
modului de prezentare a lor în graficul de corelaţie.
f) Tabelul de asociere şi coeficientul de asociere este o metodă neparametrică
de stabilire a legăturii dintre două variabile dependente.
Permite analiza atât a caracteristicilor numerice, cât şi a caracteristicilor
calitative. Această metodă se utilizează în special când unităţile purtătoare ale
caracteristicilor sunt separate în două grupe sau sunt de forma unor caracteristici
alternative.
8.4. Analiza regresiei simple

Pentru a evidenţia legea care se manifestă în legătura dintre fenomene este

necesar să se descrie prin intermediul unei ecuaţii analitice forma corespunzătoare a
legăturii dintre variabile.
Alegerea corectă a funcţiei de regresie este una dintre etapele cele mai
importante ale studiului.
Funcţia de regresie exprimă modul în care caracteristica Y evoluează sub
influenţa lui X. Un prim pas în alegerea unui model de regresie îl reprezintă
construirea corelogramei. Cele mai utilizate modele în studiul fenomenelor şi
proceselor social – economice sunt:
1. Modelul liniar, de forma
y = a + bx
2. Modelul exponenţial, de forma
y = abx sau log y = log a + x log b = a + bx curba exponenţială
3. Modelul putere, de forma
y = axb sau log y = log a + b log x
4. Modelul parabolic, de forma
y = a + bx + cx2
5. Modelul parabolic, de forma
1
y=a+b ⋅
x
 8.4.1. Corelaţia liniară simplă

Modelul liniar este cel mai simplu model de regresie. Pe baza analizei
cantitative se specifică:
- fenomenele esenţiale reţinute, din care unul este „cauză” celălalt „efect”;
- ipoteza că interdependenţa dintre cele două fenomene se descrie printr-o
singură relaţie;
- forma relaţiei este liniară.
În acest model factorial „cauza” devine variabila independentă X, iar „efectul”
variabila Y.
Forma modelului este: y = a + bx, unde parametrii a şi b sunt necunoscuţi.
Se mai poate nota şi ca medie y x , deoarece mărimea sa exprimă tendinţa de
realizarea a corelaţiei dintre cele două variabile X şi Y. Parametrii „a” şi „b”
semnifică:
„a” – arată la ce nivel ar fi ajuns valoarea caracteristicii Y dacă toţi factorii,
mai puţin cel înregistrat ar fi avut o acţiune constantă asupra formării ei. Are caracter
de medie.
„b” – coeficient de regresie şi exprimă în sens geometric panta liniei drepte.
Arată gradul de influenţă a caracteristicii factoriale X şi măsoară cu cât se schimbă în
medie variabila Y.
Când b > 0 → corelaţie directa
b < 0 → corelaţie inversa
b = 0 → variabile independente
Modelul prezentat este specific tipului de legătură dintre două caracteristici
care variază în progresie aritmetică.
Pentru a estima parametrii a şi b, în practică frecvent se foloseşte metoda celor
mai mici pătrate.
Metoda celor mai mici pătrate se bazează pe găsirea „celei mai bune
interpolări”. Spre exemplu, datele pot fi bine interpolate de o linie dreaptă şi spunem
că între variabile există o relaţie liniară. Prin urmare interpolarea sesizează dacă există
o relaţie între două sau mai multe variabile.
În cazul modelului liniar, dacă Y depinde de X, atunci trebuie să îndeplinească
condiţia ca suma pătratelor abaterilor valorilor empirice de la valorile ecuaţiilor lor de
regresie să fie minimă, adică:
∑(Yi − Yx ) 2 = minim
unde: Yi – valorile empirice
Y x - valorile teoretice date de ecuaţia de regresie.
Coeficientul „a” poate lua atât valori pozitive, cât şi negative şi reprezintă ordonata la
origine, respectiv este valoarea lui Y când X este egal cu zero.
Cu ajutorul coeficienţilor „a” şi „b” se calculează apoi valoarea ecuaţiei de
regresie. Aceste valori ale ecuaţiilor de regresie se mai numesc şi valori teoretice ale
caracteristicii „Y” în funcţie de „X”, iar operaţia de înlocuire a valorilor reale cu
valori teoretice se numeşte ajustare.
∑ Y = ∑ Yˆ
Spre exemplu o legătură de tip liniar se poate stabili între dinamica
productivităţii muncii şi dinamica salariului.
8.5. Metode neparametrice de măsurare a intensităţii legăturilor dintre
fenomene
 Există numeroase cazuri când distribuţia caracteristicilor nu este normală şi
nici nu există informaţii despre parametrii fenomenelor studiate. În aceste situaţii nu
se mai pot utiliza formulele indicatorilor analitici de corelaţie, ci trebuie să se
folosească alte metode pentru a putea determina existenţa, direcţia şi intensitatea
anumitor legături ce se stabilesc între două sau mai multe caracteristici.
Dintre metodele neparametrice, folosite cel mai des sunt coeficientul de
asociaţie şi coeficienţii de corelaţie a rangurilor a lui Spearman şi Kendall.
Coeficienţii de corelaţie a rangurilor prezintă avantajul că ei pot fi utilizaţi şi
în cazul unor distribuţii asimetrice, în cazul unui număr restrâns de unităţi pentru care
nu se poate verifica reprezentativitatea datelor parţiale.
Aceşti coeficienţi nu se calculează pe baza valorilor individuale ale
variabilelor, ci pe baza numărului lor de ordine denumit rang.
Rangurile se obţin după ce s-au ordonat datele individuale ale celor două
variabile în ordine crescătoare astfel încât va trebui să vedem în ce măsură există la
nivelul fiecărei unităţi, concordanţa între rangurile caracteristicii factoriale de la 1 la
n, cu rangurile caracteristice rezultative de la 1 la n.
La fiecare unitate se ataşează rangul corespunzător al variabilei rezultative.
Coeficientul de corelaţie al lui Spearman are la bază ideea că în cazul unei
legături funcţionale directe între variabile trebuie să existe o concordanţă deplină
între rangurile celor două variabile corelate şi invers, o discordanţă totală în cazul
legăturilor funcţionale inverse. Coeficientul este o aplicaţie a coeficientului de
corelaţie liniară simplă.
Pentru a calcula coeficientul de corelaţie a rangurilor se pot folosi formulele
lui Spearman şi Kendall.

9.1. Noţiunea şi particularităţile seriilor temporale

Statistica social economică studiază fenomenele şi procesele în continua lor

dezvoltare. În vederea cunoaşterii modului concret de transformare a acestora în
fiecare etapă dată, statistica foloseşte ca instrument principal de cercetare, indicatorii
obţinuţi prin prelucrarea statistică a seriilor temporale (cronologice).
O serie temporală este o mulţime de observări efectuate în anumite momente
determinate, în general, la intervale de timp egale.


. Seriile temporale pot fi: producţia anuală de grâu totală a

     

României pentru un anumit număr de ani; temperatura orară anunţată de Institutul

Meteorologic şi Hidrologic – Bucureşti.
Seriile temporale se caracterizează prin următoarele particularităţi:
1. Variabilitatea termenilor unei serii cronologice apare ca urmare a faptului că
fiecare termen se obţine prin centralizarea unor date individuale diferite ca nivel de
dezvoltare. Existenţa datelor individuale diferite se explică prin faptul că în cadrul
fenomenelor social – economice, acţionează pe lângă factorii esenţiali şi factorii
neesenţiali.
De aceea în cadrul seriilor cronologice este necesar să se măsoare gradul şi
forma de influenţă atât a factorilor esenţiali, cât şi a factorilor neesenţiali.
2. Omogenitatea termenilor se referă la faptul că în aceiaşi serie nu pot fi
înscrise decât fenomene de acelaşi tip, care sunt rezultatul acţiunii aceloraşi legi.
 3. Periodicitatea termenilor din care este formată seria, presupune alegerea
unităţilor de timp la care se referă datele unei serii cronologice în raport cu scopul
cercetării, a conţinutului şi posibilităţilor de măsurare ale fiecărui indicator.
4. Interdependenţa termenilor seriei cronologice apare ca urmare a respectării
principiului unităţii de timp şi spaţiu, conform căruia indicatorii prezentaţi sunt valori
succesive ale aceloraşi fenomene înregistrate la nivelul aceleiaşi unităţi teritoriale;
ceea ce face ca valoarea fiecărui indicator să depindă într-o oarecare măsură de
valoarea indicatorului precedent.

9.2. Modificări caracteristice seriilor temporale

Matematic o serie temporală este definită de valorile: y1, y2, ... ale unei
variabile y, la momentele t1, t2, ... Deci y este funcţie de t şi se poate scrie y = f(t).
Seriile temporale se pot reprezenta într-un sistem de coordonate ortogonale în
care pe axa Ox se prezintă timpul, iar pe Oy valorile variabile y.

9.3. Analiza seriilor temporale (cronologice)

9.3.1. Constituirea seriilor cronologice

Statistica studiază modificarea în timp a fenomenelor şi proceselor economice

cu ajutorul seriilor cronologice.
Prin serie cronologică, se înţelege o serie statistică care caracterizează
schimbarea unui fenomen în timp.
Seria cronologică este formată din două şiruri de date paralele, în care primul
şir arată variaţia caracteristicii de timp, iar cel de al doilea şir variaţia fenomenului sau
caracteristicii cercetate, de la o unitate de timp la alta.
Se mai numeşte serie de timp sau serie dinamică.
Din punct de vedere statistic, analiza seriei cronologice prezintă dificultăţi
datorită faptului că observaţiile succesive ordonate conform variabilei timp nu sunt
independente, spre exemplu: modificarea venitului naţional într-un an nu e
independent faţă de anul precedent.
În prezentarea dinamică a seriilor se pot întâlni mai multe tipuri de serii
dinamice. Prin urmare, seriile cronologice se pot clasifica din mai multe puncte de
vedere, şi anume:
I. În funcţie de modul de exprimare al indicatorilor din care este formată seria,
pot fi:
- serii cronologice formate din indicatori absoluţi;
- serii cronologice formate din indicatori relativi;
- serii cronologice formate din indicatori medii.
II. În funcţie de timpul la care se referă datele, seriile cronologice pot fi:
- serii cronologice de intervale de timp (de flux) – sunt acelea în care fiecare
indicator reprezintă rezultatul unui proces social – economic pe fiecare
perioadă de timp folosită în prezentarea datelor, de exemplu: seria de date
privind evoluţia producţiei, a numărului de călători transportaţi cu mijloacele
de transport în comun, mişcarea naturală a populaţiei etc.
- serii cronologice de momente (de stoc) – sunt acelea în care fiecare indicator
caracterizează mărimea la care a ajuns caracteristica urmărită, ca de exemplu
puterea instalată exprimată în mii Kw, la sfârşitul fiecărui an, numărul
populaţiei la 1 iulie a fiecărui an.
 9.3.2. Indicatorii seriilor cronologice

Seriile cronologice prezintă de regulă indicatori cu variaţii mari de la o unitate

de timp la alta. Pentru a caracteriza statistic modul de dezvoltare al fenomenelor este
necesar ca datele prezentate în funcţie de timp să fie prelucrate. În urma prelucrării
statistice a seriilor cronologice se obţin indicatorii: absoluţi, relativi şi medii.

9.3.2.1. Indicatorii absoluţi

Reprezintă forma de bază a seriilor dinamice. Pe baza datelor unei serii

formată din indicatori absoluţi se pot obţine indicatorii generatori pe întreaga
perioadă.
Indicatorii absoluţi care caracterizează o serie cronologică sunt:
a) Nivelurile absolute ale termenilor seriei (yi)
Sporul absolut (modificarea absolută)
9.3.2.2. Indicatorii relativi

Indicatorii relativi reprezintă un mijloc de reprezentare a unor mărimi derivate,

calculate fie sub formă de mărimi relative ale dinamicii, fie sub formă de mărimi
relative de coordonare.
Acestea se pot exprima în unităţi de măsură concrete sau abstracte, de regulă
în procente.
Mărimile relative folosite în analiza dinamicii fenomenelor se pot referi la
două aspecte:
- să măsoare de câte ori nivelul dintr-o perioadă este mai mare/mai mic decât
cel ales ca bază de comparare;
- să măsoare cu cât s-a modificat nivelul fenomenului din perioada raportată,
faţă de cel din perioada de raportare.
Mărimea relativă care arată de câte ori s-a modificat un fenomen în timp se
numeşte indice de dinamică.
a) Indicele de dinamică
b) Ritmul de creştere (ritmul sporului)
c) Valoarea absolută a unui procent exprimă câte unităţi din sporul
înregistrat într-un an revin la fiecare procent din ritmul sporului.
9.3.2.3. Indicatorii medii

Seriile cronologice formate din mărimi medii se folosesc ca mijloc de

prezentare a evoluţiei unor caracteristici calitative ce apar sub formă de medii ca:
productivitatea muncii, randamentul mediu, recolta medie la hectar. De asemenea, se
folosesc astfel de serii şi pentru caracteristicile cantitative atunci când ele trebuie
incluse în analiza unor fenomene ce se produc în cadrul unui interval de timp.
Calculul indicatorilor absoluţi şi relativi caracterizează relaţiile care există
între termenii individuali ai seriei cronologice luaţi câte doi. Aceşti indicatori arată
gradul de variabilitate a termenilor seriei cronologice ca urmare a influenţei exercitate
de toate cauzele şi condiţiile ce determină evoluţia fenomenului respectiv.
Însă, în caracterizarea evoluţiei fenomenelor trebuie să se determine şi
tendinţele de dezvoltare a întregii serii, ca rezultat al influenţei cauzelor esenţiale,
motiv pentru care se calculează indicatorii medii.
În analiza dinamici fenomenelor se pot calcula următorii indicatori:
 _
a) Nivelul mediu al unei serii cronologice ( y ) de intervale se poate calcula pe
baza mediei aritmetice simple, intervalele de timp fiind egale între ele,
_
b) Sporul mediu anual ( ∆ ) se calculează ca o medie aritmetică simplă a
sporurilor anuale cu baza în lanţ,
_
c) Indicele mediu de creştere/descreştere ( I ) arată de câte ori trebuie să
crească/descrească an de an fenomenul cercetat, dacă el ar fi crescut sub forma
unei progresii geometrice, a cărei raţie exprimă influenţa constantă a factorilor
esenţiali pe întreaga perioadă,
_
d) Ritmul mediu de creştere/descreştere ( R ) arată cu cât a crescut / redus
fenomenul respectiv în mărimi relative în perioada analizată, în medie la o
unitate de interval la alta.
9.4. Prelucrarea statistică a unei serii cronologice de momente.

În cazul unei serii de momente se pot întâlni două situaţii:

- serii de momente cu intervale egale între momente;
- serii de momente cu intervale neegale între momente.
Seriile de momente cu intervale egale între termenii înregistraţi se prelucrează
ca atare şi atunci se pot obţine indicatorii absoluţi, relativi şi medii, prezentaţi
anterior, cu o excepţie, nivelul mediu, care se calculează folosind o formă specială de
medie, cunoscută ca, media cronologică.

_
9.4.1. Media cronologică simplă ycr se aplică seriilor de momente cu intervale
egale între ele.
t1 = t2 = ... = tn
_
9.4.2. Media cronologică ponderată ( y cr ) se foloseşte în cazul în care între
momentele seriei există intervale neegale.
t1 ≠ t2 ≠ ... ≠ tn-1

9.5. Metode de ajustare a seriei cronologice

Fenomenele social/economice fiind influenţate în dinamică nu numai de

acţiunea factorilor esenţiali, prezintă uneori abateri mai mari sau mai mici de la linia
generală teoretică care în sens statistic exprimă legitatea de dezvoltare.
Tendinţa de dezvoltare în timp a fenomenelor poate să difere de la un fenomen
la altul. Spre exemplu, dacă se reprezintă grafic datele unei serii în funcţie de timp se
constată că ea se poate dezvolta sub o formă rectilinie, curbilinie etc.
Dacă se analizează fenomenele pe perioade mai lungi de dezvoltare se pot
întâlni cazuri când o tendinţă de dezvoltare rectilinie se transformă într-o tendinţă de
dezvoltare exponenţială, pentru ca ulterior să revină pe o tendinţă de dezvoltare
rectilinie.
Alte serii dinamice prezintă unele variaţii repetabile (cu caracter ciclic), spre
exemplu în funcţie de modificarea anotimpurilor.
Analizând cauzele şi condiţiile de bază ale producerii fenomenelor, se poate
constata că ele se modifică sistematic, de la o unitate la alta, ca urmare a unor
acumulări cantitative treptate, care pot fi urmărite în cadrul unei etape întregi de
dezvoltare.
 Statistica prin metodele sale specifice trebuie să studieze care este tendinţa de
dezvoltare, cunoscută în literatura de specialitate sub denumire de trend.
Studiul statistic nu se rezumă numai la studierea trendului unui fenomen, ci
presupune şi ajustarea prin care se încearcă separarea influenţei factorilor esenţiali, cu
acţiune sistematică, de acţiunea factorilor accidentali, care determină abateri între
termenii empirici şi cei teoretici.
Cu cât influenţa factorilor accidentali este mai pronunţată, cu atât gradul de
variaţie de la o unitate de timp la alta este mai mare şi linia (curba) de tendinţă este
mai dificil de identificat.
Problema identificării tendinţei trendului se realizează practic prin operaţia de
ajustare.
Prin ajustarea termenilor unei serii de date statistice se înţelege operaţia de
înlocuire a termenilor reali cu termeni teoretici care exprimă legitatea specifică de
dezvoltare obiectivă a fenomenelor la care se referă datele.
Condiţia esenţială a aplicării corecte a procedurilor de ajustare este aceea ca
numărul termenilor să fie suficient de mare, pentru a putea intra astfel în câmpul de
acţiune a „legii numerelor mari”, pentru a se asigura astfel o compensare reală a
abaterilor întâmplătoare.

METODA INDICILOR

10.1. Conţinutul, importanţa şi clasificarea indicilor

O altă categorie de indicatori derivaţi, pe baza cărora are loc analiza statistică
o reprezintă indicii statistici.
Indicii au atât caracteristici ale mărimilor relative cât şi ale mărimilor medii.
Indicii sunt mărimi statistice care au rolul de a măsura şi caracteriza variaţia
relativă a fenomenelor social – economice. Ca noţiune, indicii nu trebuie confundaţi
cu indicatorii. În timp ce indicatorul este o expresie numerică a laturii cantitative a
fenomenelor, indicele este o mărime rezultată din compararea a două niveluri diferite
ale aceluiaşi fenomen sau indicator.
Indicii fac parte din metodele de analiză factorială, metode prin care se
măsoară variaţia unui fenomen complex, în funcţie de modificarea factorilor săi de
influenţă.
Specific metodei indicilor este faptul că variaţia fenomenului complex se
descompune integral pe factorii înregistraţi, factori care se pot grupa după natura lor
în două categorii:
- factori de natură cantitativă care apar de regulă ca unităţi ale colectivităţii ca
de exemplu: numărul salariaţilor, cantitatea produsă, suprafaţa însămânţată
etc.
- factori de natură calitativă care sunt înregistraţi sub formă de caracteristici ale
unităţilor luate în calcul, ca de exemplu preţul de vânzare, producţiile medii,
salariul mediu etc.
. Valorile factorilor calitativi sunt întotdeauna neînsumabile în

        

mod direct.

       

. Determinarea nivelului totalizator în cazurile în care valorile

individuale nu pot fi însumate direct, neavând sens economic, necesită folosirea
ponderilor.
Ponderea reprezintă elementul care rămâne constant la numărător şi numitor.
Metoda indicilor se aplică de regulă sub formă de sistem de indici. Sistemul
de indici poate fi abordat ca un sistem independent sau ca un subsistem component al
altui sistem mai cuprinzător.
Metoda indicilor permite descompunerea integrală a variaţiei pe factori
explicativi separaţi în factori cantitativi şi calitativi.
Indicele are formula generală, la momentul „t” faţă de momentul iniţial „0”.

Practic, numai datorită existenţei unui număr suficient de mare de termeni se

poate desprinde în mod veridic trendul (tendinţa) de dezvoltare a fenomenului
cercetat.
Analiza statistică a seriilor cronologice, după elucidarea problemelor
referitoare la omogenitatea datelor, facilitează constatarea existentei unor abateri de la
ceea ce constituie tendinţa centrală, linia generală a fenomenului studiat.
În afară de tendinţa centrală, seriile cronologice suficient de lungi, cuprind şi
alte tipuri de mişcări care explică abaterile.
Complexitatea fenomenelor social – economice, conţinutul şi esenţa acestora
au determinat existenţa unei mari diversităţi de indici, ceea ce a impus o sistematizare
şi o clasificare a lor după anumite criterii, şi anume:
I. După sfera de cuprindere:
a) indici individuali
b) indici de grup

II. După natura caracteristicii

a) indici ai dinamicii
b) indici ai sarcinii de plan
c) indici ai îndeplinirii planului
d) indici teritoriali
e) indici variaţiei fenomenelor complexe
III. După perioada aleasă ca bază de raportare, indicii mai sunt:
a) indici cu bază fixă
b) indici cu bază în lanţ
IV. După procedeul de calcul, indicii de grup pot fi:
a) indici agregaţi
b) indici calculaţi ca raport a două medii
c) indici sub formă de medie a indicilor individuali.
V. După modul de ponderare, indicii de grup agregaţi pot fi:
a) indici cu ponderi constante
b) indici cu ponderi variabile
VI. După tipul structurii indicii de grup pot fi:
a) indici cu structura variabilă
b) indici cu structura fixă
c) indici de variaţie a structurii.

10.2. Principalele categorii de indici utilizaţi în cercetările statistice

           

1. – măsoară în general variaţia unui element în timp,




 

spaţiu sau pe categorii. Se simbolizează cu literă mică (i)

2. Indici sintetici (de grup) – măsoară variaţia medie a unui fenomen studiat,
în raport cu timpul, spaţiul sau o caracteristică oarecare.
Deci indicele sintetic nu este o sumă a indicilor individuali, ci o medie a
acestora. Se calculează la nivelul unor grupe sau la nivelul colectivităţii eterogene.
Construirea indicilor sintetici se poate realiza în următoarele variante:
a) Varianta Laspeyres utilizează ponderi constante din perioada de bază
∑ x1 f 0 ∑ x 0 f1
I 1x/ 0 = ; I 1f/ 0 =
∑ x0 f 0 ∑ x0 f 0
unde:
x – factorul calitativ
f – factorul cantitativ
1 – perioada curentă
0 – perioada de bază

b) Varianta Paasche utilizează ponderi constante din perioada curentă

∑ x1 f1 ∑ x1 f1
I 1x/ 0 = ; I 1f/ 0 =
∑ x 0 f1 ∑ x1 f 0

c) Varianta Fisher calculează indicii sintetici ca medie geometrică a indicilor

Laspeyres şi Paasche
∑ x1 f 0 ∑ x1 f1
I1x/ 0 = L1x/ 0 ⋅ P1x/ 0 = ⋅ = F1x/ 0
∑ x0 f 0 ∑ x 0 f 1
∑ x0 f1 ∑ x1 f1
I1f/ 0 = L1f / 0 ⋅ P1/f 0 =
⋅ = F1/f 0
∑ x0 f 0 ∑ x1 f 0
Cei mai utilizaţi indici sintetici sunt:
1) Indicele sintetic al producţiei (I1/0q ) arată dinamica întregii producţii privită numai
sub aspectul modificării cantităţilor
2) Indicele sintetic al preţurilor (I1/0P ) – arată variaţia medie a preţurilor la un grup de
produse
3) Indicele valoric (I1/0V ) – arată dinamica valorii la un grup de produse luate
împreună
4) Indici dinamicii, după perioada aleasă ca bază de raportare
4.1. Indicii dinamici cu bază fixă se utilizează pentru evidenţierea evoluţiei
în timp a unui fenomen faţă de un moment de referinţă dat.
4.2. indicii dinamicii cu bază în lanţ se utilizează pentru evidenţierea
evoluţiei în timp a unui fenomen faţă de perioada precedentă. Se determină prin
raportarea indicatorului absolut al perioadei precedente.
5.2. Indicii de grup sub formă de medie a indicilor individuali se
calculează în două variante:
- indicele mediu aritmetic se calculează ca o medie aritmetică simplă sau
ponderată a indicilor individuali. Se aplică în condiţiile în care se cunosc indicii
individuali ai dinamicii factorului cantitativ (i1/0f ) şi nivelul fenomenului complex în
perioada de bază (x0 f0) pe grupe.
- indicele mediu armonic se calculează ca o medie armonică simplă sau
ponderată a indicilor individuali. Se aplică în condiţiile în care se cunosc
 indicii individuali ai dinamicii factorului calitativ (i1/0x) şi nivelul fenomenului
complex în perioada curentă (x1 f1) pe grupe.
6. După modul de evidenţiere a influenţei structurii

6.1. Indicii cu structură variabilă (indice al valorii medii) se folosesc când

se compară două valori ale aceleiaşi caracteristici calculate pe baza valorilor
individuale, în funcţie de frecvenţele lor de apariţie. Arată atât influenţa variaţiei
factorului calitativ, cât şi a structurii factorului cantitativ.
6.2. Indicii cu structură fixă se folosesc când se măsoară numai influenţa
variaţiei valorilor individuale ale factorului calitativ din care s-au calculat mediile în
cele două perioade.
6.3. Indicele de variaţie a structurii (ai modificării structurale) se folosesc
pentru a stabili numai influenţa distribuţiei factorului cantitativ, în condiţiile în care
valorile individuale ale caracteristicii rămân neschimbate.
 PARTEA A II-A
STATISTICĂ ECONOMICĂ

INDICATORII SINTETICI AI ECONOMIEI NAŢIONALE

11.1. Economia naţională – sistem cibernetic

Economia naţională este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de

elemente între care există o mulţime de relaţii.
Un sistem economic este caracterizat de trei categorii de procese:
a) procese tehnologice
b) procese economice
c) procese sociale
altfel spus:
S = {E; R}
unde:
E = {e1, e2, ..., en} – mulţimea elementelor ce formează sistemul economic.
R = mulţimea conexiunilor existente între aceste elemente R C E x E
Orice sistem, implicit şi cel economic este caracterizat de intrări şi ieşiri.
Intrările în sistemul economiei naţionale notate X = {x1, x2, ..., xn} pot fi de
natură umană, materială, financiară şi informaţională.
Ieşirile sistemului economiei naţionale, notate Y = {y1, y2, ..., yn} pot fi de
aceiaşi natură. Între cele trei se poate stabili următoarea relaţie: Z = f(X,S), unde:
S = {s1, s2, ..., sn} – stările sistemului economiei naţionale
Practic prin intermediul fluxurilor de intrare şi a fluxurilor de ieşire, sistemul
se conectează cu modul în care funcţionează, în sensul că prin fluxurile X mediul
acţionează asupra sistemului, iar prin fluxurile Y sistemul acţionează asupra mediului.
Sistemul economiei naţionale este un sistem cibernetic1 ce poate fi definit prin
interacţiunea dintre structură, comportament şi funcţionalitate.
Caracteristic pentru sistemul cibernetic este faptul că el se autoreglează, adică,
îşi dirijează comportamentul pe baza unor decizii, astfel încât să parcurgă o traiectorie
prestabilită.
Capacitatea de autoreglare a economiei naţionale provine din proprietatea
comună a tuturor sistemelor naturale, economice şi sociale complexe, de a-şi controla
în permanenţă atât intrările cât şi ieşirile şi, printr-un sistem adunat de comunicare şi
comandă, să-şi păstreze starea de echilibru caracteristică.
Sistemul economiei naţionale este un sistem complex având în componenţa sa
toate subsistemele ce funcţionează în spaţiul economiei naţionale, rolul major
revenindu-i subsistemului agenţilor economici.
Studierea economiei naţionale, exprimarea statistică a dimensiunii, structurii şi
a ritmului de dezvoltare, impun ca elementele sale structurale să fie ordonate în grupe
omogene de activitate. Din acest punct de vedere, economia naţională este formată din
ramuri şi subramuri, ce cuprind ansamblul activităţilor social – economice formate şi
structurate în procesul diviziunii sociale a muncii.

11.2. Clasificări şi nomenclatoare utilizate în activitatea economică

1
Cuvântul „cibernetică” îşi are originea în cuvântul grecesc „kybernon”, care înseamnă „a conduce”,
iar cibernetica este ştiinţa care studiază legile comune ale funcţionării sistemului de legături, comandă
şi control în maşini şi în organismele vii.
 Complexitatea ridicată a studierii economiei naţionale impune ca în analizele cu
caracter statistic să se utilizeze un sistem de clasificări şi nomenclatoare.
Se utilizează următoarele clasificări:
1. Clasificarea după criteriul instituţional a subiecţilor economici2 dă
posibilitatea realizării fluxurilor monetare şi stabilirea agregatelor
macroeconomice3 ce cuantifică rezultatele economice.
Potrivit acestei clasificări nefinanciare:
- societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare;
- instituţii financiare;
- instituţii de asigurări;
- statul (guvernul);
- organizaţii nonprofit.
Criteriul după care se apreciază apartenenţa unei instituţii la economia
naţională sau „străinătate” (restul lumii) este sediul unităţii. Pe baza acestui criteriu
unităţile se cuprind în economie pentru care se face calculul dacă au sediul în interior,
chiar dacă aparţin agenţilor străini.
2. Clasificarea bunurilor presupune ca orice produs sau serviciu să aparţină unei
singure clase.
Încadrarea în clase se face în funcţie de: apartenenţa la anumite sortimente, de
utilizarea bunurilor şi serviciilor sau de încadrarea în regulile de tarif vamal.

3. Clasificarea activităţilor social – economice (CAEN) vizează gruparea unitară

a tuturor activităţilor economiei naţionale în funcţie de natura şi funcţiile
acestora în sistemul diviziunii sociale a muncii.
CAEN este un nomenclator aliniat clasificărilor internaţionale ale ONU şi UE,
fiind structurat pe următoarele secţiuni:
- agricultură, silvicultură, exploatare forestieră şi economia vânatului;
- industria extractivă;
- industria prelucrătoare;
- energie electrică, termică, gaze şi apă;
- construcţii;
- comerţ cu ridicata şi cu amănuntul;
- repararea şi întreţinerea autovehiculelor;
- hoteluri şi restaurante;
- transport şi depozitare;
- poştă şi telecomunicaţii;
- activităţi financiar-bancare şi de asigurări;
- tranzacţii imobiliare;
- închirieri şi servicii prestate întreprinderilor;
- administraţia publică şi apărare;
- învăţământ, sănătate şi asistenţă socială;
- alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale;
- activităţi ale personalului angajat în gospodării personale;
- activităţii ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale.
Pentru cuprinderea activităţilor social – economice pe ramuri se pleacă de la
unităţile organizatorice unde îşi desfăşoară activitatea.

2
Includ persoanele juridice (naţionale şi internaţionale) şi fizice, care pe baza unei independenţe
economice crează produse sau prestează servicii.
3
Indicatorii macroeconomici obţinuţi prin agregarea (cuantificarea) mai multor indicatori cu caracter
economic.
 Astfel, se realizează registrul agenţilor economici, care cuprinde o listă a
unităţilor implicate în activitatea social – economică. Fiecărui agent i se atribuie o
activitate principală preponderentă stabilită în funcţie de valoarea producţiei realizate
sau numărul de angajaţi ocupaţi în diverse domenii de activitate.
Alte nomenclatoare utilizate sunt:
- Nomenclatorul unităţilor teritorial – administrative care are la bază împărţirea
administrativă a teritoriului în judeţe, municipii, oraşe, comune şi sate.
- Nomenclatorul profesiilor şi ocupaţiilor elaborat în vederea analizei structurale
forţei de muncă.
4. Clasificarea unitară a produselor şi serviciilor detaliate pe patru trepte în
funcţie de conţinutul acestora.
5. Clasificarea şi gruparea fondurilor fixe se realizează în funcţie de diferite
criterii, astfel încât să permită analiza structurală a acestora atât la nhivel
micro, cât şi macroeconomic.

11.3. Rolul sistemului de indicatori ce caracterizează economia naţională

Caracterizarea statistică a economiei naţionale, a proporţiilor şi corelaţiilor

dintre diferitele ramuri ale acesteia, impun ca numeroasele procese economice să fie
măsurate, sistematizate şi agregate astfel încât să permită reflectarea într-o formă
concisă a întregului mecanism economic.
Măsurarea acestor procese constituie domeniul statisticii economice, alcătuită
din: statistica microeconomică, statistica macroeconomică şi statistica menajelor
private. În acest scop statistica economică şi-a elaborat propriul sistem de indicatori ai
economiei naţionale.
Pornind de la faptul că economia naţională este un sistem format din mai
multe subsisteme de: ramură, unităţi economice şi teritorial – administrative, între
care există multiple conexiuni, este necesar ca sistemul de indicatori să fie conceput şi
elaborat într-o viziune sistemică, în care fiecare subsistem să reflecte aspectele
esenţiale ale realităţii din domeniul pe care îl caracterizează.
Sistemul de indicatori este un instrument care stă la baza cunoaşterii
dimensiunilor, structurii şi dinamicii economiei naţionale.
Sistemul de indicatori trebuie să fie fundamentat pe o serie de principii
ştiinţifice care să-i asigure un conţinut pertinent, adecvat realităţii pe care o reflectă la
un moment dat.
În practica statistică, sistemul de indicatori trebuie să răspundă unor cerinţe, ca
de exemplu:
a) să furnizeze informaţii care să caracterizeze potenţialul tehnic de producţie al
unei ţări, sub aspectul: mărimii, structurii şi folosirii componentelor sale la
nivelul unităţilor economice, ramurilor şi economiei naţionale;
b) să caracterizeze resursele umane şi forţa de muncă din punct de vedere al:
mărimii, structurii şi dinamicii acesteia la nivel micro şi macroeconomic;
c) să evalueze rezultatele economice obţinute din activitatea economică ca
urmare a valorificării potenţialului economic;
d) să mediatizeze informaţiile privind: nivelul de trai şi calitatea vieţii populaţiei,
calitatea mediului înconjurător, precum şi aspectele esenţiale legate de gradul
de dezvoltare umană la un moment dat;
e) să dea posibilitatea analizării participării ţării noastre la schimburile
economice internaţionale.
 Concepţia unitară a sistemului de indicatori este asigurată prin conţinutul
unitar al categoriilor economice măsurate şi prin metodologia de calcul aplicată, a
modalităţilor de agregare al indicatorilor elaboraţi la nivelul unităţilor economice,
ramurilor şi economiei naţionale.

11.3.1. Structura sistemului de indicatori macroeconomici

Sistemul de indicatori trebuie să ţină seama de două principii de bază, şi

anume:
1. Categoriile economice cuantificate pe baza indicatorilor macroeconomici se
definesc pe baza teoriei economiei de piaţă. Acest principiu se realizează în
România din 1990 şi are la bază sistemul Conturilor Naţionale.
2. Asigurarea compatibilităţii în timp a indicatorilor între diferite ţări. În ultimii
ani, în acest sens prin Comisia de Statistică a ONU şi prin EUROSTAT
(Oficiul European de Statistică), au fost concepute şi utilizate metodologii
unitare, folosite de către toate statisticile naţionale ale ţărilor care fac parte din
aceste organisme, printre care şi România.
Potrivit ultimilor reglementări, structura sistemului de indicatori
macroeconomici se prezintă astfel:

I. Indicatorii potenţialului economic:

A. Indicatorii resurselor de muncă:
- indicatori ai mărimii, structurii şi calităţii forţei de muncă şi a folosirii
acesteia;
- indicatori ai mărimii, structurii şi calităţii rezervelor de muncă.
B. Indicatorii avuţiei naţionale (potenţialul tehnico-material al societăţii):
- indicatori ai mărimii, structurii, stării fizice şi utilizării fondurilor fixe;
- indicatori ai mărimii, structurii şi folosirii stocurilor de materiale;
- indicatori ai resurselor naturale şi spirituale ale societăţii.
II. Indicatorii rezultatelor obţinute, consecinţă a utilizării potenţialului economic:
- indicatori ai produsului final realizat (produsul intern brut şi net, produsul
naţional brut şi net);
- indicatori ai veniturilor factorilor de producţie;
- indicatori ai produsului final consumat (consumul populaţiei, consumul public,
formarea brută de capital).
III. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului economic:
- indicatori globali ai eficienţei economice;
- indicatori ai eficienţei folosirii forţei de muncă;
- indicatori ai eficienţei folosirii fondurilor fixe;
- indicatori ai eficienţei folosirii bunurilor materiale circulante.
IV. Indicatori ai nivelului de trai al populaţiei:
- indicatori ai veniturilor populaţiei şi ai puterii de cumpărare a acesteia;
- indicatori ai mărimii, structurii şi evoluţiei consumului populaţiei;
- indicatori ai nivelului cultural, ai gradului de instruire şi ai sănătăţii populaţiei.
V. Indicatorii gradului de participare la circuitul de valori internaţionale:
- indicatorii importului şi exportului;
- balanţa de plăţi externe.
VI. Indicatori financiari – monetari:
- indicatori ai bugetului de stat;
- indicatori ai datoriei publice;
 - indicatori ai datoriei externe;
- indicatori ai circulaţiei monetare.
Cuantificarea indicatorilor macroeconomici are la bază sistemul Conturilor
Naţionale, sistem ce corespunde cerinţelor internaţionale ale ţărilor cu economie de
piaţă.

11.4. Sistemul Conturilor Naţionale – instrument de analiză a activităţii

economice

În statistica internaţională, după cel de-al doilea război mondial, au început să fie
folosite tot mai frecvent, aşa-numitele „conturi naţionale” sau „contabilitatea naţională”;
ele reprezentând o metodă de evidenţă a economiei naţionale.
Sistemul Conturilor Naţionale a fost adoptat şi de către ţara noastră în anul
1990, înlocuind astfel Sistemul Producţiei Materiale utilizat până atunci de către ţările
foste socialiste.
Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) are ca obiectiv reprezentarea
cantitativă, agregată, simplificată, complexă şi coerentă a activităţii economice:
- este o metodă de înregistrare care descrie cifric şi explicit activitatea
economică;
- este o reprezentare simplificată şi agregată deoarece din multitudinea de
elemente le selectează pe cele esenţiale, obţinându-se agregate care dau o
imagine sintetică a economiei naţionale;
- este o reprezentare cantitativă întrucât sub formă monetară exprimă o serie de
fluxuri care se realizează în cursul unei perioade;
- are ca obiect numai activitatea economică, nu întreaga activitate umană.

Elementele care se măsoară prin contabilitatea naţională sunt:

- fluxurile de bunuri şi servicii;
- fluxurile de venituri şi cheltuieli;
- stocurile de bunuri şi valori financiare existente la un moment dat.
Teoria factorilor de producţie stă la baza concepţiei privind activitatea
productivă, respectiv evaluarea rezultatelor se bazează pe veniturile factorilor care au
participat la activităţile economice: capitalul, munca, natura (pământul), abilitatea
întreprinzătorului.
S.C.N. foloseşte tehnica dublei înregistrări, orice tranzacţie înregistrându-se ca
o resursă dar şi consum al acesteia.
Diversitatea agenţilor economici impune structurarea lor pe grupe omogene.
Agregarea agenţilor economici se poate face în funcţie de două criterii:
A. Agregarea instituţională constă în agregarea agenţilor în funcţie de
comportamentul de bază în ceea ce priveşte formarea şi utilizarea veniturilor şi
a patrimoniului. Sectoarele instituţionale utilizate sunt: întreprinderile
(firmele), guvernul (statul), gospodăriile (menajele) şi străinătatea (restul
lumii).
B. Agregarea funcţională este utilizată pentru estimarea componentelor produsului
intern brut.
Operaţiunile între agenţii economici, agregate în funcţie de natura lor sunt:
a) operaţiuni cu bunuri şi servicii
b) operaţiuni de repartiţie
c) operaţiuni financiare
 Operaţiunile cu bunuri şi servicii descriu originea (producţie, import) şi
utilizarea bunurilor şi serviciilor (consum intermediar, consum final, variaţia
stocurilor etc.) într-o perioadă de timp.
Operaţiunile de repartiţie sunt formate din două mari categorii de operaţiuni:
operaţiuni de repartiţie a veniturilor şi transferuri de capital.
Operaţiunile financiare cuprind variaţiile resurselor şi angajamentelor
monetare sau alte creanţe.
În Sistemul Conturilor Naţionale se utilizează patru conturi naţionale (conturi
sintetice) şi anume:
- Contul producţie în debit sintetizează venitul brut realizat în activitatea
productivă (valoarea adăugată), iar în credit destinaţia producţiei (vânzări
pentru consum, vânzări pentru investiţii, export net).
- Contul consum în debit reflectă cheltuielile pentru cumpărarea de bunuri de
consum şi transferurile curente către restul lumii, iar în credit evidenţiază
veniturile factorilor de producţie provenite din activitatea productivă (venitul
brut) şi din transferuri de la restul lumii (străinătatea). Soldul debitor al
contului reprezintă veniturile nete.
- Contul acumulare exprimă formarea capitalului. În debit se evidenţiază
cheltuielile pentru bunurile de investiţii (capitalul fix şi creşterea stocurilor),
iar în credit sunt cuprinse sursele pentru formarea capitalului (economiile nete
şi deprecierea capitalului). Soldul debitor exprimă capacitatea de finanţare.
- Contul străinătatea (restul lumii) evidenţiază în debit exporturile, iar în credit
importurile şi necesarul de finanţare.
Măsurarea rezultatelor în Sistemul Conturilor Naţionale au la bază o serie de
principii şi anume:
a) La măsurarea rezultatelor activităţii în contabilitatea naţională nu se admit
înregistrări repetate;
b) La determinarea rezultatelor se ţine seama de teritoriul unde îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici;
c) Indicatorii de rezultate se pot exprima în preţurile pieţei (preţurile
cumpărătorilor) sau preţurile factorilor (preţurile producătorilor);
d) Indicatorii de rezultate se pot exprima ca indicatori nominali – în preţuri
curente sau ca indicatori reali – în preţuri comparabile.
Prin urmare contabilitatea naţională răspunde la întrebări privind
comportamentul agenţilor economici.

INDICATORII STATISTICI AI POTENŢIALULUI ECONOMIC

12.1. Avuţia naţională – indicator al potenţialului economic

În cadrul sistemului de indicatori elaboraţi şi analizaţi de statistica economică,

un loc importantă îl ocupă indicatorii care exprimă avuţia naţională. Aceştia permit să
se analizeze baza materială şi potenţialul tehnico – productiv al societăţii,
posibilităţile de dezvoltare a economiei şi de creştere a nivelului de trai al populaţiei.
Avuţia naţională constituie condiţia materială a desfăşurării proceselor economice.
 Calculul avuţiei naţionale diferă de la o ţară la alta, deoarece nu există o
unitate de opinie privind definirea avuţiei. Cu toate diferenţierile se pot remarca trei
utilizări fundamentale ale conceptului, şi anume:
- este o sursă de venit care stă la baza formării patrimoniului;
- este factor de producţie;
- este un element care conferă putere.
Din punct de vedere teoretic avuţia naţională reprezintă totalitatea produselor
muncii omeneşti stocate la un moment dat, inclusiv valoarea resurselor naturale
regenerabile şi neregenerabile. Deci, ea reprezintă totalitatea bunurilor de care
dispune o naţiune şi care cuprinde de regulă bunuri materiale acumulate în decursul
anilor, bunuri nemateriale, resurse naturale, resurse umane şi mijloace financiare. Ele
pot fi prezentate valoric pe total naţiune şi pe sectoare instituţionale: agenţi privaţi,
agenţi publici, instituţii financiare, gospodării (menaje).
Marea majoritatea a acestor elemente componente se regăsesc în fluxul de
producţie. Fluxul de producţie este important din mai multe puncte de vedere: spre
exemplu – nivelul produsului naţional brut, volumul ocupării forţei de muncă, rata de
creştere – vor depinde direct de nivelul fluxului de producţie totală. Practic, nivelul
nostru de viaţă în calitate de consumatori va depinde în mare măsură de partea din
fluxul de producţie care va merge la consumul particular sau public.
Avuţia naţională se poate caracteriza prin următoarele:
1. din avuţia naţională fac parte bunurile tehnico – materiale cu caracter
reproductiv care pot spori fizic şi valoric prin investiţii;
2. resursele naturale utilizabile prin exploatare nu sunt reproductibile, prezentând
un caracter limitat, motiv pentru care reduc avuţia naţională;
3. resursele spirituale formate din valorile cultural – artistice ale ţării, precum şi
gradul de instruire educaţională a populaţiei sunt greu de evaluat.
Avuţia naţională se poate structura astfel:
1. Avuţia acumulată cuprinde la rândul ei:
a. Capitalul fix
b. Stocurile de materiale
c. Bunurile de folosinţă îndelungată aflate la populaţie
d. Poziţia netă faţă de străinătate
2. Resursele naturale:
a. Pământul
b. Pădurile
c. Resursele minerale
3. Resursele spirituale
În analizele macroeconomice un concept utilizat este avuţia naţională
acumulată şi care cuprinde totalitatea bunurilor tehnico – materiale existente la un
moment dat în societate, cât şi a resurselor de aur şi devize.
În avuţia naţională se cuprind indicatorii care se exprimă valoric, dar şi în
unităţi naturale.
În prezent, din motive practice în calculul curent al avuţiei naţionale sunt
considerate numai bunurile materiale acumulate (reproductibile) şi poziţia netă în
raport cu străinătatea, deci numai avuţia acumulată.
Caracteristicile acestui mod de calcul se reflectă astfel:
• avuţia naţională este rezultatul acumulării an de an a unei părţi din venitul
naţional;
• bunurile materiale sunt disponibile pentru a fi consumate;
• avuţia naţională se determină după două principii. Principiul teritorial ce cuprinde
elementele componente situate pe teritoriul ţării pentru care se face calculul.
Principiul naţional potrivit căruia sunt cuprinse bunurile materiale de
naţionalitatea ţării respective situate pe teritoriul său sau în străinătate, din care
se exclud bunurile ţărilor străine situate pe teritoriul naţional.

12.1.1. Evaluarea avuţiei naţionale şi sursele de date

Bunurile care compun avuţia naţională nu pot fi agregate direct pentru

elaborarea unor indicatori care să caracterizeze: mărimea, structura şi dinamica
acestor componente, motiv pentru care sunt exprimate în formă bănească prin
intermediul preţurilor.
Metodele de evaluare a avuţiei naţionale utilizate sunt:
A. Metoda valorilor istorice, care necesită evaluarea la preţurile de achiziţie,
bunurile incluzându-se în valoarea avuţiei naţionale la preţul de intrare în
momentul achiziţiei. Se utilizează când preţurile sunt constante în timp.
Evaluarea în preţuri constante presupune utilizarea preţurilor curente ale unui
an utilizat ca bază de comparaţie.
B. Metoda valorilor actuale are în vedere cheltuielile necesare realizării unui bun
în condiţii actuale de preţ, motiv pentru care utilizează preţurile actuale, adică
valoarea de înlocuire a bunurilor.
În practica economică, actualizarea valorii bunurilor se realizează orientativ,
prin utilizarea indicilor de inflaţie pe perioada dorită.
Relaţia folosită pentru actualizarea la inflaţie a valorilor trecute este
următoarea:
Bt = B0 ⋅ I t / 0 , unde:
Bt – valoarea bunului actualizat la momentul t
B0 – valoarea iniţială a bunului
It/0 – indicele inflaţiei între cele două perioade.
Actualizarea la valoarea veniturilor viitoare, presupune ca veniturile prezente
să fie aduse la valorile viitoare, care vor fi mai mare, ca de exemplu valoarea
pământului.
Relaţia folosită pentru actualizarea la inflaţie a valorilor viitoare este
următoarea:
Bt + n = Bt ⋅ I t + n / t , unde:
Bt+n – valoarea bunului în viitor
Bt – valoarea bunului actualizat la momentul t
It+n/t – indicele inflaţiei prognozat între cele două perioade.
În practica economică avuţia materială reproductivă se calculează la: preţurile
de achiziţie, la preţurile de înlocuire şi la preţurile constante.
În ceea ce priveşte sursele de date acestea pot fi:
- surse directe, respectiv de la proprietatea bunurilor, din datele de bilanţ şi
anexele acestuia, cât şi prin realizarea de anchete selective.
- surse indirecte, respectiv metoda cumulativă aplicată în cazul bunurilor de
capital fix.
 12.2. Indicatorii statistici ai potenţialului uman

Populaţia ocupă un loc important în fluxul circular din economie; pe de o parte

ea acţionează în calitate de consumator, pe de altă parte, în calitate de forţă de muncă,
ea reprezintă un factor esenţial în desfăşurarea procesului de producţie.
Potenţialul uman, al unei ţări influenţează dezvoltarea sa economică şi socială
în strânsă legătură cu potenţialul tehnico – material.
Pentru a realiza o imagine cât mai completă asupra utilizării acestei resurse,
statistica economică urmăreşte:
- resursele de muncă
- forţa de muncă
- utilizarea timpului de muncă
- analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
- analiza eficienţei utilizării potenţialului uman (productivitatea muncii,
productivitatea socială a muncii).

12.2.1. Indicatorii resurselor de muncă

Resursele de muncă reprezintă numărul persoanelor capabile de muncă,

respectiv acea parte a populaţiei care dispune de ansamblul capacităţilor fizice şi
intelectuale necesare desfăşurării unei activităţi sociale utile.
Calculul resurselor de muncă se face pornind de la următorii indicatori:
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă (A);
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inapte de muncă (B);
- populaţia în afara limitei vârstei de muncă dar care lucrează (C).
RM = A – B + C
În concordanţă cu ultimele reglementări, în România, limitele vârstei apte de
muncă se consideră a fi cuprinse între 14 – 62 de ani pentru femei şi 14 – 65 de ani
pentru bărbaţi. Determinarea numărului populaţiei în vârstă de muncă se realizează pe
baza datelor înregistrate la recensământul din 18 martie 2002. Numărul persoanelor în
vârstă de muncă, dar incapabile de muncă şi a celor în afara vârstei de muncă, dar care
lucrează, se determină pe baza datelor cuprinse în sistemul informaţional curent şi
evidenţele Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Caracterizarea nivelului resurselor de muncă se realizează cu ajutorul
„Balanţei resurselor de muncă”.
Balanţa cuprinde următorii indicatori sintetici: Tabelul
12.1
Resurse de muncă Utilizarea resurselor de muncă
1. Resurse de muncă RM 2. Populaţia ocupată
• populaţia aflată în limitele vârstei de 3. Rezerve de muncă RZM
muncă PVM • elevi şi studenţi în vârstă de
• populaţia aflată în limitele vârstei de muncă care nu lucrează
muncă dar inapte de muncă • militari în termen
PVMIM • persoane casnice
• populaţia în afara limitelor vârstei • şomeri
de muncă dar care lucrează
PAVML
Rm = PVM – PVMIM + PAVML
 Ecuaţia de balanţă este:
RM = PO + RZM

12.2.2. Indicatorii forţei de muncă

Forţa de muncă se caracterizează prin următorii indicatori:

- populaţia activă
- populaţia ocupată
- populaţia activă neocupată (şomeri)
- numărul salariaţilor
Populaţia activă (PA) cuprinde toate persoanele de 14 ani şi peste, care în
perioada de referinţă a constituit forţa de muncă disponibilă, utilizată sau neutilizată.
Aceasta cuprinde atât populaţia ocupată, cât şi pe cea neocupată (şomerii).
În statistica ONU populaţia activă se determină în două variante, ca:
- populaţie obişnuit activă – determinată cu ocazia recensământului populaţiei şi
are ca perioadă de referinţă anul calendaristic
- populaţie curent activă – determinată pe baza anchetelor şi are ca perioade de
referinţe de obicei o săptămână.
De exemplu o persoană pensionată în luna septembrie va figura ca persoană
obişnuit activă, întrucât opt luni din an a fost activă, iar dacă ancheta se efectuează în
luna noiembrie va figura la populaţia inactivă ca pensionar.
Populaţia activă poate fi structurată astfel:
1. După sexe – arată ponderea bărbaţilor şi a femeilor în totalul populaţiei active;
2. După vârstă – permite calculul unor indicatori ca: vârsta medie a populaţiei
active, mediana şi modulul repartiţiei populaţiei active pe grupe de vârstă;
3. Pe sectoare de activitate, se iau în considerare cele trei sectoare: sectorul
primar (agricultură, silvicultură, economia vânatului şi pescuitului), sectorul
secundar (industrie şi construcţiile) şi sectorul terţiar (serviciile);
4. Pe ramură de activitate arată locul ramurilor pe ansamblul economiei din
punct de vedere al populaţiei active;
5. Pe categorii socio–profesionale foloseşte următoarele categorii: agricultori
particulari, membrii ai asociaţiilor agricole, salariaţi agricoli, patroni, liber
profesionişti, salariaţi cu ocupaţii agricole, meseriaşi şi comercianţi particulari,
personal al cooperaţiei meşteşugăreşti şi de consum.
În analizele economice şi în comparaţiile internaţionale populaţia activă este
corelată cu populaţia totală sau cu anumite segmente ale acesteia.
Pe baza populaţiei active se pot determina o serie de rate şi anume:
a) Rata generală de activitate (RGA), calculată ca raport între populaţia activă
(PA) şi numărul total al populaţiei (IP).
PA
RGA= ⋅100
P
În România există tendinţa de scădere a ratei, întrucât s-a redus populaţia
activă ca urmare a procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei.
b) Ratele specifice de activitate determinate:
- pe sexe ca raport între numărul populaţiei active masculine/feminine şi
numărul total al populaţiei masculine/feminine.
PAm PAf
RAm = ⋅100 RAf = ⋅100
Pm Pf
 - pe medii ca raport între persoanele active din mediu urban/rural în totalul
populaţiei urbane/rurale.
PAu PAr
RAu = ⋅100 RAr = ⋅100
Pu Pr
- pe grupe de vârstă ca raport între numărul populaţiei active de vârsta „i” în
totalul populaţiei de vârsta „i”.
PAi
RAi = ⋅100
Pi
c) Rata de activitate a populaţiei în limitele vârstei apte de muncă
PA
R AM = ⋅100 PA – populaţia activă
PAM
PAM – populaţia totală aptă de muncă
d) Rata de dependenţă economică reprezintă raportul dintre populaţie în afara
limitelor de vârstă apte de muncă şi populaţia în limitele vârstei apte de
muncă.
e) Rata de întreţinere calculată ca raport între populaţia aflată în afara limitei de
vârstă apte de muncă şi populaţia totală
Populaţia totală constituie segmentul principal al populaţiei active.
Populaţia ocupată în mod curent reprezintă în general persoanele de peste 14
ani care timp de cel puţin o zi sau o săptămână din perioada de referinţă, au desfăşurat
o muncă socială utilă în vederea obţinerii de venituri salariale, plata în natură sau alte
beneficii.
În ţările mai puţin dezvoltate, limitele de vârstă minime sunt mai scăzute, în
timp ce în ţările dezvoltate economic limita minimă este mai ridicată (şcoala
obligatorie fiind pe o perioadă mai mare), iar limita maximă mai ridicată, întrucât
durata medie de viaţă este mai ridicată.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care în perioada de referinţă au lucrat
pe baza unui contract de muncă, a unei convenţii sau în mod independent şi au în
vedere:
- salariaţii civili – persoane încadrate pe baza unui contract şi au salariu ca sursă
de venit;
- patron – persoană cu unul sau mai mulţi salariaţi care conduce propria unitate;
- lucrător pe cont propriu – persoane ce exercită activitatea în unitatea proprie şi
nu au salariaţi;
- lucrător familial neremunerat – persoana care desfăşoară o activitate în cadrul
gospodăriei din care face parte, nu primeşte remuneraţie în bani sau natură
(gospodăria ţărănească agricolă);
- membrii asociaţiei cooperatiste şi meşteşugăreşti;
- militarii de carieră şi în termen
Populaţia ocupată (PO) se calculează ca diferenţa dintre populaţia activă (PA)
şi şomeri (S).
PO = PA – S
O variantă a indicatorului o reprezintă populaţia ocupată civilă, care include
populaţia forţelor armate (A) şi salariaţii organizaţiilor politice şi obşteşti (O).
POc = PO – A – O
Structurarea populaţiei ocupate se poate face în funcţie de: sexe, vârstă,
sectoare de activitate, pe ramuri, medii, forme de proprietate etc.
Pe baza indicatorului populaţie ocupată se poate calcula:
 a) Rata de ocupare a resurselor de muncă ca raport între populaţia ocupată şi
resursele de muncă
PO
RORM = ⋅100
RM
b) Rata brută de ocupare calculată ca raport între populaţia ocupată şi populaţia
totală
PO
RBO = ⋅100
P
Populaţia activă neocupată (şomerii) reprezintă un segment al populaţiei
active, aflate în limitele vârstei apte de muncă, dar care din diferite motive la un
moment dat nu lucrează.
Şomerii reprezintă persoane care:
- se află în căutarea unui loc de muncă
- se află în căutarea primului loc de muncă
Ocuparea deplină a forţei de muncă reprezintă un obiectiv important al
politicii economice la nivelul întregii economii naţionale.
Prin ocuparea forţei de muncă se înţelege situaţia când rata şomajului prezintă
un nivel acceptat în cele mai multe cazuri de 4%.
Indicatorii numărului de şomeri cei mai utilizaţi sunt:
1. Numărul şomerilor, conform Biroului Internaţional al Muncii se consideră
şomeri persoanele peste 14 ani care întrunesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă;
- au fost în căutarea unui loc de muncă;
- au fost disponibile, gata să înceapă lucrul în următoarele 15 zile dacă ar fi
găsit un loc de muncă
Se încadrează la şomeri: persoanele concediate, persoanele în căutarea
primului loc de muncă (absolvenţi de învăţământ liceal, profesional şi universitar),
femeile care au întrerupt cândva activitatea şi solicită reluarea acesteia, persoanele cu
activitate sezonieră care doresc un serviciu permanent etc.
2. Numărul şomerilor înregistraţi este format din totalitatea persoanelor care în
perioada de referinţă au fost înregistraţi la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă şi
primeau sau nu ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin, spre exemplu, ca urmare a
recesiunii economice un segment mai mare sau mai mic al populaţiei ocupate este
afectat de reducerea numărului de ore prestate, fără a fi cuprinşi în categorii şomerii,
când de fapt ei sunt în şomaj parţial. Ca atare, pentru cuantificarea în întregime a
şomajului se utilizează indicatorul – timp de muncă disponibil neutilizat – care
însumează timpul de muncă neutilizat de către şomeri şi timpul de muncă neutilizat de
către o parte a populaţiei ocupate aflate în şomaj parţial.
3. Rata generală a şomajului calculată ca raport între numărul şomerilor şi
populaţia activă civilă
S
RGS = ⋅100
PAC
4. Rata parţială de şomaj determinată ca raport între numărul şomerilor dintr-o
categorie „i” şi populaţia activă civilă din categoria respectivă
S
RS i = i ⋅100
PACi
Se pot calcula rate parţiale de şomaj pe sexe, medii, grupe de vârstă, unităţi
teritorial – administrative, categorii socio–profesionale.
5. Rata integrală de şomaj, determinată ca raport între timpul de muncă
disponibil neutilizat al populaţiei neocupate şi în stare de şomaj parţial şi timpul de
muncă disponibil total.
TM n
RIS = ⋅100
TM t
Indicatorii numărului de salariaţi cuprind:
1. Numărul salariaţilor cuprinde personalul încadrat pe bază de contract de
muncă şi care figurează în evidenţele unităţii luate în calcul până în momentul
încetării contractului de muncă.
2. Numărul mediu al salariaţilor ( T ) se calculează ca o medie aritmetică simplă a
numărului zilnic al lucrătorilor (Ti), corespunzător zilelor calendaristice din perioada
de calcul:
n
∑ Ti
T = i =1
n
3. Numărul mediu lunar de salariaţi ( T e ) se determină raportând numărul total de
zile – om la luna respectivă (inclusiv zilele de repaus şi sărbători legale) ( Tz ) la
numărul zilelor calendaristice ale lunii.
T (total .om − zile.lucrate )
Te = z
Zc
Pentru perioade mai mari de o lună numărul mediu se determină ca o medie
aritmetică simplă a numărului mediu lunar din perioada respectivă.
4. Numărul efectiv al salariaţilor cuprinde numărul de personal care este prezent
în unitate la un moment dat, indiferent de numărul orelor lucrate.
5. Numărul mediu efectiv ( Tef ) se stabileşte prin raportarea numărului de zile-
om lucrate într-o anumită perioadă (Tz ef) la numărul de zile lucrătoare din perioada
respectivă (Ze)
Tzef
Tef =
Ze
Acest indicator serveşte la măsurarea gradului de utilizare a timpului de lucru.
6. Numărul mediu admisibil de salariaţi ( Ta ) se determină ponderând numărul
mediu planificat de personal ( T pl ) cu indicele îndeplinirii planului ( I1Q/ pl ).
Ta = T pl ⋅ I1Q/ pl
O altă categorie de indicatori, o reprezintă cei ai mişcării forţei de muncă şi
anume:
a) Coeficientul intensităţii intrărilor (Cii) se determină prin raportarea numărului celor
veniţi în unitate (Tin) la numărul mediu scriptic ( T )
T
Cii = in ⋅100
T
b) Coeficientul intensităţii plecărilor (Cip) determinat ca raport între numărul celor
plecaţi din unitate (Tpl) şi numărul mediu scriptic ( T )
T pl
Cip = ⋅ 100
T
c) Coeficientul mişcării totale
 ∑ Tin + ∑ T pl
C mt = ⋅100
T
12.2.3. Indicatorii utilizării timpului de muncă
De regulă, timpul de muncă se urmăreşte numai pentru muncitori şi se
exprimă în ore – om sau zile – om. La nivelul macroeconomic timpul de muncă se
calculează prin agregarea informaţiilor cuprinse în „Balanţa Utilizării Timpului de
Muncă elaborată de către unităţile economice.
Balanţa Utilizării Timpului de Muncă Tabelul 12.2
Resurse de timp de muncă Utilizarea timpului de muncă
1. Fond de timp calendaristic (FTC) 1. Fond de timp efectiv lucrat (TEL)
2. Repaus săptămânal şi sărbători legale 2. Fond de timp nelucrat (TN) din care:
(ZLSL) - concedii boală;
3. Concedii legale de odihnă (CO) - concedii fără plată;
4. Fond de timp maxim disponibile - absenţe nemotivate;
(FTMD) - concedii de maternitate;
FTMD = FTC – (ZLSL + CO) - întreruperi de activitate
- greve etc.
Balanţa prezintă ecuaţia de legătură
FTMD = TEL + TN
Pe baza balanţei timpului de muncă se pot calcula o serie de indicatori
analitici:
1. Gradul de folosire a fondului de timp calendaristic
FTMD
G FTC = ⋅100
FTC
2. Gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil
TEL
G FTMD = ⋅100
FTMD
indicatorul arată ponderea fondului de timp maxim disponibil în timpul efectiv lucrat.
Cei doi indicatori se pot exprima atât în ore – om, cât şi în zile – om.
3. Durata medie efectivă a zilei de lucru ( Dz ), calculată ca raport între numărul
de ore – om efectiv lucrate (Th) şi numărul de zile – om lucrate în perioada
respectivă (Tz)
T
Dz = h
Tz
4. Gradul de utilizare a zilei de lucru (Guz) exprimă ponderea duratei medii a zilei
de lucru în durata normală a zilei de lucru (8 ore)
D
Guz = z ⋅100
Dnz
5. Durata medie efectivă a lunii de lucru ( De ) arată numărul mediu de zile
lucrate într-o lună
T
De = z , T - numărul mediu scriptic al salariaţilor
T
6. Gradul de utilizare a lunii de lucru (Gul) exprimă ponderea duratei medii a
lunii de lucru în durata normală a lunii de lucru.
Dl
Gul = ⋅100
Dnl
7. Fondul de timp pierdut datorită folosirii incomplete a zilei de lucru sau a lunii
de lucru
 ∆Th = ( Dnz − Dz )TEL z ∆Tz = ( Dnl −`Dl )T
unde: TELz – timp efectiv lucrat exprimat în zile – om.
8. Fondul total de timp pierdut
∆T = ∆th + 8∆Tz
9. Sporul de producţie (∆P) ce s-ar putea obţine prin folosirea integrală a
timpului de muncă

∆P = ∆T Wh
      
unde Wh – productivitatea orară a muncii.
Într-o subramură a industriei uşoare se cunosc date pentru luna

mai a anului 2002:

Tabelul 12.3
Indicatorul Simbol UM Date pe luna mai 2002
1. Numărul mediu lunar al Tl Pers. 40000
salariaţilor
2. Numărul salariaţilor aflaţi TCO Pers. 3000
în CO
3. Timpul efectiv lucrat TELh Ore-om 6600000
TELz Zile-om 880000
4. Productivitatea orară a Wh Lei/oră 440000
muncii
1. Să se elaboreze balanţa utilizării timpului de muncă;
2. Să se calculeze indicatorii utilizării timpului de muncă.

Rezolvare:
1. Balanţa utilizării timpului de muncă
Tabelul 12.4
Resurse de timp de muncă Utilizări ale timpului de muncă
1. FTC = Tl ⋅ Z c 1. TEL

2. ZLSL = Tl ⋅ Z l 2. TN
3. CO = TCO ⋅ Z lucr .
4. FTMD = FTC − ( ZLSL + CO )
Ecuaţia de balanţă va fi:
FTMD = TEL + TN
Indicatorii balanţei se vor calcula atât în ore-om, cât şi în zile-om.
FTC - 40000 ⋅ 31 ⋅ 8 = 9920000 ore-om
FTC - 40000 ⋅ 31 = 1240000 zile-om
ZLSL - 40000 ⋅ 9 ⋅ 8 = 2880000 ore-om
ZLSL - 40000 ⋅ 9 = 360000 zile-om
CO - 3000 ⋅ 23 ⋅ 8 = 552.000 ore-om
CO - 3000 ⋅ 23 = 69.000 zile-om
FTMD - 9920000 − ( 2880000 + 552000) = 6488000 ore-om
FTMD - 1240000 − (360000 + 69000) = 811000 zile-om
Din ecuaţia de balanţă se va determina timpul nelucrat.
FTMD = TEL + TN → TN = FTMD – TEL
TN - 6488000 − 6600000 = −112000 ore-om
TN - 811000 − 880000 = −69000 zile-om
Verificarea
6488000 = 6600000 – 112000 ore-om
 811000 = 880000 – 69.000 zile-om
2. Principalii indicatori ai utilizării timpului de muncă sunt:
a) gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil
TELh 6600000
G FTMD = ⋅100 = ⋅100 = 101,72%
FTMDh 6488000
b) durata medie efectivă a zilei de lucru
TELh 6600000
Dz = = = 7,5ore / zi
TEL z 880000
c) gradul de utilizare a zilei de lucru
D 7,5
Guz = z ⋅100 = ⋅100 = 93,75%
Dnz 8
d) durata medie efectivă a lunii de lucru
TELz 880000
Dl = = = 22 zile/salariat
T 40000
e) gradul de utilizare a lunii de lucru
D 22
Gul = l ⋅100 = ⋅100 = 108,50%
Dnl 20,275
FTMD z 811000
Dnl = = = 20,275%
Tl 40000
f) fondul de timp pierdut datorită folosirii incomplete a zilei sau lunii de lucru
∆Th = (∆ nz − ∆ z ) ⋅ TEL z = (8 − 7,5) ⋅ 880000 = 440000 ore – om
∆Tz = (∆ nl − ∆ l ) ⋅ T = (20,275 − 22) ⋅ 40000 = −69000 zile - om
g) fondul total de timp pierdut
∆T = ∆Th + 8∆Tz = 440000 + 8(−69000) = 440000 − 552000 = −112000 ore-om
h) sporul de producţie care s-ar fi obţinut prin utilizarea completă a timpului de
muncă.
∆P = ∆T ⋅ Wh = −112000 ⋅ 440000 = −49,280 mld.lei

12.2.4. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului uman

(productivitatea muncii)

Caracterizarea gradului de utilizare a resurselor de muncă, a economisirii

muncii şi a creşterii economice se realizează în cea mai mare parte cu ajutorul
productivităţii muncii.
Productivitatea se măsoară fie prin cantitatea de producţie obţinută într-o
unitate de timp de muncă, fie prin consumul de timp de muncă necesar pentru
obţinerea unei unităţi de producţie.
Categoria economică de productivitate exprimă eficienţa utilizării factorilor de
producţie, respectiv a muncii sau a capitalului.
În acest context productivitatea se calculează ca raport între efect şi efort.
Astfel, se poate calcula:
1. Productivitatea globală – dacă surprinde ansamblul factorilor de producţie
y
Wg =
k+L
y – efect
 k – capital
L - munca
2. Productivităţile parţiale dacă se calculează separat pe fiecare componentă
y y
Wk = WL =
k L
3. Productivitatea medie directă (W ) exprimă efectul pe unitate de forţă de
muncă consumată
y
W=
L
1
4. Productivitatea medie inversă ( ) exprimă volumul de forţă de muncă
W
consumat pe unitate de efect.
L 1
W= =
y W
5. Productivitatea marginală (Wm) obţinută ca raport între creşterea producţiei
realizate şi creşterea forţei de muncă
DY
Wm =
DL
Atât productivitatea medie, cât şi cea marginală se pot calcula la nivel
microeconomic, dar şi macroeconomic.
Productivitatea muncii se poate determina prin metodele:
a) metoda unităţilor naturale utilizată în cazul unei producţii omogene;
b) metoda unităţilor natural – convenţionale folosită când producţia este
neomogenă, dar asemănătoare din punct de vedere al procesului tehnologic
sau destinaţiei. În acest caz se folosesc coeficienţi de echivalenţă;
c) metoda unităţilor valorice utilizată când producţia este eterogenă şi presupune
exprimarea acesteia în preţuri comparabile;
d) metoda unităţilor de timp de muncă, aplicată numai în cazul în care se ţine
evidenţa consumului specific de timp de muncă pe unitate de produs sau
categorie de lucrare;
În mod curent, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic se pot calcula
indicatorii:
1. Productivitatea orară a muncii (Wh) obţinută prin raportarea valorii adăugate
brute la timpul efectiv lucrat exprimat în ore-om
VAB
Wh =
TELh
2. Productivitatea zilnică a muncii (Wz) obţinută ca raport între valoarea
adăugată brută şi timpul efectiv lucrat exprimat în zile-om
VAB
Wz = sau W z = Wh ⋅ Dz
TELz
3. Productivitatea lunară a muncii (Wl) se calculează prin raportarea valorii
adăugate brute la numărul mediu lunar de salariaţi
VAB
Wl = sau Wl = Wz ⋅ Dl = Wh ⋅ Dz ⋅ Dl
Tl
4. Productivitatea medie anuală a muncii ( Wa ) calculată ca raport între valoarea
adăugată brută şi numărul mediu anual de salariaţi
 VAB
Wa =
Ta
Nivelul productivităţii muncii la nivel macroeconomic poartă denumirea de
productivitatea socială a muncii şi se determină astfel:
a) La nivelul economiei naţionale ca raport între produsul intern brut şi populaţia
totală ocupată
PIB
Ws =
PO
b) La nivelul fiecărei ramuri – ca raport între valoarea adăugată brută din ramura
analizată şi populaţia ocupată în ramura respectivă
VABi
Wi = , i = 1, n
POi
c) La nivelul mai multor ramuri se obţine prin agregarea productivităţilor sociale
la nivel de ramură, fiind o medie aritmetică ponderată a acestora
∑ VABi
Wi = , i = 1, n
∑ POi
Dinamica productivităţii muncii la nivel micro şi macroeconomic se
analizează cu ajutorul indicilor
a) La nivelul economiei naţionale
PIB1
W PO1 PIB1 PO0 PIB1 PO0 1 I
I1Ws/ 0 = S1 = = ⋅ = ⋅ = I PIB ⋅ = PIB
WS 0 PIB0 PO1 PIB0 PIB0 PO1 I PO I PO
PO0
I
deci I1Ws/ 0 = PIB
I PO
Pentru creşterea productivităţii sociale a muncii I Ws , este necesar ca indicele
produsului intern brut să devanseze indicele populaţiei totale ocupate.
Pentru realizarea unui calcul corect este necesar ca produsul intern brut să fie
calculat în preţuri comparabile.
b) La nivelul ramurilor se pot utiliza mai multe modele de analiză care pun în
evidenţă influenţa factorilor calitativi şi cantitativi asupra productivităţii
sociale a muncii, şi anume:
A. Modelul de analiză bazat pe doi factori utilizează indicii de structură. În
constituirea modelului se porneşte de la următoarele relaţii:_
VABi
Wi = ⇒ VABi = Wi ⋅ POi (1)
POi
înlocuind (1) în relaţia de calcul a productivităţii sociale a muncii la nivelul
ramurilor, se obţine:
∑ VABi ∑ Wi ⋅ POi
Wi = = = ∑ Wi ⋅ PO *i (2)
∑ POi ∑ POi
unde:
Wi – productivităţile pe ramurile luate în calcul şi constituie factorul calitativ
POi* - reprezintă ponderea populaţiei ocupate a fiecărei ramuri în totalul ramurilor
luate în calcul şi reprezintă factorul cantitativ sau structural
Analiza pe baza indicilor de structură utilizează relaţia (2), şi anume:
 a) Indicele cu structură variabilă oglindeşte influenţa ambilor factori calitativ şi
cantitativ
∑ Wi1 POi1 ∑ Wi 0 POi 0 Wi1
I1W/ 0i (WiPOi ) = : =
∑ POi1 ∑ POi 0 Wi 0
b) Indicele de structură fixă se utilizează când se măsoară numai influenţa
variaţiei valorilor individuale ale factorului calitativ.
∑ Wi1 POi1 ∑ Wi 0 POi1 ∑Wi1 PO *i1
I1W/ 0i (Wi ) = : =
∑ POi1 ∑ POi1 ∑ Wi 0 PO *i1
c) Indicele de variaţie a structurii (ai modificării structurale) se foloseşte pentru a
stabili numai influenţa distribuţiei factorului cantitativ
∑ Wi 0 POi1 ∑Wi 0 POi 0 ∑Wi 0 PO *i1
I1W/ 0i ( POi ) = : =
∑ POi1 ∑ POi 0 ∑ Wi 0 PO *i 0
Între cei trei indici există următoarea relaţie:
I1W/ 0i (WiPOi ) = I1W/ 0i (Wi ) ⋅ I1W/ 0i ( POi )
B. Un alt model de analiză bazat pe doi factori ia în considerare influenţa
eficienţei utilizării fondurilor fixe şi înzestrarea muncii cu fonduri fixe.
La nivelul ramurilor
VABi I
Wi = sau I1Wi/ 0 = VAB (1)
POi I PO
VABi I
Ef i = ⋅1000 sau I1Ef/ 0 = VAB (2)
Ff i I Ef
Ff i I Ff
Zi = sau I1z/ 0 = (3)
POi I PO
Între cele trei există următoarea relaţie scrisă cu ajutorul indicilor:
I I I Ff
I1Wi/ 0 = VAB = VAB ⋅ = I Ef ⋅ I z , deci
I PO I Ff I PO
I1Wi/ 0 = I1Ef/ 0 ⋅ I1z/ 0 (4)
Prin metoda substituirii factorilor se determină influenţa fiecărui factor, astfel:
a) Modificarea totală
DWi = ( Ef1 ⋅ Z1 ) − ( Ef 0 ⋅ Z 0 )
b) Influenţa factorului calitativ
DWi ( Ef ) = ( Ef1 − Ef 0 ) ⋅ Z1
c) Influenţa factorului cantitativ
DWi ( Z ) = ( Z 1 − Z 0 ) ⋅ Ef 0
C. Modelul de analiză bazat pe trei factori are următoarea formă:
Wi = ∑ Ef i ⋅ Z i ⋅ POi* , i = 1, n
unde:
Efi - eficienţa utilizării fondurilor fixe în ramurile luate în calcul
Zi – înzestrarea muncii pe fiecare ramură
POi* - ponderea populaţiei ocupate din fiecare ramură în totalul populaţiei ocupate
D. Modelul de analiză bazat pe patru factori se prezintă astfel:
Wi = ∑ Ef i ⋅ Ff i * ⋅ Z i ⋅ POi*
unde: Ffi* - ponderea fondurilor fixe din fiecare ramură în totalul fondurilor fixe din
ramurile luate în calcul.
      

La nivelul unei ramuri din industria prelucrătoare se cunosc, date

pe luna septembrie pentru doi ani consecutivi. Datele se prezintă astfel:

Tabelul 12.5
Indicatorul Simbol Date pe luna septembrie
2002 2003
1. Productivitatea orară Wh 400000 460000
lei/oră
2. Durata medie efectivă a Dz 7,9 7,5
zilei de lucru
3. Durata medie efectivă Dl 20,35 19,07
lunii de lucru
1. Să se determine indicii productivităţii orare, zilnice şi lunare;
2. Să se interpreteze rezultatele obţinute.

Rezolvare:
1.
Wh1 460000
I1Wh
/0 = = = 1,15 ⋅100 = 115%
Wh0 400000
W z = Wh ⋅ Dz
WZ 0 = 400000 ⋅ 7,9 = 3160000 ore – om
WZ 1 = 460000 ⋅ 7,5 = 3450000 ore - om
W 3450000
I1Wz/ 0 = Z 1 = = 1,091 ⋅100 = 109,1%
WZ 0 3160000
Wl = WZ ⋅ Dl
Wl 0 = 3160000 ⋅ 20,35 = 64306000
Wl1 = 3450000 ⋅19,07 = 65791500
Wl1 65791500
I1Wl/ 0 = = = 1,023 ⋅100 = 102,3%
Wl 0 64306000
2. Se observă că
I Wh > I Wz > I Wl
ceea ce înseamnă că în perioada de calcul s-au înregistrat atât pierderi de ore,
cât şi de zile în cadrul lunii analizate.
La nivelul macroeconomic se cunosc date pentru doi ani
       

consecutivi în ramurile comerţ şi transporturi:

Tabelul 12.6
Ramura Productivitatea muncii Structura populaţiei ocupate
mil.lei/pers.
2003 2004 2003 2004
Comerţ (A) 1975 2000 80,0 80,5
Transporturi 1605 1680 20,0 19,5
(B)
1. Să se determine creşterea productivităţii muncii pe fiecare ramură;
2. Să se calculeze productivitatea socială a muncii şi indicele acesteia;
 3. Să se analizeze influenţa factorilor calitativ şi cantitativ.
Rezolvare:
1.
WA1 2000
I1WA
/0 = = = 1,012 ⋅100 = 101,2%
WA0 1975
WB1 1680
I1WB
/0 = = = 1,046 ⋅100 = 104,6%
WB0 1605
Productivitatea muncii a crescut în cele două ramuri cu 1,2% în A şi cu 4,6%
în B.
2. Pentru calculul productivităţii sociale a muncii se va utiliza modelul de analiză:
Wi = ∑ Wi ⋅ POi*
W0 = ∑ W0 ⋅ PO0* = 1975 ⋅ 0,8 + 1605 ⋅ 0,2 = 1901mil.lei / pers.
W1 = ∑ W1 ⋅ PO1* = 2000 ⋅ 0,805 + 1680 ⋅ 0,195 = 1938mil.lei / pers
W1 1938
I1W/ 0 = = = 1,019 ⋅100 = 101,9%
W0 1901
Pe ansamblul celor două ramuri productivitatea medie a crescut cu 1,9%.
3. a) Influenţa factorului calitativ
∑W1 PO1 ∑ W0 PO1 ∑ W1 PO *1 1938
I1W/ 0(W ) = : = = = 1,018 ⋅100 = 101,8%
∑ PO1 ∑ PO1 ∑ W0 PO *1 1903
∑ W0 PO *1 = 1975 ⋅ 0,805 + 1605 ⋅ 0,195
Productivitatea medie a muncii pe baza factorului calitativ a crescut doar cu
1,8 %.
b) Influenţa factorului cantitativ
∑W0 PO1 ∑ W0 PO0 ∑ W0 PO1 1903
I1W/ 0( PO ) = : = = = 1,001 ⋅100 = 100,1%
∑ PO1 ∑ PO0 ∑ PO0 1901
Productivitatea medie a muncii pe seama factorului cantitativ a crescut cu 0,1
%.
Verificarea relaţiei dintre cei trei indici
I1W/ 0 = I1W/ 0(W ) ⋅ I1W/ 0( PO )
1,019 = 1,018 ⋅1,001

12.3. Indicatorii statistici ai capitalului fix

Caracterizarea statistică a avuţiei acumulate presupune calcularea şi analiza

unor indicatori care să permită evidenţierea: mărimii, structurii, dinamicii şi utilizării
componentelor acesteia.
Capitalul fix (mijloacele fixe, fondurile fixe) reprezintă principala componentă
a avuţiei naţionale acumulate şi cuprinde bunuri care se folosesc timp îndelungat,
păstrându-şi în acelaşi timp forma fizică iniţială.
Sunt considerate mijloace fixe numai acele bunuri materiale care au o durată
de întrebuinţare mai mare de un an şi o valoare de inventar mai mare decât limita
minimă stabilită prin lege.
Statistica economică caracterizează fondurile fixe din punct de vedere al:
valorii, structurii, stării fizice, mişcării şi gradului de folosire al acestora.
 12.3.1. Evaluarea fondurilor fixe

Evaluarea asigură posibilitatea corelării fondurilor fixe cu alţi indicatori

calculaţi la nivel micro şi macroeconomici. Evaluarea se face în preţuri curente şi în
preţuri constante pe baza următoarelor valori:
1. Valoarea iniţială completă (VIC) reprezintă valoarea de inventar/înregistrare şi
cuprinde totalitatea cheltuielilor făcute cu construirea sau achiziţionarea, transportul şi
punerea în funcţiune a fondului fix respectiv. Această valoare rămâne neschimbată
între două recalculări indiferent de starea fizică a mijlocului. Valoarea iniţială serveşte
la calcularea amortizării, caracterizează: structura, dinamica şi eficienţa utilizării
fondurilor fixe.
2. Valoarea rămasă (VR) reprezintă partea din valoarea iniţială care nu a fost
transferată asupra producţiei prin intermediul amortizării. Se stabileşte ca diferenţă
între valoarea iniţială şi amortizarea calculată până în momentul efectuării analizei.
VR = VIC – Amt, Amt - amortizarea la momentul t
Pentru a recupera valoarea mijloacelor fixe prin amortizare agenţii economici
pot alege una dintre variatele de amortizare:
a) amortizarea liniară constă în includerea uniformă în cheltuielile de exploatare
a unor sume fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de
funcţionare a mijlocului fix respectiv;
b) amortizarea degresivă se realizează prin multiplicarea cotelor de amortizare
liniară cu un coeficient cuprins între 1,5 şi 2,5, în funcţie de durata normală de
utilizare a mijlocului fix;
c) amortizarea accelerată constă în includerea în primul an de funcţionare în
cheltuielile de exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea
iniţială a mijlocului fix.
Valoarea rămasă caracterizează starea fizică a mijloacelor fixe, eficienţa
folosirii lor şi permite fundamentarea obiectivelor privind politica de investiţii.
3. Valoarea de înlocuire (VÎ) se stabileşte cu ocazia reevaluării periodice a
mijloacelor fixe pentru a pune de acord valoarea la care figurează în evidenţă cu
preţurile în vigoare existente în momentul reevaluării.
Cu ocazia reevaluării se stabilesc valori de inventar unitare pentru toate
mijloacele fixe de acelaşi fel, indiferent de momentul punerii în funcţiune al
acestora.
4. Valoarea medie anuală de inventar ( F f ) se calculează ca o medie aritmetică a
valorilor lunare (VIt)
12
∑ VI t
t =1
Ff = , VIt – valoarea de inventar a mijloacelor fixe
12
Valoarea medie anuală se calculează deoarece în analizele economice este
necesar ca mijloacelor fixe exprimate sub formă de stoc (la un moment dat) să se
coreleze cu alţi indicatori care se referă la o perioadă de timp (indicator de flux).
5. Valoarea medie anuală rămasă ( Fr )
VR + VR2
Fr = F f ⋅ 1
VI1 + VI 2
unde: VR1; VR2 – valoarea rămasă la începutul şi sfârşitul anului
VI1; VI2 – valoarea de inventar la începutul şi sfârşitul anului
 12.3.2. Structura mijloacelor fixe

Structural mijloacele fixe se pot calcula şi analiza în funcţie de diferite criterii,

în funcţie de care aceste se pot grupa astfel:
1. După locul de funcţionare, mijloacele fixe se pot grupa pe ramurile principale
ale economiei naţionale. Gruparea oferă informaţii utile despre potenţialul
tehnico – productiv din fiecare ramură, modificările intervenite în structura pe
ramuri a mijloacelor fixe, ca şi înzestrarea tehnică a muncii şi utilizării
eficientă a acestora.
2. După componenta materială mijloacele fixe se împart în şapte categorii:
- clădiri, construcţii speciale;
- maşini de forţă şi utilaje energetice;
- maşini, utilaje şi instalaţii de lucru;
- aparate şi instalaţii de măsură şi control;
- mijloace de transport, de transmisie;
- animale, plantaţii;
- dispozitive, accesorii de producţie şi inventar gospodăresc.
Gruparea permite determinarea amortizărilor.
3. După durata de serviciu mijloacele fixe se pot grupa în:
- mijloace fixe noi;
- mijloace fixe în funcţiune la care durata de serviciu consumată este sub durata
normală;
- mijloace fixe în funcţiune la care durata de serviciu consumată este peste
durata normală.
Structura mijloacelor fixe se analizează cu ajutorul mărimilor relative de
structură pe baza relaţiei:
Ff Ff
g i = r i ⋅100 , i = 1, r grupe supuse analizei
∑ Ff i
i =1

12.3.3. Indicatorii stării fizice a mijloacelor fixe

Starea fizică a mijloacelor fixe este analizată cu ajutorul indicatorilor

1. Indicatorul uzurii (Iuz) exprimă proporţia uzurii în valoarea iniţială completă.
UZ
IUZ = , UZ – uzura este exprimată prin nivelul amortizării.
VIC
IUZ ∈[0,100], cu cât valoarea indicatorului se apropie de zero cu atât starea
fizică a mijlocului fix este mai bună
2. Indicatorul stării de utilitate (ISUT) reflectă proporţia mijloacelor fixe la
valoarea rămasă în valoarea iniţială a acestora, la un moment dat.
VR
ISUT =
VIC
ISUT ∈[0,100], cu cât valoarea indicatorului se apropie de 100 cu atât starea
fizică a mijlocului fix este mai bună
Indicatorii se pot calcula şi procentual prin gradul uzurii, respectiv stării de
utilitate.
Informaţiile furnizate de cei doi indicatori servesc la: fundamentarea
programului de investiţii şi analiza eficienţei analizării mijloacelor fixe.
 12.3.4. Indicatorii „mişcării” mijloacelor fixe

„Mişcarea” mijloacelor fixe se analizează pe baza a doi indicatori şi anume:

1. Indicatorul de înnoire cu mijloace fixe calculat ca raport între mijloacele fixe
nou puse în funcţiune la totalul mijloacelor fixe existente la sfârşitul perioadei
Ff
IFf = n , unde: Ffn – fonduri fixe nou puse în funcţiune
Ff sf
Ffsf – fonduri fixe la sfârşitul perioadei
2. Indicatorul scoaterii de funcţiune a mijloacelor fixe calculat ca raport între
mijloacele fixe scoase din funcţiune şi totalul mijloacelor fixe existente la
începutul perioadei (unui an)
Ff
SFf = s , unde: Ffs – fonduri fixe scoase din funcţiune
Ff i
Ffi – fonduri fixe existente la începutul perioadei
Caracterizarea şi analiza mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul „Balanţei
mijloacelor fixe”, care pune în evidenţă:
- gruparea mijloacelor fixe pe categorii
- mijloacele fixe existente la începutul anului
- mişcarea mijloacelor fixe
din care
- intrări (total din care prin investiţii)
- ieşiri (total, din care scoase din funcţiune)
- mijloace fixe existente la sfârşitul anului
- amortizarea anuală

12.3.5. Indicatorii sintetici ai eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Indicatorii de rezultate sunt indicatori de flux şi se exprimă în preţuri curente,

ca indicatori nominali precum şi în preţuri comparabile ca indicatori reali.
Dinamica fondurilor fixe şi a eficienţei utilizării fondurilor fixe la nivel micro
şi macroeconomic se analizează cu ajutorul indicilor şi a modelelor de analiză cu doi,
trei sau patru factori.
a) La nivelul economiei naţionale se calculează eficienţa medie a utilizării
fondurilor fixe pe baza relaţiei:
PIB
Ef = , PIB – produsul intern brut
Ff
Ff - valoarea medie anuală a fondurilor fixe
Indicele eficienţei va fi:
Ef1 PIB1 Ff 0 PIB1 Ff 0 1 I
I 1Ef/ 0 = = ⋅ = ⋅ = I PIB ⋅ = PIB
Ef 0 Ff1 PIB0 PIB0 Ff1 I Ff I Ff
ca urmare:
I
I 1Ef/ 0 = PIB
I Ff
Pentru o evoluţie favorabilă a eficienţei utilizării fondurilor fixe este necesar
indicele produsului intern brut să devanseze indicele fondurilor fixe
I PIB > I Ff
 Structura fondurilor fixe pe ramuri influenţează eficienţa economică generală
astfel: dacă creşte ponderea fondurilor fixe în ramurile cu o eficienţă ridicată, eficienţa
economică generală creşte, după cum aceasta scade, atunci când creşte ponderea
fondurilor fixe în ramurile care au o eficienţă sub media naţională.
b) La nivelul unei ramuri eficienţa utilizării fondurilor fixe se determină pe baza
relaţiei:
VABi
Ef i = ⋅1000 i = 1,n
Ff i
c) La nivelul mai multor ramuri, eficienţa se calculează ca o medie aritmetică
ponderată a eficienţelor din fiecare ramură, pe baza relaţiei:
∑ VABi
Ef i = ⋅1000
∑ Ff i
Modele pe baza cărora se poate analiza eficienţa utilizării fondurilor fixe sunt:
1. Modelul bazat pe doi factori de influenţă. În elaborarea modelului se porneşte
de la relaţiile:
VABi Ef ⋅ Ff i
Ef i = ⋅1000 ⇒ VABi = i (1)
Ff i 1000
Ef ⋅ Ff i
∑ i
∑ VABi 1000 ⋅1000 = ∑ Ef i ⋅ Ff i = ∑ Ef ⋅ Ff *i i = 1, n
Ef i = ⋅1000 = i
∑ Ff i ∑ Ff i ∑ Ff i
unde:
Efi – eficienţa utilizării fondurilor fixe în ramurile luate în calcul
Ff*i – ponderea fondurilor fixe din fiecare ramură în totalul fondurilor fixe luate în
calcul.
Dinamica se poate studia cu ajutorul indicilor de structură: cu structură
variabilă, cu structură fixă şi de modificare a structurii.
2. Un alt model bazat pe doi factori este acela care pune în evidenţă necesarul de
fonduri fixe la nivelul ramurilor analizate. În construirea modelului se
porneşte de la relaţiile:
Ff i
NFf i = ⇒ Ff i = NFf i ⋅ VAB i
VAB i
∑ Ff i ∑ NFf i ⋅ VABi
NFf i = = = ∑ NFf i ⋅VAB *i
∑ VABi ∑ VABi
unde:
NFfi – necesarul de fonduri fixe din ramura i
Ff i - valoare medie anuală a fondurilor fixe din ramura i
VAB*i – ponderea valorii adăugate brute din ramura i în totalul valorii adăugate brute
din ramurile luate în calcul.
3. Modelul bazat pe trei factori de influenţă ia în considerare influenţa fondurilor
fixe active şi are următoarea formă:
Ef i = ∑ EFai ⋅ Fa *i ⋅ Ff i*
unde:
Efai – eficienţa fondurilor fixe active din ramura i
Fa*i – ponderea fondurilor fixe active din ramura i în totalul fondurilor fixe din
ramurile luate în calcul
       

Pentru doi ani consecutivi se cunosc date pentru trei ramuri

industriale. Datele se prezintă astfel: Tabelul 12.7

Ramuri ale industriei Fonduri fixe (mld.lei) Valoarea adăugată brută
(mld.lei preţ comp.)
2003 2004 2003 2004
Extractivă (A) 150000 175000 67500 84000
Prelucrătoare (B) 185000 220000 108225 130900
Energie electrică şi 200000 210000 81000 89250
termică, gaze şi apă (C)
Total 535000 605000 256725 304150
1. Să se calculeze eficienţa utilizării fondurilor fixe şi dinamica acestora
pe fiecare ramură;
2. Să se calculeze eficienţa medie a utilizării fondurilor fixe şi dinamica
acesteia.

Rezolvare:
1.
VABi
Ef i = ⋅1000
Ff i
Pentru perioada de bază
67500
(A) Ef 0 = ⋅1000 = 450 lei VAB/1000 lei Ff
150000
108225
(B) Ef 0 = ⋅1000 = 585 lei VAB/1000 lei Ff
185000
81000
(C) Ef 0 = ⋅1000 = 405 lei VAB/1000 lei Ff
200000
Pentru perioada curentă
84000
(A) Ef1 = ⋅1000 = 480 lei VAB/1000 lei Ff
175000
130900
(B) Ef1 = ⋅1000 = 595 lei VAB/1000 lei Ff
220000
89250
(C) Ef1 = ⋅1000 = 425 lei VAB/1000 lei Ff
210000
Indicii pe fiecare ramură
480
I AEf = = 1,067 ⋅100 = 106,7%
450
595
I BEf = = 1,017 ⋅100 = 101,7%
585
425
I CEf = = 1,049 ⋅100 = 104,9%
405
Eficienţa utilizării fondurilor fixe a crescut în perioada curentă faţă de
perioada de bază cu 6,7% în ramura A, 1,7% în ramura B şi 4,9% în ramura C.

2. Eficienţa medie pe ansamblul ramurilor

∑ VABi
Ef i = ⋅1000
∑ Ff i
 256725
Ef 0 = ⋅1000 = 498,86 lei VAB/1000 lei Ff
535000
304150
Ef1 = ⋅1000 = 502,73 lei VAB/1000 lei Ff
605000
Ef 502,73
I 1Ef/ 0 = 1 = = 1,048 ⋅100 = 104,8%
Ef 0 479,86
Eficienţa utilizării Ff pe ansamblul celor trei ramuri a crescut cu 4,8%.

12.4. Indicatorii statistici ai capitalului circulant

Asigurarea mijloacelor materiale circulante în volumul şi structura cerute de

procesul de producţie constituie un factor important al creşterii producţiei şi eficienţei
economice.
Caracterizarea statistică a acestei componente a potenţialului material trebuie
să pună în evidenţă aspecte cum sunt: volumul, structura, dinamica şi consumul de
mijloace materiale circulante.

12.4.1. Mărimea capitalului circulant

Mărimea capitalului circulant se exprimă ca stoc de mijloace circulante

existent la un moment dat, iar pentru o perioadă se exprimă ca stoc mediu calculat cu
ajutorul mediei cronologice.
Sursele de date pentru obţinerea acestor indicatori o constituie bilanţul
contabil şi/sau inventarierea stocurilor materiale.
Volumul mijloacelor circulante se exprimă în unităţi fizice, pe categorii ale
acestora, cât şi valorice. Exprimarea în unităţi fizice dă posibilitatea cunoaşterii
nivelului de asigurare a producţiei cu mijloacele circulante necesare, determinate de
volumul producţiei şi consumul unitar de mijloace circulante.
Exprimarea valorică dă atât posibilitatea determinării volumului total de
mijloace circulante, cât şi corelarea acestora cu celelalte componente economico-
financiare.

12.4.2. Structura mijloacelor circulante

Structura se determină utilizând diferite criterii de grupare: pe activităţi, pe

faze ale activităţii economice unde se află.
În funcţie de faza activităţii economice unde se află mijloacele materiale
circulante concretizate în stocuri se grupează în:
- stocuri pentru producţie (materii prime, materiale, combustibili, ambalaje,
obniecte de inventar de mică valoarea şi scurtă durată, piese de schimb);
- mijloace materiale circulante în producţie – producţia neterminată,
semifabricate;
- mijloace materiale circulante în sfera circulaţiei – produse finite.
Cunoaşterea structurii mijloacelor circulante este importantă pentru iniţierea
măsurilor care să conducă la mărirea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante.
Analiza statistică a consumului de materii prime şi materiale se poate urmări
sub două aspecte:
- consumul total de materii prime şi materiale (M)
- consumul specific (m)
 Consumul total de materii prime într-o anumită perioadă se determină în
unităţi fizice, pe categorii de materii prime şi materiale sau valoric pe ansamblul
acestora.
Comparaţiile se pot realiza în două variante: corelat sau necorelat cu volumul
producţiei realizate.
1. Analiza necorelată:
- ritmul modificării consumului total (RM)
M
RM = 1 ⋅100 − 100
Mp
- modificarea absolută a consumului total (DM)
DM = M 1 − M p
Informaţiile furnizate în acest caz sunt nerelevante pentru deciziile economice,
datorită faptului că nu ţin cont de îndeplinirea nivelului prevăzut al producţiei. De
aceea este necesar ca analiza să se facă şi în corelaţie cu indicele de realizare al
producţiei.
- ritmul modificării consumului total (RM)
M1
RM = ⋅100 − 100
M p ⋅ I1Q/ p
- modificarea absolută a consumului total (DM)
DM = M 1 − M p ⋅ I1Q/ p
Consumul total de materii prime şi materiale este determinat atât de consumul
specific m (cantitatea de materii prime şi materiale consumate pentru o unitate de
produs), cât şi de volumul producţiei (q).
În funcţie de natura materiilor prime şi materialelor precum şi a produselor
fabricate, analiza modificării consumului total se poate realiza în următoarele
variante:
Cazul I. Se consumă un singur fel de materie primă sau material pentru
realizarea unui singur produs.
M Mq
iM = 1 = 1 1
M 0 M 0 q0
Cazul II. Se consumă un singur tip de materii prime pentru realizarea mai
multor tipuri de produse.
∑ M 1 ∑ m1q1
IM = =
∑ M 0 ∑ m0 q 0
Cazul III. Se consumă mai multe tipuri de materii prime şi materiale pentru
realizarea unui singur produs – intervin preţurile.
q ∑ m1 p1
IM = 1
q o ∑ m0 p 0
Cazul IV. Se consumă mai multe tipuri de materii prime şi materiale pentru
realizarea mai multor produse.
∑ ∑ q1 m 1 p1
IM =
∑ ∑ qom0 p0
Modificarea absolută va fi:
D M = ∑ ∑ q1m1 p1 − ∑ ∑ q0 m0 p0
 Influenţa celor trei factori de risc care determină consumul total sunt puse în
evidenţă cu ajutorul următoarelor relaţii:
- influenţa modificării volumului fizic:
∑ ∑ q1m0 p0
I M (q) =
∑ ∑ q o m0 p 0
D M ( q ) = ∑ ∑ q1m0 p0 − ∑ ∑ qo m0 p0
- influenţa modificării consumurilor specifice
∑ ∑ q1m1 p0
I M (m) =
∑ ∑ q1m0 p0
D M ( m ) = ∑ ∑ q1m1 p0 − ∑ ∑ q1m0 p0
- influenţa modificării preţurilor de aprovizionare
∑ ∑ q1m1 p1
I M ( p) =
∑ ∑ q1m1 p0
D M ( p ) = ∑ ∑ q1m1 p1 − ∑ ∑ q1m1 p0
Relaţia dintre indici
I M = I M ( q ) ⋅ I M ( m) ⋅ I M ( p )
Relaţia dintre modificările absolute
D M = D M ( q ) + D M ( m) + D M ( p )
     

. Pentru realizarea a două produse A şi B, se consumă două

materiale a şi b. Datele se prezintă astfel: Tabelul 12.8

Produsul Cantitatea produsă Consumul specific din material
(mii buc.) a (kg/buc.) b (m/buc.)
q0 q1 m0 m1 m0 m1
A 15 17 1,4 1,1 0,5 0,4
B 20 22 4,0 4,1 1,2 1,0
Preţ unitar 10 12 20 25
p0 p1 p0 p1
Să se analizeze consumul total de materiale pentru cele două produse.
Rezolvare:
Tabelul 12.9
Materialul Produsul q0 m 0 p 0 q1 m1 p1 q1 m0 p0 q1 m1 p0
a A 210,0 224,4 238,0 187,0
B 800,0 1082,4 880,0 902,0
Total a 1010,0 1306,8 1118,0 1089,0
b A 150,0 170,0 170,0 136,0
B 480,0 550,0 528,0 440,0
Total b 630,0 720,0 698,0 576,0
Total 1640,0 2026,8 1816,0 1665,0
general
Indicele consumului total
∑ ∑ q1m1 p1 2026,8
IM = = = 1,2359 ⋅100 = 123,59%
∑ ∑ q0 m0 p0 1640,0
D M = ∑ ∑ q1m1 p1 − ∑ ∑ q0 m0 p0 = 2026,8 − 1640,0 = 386,8mil.lei
Consumul total de materiale a crescut în perioada curentă faţă de perioada de
bază cu 386,8 mil.lei, respectiv cu 23,59%.
Influenţa modificării volumului fizic
 ∑ ∑ q1m0 p0 1816,0
I M (q) = = = 1,1073 ⋅100 = 110,73%
∑ ∑ q0 m0 p0 1640,0
D M ( q ) = ∑ ∑ q1m0 p0 − ∑ ∑ q0 m0 p0 = 1816,8 − 1640,0 = 176mil.lei
Influenţa modificării consumurilor specifice
∑ ∑ q1m1 p0 1665,0
I M ( m) = = = 0,9169 ⋅100 = 91,69%
∑ ∑ q1m0 p0 1816,0
D M ( m ) = ∑ ∑ q1m1 p0 − ∑ ∑ q1m0 p0 = 1665,0 − 1816,0 = −151mil.lei
Influenţa modificării preţurilor
∑ ∑ q1m1 p1 2026,8
I M ( p) = = = 1,2173 ⋅100 = 121,73%
∑ ∑ q1m1 p0 1665,0
D M ( p ) = ∑ ∑ q1m1 p1 − ∑ ∑ q1m1 p0 = 2026,8 − 1665,0 = 361,8mil.lei
Deci, consumul total de materiale a crescut datorită creşterii preţurilor (+361,8
mil. lei) şi ca urmare a creşterii cantităţii de producţie realizată (+176 mil. lei).
Reducerea consumurilor specifice (-151 mil .lei) a determinat o reducere a
consumurilor totale.

12.5. Indicatorii resurselor naturale

Resursele naturale atrase în circuitul economic sunt componente ale avuţiei

naţionale. În cadrul resurselor naturale sunt cuprinse:
- fondul funciar;
- fondul forestier;
- resursele minerale utilizabile;
- rezervele de apă.
Resursele naturale pot fi exprimate în unităţi fizice pe tipuri de resurse şi
unităţi valorice.

12.5.1. Indicatorii fondului funciar

Fondul de terenuri (fondul funciar) cuprinde totalitatea terenurilor, indiferent

de destinaţia acestora, aflate în limitele unui teritoriu administrativ sau ale zonei.
Fondul funciar este format din diferite suprafeţe de teren, denumite categorii
de teren sau de folosinţă.
Categoriile de folosinţă reprezintă acele suprafeţe de teren funciar cărora li se
dă o anumită destinaţie economică, în funcţie de însuşirile naturale ale solului şi de
condiţiile pe care i le creează omul.
Principalele categorii de terenuri care se urmăresc statistic în ţara noastră sunt:
- suprafaţa arabilă Sa;
- păşuni naturale Sp;
- suprafaţa cu fâneţe naturale Sf;
- vii şi pepiniere viticole Sv;
- livezi, pepiniere pomicole Sl;
- păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră Spvf;
- ape curgătoare, lacuri, bălţi şi stufăriş Salbs;
- alte terenuri Sat.
St = Sa + Sp + Sf + Sv + Sl + Spvf + Salbs + Sat
În funcţie de destinaţia economică fondului funciar se grupează în:
 - terenuri agricole (suprafaţă agricolă)
- terenuri neagricole (suprafaţă neagricolă)
St = Sag + Snag
Fondul funciar reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură şi
silvicultură. Statistica trebuie să evidenţieze: mărimea, structura şi dinamica
schimbărilor intervenite la nivelul întregii ţări sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, aspecte necesare pentru stabilirea deciziilor privind folosirea optimă şi
naţională a terenurilor agricole.
Oficiul de Cadastru Funciar este un organism al statului care asigură evidenţa
şi urmărirea fizică a diferitelor categorii de terenuri.
Statistica economică utilizează în procesul de analiză economică ca şi în
comparaţiile internaţionale o serie de indicatori derivaţi, ca de exemplu: fondul
funciar/locuitor, suprafaţa agricolă/locuitor, suprafaţa arabilă/locuitor, fondul
forestier/locuitor sau densitatea populaţiei calculată ca raport între fondul funciar şi
populaţia medie şi suprafaţa construită totală în mediul urban şi rural pe locuitor.

12.5.2. Indicatorii resurselor minerale

Resursele minerale reprezintă un factor esenţial al creşterii economic, ele fiind

analizate ca: volum, structură şi calitate.
Resursele minerale, ca resurse naţionale pot fi grupate în trei trepte şi anume:
- treapta I, cuprinde substanţele minerale care constituie patrimoniul naţional mineral.
Prezintă două componente:
a) patrimoniul cuantificat are în vedere resursele exploatabile în prezent şi
resursele posibile de exploatat în viitor;
b) patrimoniul necuantificat are în vedere resursele ipotetice. Este util pentru
fundamentarea programelor de cercetare geologică.
- treapta a II-a, are în vedere substanţele minerale utile recuperabile din zăcăminte şi
care fac parte din avuţia naţională minerală primară.
- treapta a III-a, cuprinde substanţele minerale valorificabile ca materii prime brute şi
formează avuţia naţională minerală acumulată.
Resursele minerale pot fi evaluate în unităţi fizice pe categorii de resurse
minerale şi în unităţi valorice pe baza preţurilor exprimate în lei/valută convertibilă.
Datele statistice privind resursele minerale sunt utile fundamentării măsurilor
de politică economică şi pentru stabilirea strategiilor viitoare privind creşterea
economică.

12.6. Indicatorii resurselor spirituale

Resursele spirituale influenţează indirect activitatea economică şi se referă la:

- gradul de pregătire şcolară;
- gradul de cultură;
- capacitatea de cercetare ştiinţifică;
- operele cultural – artistice,
de care dispune un popor la un moment dat.
În calculul avuţiei naţionale în practică, nu sunt avute în vedere resursele
spirituale din cauza dificultăţilor de cuantificare.
Se pot cuantifica unii indicatori cum sunt:
- stocul de învăţământ;
- numărul de invenţii şi inovaţii;
 - numărul lucrărilor ştiinţifice, artistice.
Stocul de învăţământ reprezintă suma anilor de studii parcurşi de întreaga
populaţie la un moment dat.
Se poate calcula:
- stocul brut de învăţământ (SBI) se determină prin însumarea numărului de ani de
şcoală a fiecărei persoane
SBI = ∑ p ⋅ t
unde:
p – persoanele care au parcurs perioade de şcolarizare
t – numărul de ani şcolarizaţi

- stocul ponderat de învăţământ (SPI) are în vedere diferenţele calitative care există
între nivelele de şcolarizare
SPI = ∑ k ⋅ p ⋅ t
unde:
k – coeficient de ponderare care exprimă diferenţele calitative între nivele de
şcolarizare.

ROLUL INDICATORILOR MICRO ŞI MACROECONOMICI ÎN PROCESUL

DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

13.1 Statistica rezultatelor factorilor de producţie la nivel microeconomic

În decursul unei perioade de timp agentul economic desfăşoară o serie de

activităţi:
- produce bunuri şi/sau prestează servicii;
- cumpără de la alte firme bunuri nedurabile şi servicii care sunt consumate în
procesul de producţie sau modifică stocurile de astfel de bunuri;
- cumpără mijloace de producţie durabile (clădiri, utilaje) care măresc valoarea
patrimoniului;
- îşi diminuează stocurile;
- plăteşte salarii, impozite, dobânzi;
- cumpără sau vinde hârtii de valoare care îi modifică patrimoniul;
- vinde produsele obţinute din producţia proprie a perioadei curente sau din
stocurile existente, îşi măreşte stocurile existente sau îşi măreşte stocurile de
produse din producţia proprie curentă etc.
Pentru a caracteriza toate aceste procese care au loc în cadrul întreprinderii, ca
şi caracterizarea rezultatelor acesteia impune utilizarea unui sistem de indicatori de
rezultate.

13.1.1 Indicatorii statistici la nivelul agentului economic

Indicatorii de rezultate cuprind atât indicatori exprimaţi în unităţi fizice, cât şi

indicatori valorici.
A. Indicatorii exprimaţi în unităţi fizice
1. Producţia fizică (PF) măsoară rezultatele obţinute în procesul de producţie în
expresie fizico – naturală (unităţi de lungime, suprafaţă, volum, greutate, capacitate
etc.), natural convenţională (CP) sau unităţi de timp de muncă.
 Deci, producţia fizică exprimă cantităţile diferite de bunuri materiale şi
nemateriale realizate de agenţii economici în decursul unei perioade de timp (de
obicei 1 an).
La nivelul agenţilor economici, producţia fizică îndeplineşte o serie de funcţii
şi anume:
- permite formularea precisă a sarcinilor de producţie, evidenţa şi controlul
îndeplinirii lor;
- asigură caracterizarea corelaţiilor cu alţi indicatori naturali, cu indicatori
financiari – băneşti;
- permite determinarea necesarului de materii prime, materiale, energie şi timp
de muncă, a calculului productivităţii fizice a muncii;
- asigură corelarea acestui indicatori cu fondul de salarii, cu consumul şi
costurile, determinându-se costul pe unitate de produs;
- stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe produse şi pe
grupe de produse.
Indicatorul prezintă o serie de limite:
a) nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,
neincluzând, de exemplu soldul producţiei neterminate, care la unităţile cu
ciclu lung de fabricaţie are valori însemnate;
b) nu diferenţiază rezultatele în funcţie de nivelul calitativ al produselor;
c) nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor activităţii economice
la nivelul agenţilor economici.
O soluţie pentru înlăturarea acestor limite o constituie utilizarea indicatorilor
de rezultate în expresie valorică.

B. Indicatorii exprimaţi în unităţi valorice

Indicatorii valorici de rezultate sunt calculaţi în concepţia sistemului
Conturilor Naţionale (S.C.N.)
La nivel microeconomic principalii indicatori valorici de rezultate sunt:
1. Producţia brută (PB) reprezintă volumul valoric al producţiei realizate de către un
agent economic într-o anumită perioadă de timp şi cuprinde valoarea bunurilor şi
serviciilor produse în perioada de calcul.
Producţia brută se determină ca sumă a următoarelor elemente:
a) venituri din activitatea de bază;
b) venituri realizate din alte activităţi;
c) subvenţii pentru diferenţe de preţuri şi tarife;
d) alte venituri.
- variaţia de stocuri (+):
Indicatorul producţia brută mai poartă denumirea de „producţia exerciţiului”
sau „producţia globală”.
2. Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma tuturor veniturilor obţinute din activitatea
comercială în perioada de calcul.
3. Producţia marfă fabricată (PM) reprezintă producţia obţinută în perioada de
calcul şi destinată livrării. Cuprinde:
- valoarea produselor finite şi a semifabricatelor destinate vânzării;
- valoarea lucrărilor executate şi a serviciilor prestate.
4. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă la preţurile pieţei, valoarea brută a
bunurilor şi serviciilor finale produse în perioada de calcul.
Se poate calcula prin două metode:
a) ca diferenţă între valoarea producţiei brute (PB) şi consumul intermediar (CI)
 VAB = PB – CI
Consumul intermediar (CI) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor
achiziţionate de firmă, prelucrate şi intrate integral în componenţa bunurilor şi
serviciilor produse de firmă. Din acest punct de vedere se poate spune că VAB nu
cuprinde înregistrări repetate.
b) ca sumă a următoarelor elemente:
- amortizarea mijloacelor fixe;
- salarii, prime, adaosuri, compensaţii etc. (fără impozit)
- contribuţii la asigurările sociale;
- contribuţii la fondul de şomaj;
- cheltuieli care se scad din venituri (taxe pentru cercetare, fondul de rezervă şi
alte fonduri speciale);
- impozite şi taxe datorate;
- venituri financiare (se scad);
- cheltuieli financiare;
- profit impozabil.
5. Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată de către agentul
economic în perioada de calcul. Se exprimă în preţul factorilor:
VAN = VAB – Am – Iind + Sbv
unde: Am – amortizarea capitalului fix
Iind – impozite indirecte
Sbv – subvenţii
6. Excedentul brut de exploatare (EBE) rezultă dacă din VAB se elimină impozitele
indirecte nete şi remunerarea factorului muncă
EBE = VAB – Iindnete – Rfm
7. Excedentul net de exploatare (ENE) reprezintă diferenţa dintre excendentul brut
de exploatare şi amortizarea capitalului fix.
ENE = EBE - Am
8. Profitul (Pr) este un indicator final al activităţii economice obţinut ca diferenţă
între excedentul net de exploatare şi dobânzi, rente etc.
Pr = ENE – DRT
Indicatorii prezentaţi mai sus pot fi analizaţi şi în dinamică cu ajutorul
indicilor.
Cu ajutorul indicilor diferiţilor indicatori valorici de rezultate se pot formula o
serie de concluzii privind calitatea activităţii economice desfăşurate, şi anume:
ICA > IPM indică o reducere a imobilizărilor în stocuri
IPM > IPB indică reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului
intern;
IVAN > IPB indică reducerea ponderii cheltuielilor materialelor în producţia
brută.
. Pentru o societatea comercială producătoare de subansamble
      

pentru autoturisme, se cunosc următoarele date pentru doi ani consecutivi, privind
indicatorii valorici:
 Tabelul 13.1
Indicatorii Perioada de bază Perioada curentă (mii lei)
(mii lei) Prevăzut Realizat
1. Cifra de afaceri 570000 585500 588950
2. Producţia marfă fabricată 725000 740800 744650
3. Producţia globală 755000 761300 762000
4. Valoarea adăugată brută 497500 501250 502760
5. Amortizarea capitalului fix 37000 39100 39920

1. Să se determine indicii sarcinii de plan, ai îndeplinirii planului şi ai dinamicii;

2. Să se calculeze pentru fiecare perioadă valoarea adăugată netă;
3. Pe baza indicilor calculaţi să se analizeze calitatea activităţii economice depuse
de societatea comercială în perioada de calcul.
Rezolvare:
1. Relaţiile generale de calcul pentru indici sunt următoarele:
a) indicii sarcinii de plan
x pl
I *pl / 0 = ⋅100
x0
b) indicii îndeplinirii planului
x
I1*/ pl = 1 ⋅ 100
x pl
c) indicii dinamicii
x
I 1*/ 0 = 1 ⋅ 100
x0
Datele se prezintă în următorul tabel:
Tabelul 13.2
Indicatorii Perioada Perioada curentă Indicii %
de bază (mii lei)
(mii lei) Prevăzut Realizat pl/0 1/pl 1/0
Cifra de afaceri 570000 585500 588950 102,71 100,58 103,22
Producţia de marfă 725000 740800 744650 102,17 100,51 102,71
fabricată
Producţia globală 755000 761300 762000 100,83 100,09 100,92
Valoarea adăugată 497500 501250 502760 100,75 100,30 101,05
brută
Amortizarea 37000 39100 39920 - - -
capitalului
Val. adăugată netă 460500 462150 462840 100,35 100,14 100,50
2. VAN = VAB - Am
3. Societatea comercială a realizat o creştere a valorii tuturor indicatorilor faţă
de perioada precedentă, şi anume:
- o creştere de 3,32 % la cifra de afaceri
- o creştere de 2,71 % la producţia marfă fabricată
- o creştere de 0,92 % la producţia globală
- o creştere de 1,05 % la valoarea adăugată brută
- o creştere de 0,50 % la valoarea adăugată netă
 În ceea ce priveşte corelaţiile dintre indicatorii valorici s-au constatat
următoarele aspecte:
1. ICA > IPM , 103,32 > 102,71 ceea ce indică reducerea producţiei stocate
2. IPM > IPG , 102,71 > 100,92 arată o diminuare a imobilizărilor în producţia
neterminată şi a consumurilor interne
3. IVAB > IPG , 101,05 > 100,92 indică creşterea ponderii cheltuielilor cu amortizarea
În ceea ce priveşte încadrarea în nivelul proporţiilor prevăzute în program se
constată următoarele: reducerea stocurilor de produse finite s-a realizat întrucât ICA
(100,58) > IPM , (100,51) ceea ce înseamnă că producţia suplimentară a avut
desfacerea asigurată.
S-a realizat reducerea consumurilor interne şi a stocurilor de producţie
neterminată deoarece
IPM (100,51) > IPG (100,09)
Ponderea cheltuielilor materiale s-a redus şi implicit costurile deoarece IVAB
(100,30) > IPG (100,09).
În concluzie se poate spune că activitatea economică a societăţii a fost bine
direcţionată şi calitativă.

13.1.2 Aspecte ale analizei rentabilităţii

Rentabilitatea este o formă sintetică de caracterizare a eficienţei economice la
nivel microeconomic. Ea se poate exprima atât în mod absolut – prin mărimea
profitului – cât şi relativ, prin rata rentabilităţii, care exprimă gradul în care capitalul
sau folosirea resurselor agentului economic aduc profit.
Caracterizarea ratei rentabilităţii necesită explicarea următoarelor concepte:
Rezultatul exploatării se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare
şi cheltuielile de exploatare.
Veniturile din exploatare cuprind:
- cifra de afaceri;
- venituri din producţia stocată;
- venituri aferente producţiei imobilizate
- alte venituri.
Cheltuielile de exploatare include toate cheltuielile ciclului de exploatarea atât
cele determinate de desfăşurarea activităţii de producţie, cât şi cele determinate de
activitatea comercială.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între
veniturile financiare şi cheltuielile financiare.
Veniturile financiare cuprinde:
- venituri din alte imobilizări financiare;
- venituri din creanţe imobiliare;
- venituri din titluri de plasament cedate;
- venituri din diferenţe de curs valutar;
- venituri din dobânzi;
- alte venituri.
Cheltuielile financiare include:
- pierderi din creanţe legate de participaţii;
- cheltuieli privind titluri de plasament cedate;
- cheltuieli din diferenţa de curs valutar;
- cheltuieli privind dobânzile;
- alte cheltuieli financiare.
 Rezultatul curent al exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă
între veniturile curente (venituri din exploatare şi financiare) şi cheltuieli curente
(cheltuieli din exploatare şi financiare).
Rezultatul excepţional al exerciţiului (profit sau pierdere) este un rezultat cu
caracter întâmplător, se determină ca diferenţă între veniturile excepţionale şi
cheltuielile excepţionale.
Veniturile excepţionale cuprind:
- venituri din despăgubiri şi penalităţi;
- venituri din cedarea activelor;
- subvenţii pentru investiţii virate la venituri;
- alte venituri excepţionale.
Cheltuielile excepţionale includ:
- despăgubiri, amenzi şi penalităţi;
- donaţii şi subvenţii acordate;
- pierderi din debitori diverşi;
- cheltuieli privind activele cedate;
- alte cheltuieli excepţionale.
Rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (profit brut total sau pierdere) se
determină ca diferenţă între veniturile totale (de exploatare, financiare şi excepţionale)
şi cheltuieli totale.
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net) se determină după ce se
elimină impozitul pe profit din indicatorul precedent (profit brut).
Rata rentabilităţii poate fi analizată astfel:
- rata rentabilităţii economice (RE) definită ca raport între rezultatul exerciţiului
înainte de deducerea sarcinilor financiare (dobânzi şi impozite) (PTB) şi
capitalul permanent (propriu şi împrumutat) (KP)
PTB
RE = ⋅100
KP
sau
PE
RE = ⋅100
AE
unde: PE – profitul exploatării
AE – activele economice aferente exploatării
Reflectă performanţa întreprinderii, independent de modul de finanţare şi de
sistemul fiscal.
- rata rentabilităţii financiare (RF) se determină ca raport între profitul net (PN)
şi capitalul propriu (KPR)
PN
RF = ⋅100
KPR
- rata rentabilităţii capitalului avansat sau ocupat (RA) se determină ca raport
între rezultatul curent (RC) al exerciţiului şi capitalul avansat
RC
RA = ⋅100
AF + AC
unde: AF – active fixe
AC – active circulante
Indică performanţa economică a întreprinderii fiind util pentru investitori.
- rata rentabilităţii comerciale (RC) se determină ca raport între profitul aferent
cifrei de afaceri şi cifra de afaceri evaluată în preţuri de vânzare, exclusiv
TVA.
 - rata rentabilităţii resurselor avansate şi consumate (RAC)
PM CA Pr
RAC = ⋅ ⋅ ⋅100
AF + AC PM CA
unde:
PM
- reprezintă producţia ce se obţine la 1 leu (1000 lei) capital avansat, deci
AF + AC
eficienţa economică a resurselor avansate
CA
- reprezintă gradul de realizare a producţiei marfă fabricată.
PM
Raportul pune în evidenţă influenţa stocurilor de produse nevândute.
Pr
- rata rentabilităţii comerciale
CA
Rata rentabilităţii resurselor avansate prezintă importanţă pentru analizele
economice deoarece pune în legătură eficienţa utilizării capitalului avansat cu gradul
de realizare a producţiei fabricate şi a stocurilor şi cu rata rentabilităţii comerciale.
Analiza rentabilităţii trebuie adâncită cu determinarea şi analiza rentabilităţii
pe produs. De asemenea, este necesară determinarea pragului de rentabilitate atât pe
produse, cât şi pe întreaga activitate a agentului economic.

13.2 Măsurarea rezultatelor la nivel macroeconomic

Indicatorii macroeconomici permit cuantificarea rezultatelor obţinute la

nivelul economiei naţionale într-o perioadă de timp determinată.
Cu ajutorul indicatorilor agregaţi se caracterizează şi analizează mărimea şi
structura producţiei naţionale, precum şi dinamica ei în timp.
Prin corelarea indicatorilor macroeconomici între ei se calculează şi analizează
eficienţa valorificării potenţialului economic la nivelul economiei naţionale.
Indicatorii macroeconomici agregaţi se calculează şi analizează după Sistemul
Conturilor Naţionale, sistem care corespunde cerinţelor economiei de piaţă.
Agregatele macroeconomice pot fi determinate cu ajutorul următoarelor
metode:
1. Metoda de producţie constă în eliminarea din valoarea totală a
producţiei a consumurilor intermediare (în cazul produsului intern şi naţional brut)
respectiv a consumurilor intermediare şi a consumurilor de capital fix (în cazul
produsului intern şi naţional net).
2. Metoda agregării cheltuielilor totale presupune însumarea
următoarelor elemente:
a) cheltuielile gospodăririi (menajelor) pentru bunuri şi servicii de consum;
b) cheltuielile guvernului (instituţiilor) pentru bunuri şi servicii;
c) cheltuielile cu bunuri de investiţii;
d) exportul net.
Metoda mai poartă denumirea de metoda utilizării producţiei finale.
3. Metoda veniturilor constă în însumarea componentelor privind
compensarea factorilor de producţie, alocaţia pentru consumul de capital fix, impozite
indirecte nete.
În funcţie de componentele luate în calcul indicatorii sunt de natură brută,
când se cuprinde în producţia finală şi consumul de capital fix şi netă, când se elimină
din agregatul de rezultate alături de consumul intermediar şi consumul de capital fix.
Atât indicatorii de natură brută, cât şi cei de natură netă pot fi evaluaţi în funcţie de
scopul analizei la preţurile pieţei şi/sau la preţurile factorilor de producţie.
Indicatorii macroeconomici care măsoară rezultatele activităţii economice cu
largă utilizare în statistica internaţională sunt:
1. Produsul Intern Brut (PIB) măsoară valoarea brută de piaţă a bunurilor şi
serviciilor finale produse în cursul perioadei de calcul, de agenţii economici care îşi
desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Se poate determina prin metodele:
a) Metoda utilizării valorii adăugate (metoda de producţie) se utilizează când
interesează contribuţia fiecărui agent economic la producţia de bunuri finale şi
servicii. Ea constă în măsurarea şi evidenţierea valorii adăugate brute în
unităţile din interiorul ţării şi agregarea acesteia pe ramuri şi la nivelul
economiei naţionale.
Valoarea adăugată brută se calculează ca diferenţă între produsul global brut şi
consumul intermediar.
Calculul se face pe ramuri. Din produsul global al fiecărei ramuri se elimină
valoarea consumului intermediar.
VABi = PGi − CI i i = 1, n ramuri
iar
n
PIB pp = ∑ VABi
i =1
b) Metoda utilizării producţiei finale presupune însumarea componentelor care
exprimă folosirea bunurilor şi serviciilor ce formează producţia finală
respectiv; consumul personal (privat) (Cpv), consumul public (Cpb),
investiţiile brute (Ib) şi exportul net (Expnet).
PIB pp = C pv + C pb + I b + E xpnet
Consumul privat (Cpv) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor de consum
destinate satisfacerii nevoilor oamenilor.
La măsurarea consumului privat se poate pleca de la două concepte:
Conceptul de piaţă (restrâns) care determină includerea în consumul privat
numai a bunurilor şi serviciilor cumpărate, deoarece informaţiile privind vânzările
către populaţie se obţine relativ uşor. Prezintă dezavantajul că nu cuprinde o serie de
componente ale consumului menajelor ca: autoconsumul fermelor agricole, consumul
din producţia casnică etc.
Conceptul de piaţă (larg) determină includerea în consumul privat a tuturor
bunurilor şi serviciilor care sunt folosite pentru satisfacerea necesităţilor. În practică
acest criteriu este costisitor deoarece ar trebuie evaluate unele elemente cum ar fi:
cadourile, producţia casnică (spălatul, pregătirea mâncării etc.). Totuşi s-a realizat o
îmbinare între cele două concepte, astfel consumul privat cuprinde bunurile şi
serviciile cumpărate dar şi bunurile din producţie proprie care au fost consumate.
Consumul public (al statului) (Cpb) exprimă cheltuielile investiţiilor
guvernamentale ocazionate de cumpărarea de bunuri şi servicii. Sectorul public
produce, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale, o diversitate de bunuri şi servicii
(şosele, diguri, şcoli, parcuri, servicii juridice, de apărare etc.) care în mod normal nu
se produc în sectorul privat sau se produc în cantităţi insuficiente.
Producerea bunurilor şi serviciilor guvernamentale presupune consumarea
unor resurse.
Cheltuielile efectuate de sectorul guvernamental cu cumpărarea acestor bunuri
şi servicii exprimă partea din PIB utilizată în acest sector.
 Prin urmare, nu se cuprind în calculul consumului statului decât cheltuielile
care sunt însoţite de flux de bunuri şi servicii excluzându-se cele care nu sunt însoţite
de un flux invers de bunuri şi servicii ca: plata pensiilor, plata ajutoarelor de şomaj,
plata asigurărilor sociale, alocaţiile etc.
Investiţiile brute (Ib) cuprind formarea brută a capitalului fix şi variaţia
stocurilor.
Formarea brută a capitalului fix reprezintă valoarea bunurilor destinate altor
scopuri decât cele militare, cu o valoare mai mare decât o anumită limită admisă şi
durată mai mare de un an, precum şi valoarea serviciilor încorporate în bunurile de
capital fix.
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa între intrările în stocuri şi ieşirile din
stocuri în cursul perioadei considerate. Stocurile cuprind toate bunurile care nu fac
parte din capitalul fix şi care se găsesc la un moment dat, în posesia unităţilor
productive rezidente.
Exportul net (Expnet) reprezintă diferenţa dintre valoarea bunurilor şi
serviciilor exportate şi valoarea celor importate.
Dacă exportul este mai mare decât importul, diferenţa poate fi considerată un
adaos la celelalte categorii de cheltuieli, dacă exportul este mai mic decât importul,
diferenţa urmează să fie scăzută din suma celorlalte categorii de cheltuieli.
c) Metoda veniturilor constă în însumarea elementelor care exprimă
compensarea factorilor de producţie concretizată în veniturile primite de
proprietarul acestora (sub formă de salarii, dobânzi, rente, profituri) în
alocaţiile pentru consumul de capital fix şi în impozite indirecte.
Compensarea factorilor de producţie sau preţul factorilor exprimă plăţile
efectuate de producători în scopul asigurării serviciilor factorilor de producţie, a căror
utilizare face posibilă producerea bunurilor şi serviciilor.
Alocaţiile pentru consumul de capital fix exprimă deprecierea fizică a
capitalului fix în decursul unui an şi se măsoară prin suma alocată annual pentru a
acoperi deprecierea şi pierderile de capital fix.
Impozitele indirecte nete reprezintă diferenţa dintre impozitele indirecte plătite
de firme guvernului şi subvenţiile plătite de guvern acestora.
Impozitele percepute de guvern (stat) sunt împărţite în două mari categorii:
directe, stabilite asupra veniturilor – salarii, dobânzi, dividente, chirii, profituri şi
indirecte, suportate de cumpărător şi consumator, stabilite fie de cifra de afaceri, fie
pe valoarea activelor de proprietate, fie pe unele produse (ţigări, băuturi etc.)
Subvenţiile de exploatare reprezintă în Sistemul Conturilor Naţionale, ca şi în
contabilitatea naţională sumele virate de gurven firmelor private şi corporaţiilor
publice cu menirea de completa veniturile provenite din vânzarea bunurilor şi
serviciilor. Aceste sume reprezintă opusul impozitelor indirecte.
În concluzie se poate spune că PIB calculat după această metodă cuprinde:
- compensarea factorului muncă (salarii, impozite pe salarii, CAS etc.)
- dobânzi şi rente
- alocaţii pentru consum de capital fix
- impozite indirecte
- profitul proprietarilor
- profitul corporaţiilor format din: impozit pe profit, dividende, profit
nedistribuit.
2. Produsul Naţional Brut (PNB) denumit şi Venit Naţional Brut (evaluat la
preţurile factorilor) sau Cheltuieli Naţionale Brute (evaluat la preţurile pieţei).
Este definit ca valoare curentă de piaţă a tuturor bunurilor şi serviciilor finale
 produse de agenţii naţionali într-o perioadă de un an. Mărimea PNB se estimează
pornind de la PIB, dacă se dispune de informaţii privind producţia finală brută a
agenţilor naţionali ce îşi desfăşoară activitatea în străinătate (care se adaugă) şi cea
a agenţilor străini ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării pentru care se face
calculul (se scade), astfel se determină soldul de valoare adăugată brută în raport
cu străinătatea (SVAB).
PNBpp = PIBpp + SVABSpp
În cazul în care soldul este negativ se va scădea din PIB.
3. Produsul Intern Net (PIN) este definit ca valoarea netă totală de piaţă a
bunurilor şi serviciilor finale, produse de agenţii interni într-o perioadă de timp.
Dacă PIN se exprimă la preţurile factorilor, el evidenţiază valoarea netă a
produsului final din punct de vedere al producătorului, iar la preţurile pieţei reflectă
aceiaşi producţie, din punct de vedere al consumatorului.
Produsul Intern Net se estimează în mod obişnuit pornind de la Produsul
Intern Brut, din care se scad amortizările (alocaţiile pentru consum de capitl fix).
PINpp = PIBpp - Am
PINpf = PINpp - Iindnete
4. Produsul Naţional Net (PNN) exprimă valoarea netă a bunurilor şi
serviciilor finale, produse de agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată
de timp.
Se calculează pornind de la PIN care este corectat cu soldul dintre veniturile
din activitatea economică şi din patrimoniu ale agenţilor economici naţionali care îşi
desfăşoară activitatea în străinătate şi cele ale agenţilor străini pe teritoriul ţării
(SVANS).
PNNpp = PINpp + SVANS
PNNpf = PNNpp - Iindnete
Evaluat la preţurile factorilor PNN poartă denumirea de venit naţional.
Produsul Naţional Net mai poate fi estimat şi pornind de la PNB şi PIB astfel:
PNNpp = PNBpp - Am
PINpp = PIBpp + SVABSpp - Am
PNNpf = PIBpp - Iindnete + SVABS - Am
5. Venitul naţional (VN) este un indicator fundamental care pe de o parte
pune în evidenţă veniturile încasate de proprietarii factorilor de producţie în schimbul
resurselor furnizate unităţilor productive din economie sau veniturile din muncă şi din
proprietate, iar pe de altă parte reflectă utilizarea veniturilor provenite din activitatea
productivă pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.
Mărimea venitului naţional se calculează pornind de la fluxurile de venituri şi
de la fluxurile de cheltuieli. Se poate aplica:
- metoda însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea
bunurilor şi serviciilor;
- metoda însumării cheltuielilor.
6. Venitul personal (VP) exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite
din activitatea productivă şi din transferuri de la guvern şi întreprinderi.
Venitul menajelor reprezintă sursa consumului de bunuri şi servicii şi al
economiilor gospodăriilor. Prin urmare are implicaţii asupra dimensiunii cererii finale
de bunuri şi servicii de consum şi de bunuri şi investiţii.
Uzual mărimea venitului personal este estimată pornind de la venitul naţional,
eliminând toate veniturile care nu revin menajelor (persoanelor) şi adăugând
veniturile de la guvern şi întreprinderi care nu provind din participarea la activitatea
economică.
 Impozit pentru asigurări sociale Transferuri de la guvern şi
VP= -
Profituri nedistribuite ale + întreprinderi
VN societăţilor Dobânzi primite de
Impozite pe veniturile societăţilor populaţie
7. Venitul personal disponibil (VPD) rezultă prin eliminarea impozitelor
personale ale populaţiei din venitul personal.
VPD = VP - Ipop
Ipop – impozitele populaţiei
Exprimă veniturile menajelor care pot fi folosite pentru acoperirea
cheltuielilor personale (cumpărarea de produse şi servicii etc.) şi pentru economisire.
     

. Se cunosc următoarele date macroeconomice la nivelul anului

2003. Date se prezintă astfel:

Tabelul 13.3
Indicatorul Simbol Date pe anul 2003
(mld. lei)
1. Producţia brută – preţul PBpf 505000
factorilor
2. Consum intermediar – CIpf 252000
preţul factorilor
3. Amortizarea capitalului Am 24100
fix
4. Impozite indirecte nete Iindnete 15000
5. Valoarea adăugată brută VABRS 30000
a agenţilor naţionali din
străinătate
6. Valoarea adăugată brută VABSR 90000
a agenţilor străini din
România
7. Soldul valorii adăugate SVANS -55000
nete în raport cu
străinătatea
8. Elemente ale veniturilor Vfact 25000
factorilor de producţie ce
nu revin populaţiei
9. Impozite pe venituri şi Ipop 75000
proprietate plătite de
populaţie
10. Transferuri către Tpop 90000
menaje
Să se calculeze:
1. Produsul Intern Brut (PIB) şi Produsul Intern Net (PIN) la preţurile pieţei şi
preţurile factorilor.
2. Produsul Naţional Brut (PNB) şi Produsul Naţional Net (PNN) la preţurile
pieţei şi preţurile factorilor.
3. Venitul naţional (VN), venitul personal al menajelor (VPM) şi venitul
disponibil al menajelor (VDM).
Rezolvare:
1.
 nete nete
PIB pp = ∑ VABi + I ind = ∑( PB pf − CI pf ) + I ind = (505000 − 252000) + 15000 = 268.000
mld. lei
nete
PIB pf = PIB pp − I ind = 268000 − 15000 = 253.000 mld.lei
PIN pp = PIB pp − Am = 268000 − 24100 = 243900 mld.lei
nete
PIN pf = PIN pp − I ind = 243900 − 15000 = 228900 mld.lei
2.
PNB pp = PIB pp + SVABS = 268000 − 60000 = 208000 mld.lei
SVABS = VABRS − VABSR = 30000 − 90000 = −60000 mld.lei
nete
PNB pf = PNB pp − I ind = 208000 − 15000 = 193000 mld.lei
PNN pp = PIN pp + SVANS = 243900 − 55000 = 188900 mld.lei
nete
PNN pf = PNN pp − I ind = 188900 − 15000 = 173900 mld.lei
3.
VN = PNN pf = 173900 mld.lei
VPM = VN − V fact + T pop = 173900 − 25000 + 90000 = 238900 mld.lei
VDM = VPM − I pop = 238900 − 75000 = 163900 mld.lei

13.3 Analiza structurii şi dinamicii economiei naţionale

Agregatele macroeconomice stau la baza calculelor şi analizelor la nivelul

economiei naţionale. Pe baza lor se determină o serie de indicatori derivaţi care permit
urmărirea unor aspecte esenţiale ale unor activităţi economice cum ar fi: structura şi
dinamica economiei naţionale, eficienţa utilizării factorilor de producţie, analiza
legăturii dintre componentele economiei naţionale sau compararea indicatorilor din
România cu cei din alte ţări.
Structura economiei naţionale se poate determina cu ajutorul mărimilor
relative de structură, combinate cu următorii indicatori: valoarea adăugată brută,
populaţia ocupată sau fondurile fixe. Se poate astfel calcula:
VABi
- structura produsului intern brut pe ramuri: VABi* = ⋅100
PIB
POi
- structura populaţiei ocupate pe ramuri: PO * = ⋅100
∑ POi
Ff i
- structura fondurilor fixe pe ramuri: Ff * = ⋅100
∑ Ff i
Structurile menţionate pot fi analizate şi în dinamică punându-se în evidenţă
rolul fiecărei ramurii în economia naţională.
Analiza economiei naţionale se bazează pe indicatorii macroeconomici care
pot fi exprimaţi în preţuri comparabile sau constante întrucât preţurile curente nu sunt
semnificative în evidenţa modificărilor în timp. Pentru a înlătura acest aspect se
transformă indicatorii exprimaţi în preţuri curente în preţuri comparabile cu ajutorul
indicelui deflator de preţ.
Indicii deflatori sunt indici de preţuri de tip Paasche de forma:
 ∑q p
1 1
∑q p = ∑q p
1 0 1 1 ÷
∑q p
1 0

sau
∑q p
1 0
∑q p = ∑q p ×
1 0 1 1
∑q p
1 1

unde;
∑ q1 p0 - indicatorul valoric din perioada curentă în preţurile perioadei de bază
∑q p 1 1 - indicatorul valoric din perioada curentă în preţurile perioadei
curente
∑q p 1 1
- indicele de preţ deflator
∑q p 1 0

Dinamica produsului intern brut se analizează în preţuri comparabile astfel:

PIB0crt = PIB0comp
PIB1crt
PIB1comp = D
I PIB

Calculul se poate realiza şi pe componente ale produsului intern brut(metoda

utilizării producţiei finale) prin raportarea fiecărui element al acestuia în preţuri
curente la indicii de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei componente.
După calculul produsului intern brut în preţuri comparabile se poate trece la
stabilirea dinamici agregatului respectiv prin calculul indicelui PIB:
PIB1comp
I PIB = ⋅100
PIB0comp
Indicele PIB nu este influenţat de modificarea preţurilor aşadar el indică o
evoluţie reală a agregatului analizat. Când indicatorii de rezultate sunt exprimaţi în
preţuri constante analiza în dinamică se poate realiza cu ajutorul seriilor cronologice.

INDICATORII NIVELULUI DE TRAI

14.1. Sistemul de indicatori ai nivelului de trai

Calitatea vieţii depinde de puterea de dezvoltare a unei naţiuni, de politica

socială prin care se asigură veniturile populaţiei pentru consum, pentru asigurarea
cheltuielilor social – culturale.
Cunoaşterea bunăstării populaţiei necesită calculul unor indicatori de sinteză
care să cuantifice nivelul, structura şi calitatea vieţii.
Conceptul de nivel de trai este de mare complexitate, motiv pentru care
necesită utilizarea unui sistem de indicatori, grupaţi astfel:
1. Indicatorii generali ai nivelului de trai – măsoară potenţialul de
asigurare a calităţii vieţii, dar nu prezintă o evaluare semnificativă a nivelului de trai
ca de exemplu Produsul Intern Brut, Produsul Naţional pe locuitor, mărimea, structura
şi evoluţia avuţiei naţionale.
2. Indicatori direcţi ai nivelului de trai cum sunt:
- consumul de bunuri şi servicii de către populaţie;
- veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei;
 - nivelul cultural al populaţiei;
- nivelul de urbanizare;
- calitatea mediului înconjurător;
- modul de folosire a timpului liber.
3. Indicatori ai efectelor nivelului de trai cuprind: indicatori demografici:
rata natalităţii, rata mortalităţii, sporul demografic, durata medie a vieţii.
Cele trei grupe de indicatori dau posibilitatea cuantificării corecte a nivelului
de trai dintr-o ţară, precum şi realizarea comparaţiilor internaţionale.

14.2. Indicatorii veniturilor populaţiei

Venitul naţional se repartizează celor care l-au produs. De aceea în primul

rând sunt compensaţi angajaţii prin salariile ce se plătesc.
Proprietarilor le revine venitul din activităţi indirect productive. Altor categorii
de persoane le revin veniturile provenind din rente, cum ar fi venitul din proprietatea
asupra unor patente (drepturi de autor), venitul brut provenit din rente ale persoanelor
ce locuiesc în casele personale (echivalent cu valoarea unei chirii corespunzătoare ce
ar trebui plătită dacă nu ar poseda locuinţa).

14.2.1. Salariul real şi indicele salariului real

De-a lungul timpului s-au dat mai multe explicaţii cu privire la semnificaţia
salariului. Unii autori îl consideră ca o plată pentru închirierea forţei de muncă sau
pentru muncă, alţii ca preţ pentru cumpărarea mărfii forţei de muncă, iar o a treia
categorie de autori susţine că este o sumă plătită celui care îşi „închiriază serviciile”.
Salariul reprezintă suma de bani, pe care o primeşte cel care depune o muncă
socială utilă, în calitatea sa de factor de producţie.
Salariul este o mărime permanent supusă unor procese contradictorii de
diferenţiere de la o persoană la alta. Diferenţierea are la bază mai întâi calităţile,
aptitudinile foarte diferite de la individ la individ ale salariaţilor, la care se adaugă
caracterul muncii.
Evoluţia societăţii arată că atât mărimea salariului, cât şi diferenţele dintre
salarii, trebuie astfel stabilite încât să păstreze permanent vie incitaţia la muncă şi
aspiraţia la ridicarea pregătirii profesionale.
Din punct de vedere al salariatului, suma de bani pe care o primeşte atunci
când lucrează reprezintă salariului nominal.
Salariul nominal se prezintă ca salariul brut şi net.
Salariul nominal brut (Snb) reprezintă suma de bani primită de angajat pentru
munca prestată şi cuprinde:
- sume băneşti şi drepturi în natură ce revin salariaţilor pentru munca prestată;
- sporurile şi indemnizaţiile acordate ca procent din salariu sau ca sume fixe;
- sumele aferente timpului nelucrat (indemnizaţii pentru concediile de odihnă şi
studii, sumele aferente concediilor medicale);
- premii plătite din fondul de salarii din profitul net.
Salariul nominal net (Snn) reprezintă salariul nominal brut diminuat cu
reţinerile pentru impozitul pe salariu, contribuţia pentru pensia suplimentară,
contribuţia la fondul de şomaj. Cantitatea de bunuri şi servicii de orice fel, care poate
fi cumpărată la un moment dat cu salariul nominal reprezintă salariul real. Acesta
diferă şi el de la o persoană la alta, de la o piaţă la alta.
 Nivelul salariului real depinde de doi factori: nivelul salariului nominal net şi
indicele preţurilor de consum (IPC) faţă de perioada de referinţă.
Pentru perioada de referinţă (0)
Sr0 = Sn0
Sn0 - salariul nominal în perioada de referinţă (0)
Pentru perioada de referinţă (1)
Sn
Sr1 = 1 , Sn1 – salariul nominal în perioada curentă
IPC
IPC – indicele preţurilor de consum
Indicele salariul real (Isr) arată schimbarea puterii a salariului nominal (Sn)
S I
I sr = r1 ⋅100 sau I sr = sn ⋅100 când:
Sr0 IPC
Isnn > IPC → o creştere a puterii de cumpărare
Isnn = IPC → puterea de cumpărare va fi aceeaşi
Isnn < IPC → va avea loc o diminuare a puterii de cumpărare
La nivelul agentului economic sau la nivelul de ramură se calculează salariul
mediu lunal ( S nl ), salariul mediu trimestrial ( S nt ) şi salariul mediu annual ( S na ):
FS l
a) S nl = ,
Tl
unde: FSl – fondul de salarii lunar
Tl - numărul mediu lunar de salariaţi
4
∑ FS t
FS t1 + FS t 2 + FS t 3 + FS t 4 t =1
b) S nt = =
Ttrim T trim
12

FS + FS 2 + ... + FS12 i∑ FS i
c) S na = 1 = =1 unde:
Ta Ta
FSt1-4 – fondul de salarii trimestrial
FSi - fondul de salarii pe fiecare lună
Ttrim - numărul mediu trimestrial de salariaţi
Ta - numărul mediu anual de salariaţi
În practica economică statistică, salariul mediu brut nominal şi real se
calculează luna prin anchete realizate în urma sondajelor şi a unei metodologii bine
fundamentate.
Din cauza creşterii numărului de agenţi economici s-a renunţat din anul 1991
la înregistrările exhaustive, folosindu-se un eşantion de agenţi economici care sunt
reprezentativi pe ramuri de activitate. Probabilitatea ca un agent economic să fie
inclus în eşantion este proporţională cu ponderea numărului său de salariaţi în
ansamblul salariaţilor din ramura respectivă. Din cauza frecvenţelor schimbărilor
organizatorice subeşantioanele se actualizează periodic.
La nivelul economiei naţionale, salariul mediu nominal brut şi net se
determină ca o medie aritmetică ponderată, prin ponderea salariilor medii pe ramură
cu numărul salariaţilor din fiecare ramură.
Pornind de la relaţia
FS
Sn = ⇒ FS = S n ⋅ T (1)
T
 La nivelul ramurilor
∑ FS i
S ni = cu i = 1, n (2)
∑ Ti
Înlocuind (1) în relaţia (2) obţinem
∑ S ni ⋅ Ti *
S ni = = ∑ S ni ⋅ Ti i = 1, n (3)
∑ Ti
S-a ajuns la un model de analiză cu doi factori, calitativ (salariul mediu
nominal) şi cantitativ (structura numărului de salariaţi).
S ni - salariul mediu nominal pe ramurile luate în calcul
Ti * - structura numărului de salariaţi în ramurile luate în calcul
Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate de numeroşi factori, mai ales
cu caracter indirect cum sunt:
- gradul de organizare în sindicate şi capacitatea sindicatelor de a obţine câştig
de cauză pentru revendicările salariaţilor;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi dialoga cu patronatul sau/şi cu
organele specializate ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea grevistă şi revendicativă din fiecare ţară.
În mod practic, salariul este reajustat prin indexare. Când reajustările se
realizează lunar, puterea de cumpărare este stabilă, dacă reajustările se realizează la
perioade mai mari de timp, puterea de cumpărare a salariilor scade.
      

. Pentru doi ani consecutivi se cunosc următoarele date referitoare

la fondul de salarii, modificarea preţurilor şi structura cheltuielilor de consum ale unei

familii de salariaţi. Datele se prezintă astfel:
Tabelul 14.1
Indicatorul Simbol Date pentru anul
2003 2004
1. Fondul de salarii (mld.lei) Fbs 325.000 357.300
2. Greutatea specifică a impozitului pe gimp 21,3 21,7
salarii în fondul brut de salarii
3. Greutatea specifică a cotizaţiilor gcs 5,0 5,0
sociale
4. Numărul mediu al salariaţilor (mii T 5600 55000
pers.)
5. Structura cheltuielilor de consum ale 100,0
familiilor de salariaţi Cst x
- mărfuri alimentare Csalim 43,0 x
- mărfuri nealimentare Csnealim 45,0 x
- servicii Csserv 12,0 x
6. Indicatorii preţurilor şi tarifelor x x
serviciilor IPC
- mărfuri alimentare IPCalim x 127,0
- mărfuri nealimentare IPCnealim x 121,0
- servicii IPCserv x 124,0

Să se determine:
1) Indicatorul preţurilor de consum pe total IPC;
2) Salariul mediu nominal anual şi lunar şi indicii acestora;
 3) Salariul mediu real şi indicele acestuia.

1. Indicele preţurilor de consum se determină ca un indice de tip Laspeyres,

după relaţia:
∑ i p ⋅ q 0 p 0 ∑ i p ⋅ c0
IPC = = = ∑ i p ⋅ c0*
∑ q0 p0 ∑ c0
IPC = 127 ⋅ 0,43 + 121 ⋅ 0,45 + 124 ⋅ 0,12 = 123,94%
În perioada curentă faţă de perioada de bază preţurile au crescut cu 23,94%.

2. Salariul nominal se determină în general pe baza relaţiei:

F
S n = ns , unde Fns – fondul net de salarii
T
T - numărul mediu de salariaţi
Fns = Fbs − I mp − CAS
Fns 0 = 325.000 − (325.000 ⋅ 0,213) − (325.000 ⋅ 0,05) = 325.000 − 69225 − 16250 = 239525mld .lei
Fns1 = 357.300 − (357.300 ⋅ 0,217) − (357.300 ⋅ 0,05) = 357.300 − 77534 − 17865 = 261901mld .lei
Fns 0 239.525 ⋅10 9
S na 0 = = = 42772321lei / an
T0 5600 ⋅10 3
F 261.901 ⋅10 9
S na1 = ns1 = = 47618364lei / an
T1 5600 ⋅10 3
S na 0 42772321
S nl 0 = = = 3564360lei / luna
12 12
S na1 47618364
S nl1 = = = 3968197lei / luna
12 12
S na1 47618363
I sna = = = 1,113 ⋅100 = 111,3%
S na 0 42772321
În perioada de referinţă salariul nominal a crescut cu 11,3%.

3. S r 0 = S n 0 = 3564360lei / luna
S n1 3968197
S r1 = = = 3201708lei / luna
IPC 1,2394
S r1 3201708
I sr = = = 0,898 ⋅100 = 89,8%
S r 0 3564360

Rezultă că în perioada de referinţă, datorită faptului că IPC a crescut într-un

ritm mai alert decât indicele salariului nominal (1,2394 > 1,113), indicele salariului
real, deci puterea de cumpărare a salariaţilor s-a diminuat cu aproape 10 %.

14.2.2. Veniturile reale ale populaţiei

Venitul personal (VP), parte din venitul naţional (VN) reflectă venitul primit
efectiv de sectorul individual, inclusiv transferurile de proprietăţi, iar mărimea lui este
factorul determinant al înclinaţiei pentru consum şi pentru economii.
Veniturile populaţiei se pot grupa astfel:
 1. Veniturile din muncă şi din proprietate:
- salariul din activitatea de bază
- venituri din activităţi pe cont propriu
- venituri din activităţi suplimentare
- venituri din vânzarea produselor agroalimentare
- contravaloarea produselor consumate realizate în gospodăria proprie
- venituri din patrimoniu: chirii, dividende, dobânzi
2. Venituri din transferuri sociale: pensii, ajutoare de şomaj, alocaţii copii, burse
etc.
Structura veniturilor depinde de statutul capului de gospodărie şi de mediul de
rezidenţă (urban sau rural), astfel: în mediul urban al cărui cap de familie este salariat,
veniturile salariale reprezintă 70% din totalul veniturilor, în timp ce în mediul rural
acestea au o pondere de 49 %.
În practica statisticii din ţara noastră, veniturile populaţiei se determină pe
baza Anchetei Integrate în Gospodării (AIG), care este o anchetă statistică anuală
asupra câştigurilor salariale şi câştigului forţei de muncă realizată în unităţile
economico-sociale din sectoarele public, privat, mixt, cooperatist şi obştesc.
Ancheta Integrată în Gospodării este o cercetare multifuncţională permanentă,
ce permite colectarea informaţiilor privind: componenţa gospodăriilor, veniturile,
cheltuielile şi consumul acestora şi alte aspecte ale nivelului de trai al populaţiei.
Ancheta se realizează pe un eşantion naţional, cuprinzând într-un an aproximativ
36.000 de gospodării. Cercetarea se efectuează în cadrul a 501 centre de cercetare
amplasate în 365 localităţi urbane şi rurale din toate judeţele ţării şi municipiul
Bucureşti.
Includerea unei gospodării într-o anumită categorie socio-economică s-a făcut
pe baza statutului ocupaţional principal al capului gospodăriei. În categoria ţărani s-au
inclus gospodăriile de locuitori pe cont propriu în agricultură şi membrii ai asociaţiei
agricole. În cadrul gospodăriilor de pensionari s-au inclus şi pensionarii agricoli.
Veniturile personale ale menajelor (VPM) se determină pe baza relaţiei:
VPM = Vmp + Tpop
unde:
Vmp - venituri din muncă şi din proprietăţi
Tpop - transferuri curente către populaţie

Veniturile disponibile ale menajelor se determină pe baza relaţiei:

VDM = VPM - Ipop

Ipop – impozitele plătite de populaţie

Pe baza veniturilor disponibile se determină veniturile reale ale populaţiei

VRM0 = VDM0
VDM 1
VRM 1 =
IPC
Se calculeză pe baza:
- veniturilor totale nete şi reale ale populaţiei;
- venitului mediu net şi real pe o familie care se grupează după statutul socio-
profesional al capului de familie (salariat, pensionar, ţăran, şomer, patron);
- venitul mediu net şi real pe o persoană
 În România 96% din venituri sunt utilizate pentru consum şi numai 4% pentru
economisire.      

. Se cunosc date pentru doi ani consecutivi privind veniturile

populaţiei şi modificările de preţuri.

Datele se prezintă astfel:
Tabelul 14.2
Indicatorul Simbol Date pentru anul
2002 2003
1. Venitui din muncă şi din proprietate (mld.lei) Vmp 1480000 1670000
2. Veniturile populaţiei din transferuri curente Tpop 347000 370500
(mld.lei)
3. Transferuri curente suportate de populaţie(mld.lei) Ipop 201000 240000
4. Indicii preţurilor de consum IPC x x
- mărfuri alimentare IPCsalim x 128,0
- mărfuri nealimentare IPCsnealim x 120,0
- servicii IPCsserv x 124,0
5. Cheltuieli de consum ale unei familii (mii lei) 20000 x
ΣC
- mărfuri alimentare Calim 8900 x
- mărfuri nealimentare Cnealim 6700 x
- servicii Cserv 4400 x
Să se calculeze:
1) Indicele preţurilor de consum al populaţiei IPC;
2) Veniturile disponibile ale menajelor VDM şi indicele acestora;
3) Veniturile reale ale menajelor VRM şi indicele acestora.

1.
∑ i p ⋅ q0 p0 ∑ i p ⋅ c0 1,28 ⋅ 8900 + 1,2 ⋅ 6700 + 1,24 ⋅ 4400
IPC = = = =
∑ q0 p 0 ∑ c0 20000
24888
=
= 1,244 ⋅100 = 124,4%
20000
Preţurile au crescut în anul curent (1) faţă de anul de bază (0) cu 24,4 %

2. VDM = Vmp + Tpop - Ipop

VDM 0 = 1480000 + 347000 − 201000 = 1626000mld .lei
VDM 1 = 1670000 + 370500 − 240000 = 1800500 mld .lei
VDM 1 1800500
I 1VDM
/0 = = = 1,107 ⋅100 = 110,7%
VDM 0 1626000
Veniturile disponibile ale populaţiei au crescut cu 10,7%.

3. VRM0 = VDM0 = 1626000 mld.lei

VDM 1 1800500
VRM 1 = = = 1447347 mld .lei
IPC 1,244
VRM 1 1447347
I 1VRM
/0 = = = 0,890 ⋅100 = 89%
VRM 0 1626000
Veniturile reale ale populaţiei s-au redus cu 11% deoarece indicele preţurilor
de consum a crescut într-un ritm mai rapid decât cel al veniturilor disponibile.
IPC > IVDM (1,244 > 1,107)
 14.3. Indicele preţurilor de consum IPC

Spre deosebire de factorul de deflaţie care este calculat pentru toate produsele
şi serviciile realizate în economie, indicele preţurilor de consum este un indice al
preţurilor bunurilor ce constituie „coşul de cumpărături” strict necesare pe care îl
procură de obicei majoritatea cumpărătorilor urbani, coş care este aproximativ acelaşi
în fiecare an.
În practica statistică românească sursele de date pentru determinarea preţurilor
de consum şi tarifelor sunt cercetările selective realizate pe un eşantion reprezentativ
de produse şi puncte de culegere (magazine, pieţe şi unităţi prestatoare de servicii).
Indicele preţurilor de consum măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor
mărfurilor cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie într-o
anumită perioadă (denumită curentă) faţă de o altă perioadă (denumită perioada de
bază sau de referinţă).
Preţurile se culeg cu periodicitate constantă în timpul lunii, de către
anchetatori statistici specializaţi, eşantionul punctelor de culegere cuprinde circa 5300
magazine de vânzare cu amănuntul şi unităţi prestatoare de servicii, amplasate în toate
judeţele ţării. Ponderile, reprezentând importanţa relativă a fiecărui articol în
consumului populaţiei, se obţin pe baza cercetării bugetelor de familie.
Indicele se calculează ca medie aritmetică ponderată a preţurilor pe baza
formulei Laspeyres (formulă utilizată de către toate ţările europene şi organismele
internaţionale).
Până în anul 1993, în calculul indicelui preţurilor de consum, s-a utilizat ca
sistem de ponderare, structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de
familie din anul 1990; începând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura acestor
cheltuieli din anul 1993. Din anul 1999, calculul indicilor lunari se realizează în
preţurile medii din anul 1997 (anul 1997 = 100) şi ponderile din acelaşi an,
determinate pe baza cheltuielilor medii înregistrate în Anchetele Integrate în
Gospodării (AIG). Începând cu ianuarie 2000, calculul indicilor lunari cu bază fixă se
realizează cu preţurile medii din anul 1998 şi ponderile din acelaşi an, determinate pe
baza cheltuielilor din AIG.
Pentru a nu se întrerupe seria indicilor de preţuri atunci când se trece de la o
bază la alta, s-a construit un „coeficient de racordare” care permite realizarea legăturii
dintre serii cu baze diferite, de exemplu seria de indici cu bază veche şi cea cu bază
nouă.
Coeficientul de racordare la începutul anului 2000 s-a determinat prin
raportarea indicelui Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1999 în vechea bază
(1997 = 100) şi un altul tot pentru luna decembrie 1999 însă în noua bază (1998 =
100).
Această metodologie se aplică în ţările Uniunii Europene.
Indicele preţurilor de consum, determinat ca un indice de tip Laspeyres are o
serie de calităţi; dă posibilitatea realizării unor serii de date pe durate de timp mai
îndelungate şi exprimă variaţiile nete ale preţurilor. Prezintă dezavantajul (care nu
este totuşi un inconvenient), că nu este influenţat de schimbările intervenite în
structura şi calitatea producţiei.
Din schimbul de experienţă realizat cu Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice din Franţa, în România s-a optat pentru un indice de tip Laspeyres,
cu formula generală:
 n P1i i n
∑ i
⋅ c0 ∑ i p ⋅ c i
i =1 P 0
IPC = 0
i
= i =1 i
∑ c0 ∑ c0
în care:
q0i p0i
c0i = - ponderea unei componente de cheltuieli din perioada de bază
∑ q0i p0i
(poate fi exprimată în procente, promile sau sub formă de coeficienţi).
q0i p0i - cheltuieli de consum la nivelul sortimentului
∑ q0i p0i - volumul total al cheltuielilor de consum
p0i , p1i - preţul sortimentului i.
Metoda nu necesită cunoaşterea cantităţilor fizice, ale mărfurilor sau
serviciilor consumate, ci numai structura cheltuielilor ce revin în medie pe o familie.
Indicele preţurilor de consum se obţine prin agregare, potrivit metodei
contribuţiilor, în următoarea succesiune:
a) Indicele de preţ la nivel de varietate.
Varietatea este unitatea de observare propriu-zisă.
p vi
i1vi/ 0 = 1vi ⋅100
p0
unde:
p1vi - preţul varietăţii “i” din perioada curentă;
vi
p 0 - preţul varietăţii “i” din perioada de bază ce reprezintă de obicei preţul mediu al
unei perioade (de exemplu preţul mediu al anului 1997), aferent varietăţii “i” la
punctul de culegere.
Unui sortiment îi corespund mai multe varietăţi.

b) Indicele sortimentului este obţinut ca o medie aritmetică simplă a indicilor de

preţ la nivel de varietate, adică a indicilor înregistraţi în cele 68 de centre de
observare notate în formula de mai jos cu “n”.
∑ i vi
i1si/ p = 1 / 0 , n < 68
n
Sortimentul este selectat în cadrul unui post de cheltuieli potrivit criteriului că,
sortimentul este esenţial pentru satisfacerea nevoilor de consum din postul de
cheltuieli.
Unui post de cheltuieli îi corespund mai multe sortimente.
c) Indicele agregat la nivel de post de cheltuieli.
Prin post de cheltuieli se înţeleg cheltuielile efectuate de consumatori pentru
satisfacerea unor nevoi concrete de consum de bunuri.
Indicele se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor de sortiment
care fac parte din postul de cheltuieli, potrivit relaţiei:
∑ IPC si ⋅ g 0si
i1pci =
/p
∑ g 0si
unde: g 0si - ponderea sortimentului de cheltuieli “si” în cadrul postului de cheltuieli
∑ g 0si - ponderea postului de cheltuieli
 Ponderea postului de cheltuieli este mai mare sau cel mult egală cu suma
ponderilor sortimentelor componente din cadrul postului.

d) Indicele agregat la nivel de grupă de mărfuri şi servicii – se calculează ca o

medie aritmetică ponderată a indicilor la nivel de post de cheltuieli care fac
parte din grupa de mărfuri şi servicii:
∑ IPC PCi ⋅ g 0PCi
i1Gr/ p =
∑ g 0PCi
unde: g 0PCi - ponderea postului de cheltuieli în cadrul grupei
∑ g 0PCi - ponderea cheltuielilor grupei de mărfuri şi servicii.

e) Indicele agregat la nivel general, respectiv indicele preţurilor de consum

total se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor la nivel de grupe
de cheltuieli:
∑ i1Gr/ p ⋅ g 0ci
IPC =
∑ g 0ci
g 0ci
unde: - ponderea categoriei de cheltuieli “i” în totalul cheltuielilor luate în
∑ g 0ci
calcul.       

. Să se studieze pentru doi ani consecutivi influenţa indicelui

preţurilor de consum asupra salariului real.

Datele se prezintă astfel:
Tabel nr.14.3
Indicatorul Simbol Valoarea indicatorilor
2003 2004
1. Fondul net de salarii (mld.lei) Fns 237840 261315
2. Numărul mediu al salariaţilor (mii pers.) T 5300 5150
3. Structura cheltuielilor de consum ale Cs 100,0 -
familiilor de salariaţi:
- mărfuri alimentare Csalim 46,0 x
- mărfuri nealimentare Csnealim 42,0 x
- servicii Csnealim 12,0 x
4. Indicatorii preţurilor şi tarifelor % IPC - -
- mărfuri alimentare IPCalim - 128,0
- mărfuri nealimentare IPCnealim - 122,0
- servicii IPCserv - 125,0
Rezolvare:
Pentru a studia influenţa indicelui preţurilor de consum asupra salariului real
se parcurg următorii paşi:
1. Se calculează salariul mediu nominal şi indicele acestuia:
Fns
Sn =
T
237840 ⋅10 9
S n0 = = 44875472 lei/an
5300 ⋅10 3
261315 ⋅10 9
S n1 = = 50740777 lei/an
5150 ⋅10 3
 S n1 50740777
I sn = = = 1,242 ⋅100 = 124,2%
S n 0 44875472
Salariul mediu nominal a crescut în perioada de referinţă cu 24,2 %.
2. Salariul real se determină astfel:
S r 0 = S n 0 = 44875472 lei
S n1 50740777
S r1 = = = 40553690 lei
IPC 1,2512
unde:

∑ i p ⋅ q 0 p 0 ∑ i p ⋅ c0 *
IPC = = = ∑ i p ⋅ c0 = 128 ⋅ 0,46 + 122 ⋅ 0,42 + 125 ⋅ 0,12 = 125,12
∑ q0 p0 ∑ c0

Indicele preţurilor de consum a crescut de 1,25 ori sau cu 25,12 %.

Modificarea salariului real se analizează cu ajutorului indicelui
S 40553690
I sr = r1 = = 0,903 ⋅100 = 90,3%
S r 0 44875472
Salariul real a înregistrat o reducere de 9,7% în perioada de referinţă, aceasta
deoarece, indicele preţurilor de consum a înregistrat o creştere mai rapidă decât
indicele salariului mediu nominal.

14.4. Indicatorii consumului populaţiei

14.4.1. Consumul final de bunuri şi servicii

Consumul reprezintă împreună cu producţia şi investiţiile, un concept

economic fundamental.
Consumul unui bun este cantitatea în care acest bun, prin uzură sau distrugere,
permite satisfacerea directă a nevoilor agenţilor economici.
Consumul populaţiei nu vizează decât consumul final de bunuri şi servicii şi
nu are în vedere consumul intermediar. Consumul final la nivelul unei ţări regrupeză
consumul menajelor (gospodăriilor) al administraţiilor publice şi al administraţiilor
private. Relaţia dintre acestea se poate scrie:
Consumul final = Consumul menajelor + Consumul administraţiilor publice +
Consumul public
Cum însă: Consumul privat = Consumul menajelor + Consumul administraţiei private
rezultă
Consumul final = Consumul Privat + Consumul public
Consumul se aplică bunurilor şi serviciilor vândute şi nu celor destinate
vânzării care includ şi bunurile şi serviciile nevândute.
Nu trebuie confundate cheltuielile totale ale populaţiei cu cheltuielile ei totale
de consum.
Cheltuieli totale ale populaţiei cuprind:
- cheltuieli băneşti indiferent de destinaţia lor (pentru consum curent, impozite şi
alte plăţi obligatorii, cumpărări de animale, imobile şi terenuri, alte cheltuieli de
investiţii etc.);
- contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi serviciilor) gratuite sau cu reducere de
preţ de la agenţii economici;
- contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare) din
resurse proprii.
Cheltuieli totale de consum însă cuprind doar:
- cheltuielile băneşti pentru cumpărarea produselor alimentare, mărfurilor
nealimentare şi plata serviciilor;
- contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi serviciilor) gratuite sau cu reduceri de
preţ de la agenţii economici;
- contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare) din
resurse proprii.

14.4.2. Structura consumului

În practica macroeconomică se obişnuiesc a fi utilizate trei descompuneri ale

consumului, redate în continuare:
a) Descompunerea după durabilitate
Această descompunere vizează durata de viaţă a bunurilor şi structurează
consumul menajelor în 4 ansambluri:
- bunuri durabile
- bunuri semidurabile
- bunuri nedurabile
- servicii
Bunurile durabile cuprind: automobile, televizoare, aparate de radio, frigidere,
maşini de spălat, mobilă, motociclete şi biciclete.
Bunurile semidurabile reunesc: sticlăria, articole textile, articole din plastic şi
diferite produse industriale.
În categoria serviciilor sunt cuprinse cheltuielile relative pentru reparaţii,
hoteluri, cafenele, restaurante, transporturi în comun, telecomunicaţii, locuinţe,
servicii de sănătate, asigurările şi serviciile oferite gratuit.
b) Descompunerea consumului menajelor pe grupe de produse:
- produse alimentare
- energie
- produse nealimentare
- servicii
Valoarea tuturor acestor grupe de produse constituie consumul final al
menajelor rezidente şi nonrezidente de pe teritoriul ţării.
c) Descompunerea consumului după funcţii.
Această clasificare indică natura nevoilor sau tipurile de nevoi de satisfăcut,
nevoia de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a se spăla etc.
Structura „pe funcţii” a consumului este următoarea:
- produse alimentare, băuturi, ţigări;
- articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte;
- locuinţe, încălzit, iluminat;
- mobile, material casnic, întreţinerea curentă;
- servicii medicale şi sănătate;
- transporturi şi comunicaţii;
- timp liber, spectacole, cultură;
- alte bunuri şi servicii.
Toate aceste bunuri şi servicii evaluate şi adunate constituie ansamblul
consumului final naţional.
 14.4.3. Indicatorii consumului final al populaţiei

Indicatorii consumului pot fi exprimaţi în unităţi naturale şi unităţi valorice.

A. Indicatorii exprimaţi în unităţi naturale
Exprimarea consumului în unităţi fizice permite realizarea unor comparaţii
internaţionale:
- Consumul (disponibil de consum) mediu anual de produse alimentare pe
locuitor, în unităţi naturale, reprezintă cantităţile de produse alimentare
destinate consumului uman, indiferent de forma sub care se consumă (brută
sau prelucrată), de sursa de aprovizionare (magazine alimentare, piaţa liberă,
consumul din resurse proprii ale producătorilor agricoli etc.) precum şi de
locul unde se consumă (gospodării individuale, restaurante, cantine,
gospodării instituţionale etc.)
- Consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi se determină pe
baza datelor privind consumul mediu zilnic, pe locuitor, de produse alimentare
(numai partea comestibilă) şi a compoziţiei alimentelor exprimată în calorii şi
factori nutritivi (protide, lipide, glucide).
- Înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată (exprimată la
1000 de locuitori) se determină pe baza formulei balanţiere. Astfel:
Stocul de bunuri existent la populaţie la sfârşitul anului = stocul de bunuri
existente la populaţie la începutul anului + producţia în cursul anului + importul +
stocul din industrie şi comerţ la începutul anului – (exportul + stocul în industrie şi
comerţ la sfârşitul anului + scoaterile din uz în cursul anului).
Stocul de bunuri existent la sfârşitul anului se raportează la numărul populaţiei la
sfârşitul anului.
Se pot calcula înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată (Z) raportând stocul
de bunuri existent la populaţie la sfârşitul anului (Sbsf) la numărul populaţiei la finele
anului sau la numărul de familii la sfârşitul anului.
S bsf S bsf
Z= ⋅1000 sau Z= ⋅1000
P F
Relaţia a doua este mai semnificativă, întrucât permite să se analizeze gradul de
înzestrare pe o familie.

B. Indicatorii în expresie valorică

- Consumul total al populaţiei (CP) exprimat valoric cumulează întregul consum
al populaţiei, potrivit relaţiei:
n
CP = ∑ qi pi
i =1
Evaluarea se realizează cu ajutorul preţurilor care pot fi:
- preţuri de achiziţie pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaţă;
- preţuri de producţie în cazul produselor autoconsumate de gospodării şi al
produselor furnizate gratuit
- Consumul mediu anual ( C ) se determină pe baza relaţiei:
∑Q
C= în care:
P
ΣQ – cantitatea totală din produsul respectiv consumată de populaţie
P - numărul mediu al populaţiei
Dinamica consumului mediu anual ( c ) se determină cu ajutorul indicilor,
pornind de la relaţia:
 c1
I 1c/ 0 = ⋅100
c0
- Consumul populaţiei pe grupe de bunuri şi servicii cuprinde cele trei
categorii:
o Mărfuri alimentare şi băuturi,
o Mărfuri nealimentare,
o Servicii.
Pe baza acestui indicator se poate calcula structura consumului populaţiei cu
ajutorul mărimilor relative de structură, pe baza relaţiei:
C
Ci* = i ⋅100 i = 1, n
CP
unde:
Ci – categoria de bunuri sau servicii luată în calcul
CP – consumul total al populaţiei.
Consumul total al populaţiei se poate analiza şi el în dinamică pornind de la
relaţia:
CP1 ∑ q1 p1
I 1CP
/0 = = ∆CP = ∑ q1 p1 − ∑ q0 p0
CP0 ∑ q0 p0
pe baza acestei relaţii se poate studia:
a) influenţa modificării volumului fizic al consumului populaţiei în mărimi
relative şi absolute
∑ q1 p0
I CP ( q ) =
∑ q0 p0
∆CP ( q ) = ∑ q1 p0 − ∑ q0 p0
b) influenţa modificării preţurilor
∑ q1 p1
I CP ( p ) =
∑ q1 p0
∆CP ( p ) = ∑ q1 p1 − ∑ q1 p0
Relaţia dintre cei doi indici
I CP = I CP ( q ) ⋅ I CP ( p )
Relaţia dintre cele trei modificări absolute
∆CP = ∆CP ( q ) + ∆CP ( p )
Studii privind consumul populaţiei se realizează cu ajutorul cercetării
selective, pe baza informaţiilor furnizate de bugetele de familie. Prin această cercetare
se obţin date referitoare la: veniturile şi cheltuielile băneşti şi în natură, servicii,
producţia gospodăriei şi destinaţia acesteia, înzestrarea cu bunuri de folosinţă
îndelungată.
Eşantionul naţional cuprinde 9000 de familii structurate astfel: 5900 familii de
salariaţi, 2700 familii de ţărani şi 400 familii de pensionari de asigurări sociale de stat.
Gruparea a avut în vedere statutul social al capului de familie. Cercetarea se
realizează în 98 de localităţi urbane şi 215 localităţi rurale din toate judeţele ţării şi
din municipiul Bucureşti.
S-a urmărit prin cercetare asigurarea reprezentativităţii principalilor indicatori,
cum ar fi: membrii pe o familie, repartizarea salariaţilor pe ramuri ale economiei,
salariul şi pensia medie pe un salariat.
 14.5. Indicatorii sintetici ai dezvoltării umane

Raportul Dezvoltării Umane elaborat de Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare (PNUD) sesiza încă din anul 1996 sporirea inegalităţilor veniturilor, la
nivel global, dar şi în interiorul societăţilor, în perioada care s-a scurs de la încheierea
„războiului rece”.
Studiile efectuate de către ţările membre ONU au la bază informaţii privind
nivelul de trai determinate pe baza Sistemului Conturilor Naţionale. Organizaţia
Mondială a Muncii recomandă ţărilor membre utilizarea unui număr de 280 indicatori
grupaţi în 38 obiective care urmăresc bunăstarea fizică, psihică şi social – economică
a unei populaţii.
Ca evoluţie a Programului de Dezvoltare, pe plan internaţional se constată
următoarele tendinţe:
1. Realizarea cercetărilor statistice sectoriale în domenii de mare actualitate
economică şi socială, ca de exemplu: statutul femeilor, copiilor şi persoanelor
de vârsta a treia, accesul la muncă şi condiţiile de muncă, drepturile omului,
libertăţile civile, degradarea mediului înconjurător, criminalitatea, accesul la
informaţii şi controlul acestora, conflicte civile, etnice şi de muncă.
Practic, unele din aspectele menţionate sunt greu, dacă nu aproape imposibil de
cuantificat, ca atare se pune accentul pe soluţionarea aspectelor teoretice, pe
construirea indicatorilor şi elaborarea metodologiilor de calcul.
2. Pe baza unui set limitat de indicatori s-au construit indicii sintetici de măsurare
a aspectelor calitative ale dezvoltării. Metoda a fost iniţiată în 1990 prin
PNUD.
Principalii indicatori calculaţi sunt următorii:
1. Indicatorul dezvoltării umane (Human Development Index HDI) se
calculează în fiecare an din 1990, de către Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Umană (PNUD). Scopul PNUD este ca prin intermediul unui bilanţ anual
să furnizeze o măsurare mult mai pertinentă a progreselor realizate de statele lumii în
materie de dezvoltare umană decât indicatorii economici tradiţionali.
Indicatorul Dezvoltării Umane este un indicator agregat calculat pe baza a trei
indicatori:
- longevitatea – speranţa medie de viaţă;
- nivelul educaţional măsurat prin combinaţia indicatorilor
a) rata alfabetizării (proporţia populaţiei de peste 12 ani ştiutoare de carte)
b) rata şcolarizării (gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă
şcolară)
- standardul de viaţă măsurat prin PIB/locuitor calculat la paritatea puterii de
cumpărare în echivalent dolari SUA.
Pentru calculul indicatorului se parcurg următoarele etape:
i) Se stabilesc valorile maxime şi minime în funcţie de plaja valorilor reieşite
- Speranţa de viaţă 25 – 85 ani
- Rata alfabetizării 0 – 100 %
- Rata şcolarizării 0 – 100 %
- PIB/locuitor 100 – 40.000 dolari
ii) Pentru fiecare ţară „i” şi indicator „j” se calculează un indice individual Iij:
xij − xmin
I ij =
xmax − xmin
unde:
xij – nivelul absolut al indicatorului „j” din ţara „i”
xmax – nivelul maxim al indicatorului „j”
xmin – nivelul minim al indicatorului „j”
iii) Se calculează indicele agregat pentru fiecare ţară folosind media aritmetică
simplă a celor trei indici individuali. În funcţie de rezultatele obţinute se ierarhizează
ţările în ordinea descrescătoare a acestui indice.
La nivelul anului 2000 din cele 174 de ţări pentru care s-a calculat HDI, 46 au
prezentat un nivel de dezvoltare umană ridicat HDI > 0,800; 93 un nivel mediu 0,500
< HDI < 0,790 si 35 un nivel scăzut HDI < 0,500.
Spre exemplu Canada, Norvegia şi Statele Unite sunt primele state din
clasament, în timp ce Sierra Leone, Nigeria şi Burkina Faso ocupă ultimile locuri ale
listei.
2. Indicatorul sărăciei umane (Capability Poverty Measure CPM) – măsoară
deficitele înregistrate la nivelul a patru mari aspecte ale vieţii umane:
- capacitatea de a trăi o viaţă lungă şi sănătoasă măsurată prin procentul
persoanelor care riscă să decedeze înainte de 40 de ani;
- cunoştinţele dobândite sunt reflectate de nivelul educaţional, inechitatea pe
sexe şi rata ridicată a analfabetismului la femei;
- mijloacele economice şi participarea la viaţa socială se măsoară prin:
a) nutriţia şi starea sănătăţii urmărită prin procentul copiilor cu vârsta sub 5 ani
care suferă de insuficienţă ponderală moderată sau acută;
b) accesul la serviciile de sănătate urmărit prin ponderea naşterilor
nesupravegheate de personalul medical;
c) procentul persoanelor private de accesul la apă potabilă
Calculat pentru 85 de ţări, indicatorul are următoarele semnificaţii: sărăcia
umană în ţările în dezvoltare se înscrie între 3,9 % din populaţia Uruguay-ului şi
64,7% în Nigeria. Nouă ţări, printre care: Cuba, Bahrein, Chile, Panama etc., au reuşit
să depăşească o sărăcie profundă.
Pentru ţările industrializate, indicatorul este calculat în 18 ţări, semnificaţiile
măsurate fiind puţin schimbate. Spre exemplu Norvegia este ţara în care sărăcia
umană este cel mai puţin răspândită 7,3 % din populaţie. Cele mai afectate de sărăcie
sunt SUA (15,8%), Islanda (15%) şi Regatul Unit al Marii Britanii (14,6%).
Astfel se constată că în unele ţări bogate se întâlnesc rate ridicate ale
analfabetismului printre care adulţi şi ale sărăciei monetare.
Spre exemplu în SUA mai mult de un adult din 5 este analfabet, mai mult de
17 % din populaţia Statelor Unite şi de 10 % în Australia, Canada şi Regatul Unit
suferă de sărăcie monetară.
Deci valoarea ridicată a HDI nu garantează un grad scăzut de sărăcie.
3. Indicatorul de capacitate (Gender Empowerment Measure GEM) măsoară
implicarea persoanelor de sex masculin şi feminin în activităţile economice şi
politice, ca de exemplu ponderea femeilor şi a bărbaţilor în activităţi
administrative, manageriale, tehnice şi profesionale sau ponderea în parlament.
Numit şi indicatorul „sexospecific” el a fost calculat în anul 200 pentru 143 de
ţări şi pentru toate a fost inferior indicatorul HDI, având valori de 0,500 ceea ce indică
faptul că femeile suferă de un dublu handicap: progres slab sub aspectul dezvoltării
umane şi un deficit în raport cu bărbaţii.
Cunoaşterea acestor indicatori la nivelul fiecărui stat permit elaborarea
strategiilor privind dezvoltarea umană.
 INDICATORII FINANCIARI – MONETARI,
ROLUL ACESTORA ÎN CADRUL MECANISMULUI ECONOMIC

15.1. Capacitatea şi necesarul de finanţe

La nivelul economiei naţionale valoarea producţiei sau nivelul (Y) se traduce

prin venitul naţional (VN) utilizat pentru consum (C) şi economii (S). În sens restrâns
el va fi
VN = CYS (1)
În sens larg
C+I=Y=C+S (2)
Economiile reprezintă sursa principală a finanţării investiţiilor (I) între cele
două componente existând o corelaţie evidenţiată prin soldul finanţării (SF).
Astfel, vorbim de capacitate de finanţare sau excedent dacă:
S > I, SF > 0 excedent de finanţare.
Capacitatea de finanţare semnifică îmbogăţirea financiară a unui sector sau
chiar a întregii economii. Sectorul poate finanţa alte sectoare atunci când
economisirea este mai ridicată decât investirea. La nivel naţional când există
capacitate de finanţare ridicată, sursele financiare pot fi plasate în afara ţării.
Necesarul de finanţare a unui sector sau a economiei naţionale reprezintă suma
resurselor financiare ce trebuie împrumutate de la sectoarele cu disponibilităţi, iar la
nivelul economiei naţionale se apelează la resurse financiare din străinătate.
În economie acţionează mai multe categorii de agenţi economici (subiecţi)
clasificaţi după diferite criterii. În funcţie de rezultatul bugetului lor, aceştia se împart
astfel:
- unităţi cu resurse financiare excedentare, cum este cazul gospodăriilor
(menajelor);
- unităţi cu resurse financiare deficitare, formate în principal din firme ce au
nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a-şi putea desfăşura
activitatea în mod normal;
- unităţi cu resurse financiare alternative, uneori deficitare, alteori excedentare
cum sunt: administraţia, menajele publice şi străinătatea.
Armonizarea capacităţii de finanţare cu necesarul de finanţare se realizează
prin intermediul sectorului bancar, care, transformă activele financiare ale agenţilor
economici (acţiuni, obligaţiuni) în active lichide (numerar, depozite la vedere, bonuri
de tezaur). În acest mod se transformă economiile pe termen scurt ale populaţiei în
împrumuturi pe termen mediu şi lung acordate agenţilor economici.
Soldul de finanţare a modificării patrimoniului este evidenţiat de soldul
modificării creanţelor şi datoriilor.
Capacitatea de finanţare a unui sector este reliefată prin contul de finanţare
care oferă informaţii referitoare la: creşterea masei monetare în economie, evoluţia
creditului intern şi a activelor străine.

15.2. Rolul sectorului guvernamental în determinarea nivelului de

echilibru al venitului

În orice ţară guvernul este, pe de o parte, un consumator ca oricare altul,

deoarece achiziţionează o serie de bunuri şi servicii iar, pe de altă parte, el este acela
care încasează o serie de impozite şi taxe, diminuând astfel veniturile destinate
consumului sau economisirii. De asemenea, guvernul face o serie de transferuri către
sectorul privat cu care influenţează veniturile acestui sector.
În calitatea sa de consumator, guvernul achiziţionează o serie de mărfuri, în
special echipamente militare, şi o serie de servicii, în special serviciile funcţionarilor
de stat, achiziţii care le vom nota cu .
Venitul statului se constituie din impozite şi taxe (TA), dar se diminuează cu
transferurile (TR). În acest caz identitatea de bază pentru calculul venitului naţional
redată în ecuaţia (2), paragraful 2, C + I = Y = C + S, va deveni:
C + I + G = C + S (TA – TR) (1)
Cererea agregată exprimată cu ajutorul relaţiei (7)
AD = C + I , devine AD = C + I + G (2)
În condiţiile în care populaţia, pe de o parte, plăteşte impozite şi taxe (TA) iar,
pe de altă parte încasează transferurile făcute de guvern (TR), consumul va depinde de
venitul disponibil (YD), care este:
YD = Y + TR – TA (3)
Funcţia consumului C = C + cY, va deveni şi ea
C = C + cYD (4)
C = C + c(Y + TR – TA) (5)

Fiecare guvern, prin politica sa fiscală, stabileşte nivelul impozitelor şi taxelor,

a transferurilor şi a achiziţiilor guvernamentale.

15.3. Politici discreţionare

Există analişti care susţin că politicile guvernamentale (în special cele de

ajustare) denumite generic politici discreţionare, mai degrabă destabilizează şi
amplifică fluctuaţiile, decât stabilizează sau reduc fluctuaţiile economice.
Astfel, politicile discreţionare practicate de către guvern ar prezenta
următoarele dezavantaje:
1) politicile discreţionare se caracterizează printr-un dublu decalaj, unul între
momentul apariţiei dezechilibrului şi momentul luării măsurii de către guvern,
şi unul între momentul luării măsurii şi cel al producerii efectului scontat. De
aici, rezultă o inerţie mare a implementării politicii discreţionare.
2) politicile discreţionare nu au fineţe instrumentală. Efectul produs este
întotdeauna disproporţionat în raport cu efectul necesar, ceea ce conduce la
menţinerea, amplificarea sau introducerea de noi perturbaţii.
3) efectivitatea politicii discreţionare este blocată de anticipaţiile naţionale ale
agenţilor economici. Cum într-un stat de drept politicile discreţionare sunt
transparente, agenţii economici anticipează efectul urmărit de acea politică şi,
în măsura în care aceasta le este favorabilă acţionează pentru a-şi prezerva
interesele, ceea ce va reduce sau chiar anula acţiunea publică respectivă.

5.3.1. Stabilizatorii automaţi ai economiei

Ca alternativă la politicile discreţionare sunt propuşi stabilizatorii automaţi

(stabilizatorii fiscali), care reprezintă mecanisme autoreglatoare. În mod concret, se
fixează la nivelul bugetului de ocupare deplină, mărimea ratei de impozitare (impozit
proporţional cu venitul) şi nivelul cheltuielilor guvernamentale, la condiţiile de
echilibru bugetar. Dacă de exemplu, cheltuielile guvernamentale cresc peste nivelul
stabilit, atunci bugetul devine deficitar, ceea ce va avea ca efect stimularea ofertei,
deci a producţiei, ceea ce va reduce şomajul.
Astfel, plăţile de transfer pentru ajutorul de şomaj se vor reduce, ceea ce
înseamnă reducerea cheltuielilor guvernamentale. Deci o creştere a cheltuielilor
guvernamentale conduce în mod automat la reducerea acestora. La fel se raţionează
dacă nivelul cheltuielilor guvernamentale scad peste nivelul de echilibru stabilit.

15.4. Indicatorii bugetului public

Instrumentul de bază prin care guvernul îşi realizează funcţiile sale este
bugetul public. Bugetul reprezintă balanţa financiară care măsoară resursele financiare
şi precizează destinaţia acestora.
În procesul de repartizare a produsului intern brut, guvernul, prin intermediul
unor instrumente specifice (impozite, taxe, transferuri publice, alocaţia, subvenţii,
transferuri bugetare) îndeplineşte funcţiile:
- funcţia de producere de bunuri publice, puse la dispoziţia colectivităţii în
mod gratuit prin finanţarea cheltuielilor cu caracter social;
- funcţia de stabilizare economică (rată scăzută a şomajului, inflaţie scăzută,
sold favorabil al balanţei de plăţi externe, rată normală de creştere
economică.
Bugetul economic cuprinde veniturile şi cheltuielile guvernamentale pe o perioadă

de un an, având următoarea componenţă:

- bugetul administraţiei centrale de stat;

- bugetul administraţiei locale de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul fondurilor speciale şi extrabugetare.

15.4.1. Indicatorii veniturilor bugetare

Veniturile bugetare măsoară încasările guvernamentale provenite în principal

din impozite şi taxe. Sunt prezentate ca totaluri lunare şi anuale exprimate în preţuri
curente.
Veniturile bugetare sunt colectate în principal prin intermediul impozitelor, al
taxelor pentru servicii şi din diverse alte surse cum sunt dobânzile la împrumuturile
guvernamentale. O altă sursă de venit este reprezentată de încasările provenind din
privatizarea unor activităţi care în trecut fuseseră realizate în sectorul public.
Impozitele au un efect important asupra activităţii economice, dar şi pentru
stabilizarea automată.
Pentru veniturile bugetare se pot calcula:
a) Valoarea totală a veniturilor bugetare (VBT) se stabileşte ca urmare a
procesului de redistribuire a produsului intern brut.
b) Structura veniturilor bugetare VB* se analizează pe surse de provenienţă
folosind mărimile relative de structură, prin raportarea fiecărei categorii de
venituri la valoarea totală a veniturilor bugetare:
 VBi
VB* = ⋅ 100
∑ VBi
Potrivit clasificărilor internaţionale, structura veniturilor bugetare cuprinde:
a) venituri curente, alcătuite din:
• Venituri fiscale constituite din:
- impozite directe (pe profit, pe salarii)
- impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)
- contribuţia la asigurările sociale, pentru pensia suplimentară, pentru
fondurile de şomaj
• Venituri nefiscale provenite din:
- dividende la capitalul social al statului de la societăţile comerciale
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome şi de la instituţiile publice.
b) venituri din capital rezultate din valorificarea unor bunuri ale statului.
Analiza evoluţiei structurii veniturilor bugetare evidenţiază o serie de tendinţe,
între care cea mai importantă este aceea a cotei preponderente şi în creştere a
resurselor fiscale. Acest lucru se repercutează în creşterea gradului de fiscalitate şi în
sporirea „apăsării” fiscale asupra consumatorului final. Explicaţia constă în aceea că,
prin mecanismul costurilor şi al preţurilor, toate aceste impozite sunt suportate în final
de către populaţie.
c) Ponderea veniturilor statului în PIB
VBi
VB % = ⋅ 100
PIB
În România, ponderea veniturilor bugetului public în PIB a scăzut mult după
anul 1990, ca urmare a restrângerii rolului îndeplinit de guvern prin intermediul
bugetului.
Unul dintre instrumentele de măsurare a gradului de intervenţie a statului în
economie este şi gradul de fiscalitate (GF) sau presiunea fiscală.
d) Gradul de fiscalitate se măsoară ca aport între prelevările (P) la dispoziţia
statului şi un indicator macroeconomic, de regulă produsul intern brut (PIB):
P
GF = ⋅ 100
PIB

Prelevările de ordin fiscal sunt constituite din:

- impozite pe salarii şi CAS, în cadrul retribuţiei salariaţilor;
- impozite pe profit, impozite pe dividende, impozite pe patrimoniu în cadrul
excedentului brut de exploatare;
- impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale) în cadrul impozitelor legate
de producţie şi import.
Gradul de fiscalitate poate fi corelat cu unii indicatori economici (de exemplu
cu ritmul creşterii economice), evidenţiind măsura în care nivelul fiscalităţii a
reprezentat un impuls pentru economie sau un element de stagnare sau chiar de regres.

15.4.2. Indicatorii cheltuielilor bugetare

Cheltuielile bugetare măsoară cheltuielile fiecărui guvern. Afectează cererea

globală şi mărimea deficitului bugetar. Sunt prezentate ca totaluri anuale sunt lunare
exprimate în preţuri curente.
 Cheltuielile guvernamentale includ servicii cum sunt: justiţia şi ordinea
publică, apărarea, educaţia şi sănătatea, drumurile. Astfel de cheltuieli reprezintă o
injecţie în fluxul circular al veniturilor şi au un efect considerabil asupra cererii
globale. Ele au o influenţă stabilizatoare în măsura în care plăţile de ajutoare sociale
cresc atunci când şomajul creşte, fapt care ajută la menţinerea cheltuielilor de consum.
Cheltuielile bugetare se pot clasifica astfel:
a) după nivelul administraţiei: autorităţi locale şi centrale, autorităţi statale
sau regionale în cazul federaţiilor, fonduri de asigurări sociale şi
companiile publice.
b) după ramura economiei: agricultură, apărare, comerţ;
c) după funcţie de exemplu, servicii legate de mediu care ar putea fi oferite
de mai mult de un singur departament
d) după categoria economică – cheltuielile curente şi cheltuielile de capital.
Cheltuielile curente includ: plata angajaţilor din sectorul public, subvenţii
pentru bunuri şi servicii, cum ar fi locuinţele de stat şi susţinerea agriculturii,
dobânzile aferente datoriei naţionale.
Cheltuielile de capital reprezintă în principal investiţii fixe în infrastructură şi
construcţia de locuinţe. Aceste cheltuieli de capital sunt incluse în categoria
investiţiilor în calculul PIB pe baza cheltuielilor.
Pentru cheltuielile bugetare se pot calcula:
a) Valoarea totală a cheltuielilor bugetare (CB), obţinută prin însumarea
diferitelor categorii de cheltuieli, ale administraţiei publice (centrale,
locale, de asigurări) din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri
de resurse financiare între administraţiile publice.
b) Cheltuielile bugetare medii pe un locuitor indicator ce este cu atât mai
elocvent cu cât este analizat în dinamică, pe tipuri de cheltuieli. De
exemplu, cheltuielile bugetare pe un locuitor, efectuate în domeniul
ocrotirii sănătăţii sau în domeniul învăţământului.
c) Structura cheltuielilor bugetare CB* prin care este stabilită ponderea
fiecărei categorii de cheltuieli (CBi) în totalul acestora ( ∑ CBi ).

CBi
CB* = ⋅ 100
∑ CBi
d) Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB (CB%) arată cât din produsul
intern brut este preluat de stat şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor
sociale.
CBi
CB % = ⋅ 100
PIB

Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB diferă de la o ţară la alta în funcţie de

nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile social-politicii interne, precum şi de
conjunctura internaţională. Analiza statistică pentru un număr mare de ţări pune în
evidenţă corelaţiile directe între nivelul de dezvoltare economică şi ponderea
cheltuielilor bugetare în PIB.
e) Dinamica cheltuielilor bugetare (ICB) arată tendinţa de creştere,
menţinere sau diminuare a efortului financiar al statului. Comparaţia este
utilă şi concludentă în măsura în care cheltuielile sunt exprimate în preţuri
comparabile, altfel ea este deformată de fenomenul inflaţionist.
 În aceste condiţii dinamica reală a cheltuielilor bugetare este dată de relaţia:
comp

ICB = CB 1
comp
⋅ 100
CB 0
crt
comp CB
1
unde: CB =
1 IP

CB0comp = CB0crt (de obicei preţurile comparabile sunt preţurile perioadei de

bază)
IP = indicele preţurilor bunurilor ce compun cheltuielile bugetare
CBcomp, crt = cheltuielile bugetare exprimate în preţurile comparabile respectiv
preţuri curente.

15.4.3. Indicatorii deficitului bugetar

Practic vorbim de: echilibru, deficit şi excedent bugetar. Toate acestea

măsoară totalul net al cheltuielilor guvernamentale minus veniturile pe parcursul unei
luni sau al unui an.
Semnificaţia lor este acela de indicator al situaţiei fiscale guvernamentale. Se
prezintă ca totalului lunare sau anuale exprimate în preţuri curente.
Echilibrele bugetare apar în situaţia când VB = CB. Un echilibru perfect este
greu de atins din cauza stabilizatorilor automaţi ai cheltuielilor şi veniturilor bugetare.
Deficitele bugetare (CB > VB) stimulează cererea totală şi producţia totală
printr-o injecţie netă în fluxul circular al veniturilor.
Deficitele sunt mult mai frecvente decât excedentele. Spre exemplu, cel mai
mare deficit bugetar din lume este cel al S.U.A., deficit care a crescut de la 74
miliarde de dolari în anul fiscal 190, la 340 miliarde de dolari în anul 1992.
Excedentele bugetare (VB > CB) pot fi benefice dacă guvernul realizează un
excedent mare pe baza fondului său de asigurări sociale pentru a veni în întâmpinarea
unei creşteri aşteptate a pensiilor, pe care va trebuie, să le plătească pe măsură ce
populaţia îmbătrâneşte.
Există trei moduri principale de a analiza balanţa superioară. Primul este
reprezentat de coloana balanţei, care este publicată şi care depinde de definiţiile şi
practicile contabile la nivel naţional. Celelalte două sunt: cererea de împrumuturi şi
economiile nete.
Cererea de împrumuturi reprezintă diferenţa dintre totalul net al cheltuielilor
guvernamentale şi veniturile. Deci, reprezintă acea parte care trebuie să fie finanţată
prin împrumuturi sau care permite ca datoriile să fie rambursate.
Economiile nete indică economiile nete ale sectorului public. Prezintă măsura
în care sectorul public adaugă la sau scade din fluxul circular al veniturilor.
Pentru deficitul bugetar se poate calcula:
a) Mărimea deficitului bugetar (DB) ca diferenţă între cheltuielile bugetare
şi veniturile bugetare.
DB = CB − VB

Mărimea deficitului bugetar diferă de la o ţară la alta în funcţie de acutizarea

unor fenomene macroeconomice a căror evoluţie poate fi influenţată de nivelul şi
structura cheltuielilor bugetare: rata inflaţiei, rata şomajului, cursul de schimb,
susţinerea reformelor economice.
 b) Ponderea deficitului bugetar în PIB (DB%)
DB
DB% = ⋅ 100
PIB
Acest indicator este un ghid al politicii bugetare, un deficit mare (peste 4,5%
din PIB) indică o politică bugetară restrictivă – concretizată în reducerea cheltuielilor
bugetare.
c) Structura finanţării deficitului bugetar când veniturile bugetare nu
acoperă cheltuielile bugetare, autorităţile sunt nevoite să apeleze la o serie de surse de
acoperire a deficitului bugetar.
- împrumuturi de stat de pe piaţa internă de la băncile comerciale şi banca
centrală, precum şi de la populaţie (prin emiterea de titluri de stat);
împrumuturi care au ca rezultat creşterea datoriei publice interne;
- împrumuturi de stat de pe piaţa externă, de la alte guverne, instituţii
internaţionale şi bănci străine, împrumuturi ce au ca rezultat creşterea
datoriei externe;
- emisiunea de bani de hârtie cu consecinţe negative asupra economiei
naţionale, prin creşterea masei monetare în circulaţie fără acoperire în
bunuri şi servicii; care au drept rezultat creşterea inflaţiei.

15.4.4. Indicatorii datoriei publice

Datoria publică măsoară totalul cumulat pe termen lung al cheltuielilor

guvernamentale minus veniturile guvernamentale. Are semnificaţia transferului între
generaţii a datoriilor statului. Se prezintă ca totaluri anuale în preţuri curente.
Datoria publică reprezintă totalul cumulativ al tuturor împrumuturilor
guvernamentale, mai puţin rambursările, Este finanţată în principal de către cetăţeni,
prin aceasta deosebindu-se de datoria externă care trebuie să fie finanţată din
veniturile din exporturi.
Se pot calcula două categorii de indicatori şi anume:

A. Indicatorii gradului de îndatorare

a) Ponderea datoriei publice în PIB (DP%)
DP
DP% = ⋅ 100
PIB
Indicatorul arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an (PIB) este grevată
de datoria publică, deci cât din PIB ar trebui sacrificat dacă datoria publică ar trebui
rambursată integral în anul de referinţă.
Pragul de alarmă pentru datoria publică a unei ţări este sub 60%.
b) Datoria publică medie pe locuitor
Indicatorul trebuie analizat ţinând cont de cel puţin două elemente:
- conversia în dolari are un grad mai mare sau mai mic de aproximare fiind
influenţată de fluctuaţia cursurilor de schimb, pe de o parte, şi de
neconcordanţa dintre puterea reală de cumpărare a unei monede, exprimată
într-o altă monedă, pe de altă parte;
- comparaţiile între ţări, trebuie efectuate cu multă atenţie, deoarece există
ţări dezvoltate care au o datorie pe locuitor importantă dar care de regulă
provine din împrumuturile de pe piaţa internă de capital, în timp ce
majoritatea ţărilor slab dezvoltate au datoria publică de natură externă.
B. Indicatorii serviciului datoriei publice (SDP)
 Serviciul datoriei publice caracterizează efortul financiar anual pe care datoria
publică îl reclamă sub forma cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice exigibilă
(ajunsă la scadenţă în anul respectiv) şi a celor legate de plata dobânzilor aferente
datoriei rămase.
Se pot calcula:
a) Mărimea absolută a serviciului datoriei publice ∆SDP = SDP1 − SDP0
b) Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice
c) Ponderea serviciului datoriei publice în PIB
SDP
SDP % = ⋅ 100
PIB
d) Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare
SDP
g iSDP = ⋅ 100
∑ CB

15.4.5. Indicatorii datoriei externe

Datoria externă măsoară împrumuturile nete ale sectoarelor publice şi privat.

Reprezintă datorii care nu pot fi rambursate decât prin câştiguri din exporturi. Se
prezintă ca totaluri în bani.
Volumul datoriei externe a unei ţări nu se suprapune perfect peste volumul
datoriei publice externe, întrucât împrumuturi din străinătate sunt numai cele contractate
de stat sau garantate de acesta, ci şi cele contractate de persoane fizice şi juridice. De
aceea, datoria externă are o sferă mai largă decât datoria publică externă.
Se por calcula două categorii de indicatori şi anume:
A. Indicatorii gradului de îndatorare faţă de străinătate

a) Mărimea absolută a datoriei externe (∆ DE) reprezintă suma

împrumuturilor externe rămase de rambursat la un moment dat şi cuprinde datoria
publică externă (contractată sau garantată de stat) şi datoria externă contractată de alţi
agenţi economici.
∆ DE = DEstat + DEag. ec.
Datoria externă se determină prin transformarea valutelor în care aceasta a fost
exprimată, într-o singură valută (de obicei dolarul SUA)
b) Mărimea datoriei externe medii pe locuitor este un indicator des utilizat
în comparaţiile internaţionale.
c) Ponderea datoriei externe în PIB (DE%) arată cât din produsul intern brut
al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii.
DE
DE % = ⋅ 100
PIB
Indicatorul are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează eşalonat,
iar din PIB al unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onoarea angajamentelor
faţă de străinătate.

B. Indicatorii serviciului datoriei externe (SDE)

 Sunt indicatori ce reflectă efortul valutar efectiv antrenat de datoria externă a
unei ţări în anul respectiv, sub forma datoriei externe ajunse la scadenţe şi a plăţilor
dobânzilor aferente datoriei rămase.
Se poate calcula:
a) Mărimea absolută a serviciului datoriei externe
b) Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei externe
c) Ponderea serviciului datoriei externe în valoarea exportului de bunuri şi
servicii realizat în anul de referinţă
SDE
SDE % = ⋅ 100
Exp
Cu cât rambursările de împrumuturi şi dobânzile aferente acestora absorb o
parte mai mare din încasările din exporturi, cu atât mai încordată va fi balanţa de plăţi
externe a unei ţări debitoare faţă de străinătate, deoarece resursele valutare rămase
pentru plata importurilor vor fi insuficiente.
Concluzii pentru politica fiscală
Politica fiscală poate fi folosită cu succes în stabilizarea economiei astfel:
- în faza de expansiune economică se poate stabiliza economia prin
majorarea impozitelor sau reducerea cheltuielilor guvernamentale;
- în faza de recesiune economică se poate reduce impozitele sau creşte
cheltuielile guvernamentale pentru a determina creşterea producţiei.
Firesc că şi într-un caz şi în altul trebuie să se studieze efectele acestor măsuri.
Astfel, este posibil ca la măsurile de politică fiscală preconizate, sectorul particular să
întreprindă o serie de măsuri competitorii. De exemplu, nu este exclus ca atunci când
se măresc cheltuielile guvernamentale, sectorul particular să reducă cheltuielile
individuale.
De asemenea trebuie evaluat corect timpul în care măsurile preconizate noi ar
putea avea efectele scontate, pentru că o întârziere a efectelor ar face măsurile de
politică fiscală inoportune. O altă concluzie pe care o putem trage este aceea că
excedentul bugetar este un indiciu precis al efectelor politicii fiscale asupra
economiei, în sensul că, atunci când bugetul este în deficit, putem spune că politica
fiscală este expansionistă şi determină creşterea PNB.
Astfel, dacă economia intră în expansiune, creşterea activităţii economice
generează un excedent (sau un deficit redus).
Dacă economia intră în recesiune, încasările din impozite se reduc şi bugetul
înregistrează un deficit.
O politică fiscală poate genera un excedent bugetar în situaţia în care
cheltuielile private sunt mari şi poate genera un deficit atunci când aceste cheltuieli
sunt mici. Prin urmare, deficitul bugetar reprezintă o măsură a calităţii politicii fiscale,
ca fiind expansionistă sau deflaţionistă.

15.5. Indicatorii monetari

În cadrul programelor economice privind stabilizarea macroeconomică referitoare la:

creşterea economică (ritmul de creştere a PIB), reducerea inflaţiei, ocuparea deplină a
forţei de muncă.
 Stabilizarea cursurilor de schimb, un rol important revine şi controlului masei
monetare aflate în circulaţie, în scopul eliminării excesului de masă monetară din
economie. Obiectivul este realizabil prin aplicarea politicilor fiscale şi monetare
restrictive.
Aspectele monetare ale deficitelor (excedentelor) financiar sectoriale şi pe
ansamblu economiei sunt surprinse în contul de finanţare. Echilibrele financiare
sectoriale şi la nivelul economiei naţionale sunt asigurate prin modificarea masei
monetare în circulaţie, a creditului intern şi a rezervelor nete internaţionale.
Analiza situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei diferitelor elemente ale
masei monetare constituie o componentă majoră a politicii macroeconomice, fiind
studiată în asociere cu diferite fenomene economice şi sociale: recesiunea, inflaţia şi
şomajul.
Pentru analiza situaţie monetare se pot calcula:
a) Volumul masei monetare
Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea
activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata
datoriilor.
Conţinutul acestui agregat diferă în general, de la o ţară la alta în funcţie de
condiţiile existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de
conceptele şi politicile care domină scena monetară.
În funcţie de gradul său de lichiditate, masa monetară poate fi tratată prin două
agregate monetare simbolizate M1 şi M2:
- Masa monetară în sens restrâns (M1) regrupează toate mijloacele de
plată sub forma monedei efective (bilete de bancă şi moneda divizionară)
şi a depunerilor curente nepurtătoare de dobânzi. Aceasta este partea cea
mai activă a masei monetare, denumită şi lichiditate primară.
- Masa monetară în sensul larg (M2) cuprinde în plus faţă de M1,
ansamblul plasamentelor la termen şi vederea economisirii susceptibile a fi
mobilizate şi transformate în lichidităţi.
Partea suplimentară peste nivelul lui M1 mai este denumită lichiditate
secundară:
- indicator de stoc, când exprimă nivelul masei monetare la sfârşitul unei
perioade (lună, trimestru, an);
- indicator de flux, când exprimă nivelul mediu al masei monetare din
perioada respectivă şi se calculează sub forma unei medii cronologice.
b) Structura masei monetare este evidenţiată cu ajutorul
mărimilor relative de structură, ce pune în evidenţă ponderea
diferitelor componente ale masei monetare în total, precum şi
evoluţia acestor ponderi.
Structura masei monetare în România:
Masa monetară în sens larg
- M1- Masa monetară în sens restrâns
o Numerar în circulaţie
o Disponibilităţi la vedere
- M2 – Quasi banii
• Economii ale populaţiei
• Depozite în lei pe termen şi condiţionate
• Depozite în valută ale rezidenţilor
 Structura masei monetare reflectă o serie de indicatori semnificativi:
a) numeralul în circulaţie indică nivelul emisiunii monetare. Emisiunea
monetară revine băncii de emisiune (BNR), care răspunde de calitatea
circulaţiei monetare dimensionând numeralul astfel încât să satisfacă
necesarul din economie;
b) economiile populaţiei constituie cel mai sensibil indicator al încrederii în
moneda naţională;
c) depozitele în valută ale rezidenţilor reflectă prin reducerea ponderii lor
un fenomen pozitiv şi anume continuarea „dedolarizării” economiei,
proces complementar celui prezent anterior, de creştere a încrederii în
moneda naţională, cu repercusiuni favorabile asupra evoluţiei cursului de
schimb leu/alte monede străine.
Dinamica masei monetare reflectă caracterul expansionist sau restrictiv al
politicii monetare şi se calculează cu relaţia:

MM 1
I MM = ⋅ 100
MM 0

Între dinamica masei monetare şi dinamica producţiei (exprimată prin indicele

PIB în preţuri curente) trebuie să existe o anumită corelaţie: creşterea de masă
monetară ar trebui să găsească un corespondent în valoarea bunurilor şi serviciilor
create în cadril economiei naţionale.
Când masa monetară creşte mai rapid decât valoarea producţiei:

I MM > I PIBn
se va înregistra – în general – o creştere a preţurilor. Acesta este şi motivul pentru
care emisiunea monetară şi punerea în circulaţie a monedei este monopol de stat.
Pentru a analiza corelaţia dintre masa monetară şi producţiei se porneşte de la
relaţia:
PIB
PIB = ⋅M2
M2
PIB
dar = V (2) ⇒ PIB = V ⋅ M 2
M2
unde V – viteza de circulaţie a banilor şi arată numărul mediu de rotaţii al unei
unităţi monetare într-un an, în scopul realizării tuturor tranzacţiilor din economie
Scrisă cu ajutorul indicilor relaţia (3) devine:
I PIBn = I V ⋅ M 2
cum de obicei pe perioade scurte, viteza de circulaţie a banilor rămâne relativ
constantă ( V1 = V0 = I V = 100% ) rezultă că:
I PIBcrt = I M 2
deci cei doi indici înregistrează evoluţii asemănător. Dar dinamica PIBn
depinde şi de dinamica PIBreal şi de creşterile de preţuri cuantificate prin deflatorul
PIB (D). Deci, când creşterea PIB nominal nu se reflectă şi într-o creştere
corespunzătoare a PIBreal, atunci, se va înregistra inevitabil o creştere de preţuri.
 15.5.1. Concluzii pentru politica monetară

1. O expansiune monetară susţinută poate determina o creştere a producţiei

pe termen scurt. Pe termen lung însă, creşterea mai mare a masei monetare
se transformă în totalitate în inflaţie.
2. O modificare susţinută în creşterea monetară, va duce în final la creşterea
ratei dobânzii nominale cu aceeaşi valoare.
3. Pe termen scurt, sporirea creşterii monetare va conduce la o rată a
dobânzii nominale mai scăzută, dacă perspectivele se ajustează încet-
fenomen cunoscut sub denumirea de „efect lichiditate”.
4. Creşterea monetară afectează inflaţia, dar efectele au loc cu un decalaj
care nu este foarte precis. Pe termen scurt, inflaţia este afectată pornind de
la şocurile monetare, de exemplu, modificările din politica fiscală şi
şocurile de aprovizionare
5. În situaţia în care politica fiscală devine expansibilă, autorităţile trebuie să
decidă dacă să monetizeze deficitul prin emisiune de bani, pentru a
preveni o creştere a ratei dobânzii. Prin monetizarea deficitului se riscă
însă să crească rata inflaţiei.
6. Inflaţia poate fi considerată ca fiind un impozit pe masa monetară reală.
Pentru a menţine constantă puterea de cumpărare a banilor deţinuţi, faţă de
creşterea preţurilor, populaţia trebuie să adauge bani nominali.
7. O decizie de finanţare a deficientului prin vânzarea de angajamente astăzi,
poate să însemne o rată a inflaţiei mai ridicată în viitor, dacă guvernul
trebuie să finanţeze deficitul bugetar prin emiterea de bani.
8. Guvernul poate folosi inflaţia impozitelor pentru a finanţa deficitele spre o
mărime limită. Dacă însă trebuie finanţate un deficit foarte mare, inflaţia
va exploda.
9. Între inflaţie şi deficitele bugetare, există o interacţiune în dublu sens.
Astfel, o rată înaltă a inflaţiei creşte deficitul prin reducerea valorii reale a
impozitelor şi taxelor percepute, iar o rată a dobânzii nominale mai
ridicate, creşte mărimea deficitului prin creşterea valorii dobânzilor
nominale plătite în cadrul bugetului.

STATISTICA INDICATORILOR BURSIERI

16.1. Piaţa bursieră – premise ale apariţiei, importanţă

Funcţionarea normală a oricărei economii naţionale este influenţată printre

altele şi de existenţa uneia sau mai multor pieţe specializate: paiaţa bunurilor şi
serviciilor, piaţa forţei de muncă, piaţa financiară, piaţa monetară.
Pe piaţa financiară are loc transferul dintre ofertanţii de fonduri şi mulţimea
utilizatorilor în vederea satisfacerii nevoii economice.
Piaţa financiară secundară (bursa de titluri de valoare) este piaţa unde se
efectuează tranzacţii cu titluri emise anterior, la preţuri determinate de situaţia
existentă la un moment dat între cerere şi ofertă.
Termenul de bursă desemnează o instituţie a economiei de piaţă, ca formă
organizată de schimb pentru mărfuri şi valori.
 Denumirea se pare că provine de la numele unei vechi familii de hangii, van
der Bursen, care a înfiinţat la Burges (Flandra) un local numit Hotel de Bourses, în
holul căruia se negociau periodic metale preţioase cât şi hărţi de valoare.
Extinderea şi intensificarea circuitului comercial a generat tendinţa de
„dematerializare” a mărfurilor.
Procesul de dematerializare a mărfii a urcat premisele tehnice ale dezvoltării
tranzacţiilor cu „bunuri viitoare”, adică, mărfuri care sunt prezente la încheierea
contractului doar sub formă de eşantion sau prin imaginea lor abstractă. Se realizează
astfel o premisă importantă a tranzacţiei bursiere: separarea negocierii şi încheierii
contractului de livrarea efectivă a mărfii.
În procesul evolutiv ale burselor s-au ajuns la o departajare a momentului
livrării mărfii de cel al plăţii preţului, livrarea realizându-se imediat, iar plata ulterior,
luând astfel naştere creditul comercial.
Apariţia societăţilor pe acţiuni a reprezentat simbolul succesului comercial al
secolului al XVII-lea, prin Compania (Olandeză) a Indiilor Orientale (1602) înfiinţată
la Amsterdam şi celebra Companie (Engleză) a Indiilor Orientale (1599) cu sediul la
Londra.
Amsterdam şi Londra sunt considerate a fi primele pieţe reprezentative pentru
mecanismul bursier.
Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă
modelul general al pieţei libere.

Natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici şi funcţii:

- piaţa de mărfuri şi valori. Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi a
ofertei pentru mărfuri sau diferite hârtii de valoare;
- piaţa simbolică. Bursa este o piaţă dematerializată unde se încheie
contractul dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor şi a valorilor
realizându-se în afara acestei pieţe;
- piaţa liberă. Bursele asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii şi a
ofertei care se manifestă în mod real în economie. Deci, nu pot fi
tranzacţionate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru care există o
concurenţă liberă.
- piaţa organizată. Tranzacţiile bursiere se realizează conform unor
principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi.
- piaţa reprezentativă. Bursa serveşte drept reper pentru toate tranzacţiile
care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie
piaţa organizată.
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate (cursul
bursier), element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile
financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse, în
întreaga lume.
Prin urmare, bursa asigură o piaţă pentru:
• emitenţi – reprezentanţi de guvern şi societăţi comerciale interesate de
creşterea capitalului;
• investitori – persoane fizice sau juridice care doresc să îşi investească
surplusul de capital;
• intermediarii de valori imobiliare, care asigură legătura dintre primele
două categorii.
Rolul bursei este foarte important deoarece ea asigură libera circulaţie a
valorilor mobiliare la un preţ care reflectă raportul dintre cerere şi ofertă. Bursa
asigură accesul direct şi continuu al clienţilor la informaţiile de piaţă şi efectuarea
operaţiilor. Se creează astfel un cadru organizat pentru realizarea tranzacţiilor între
participanţi la circuitul economic, şi formarea unor preţuri „corecte”, reale, pentru
mărfurile şi valorile tranzacţionate în baza legii cererii şi ofertei.

16.2. Funcţiile şi structura pieţei bursiere

Prin funcţiile pe care la îndeplinesc într-o economie, bursele se împart în trei

mari categorii:
1. Bursele de mărfuri sunt pieţe unde se tranzacţionează bunuri care au
anumite caracteristici şi anume:
- sunt bunuri generice individualizate prin numărare, cântărire, măsurare;
- sunt bunuri fungibile – adică pot fi înlocuite unele cu altele;
- au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate i împărţită în loturi
omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului în bursă;
- sunt bunuri depozitabile – au un grad redus de prelucrare ca o condiţie de
produse de masă nediferenţiat, omogen.
Categoriile de mărfuri care intră în această categorie sunt: produsele agro-
alimentare (grâu, porumb, orez, etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, aur, argint,
etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr, etc.). Mai pot exista unele mărfuri cu
grad mare de perisabilitate (carne, ouă).
2. Bursele valutare au ca obiect principal de activitate tranzacţionarea
valutelor convertibile. Prin intermediul acestor burse se obţin valute solicitate de
decontările în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
3. Bursa de valori, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi
necesităţile economice, transformând economiile în capital. Bursele de valori sunt
centre financiare unde se tranzacţionează hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri
de tezaur) sau produsele noi – opţiunile şi contractele futures pe indicii de bursă).
Prin rolul ei, bursa de valori, este implicată în piaţa primară.
Pe piaţa primară deţinătorii de fonduri pot lichida oricând titlurile lor şi
redobândi condiţiile pieţei, fondurile investite.
Bursa asigură lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vânzării
titlurilor cumpărate anterior, deci a transformării lor în bani.
Piaţa bursieră are un rol important în reorientarea şi restructurarea activităţilor
economice. Prin intermediul acestei pieţe, distribuirea fondurilor pe ramuri ale
economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor, care
reprezintă o reflectare a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate
precum şi a modului cum sunt evaluate la bursă.
Bursa reprezintă un „barometru” al vieţii economico-financiare într-o ţară sau
pe plan internaţional, un indicator al lumii de afaceri al perspectivelor pe termen scurt
ale economiei.
Indicele bursei reprezintă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere în
diferite locuri ale lumii: la bursa de pe Wall Streat (N.Y.S.E, New York Stock
Exchange). Se utilizează indicele Dow Jones, la bursa din Tokio (T.S.E. – Tokio
Stock Exchange) indicele Nikkei, iar la bursa din Londra (L.S.E. – London Stock
Exchange), indicele F.T. – S.E. 100.
Micşorarea bursei reflectată de indice, poate indica o direcţie ascendentă (o
piaţă „sub semnul taurului”) sau o direcţie descendentă (o piaţă „sub numele
ursului”), fiecare din situaţiile respective, ca şi mişcarea zilnică a bursei având un
ecou rapid în ansamblu vieţii de afaceri.
Prin urmare piaţa primară este cea pe care se vând şi se cumpără titluri nou
emise (la constituirea sau mărirea capitalului social al unei societăţi). Această piaţă
asigură întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând finanţarea activităţii
agenţilor economici, reprezentând astfel un mijloc de distribuire a titlurilor de către
utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri din partea deţinătorilor de fonduri.
Pe această piaţă se regăsesc pieţele monetare şi pieţele de capital.
Pieţele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu active
monetare, cu scadenţe relativ scurte (până la un an). Ele includ:
- depozite bancare la vedere şi la termen;
- cambii;
- bilete la ordin;
- cecuri;
- certificate de depozit;
- alte titluri mobiliare pe termen scurt.
Aceste pieţe servesc la absorbţia activelor monetare ale celor care economisesc şi
care doresc să rămână într-o poziţie lichidă, având posibilitatea de a retrage sau
încasa fondurile aproape imediat.
Instituţiile care operează pe aceste pieţe sunt: băncile comerciale, brockerii şi
dealerii, banca centrală, casele de economii şi împrumuturi, companiile de asigurări,
fondurile mutuale, numite generic instituţii bancare.
Pieţele de capital, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate în
efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi lungi.
Prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt dirijate către agenţii economici
pentru care nevoile de capital depăşesc posibilităţile financiare de acoperire.
Prin pieţele de capital se asigură emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare, ele
prezentând avantajul că pot fi vândute de primii deţinători înainte de scadenţă şi
transformate în lichidităţi.
Piaţa secundară este o piaţă pentru titlurile care au fost deja emise, titlurile
fiind tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră
aceste titluri (investitorii).
Această piaţă, ca şi cea primară, are rolul de concentrare a cererii şi a ofertei
de titluri, dar li a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa
titlurilor s-a constituit, reprezentând piaţa bursieră sau bursa în sens larg.
În concluzie, mişcarea fondurilor în economie se poate realiza prin două
modalităţi:
1) prin finanţare indirectă, prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la
bănci;
2) prin finanţare directă, prin emisiunea de titluri financiare.
Piaţa titlurilor financiare stabileşte o relaţie directă între deţinătorul şi
utilizatorul de fonduri. Acesta din urmă primeşte fonduri şi în schimb emite titlurile
financiare, urmând ca la scadenţă să le răscumpere. Această operaţie se numeşte
„dezintermediere” şi are loc când depunătorii scot fondului din contul bancar
investindu-le de exemplu în obligaţiuni.
Pe piaţa titlurilor financiare se operează cu activele financiare şi titlurile
financiare.
Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:
 - active bancare, rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor
asimilate, produc dobânzi, nu au caracter negociabil şi prezintă un grad
ridicat de siguranţă.
- active financiare nebancare, rezultate din operaţiuni de plasament şi care
sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil.
În această categorie se includ:
a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau
dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dividende, dobânzi) în condiţiile asocierii
deţinătorului la riscul afacerii. Ele sunt negociate pe piaţa de capital.
b) activele monetare, rezultatele din plasamente pe termen scurt şi
negociabile pe piaţa monetară, caracterizate prin grad ridicat de lichiditate şi
posibilitatea transformării operative.
Titlurile financiare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea
capitalului propriu (instrumente de proprietate) – acţiunile – respectiv cele folosite
pentru atragerea capitalului de împrumut (instrumente de datorie) – obligaţiunile.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau societate comercială
pentru constituirea sau restructurarea capitalului propriu. Acestea se pot clasifica
astfel:
1. După forma de prezentare sunt: acţiuni nominative şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative au înscris numele deţinătorului şi pot fi transmise unei alte
persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă.
Acţiunile la purtător nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o
formalitate, cel care le deţine fiind necunoscut ca acţionar.
2. Din punct de vedere al drepturilor pe care le generează, acţiunile se împart
în: acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute, ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce conferă acestuia participarea
la managementul societăţii şi dreptul la dividend.
Acţiunile preferenţiale dau dreptul la un dividend fix, indiferent de mărimea
profitului realizat de societate în anul respectiv, dividend plătit înaintea celui comun,
nu au însă drept de vot.
Obligaţiunile (bonds) sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a
deţinătorului lor asupra emitentului care pot fi: statul, un organism public sau o
societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi
răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel avansat în
schimbul obligaţiunilor.
Spre deosebire de acţiuni care dau dreptul la un câştig reprezentând o parte
corespunzătoare din profitul realizat de o societate, obligaţiunile sunt purtătoare de
dobânzi fixe, plătibile de către emitentul debitor indiferent de rezultatele obţinute.
După forma de prezentare pot fi obligaţiuni nominative şi obligaţiuni la
purtător.
Obligaţiunile nominative au înscris numele deţinătorului (creditorului),
transmiterea dreptului de a pretinde prestaţia la care s-a angajat emitentul având loc
prin înţelegerea dintre vechiul şi noul deţinător al titlului şi prin înmânarea efectivă a
acestuia.
Obligaţiunile la purtător sunt acelea în care creditorul este deţinătorul
nespecificat al titlului.
Pe piaţa titlurilor financiare mai pot fi găsite:
 - obligaţiunea ipotecară este cea pentru care datoria este garantată cu
ipoteca pe activele firmei emitente;
- obligaţiunea cu fond de răscumpărare, când emitentul alimentează
periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile
respective;
- obligaţiunea retractabilă care poate fi răscumpărată înainte de scadenţă
de firma emitentă.
- obligaţiunea convertibilă care poate fi preschimbată cu acţiuni ale
emitentului, la opţiunea deţinătorului.
În ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare, (acţiuni, obligaţiuni) se pot
distinge operaţiuni specifice bursei de tip american (New York, Tokio) şi celor
specifice burselor de tip european (Paris).
Pentru bursa de tip american, tranzacţiile bursiere pot fi:
a) după natură contului deschis de client la brocker:
- pe bani gheaţă (for cash) – când investitorii trebuie să acorde integral, cu
fonduri băneşti contravaloarea titlurilor financiare cumpărate;
- în marjă (on marrgin) – când investitorii primesc din partea societăţii de
bursă (brocker-ului) cu care lucrează un credit pentru încheierea
contractului de bursă, urmând să depună o sumă cash complementară în
calitate de marjă.
b) după modul executării contractului tranzacţiile pot fi:
- cu lichidare imediată (cash delivery), când plata titlurilor are loc chiar în
ziua încheierii contractului de bursă;
- cu lichidare normală – când executarea se face într-un anumit număr de
zile de bursă din momentul încheierii contractului;
- cu lichidare pe bază de angajament special (de exemplu la N.Y.S.E nu
mai mult de 60 de zile).
c) după modul de executare tranzacţiile pot fi:
- vânzări „lungi”, când clientul livrează titlurile proprii, existente în
momentul închiderii tranzacţiei în contul său la brocker.
- vânzări „scurte” – se realizează pe bază de titluri împrumutate, clientul
rămânând dator faţă de brocker cu titlurile respective, până în momentul în
care va cumpăra titlurile şi le va restitui brocker-ului.
La bursele europene (Paris) se practică următoarele categorii de tranzacţii:
a) la vedere – când executarea contractului are loc în câteva zile;
b) la vedere – când executarea se realizează la o dată fixă, numită ziua
lichidării;
c) operaţiunile condiţionate – se execută la termen şi dau posibilitatea
cumpărătorului să aleagă între executarea contractului sau abandonarea
acestuia prin plata unei prime către vânzător.

16.3 Sistemul de indicatori ai bursei

Analiza pieţei bursiere pe ansamblul său se realizează ca pentru orice sector al

economiei naţionale, în principal cu ajutorul indicatorilor care sintetizează evoluţia
componentelor sale. Fiecare bursă de valori are sistemul său propriu de indicatori, dar
în esenţă pe orice piaţă bursieră se urmăresc indicatorii:
- indicatorul general al activităţii bursiere: indicele bursei;
 - indicatorii sintetici pentru sectoarele economiei naţionale: indicatorii
sectoriali: industrie, agricultură, sectorul bancar, companii de asigurări,
alimentaţie publică, turism, transport, etc.
- indicatorii cantitativi: numărul titlurilor cotate, numărul titlurilor
tranzacţionate, preţurile de vânzare/cumpărare, valoarea nominală,
dividendul/dobânda pe care posesorul o poate primi, volumul tranzacţiilor,
etc.
- Indicatorii calitativi: rata rentabilităţii, riscul şi volatilitatea unui titlu
mobiliar.
În practică se întâlnesc următorii indicatori utilizaţi în analizele economice:
1. Valoarea nominală(contabilă), determinată pe baza relaţiei:
A
Vn = n
N
unde:
Vn = valoarea nominală (contabilă);
An = activele nete ale firmei;
N = numărul de acţiuni emise de societatea comercială;
2. Profitul net pe acţiune (Earnings per share - EPS), calculat conform
formulei:

RN
EPS =
N
unde: RN – rezultatul net al exerciţiului;
N – numărul de acţiuni emise.
3. Raportul preţ/profit net pe acţiune (Price Earnings Ratio) care se
calculează astfel;
P
PER =
EPS
unde: P – cursul de piaţă (cursul mediu după şedinţa de tranzacţionare);
PER arată cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a
obţine o unitate monetară din profiturile firmei.
4. Randamentul dividendului (Dividend Yield - DY) calculat astfel:

D
DY =
P
unde: D – dividendul adus pe acţiune;
P – preţul/cursul în bursă al respectivei burse.
Pentru realizarea randamentului minim al unui plasament financiar este
indicat ca DY>d (dobânda la băncile comerciale), ceea ce înseamnă că acţiunea este
bine cotată pe piaţă, investiţia în titlu fiind rentabilă.
5. Valoarea de randament reprezintă valoarea teoretică pentru acţiune şi se
calculează astfel

D
Vr =
d
Calculul valorii de randament permite ca prin compararea cu cursul curent al acţiunii,
să se stabilească dacă titlul este subevaluat (Vr>C) sau dacă este supraevaluat (Vr<C)
 6. Randamentul curent se calculează ca raport între dobânda
obligaţiunii/cuponului (calculată prin înmulţirea ratei cuponului cu valoarea nominală
a obligaţiunii) şi preţul de cumpărare a obligaţiunii pe baza relaţiei:

C
rc = unde: rc – randamentul curent
P
7. Valoarea prezentă a unei obligaţiuni este egală cu suma actualizată a
veniturilor viitoare pe care aceasta le aduce, rata de actualizare fiind egală cu rata
curentă a dobânzii pentru titlurile similare. Pentru determinarea acestei valori se
utilizează formula;

n
V Ct
P0 =
(1 + d ) n
+ ∑
t =1 (1 + d )
t

unde: P0 – valoarea prezentă a obligaţiunii;

t – momentul curent;
Ct – cuponul, respectiv dobânda plătită în perioada t;
V – valoarea nominală, respectiv valoarea la care obligaţiunea este
răscumpărată la scadenţă;
n – perioada până la răscumpărare, în cazul general, numărul de ani înscris pe
obligaţiune;
d – rata curentă a dobânzii la titlurile similare
8. Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de două componente ale
câştigului într-o astfel de investiţie, dividendul şi creşterea valorii de piaţă,
determinată cu ajutorul relaţiei:

P1 + D1 − P0
R1 = ⋅ 100
P0
unde: R1 – rata rentabilităţii unei acţiuni la momentul t1;
P1 – cursul de piaţă al acţiunii la momentul t1;
P0 – cursul de piaţă al acţiunii la momentul t0;
D1 – dividendul net înregistrat la momentul t1.

16.4 Indicii bursieri

Indicii bursieri sunt mărimi care reflectă dinamica unui grup de acţiuni sau a
tuturor acţiunilor cotate la bursa respectivă. Analiza indicilor bursieri reprezintă un
mijloc de caracterizare a evoluţiei unei economii.
La construirea indicilor bursieri se parcurg următoarele etape:
E1 – selectarea eşantionului format dintr-un număr restrâns de titluri de valoare, astfel
încât acesta să fie reprezentativ pentru situaţia generală a bursei respective;
E2 – determinarea ponderii diferitelor titluri de valoare care fac parte din eşantion;
E3 – alegerea datei de referinţă şi a indexării
Indicii bursieri evidenţiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe o
anumită piaţă, respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei. Indicii sunt o măsură a
dinamicii unui grup reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor cotate la bursă.
Indicii bursieri reflectă raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă.
Indicele bursier are două funcţii principale:
 - funcţia descriptivă, de indicator al performanţei medii a pieţei bursiere de
capital sau unui segment de piaţă, ca o bază pentru deciziile investiţionale
în acea piaţă;
- funcţia operativă a indicelui, de a fi reper pentru construirea unor
instrumente financiare derivate – contractele la termen şi opţiunile pe
indicele bursier.
Metodologia de calcul a indicilor bursieri presupune respectarea a două cerinţe de
natură:
a) economică - formulă caracterizată prin simplitate, transparenţă, uşurinţa
reproducerii portofoliului. Indicele trebuie să asigure reprezentativitatea titlurilor
financiare, periodicitatea calculării şi a publicării; interpretabilitatea intuitivă (media
aritmetică ponderată şi nu cea geometrică)
b) statistică – invarianţă la schimbarea scalei, tratarea simetrică a
componentelor (indicele nu se schimbă dacă se schimbă data de referinţă) şi
invarianţă la includerea de noi acţiuni.

16.4.1. Indicele Bursei de Valori Bucureşti

Indicele B.E.T. (Bucharest Exchange Trading) este un indice ponderat cu

capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor
celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti.
Prin metodologia de calcul, reguli de selecţie şi actualizare indicele are scopul
de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici. Acestea sunt:
options şi futures sau combinaţii ale acestora.
Arbitrajul pe indice presupune tranzacţionarea instrumentelor derivate pe
indici şi are drept scop acoperirea riscului investitorului în acţiunile ce compun
portofoliul indicelui.
Indicele B.E.T. se calculează ca o medie ponderată cu capitalizarea cursurilor
celor mai importante10 acţiuni lichide cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea
preţurilor din fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din data de referinţă
(momentul t=0)
N
p
∑
i =1
p i 0 ⋅ q i 0 ⋅ i1
pi 0
N

∑p
i =1
i0 ⋅ qi 0

unde: N – numărul de acţiuni din portofoliul indicelui

p0 – cursul mediu ponderat al acţiunii „i” la momentul de referinţă t=0 (adică
19 sept 1997)
qi0 - numărul total de acţiuni emise din acţiunea „i” la momentul t=0.
Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de tranzacţionare
datorat măsurilor de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale firmelor sau orice
modificări ale capitalului social alunei acţiuni aflate în portofoliul indicelui, valoarea
indicelui este ajustată cu un factor de corecţie „f” în ziua în care are loc schimbarea
care afectează preţul. Astfel se realizează continuitatea şi comparabilitatea valorilor
indicelui de tip Laspeyres:
 N

∑q
i =1
i0 ⋅ pit
BETt = 1000 ⋅ f ⋅ N

∑q
i =1
i0 ⋅ pi 0

În cazul în care există acţiuni care nu mai corespund regulilor de includere în

portofoliu indicelui, iar altele care sunt tranzacţionate corespund acestor reguli, se
procedează la o actualizare a portofoliului indicelui. În acest caz, factorul de corecţie
„f” este recalculat pentru a compensa această modificare.
În acest mod se asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările
preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni la un moment de referinţă. Toate
modificările portofoliului indicelui se fac periodic şi se decid de către Comitetul
Indicelui, care analizează şi decide trimestrial actualizarea acestuia.

16.4.2 Indicele Dow Jones

Indicele Dow Jones, denumit după cei doi specialişti americani care l-au creat
în 1884, este cel mai cunoscut indice bursier. La început Charles Dow a calculat un
curs mediu pentru 11 firme, majoritatea din domeniul financiar şi punea în evidenţă
trendul pieţei. În 1916 indicele a cuprins 20 de firma, iar în 1928 a ajuns la 30 de
firma număr păstrat şi astăzi.
La început indicele se calcula ca o medie aritmetică simplă a cursurilor
acţiunilor componente, în prezent, el determinându-se prin dizolvarea sumei
cursurilor la un coeficient stabilit de New York Stock Exchange(NYSE); în ultima
perioadă coeficientul a variat între 0,75 – 0,90 funcţie de schimbările care intervin în
valoarea de piaţă a titlurilor componente ale indicelui în urma fuzionării sau divizării
firmelor(stock split). Indicele Dow Jones reflectă nivelul pieţei într-un anumit
moment în raport cu anul de referinţă, de unde şi exprimarea lui în puncte.
În prezent există următorii indici Dow Jones
a) Dow Jones Industrial Average(DJIA) – indice industrial ce cuprinde 30 de
titluri care deţin 15%-20% din valoarea capitalizată la N.Y.S.E.
b) Dow Jones TransportationAverage(DJTA) – indice al transporturilor, care
cuprinde 20 de titluri de companii din domeniul transporturilor feroviare, rutiere şi
aeriene.
c) Dow Jones Utility Average(DJUA) – indice al serviciilor publice, care în
prezent cuprinde 15 acţiuni.
d) Dow Jones Composite – indice compus care reflectă cursurile celor 65 de
acţiuni din indicii sectoriali de mai sus.

16.4.3 Indicele Financial Times(FT -30)

Indicele Financial Times a apărut în anul 1935, calculat de Financial News

(ulterior Financial Times) şi a luat în considerare 30 de companii reprezentative din
ramura industriei. Datorită numărului mic de acţiuni luat în calcul, acest indice este
foarte sensibil la modificările bursei faţă de alţi indici care au componenţă mai
substanţială.
Indicele se calculează ca o medie geometrică a cursului fiecărei acţiuni
împărţit la cursul din data considerată ca bază.
 Considerând cursurile celor 30 de acţiuni: c1,c2,........cn, se poate determina
valoarea datei de bază(Vb):
log c1 + log c 2 + ..... + log c30
Vb = anti log( )
30
iar Financial Times – 30 se determină pe baza relaţiei:

c1 ⋅ c 2 ...c30 30 c1 ⋅ c 2 ...c30
FT30 = 30 =
Vb ⋅ Vb ...Vb Vb

Acest indice este calculat la Londra, este un indice instantaneu fiind calculat
din oră în oră, începând cu ora 10.00 până la ora 17.00, negocierile oficiale
întrerupându-se la ora 15.30.

PROPORŢII ŞI CORELAŢII MACROECONOMICE

17.1.Principalele variabile macroeconomice şi corelaţiile dintre acestea

Orice program economic cuprinde un set de măsuri politice destinat a realiza

principalele obiective ale politicii macroeconomice care în principal vizează:
- creşterea economică analizată prin prisma ritmului de creştere a produsului
intern brut;
- ocuparea forţei de muncă analizată prin rata şomajului –măsurată fie ca nivel
mediu anual, fie ca nivel înregistrat la sfârşitul anului;
- stabilitatea preţurilor analizată prin rata inflaţiei, măsurată fie prin ritmul de
creştere al deflatorului PIB, fie prin ritmul mediu lunar de creştere a preţurilor de
consum;
- îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe analizată prin soldul contului curent al
balanţei de plăţi.
Cele patru variabile obiectiv permit evaluarea principalelor dezechilibre
macroeconomice interne şi externe, ,monitorizarea schimbărilor care au avut loc în
economie şi adoptarea măsurilor corespunzătoare de redresare. Între cele patru
variabile există o importante corelaţii macroeconomice, dar şi între acestea şi alţi
indicatori macroeconomici.

17.1.1 Corelaţia dintre ritmul de creştere al produsului intern brut şi

rata şomajului

Privită la nivel teoretic legătura dintre ritmul de creştere a produsului intern

brut şi rata şomajului este următoarea: în perioada de recesiune, caracterizată prin
scăderea ritmului de creştere a produsului intern brut, rata şomajului creşte, când are
loc expansiunea economică fenomenul se produce în sens invers.
Această corelaţie inversă (negativă) este cunoscută sub denumirea de legea lui
Okun. Analizată în condiţiile economiei din S.U.A. legea s-a concretizat în
următoarea relaţie:
R PIBt / t −1 = 3% − 2( RS t − Rs t −1 )
Unde: RPIBt / t −1 − ritmul de creştere a PIB în anul t faţă de anul t-1
 3% - trendul de creştere a PIB
RS t / t −1 − rata şomajului în anul t faţă de anul t-1
Dacă şomajul rămâne acelaşi, produsul intern brut real va creşte cu cca.3%,
pentru fiecare punct procentual de creştere a ratei şomajului rata produsului intern
brut va scădea cu 2 puncte procentuale faţă de 3%.Spre exemplu, dacă rata şomajului
creşte în perioada curentă de la 6% la 8% , atunci ritmul de creştere al PIB real va fi;
RPIB =3 -2(8 -6) =-1%
În acest caz şomajul în perioada curentă va fi mai mare sau mai mică decât în
perioada anterioară, după cum ritmul de creştere al produsului intern brut va fi mai
mare sau mai mic decât trendul de creştere de 3%.Astfel dacă se doreşte reducerea
şomajului cu un procent este necesar ca ritmul PIB-ului să atingă 5%.
Relaţia are caracter statistic, nefiind valabilă pentru orice ţară, dar ea se poate
adapta în funcţie de condiţiile specifice parcurse de o ţară la un moment dat.
În România, legea lui Okun are o formă specifică, respectiv creşterea ritmului
produsului intern brut cu un procent peste nivelul trendului, a permis reducerea ratei
şomajului cu 0,4%. Trendul de creştere economică a fost considerat ritmul mediu
anual de creştere a PIB calculat în 1980-1989(1,4%). În perioada 1990 -1993 nu s-a
determinat nici o relaţie statistică stabilă întrucât numărul şomerilor respectiv rata
şomajului se înregistrează statistic începând din anul 1991.Începând cu anul 1999 s-a
stabilit o relaţie de tip Okun însă defazată.

17.1.2 Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

O coordonată majoră a politicii macroeconomice o reprezintă realizarea unui

nivel scăzut al şomajului şi o inflaţie moderată în vederea asigurării unei creşteri
economice de durată. Analiza seriilor de date statistice, în special a ţărilor dezvoltate,
a relevat faptul că până în anul 1973 când s-a produs “şocul petrolier” exista o
corelaţie inversă simplă şi stabilă între rata inflaţiei şi rata şomajului. Altfel spus între
inflaţie şi şomaj există o relaţie de compensare, ce constă în aceea că un şomaj mai
mic poate fi obţinut acceptând o inflaţie mai mare sau inflaţia poate fi redusă
acceptând un şomaj mai mare.
În dinamică relaţia dintre şomaj şi inflaţie a fost studiată pentru prima dată de
către economistul englez, născut în Noua-Zeelandă Philips cu ajutorul curbei care îi
poartă numele. Philips a observat o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului,
nivelul şomajului fiind mai mare când ritmul de creştere al salariului nominal a fost
mai lent şi mai mare când creşterile salariale au fost mai rapide.
În varianta sa originală, curba lui Philips exprimă o relaţie de interdependenţă
inversă între nivelul relativ al şomajului şi ritmurile de creştere a salariului nominal.
∆RSnt = f(RS)t unde: ∆RSnt – modificarea ratei salariului nominal
RS – rata şomajului
 RI%

RNS RS%
Curba lui Philips pe termen scurt.
Fig.1
Această corelaţie inversă redată în figura 1 este valabilă numai pe termen scurt
şi are următoarea relaţie de calcul:
RIt = RIt-1 + α(RSt – RNS)
Unde: RIt – rata actuală a inflaţiei
RIt-1 – inflaţia anterioară
RSt – rata şomajului actual
RNS – rata naturală a şomajului(este acea rată a şomajului care persistă în
timpul unei perioade de stabilitate macroeconomică, în care inflaţia
nici nu creşte nici nu se reduce.
α - panta descrescătoare a curbei Philips
În aceste condiţii, rata actuală a inflaţiei depinde de doi factori:
- o componentă inerţială, definită de inflaţia aşteptată, ce poate fi substituită
cu inflaţia anterioară;
- o componentă ciclică, definită de devierea şomajului actual, faţă de rata
naturală a şomajului.
Din formulă se observă că, atâta timp cât şomajul se menţine la nivelul său
natural, rata inflaţiei nu se modifică. Corespunzător, dacă rata şomajului creşte peste
nivelul său natural, atunci rata inflaţiei va înregistra o anumită reducere care depinde
de parametrul α.
Modelul teoretic de analiză contemporană include şi un al treilea factor (ε) şi
anume şocurile resimţite în oferta agregată – modificări ale produsului intern brut
nominal, datorate de exemplu, creşterilor accentuate de preţuri la unele produse.
RIt = RIt-1 + α(RSt – RNS) + ε
Există astfel posibilitatea ca pe termen lung inflaţia şi şomajul să nu respecte
în anumite perioade corelaţia inversă stabilită de Philips. Evoluţia celor două variabile
se va înscrie pe o serie de curbe Philips, trasate pe subperioade.
Nivelurile medii înregistrate de rata inflaţiei şi rata şomajului în România au
fost analizate prin prisma curbei lui Philips. Astfel, pe ansamblu perioadei analizate
1993 -1996, corelaţia dintre şomaj şi inflaţie a fost inversă, coeficientul de corelaţie
atingând o intensitate moderată (-0,7).Aceasta se explică prin faptul că relaţia lui
Philips nu a fost respectată în anul 1994 curba prezentând o pantă crescătoare.
Curba lui Philips reprezintă un instrument de fundamentare a politicilor
economice ale ofertei, ea fiind o alternativă de reprezentare a ofertei globale .Pe baza
ei se adoptă politica economică de reglementare a cererii globale ajungându-se astfel
la fundamentarea alegerii între inflaţie şi şomaj, ale cărei condiţii sunt date de curba
ofertei globale.

17.1.3 Corelaţia dintre ritmul de creştere a produsului intern brut şi rata

inflaţiei

După cum produsul intern brut se calculează în preţuri curente sau în preţuri
comparabile se poate vorbi de evoluţia nominală sau reală a acestui indicator.
Evoluţia nominală este redată de relaţiile:
PIBn PIB1crt
I =
PIB0crt
RPIBn = IPIBn – 1
Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri în preţuri comparabile cu
ajutorul indicelui deflator PIB.
PIB crt
PIB1comp = D 1
I PIB
D
Unde: I PIB = RI + 1
RI – rata inflaţiei calculată pe baza deflatorului
Evoluţia reală este redată prin relaţiile:
PIB1comp PIB1crt
I PIBr = =
PIB0comp PIB0crt
RPIBn = IPIB – 1
Relaţiile de legătură între produsul intern brut nominal, cel real şi rata inflaţiei
este:
D
I PIBn = I PIBr × I PIB (1)
Indicele deflator al produsului intern brut măsoară schimbarea medie a
preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse/prestate într-un an şi se
utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în activitatea productivă.
În condiţiile unei inflaţii reduse, produsul(1) înregistrează o valoare
nesemnificativă, motiv pentru care în multe cazuri se utilizează relaţia:

RPIBn = RPIBr + RI

17.2 Corelaţii de bază ale creşterii economice

Indicatorul sintetic care caracterizează creşterea economică îl constituie

PIB/locuitor, exprimat prin volumul şi ritmul său de creştere. În aceste condiţii,
creşterea economică, este definită ca un proces complex de sporire a dimensiunilor
rezultatelor din economia naţională, prin combinarea şi folosirea factorilor de
producţie direcţi: forţa de muncă, capitalul fix şi consumul de mijloace materiale
circulante.
Conturarea unei teorii a creşterii economice a generat ample dezbateri cu
privire la factorii creşterii, interdependenţele dintre aceştia şi contribuţia lor la
obţinerea rezultatelor. Dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale este condiţionată
de existenţa a trei corelaţii de bază între nivelurile şi modificările produsului intern
brut pe de o parte şi cele ale principalilor factori ai creşterii economice, pe de altă
parte. Statistica economică cuantifică contribuţia fiecărui factor la obţinerea
rezultatelor economice.
 Aceste corelaţii trebuie asigurate atât pe ansamblu economiei cât şi la nivelul
fiecărei ramuri.
A. Mărimea produsului intern brut este analizată în funcţie de volumul
muncii consumate – măsurată la nivelul economiei naţionale prin populaţia ocupată,
cât şi prin calitatea şi intensitatea muncii prestate, cuantificate cu ajutorul
productivităţii sociale a muncii.
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:
PIB = W ΣPO

La nivelul unei ramuri relaţia este:

VABi = Wi POi unde: VAB – valoarea adăugată brută la

Nivelul ramurii “i”
Relaţia de produs dintre factorii enunţaţi este valabilă şi pentru indici şi
ritmurile de creştere şi anume:
I PIB = I W × I PO
∑
RPIB + 1 = ( RW + 1) ⋅ ( R PO + 1)
∑
Prin dezvoltare, ultima relaţie poate fi scrisă sub forma unei corelaţii între
ritmurile de creştere, astfel:
RPIB = RW + R PO + RW ⋅ R PO
∑ ∑
RW – influenţa factorului intensiv
RΣPO – influenţa factorului extensiv

        

Când cel puţin unul dintre ritmurile de creştere înregistrează un

nivel scăzut, se exclude influenţa comună a celor doi factori iar relaţia devine:

RPIB = RW + R
∑ PO

B. Mărimea produsului intern brut este analizată în funcţie de volumul

fondurilor fixe şi de eficienţa medie a utilizării acestora, pe baza următoarelor relaţii:
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:
PIB = Ef × ∑ Ff
La nivelul unei ramuri relaţia de calcul este:

VABi = Ef i × Ff i
Relaţiile de mai sus se pot scrie şi cu ajutorul indicilor şi a ritmurilor astfel:
I PIB = I Ef × I Ff
∑
RPIB + 1 = ( REf + 1) ⋅ ( R Ff +1)
∑
Prin dezvoltare, ultima relaţie poate fi scrisă sub forma unei corelaţii între
ritmurile de creştere, astfel:

RPIB = R Ef + R + R Ef ⋅ R Ff
∑ Ff ∑
unde: R Ef − influenţa factorului intensiv
R − influenţa factorului extensiv
∑ Ff
 R Ef ⋅ R − influenţa combinată a celor doi factori, care ca şi în cazul
∑ Ff
precedent poate dispare dacă unul dintre factori înregistrează un nivel
scăzut.
C. Mărimea produsului intern brut este analizată în legătură cu volumul
mijloacelor materiale consumate, şi de eficienţa medie a utilizării acestora.
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:

PIB = M × ∑ C
La nivelul unei ramuri relaţia de calcul este:
VABi = M i × C i
Ca şi în cazurile precedente relaţiile se pot scrie cu ajutorul indicilor şi a
ritmurilor de creştere astfel:
I PIB = I M × I C
∑
RPIB + 1 = ( RM + 1) ⋅ ( R C + 1) relaţia devine:
∑
RPIB = RM + R C + RM ⋅ R C
∑ ∑
unde: RM − influenţa factorului intensiv
R C − influenţa factorului extensiv
∑
RM ⋅ R C - influenţa combinată a celor doi factori
∑
Corelaţiile prezentate se referă la un singur element al procesului de producţie,
dar cele trei resurse acţionează simultan în procesul de producţie, prin urmare ar
trebui ca şi modificarea produsului intern brut să fie rezultatul acţiunii lor corelate.
Există metode de calcul care permit măsurarea dezvoltării economiei naţionale pe cale
intensivă şi extensivă la toate cele trei resurse luate în calcul şi anume:
RPIB = R PO + RW ⋅ I PO
∑ ∑
RPIB = R Ff + REf ⋅ I Ff
∑ ∑
RPIB = R C + RM ⋅ I C
∑ ∑
unde: R PO , R Ff , R C − influenţa factorilor extensivi
∑ ∑ ∑
RW ⋅ I PO , R Ef ⋅ I Ff , RM ⋅ I C − influenţa factorilor intensivi
∑ ∑ ∑
Pentru a se cumula influenţele celor trei factori se va corecta fiecare influenţă de la
fiecare factor de producţie cu un coeficient CT pentru factorul muncă, CF pentru
capitalului fix şi CC pentru consumul de materiale circulante astfel încât suma lor să
fie 1 sau 100. Coeficienţii pot fi:
- ponderea valorică a masei fiecărui factor în costul total al factorilor;
- ponderea ce are în vedere o participare egală a factorilor la modificarea
rezultatelor activităţii economice;
- ponderea calculată pe baza elasticităţii fiecărui factor, elasticitate
exprimată prin raportul între creşterea relativă a PIB şi creşterea relativă a
fiecărui factor.
Astfel se poate scrie o relaţie care să cuantifice contribuţia extensivă a celor trei
resurse la creşterea produsului intern brut.
RPIB = ( R + RW ⋅ I )CT + ( R Ff + REf ⋅ I Ff )CF + ( R C + RM ⋅ I C ) =
∑ PO ∑ PO ∑ ∑ ∑ ∑
RPIB = ( R PO CT + R Ff CF + ( R C CC ) + ( RW ⋅ I PO CT +
∑ ∑ ∑ ∑
+ REf ⋅ I Ff CF + RM ⋅ I C CF )
∑ ∑
Prima paranteză reprezintă influenţa extensivă totală, iar a doua paranteză
influenţa intensivă totală .Relaţiile privind eficienţa factorilor de producţie au caracter
de medie, iar factorii prezintă niveluri totalizatoare, de aceea este necesar ca folosirea
metodei să fie precedată de verificarea reprezentativităţii mediei, respectiv verificarea
omogenităţii care se realizează cu ajutorul coeficientului de variaţie(v).