Terapeutica Keynesiana. J. M.

Keynes si-a propus de la inceput sa ofere tarii sale si altor tari

interesate instrumente pt o noua politica economica de natura sa depaseasca criza si sa readuca
echilibrul si prosperitatea. In conceperea noii sale terapeutici, Keynes pleaca de la doua
constatari esentiale: 1). el se declara convins ca obiectivul economic si social major pe care
trebuie sa-l aiba in vedere si la care trebuie sa se raporteze orice politica este folosirea cat mai
deplina a fortei de munca. Aceasta reprezenta la el o garantie a utilizarii eficiente si a celorlalte
resurse. Keynes gandeste folosirea fortei de munca in legatura cu principiul cererii efective. In
consecinta, desfiintarea somajului nu isi putea gasi sorti e izbanda decat in stimularea cererii
efective in ambele sale component (consum si investitii). De aceea, politica ec keynesiana si cea
de inspiratie keynesista sunt cunoscute in doctrina si practica economica ca politici bazate pe
cerere. 2). filosoful liberal Keynes, care a declarat ca lupta de clasa il va gasi de partea
burgheziei intruite si locul sau va fi intotdeauna la liberali, este nevoit sa constate ca trinitatea
magica din paradigm liberala clasica (crestere economica sustinuta + stabilitatea preturilor +
deplina folosire a fortei de munca) se dovedeste un obiectiv putin realizabil in conditii de criza.

In baza acestor observatii, Keynes se pronunta pt antrenarea si interventia statului in viata

economica cu scopul principal de “a ajuta initiativa private, de a controla fortele oarbe ale pietei”
si de a lua decizii acolo unde nimeni nu mai lua. Din acest punct de vedere, keynesismul
inseamna dirijism, extinderea functiilor traditionale ale statului si transformarea acestuia dintr-un
simplu paznic de noapte intr-un agent direct al doctrine. Statului ii revenea misiunea de a face
politica economica pt stimularea cererii effective, recurgand in acest sens la toate mijloacele
posibile de interventie (controlul masei monetare, al salariilor, al sistemului de impozitare, ratei
dobanzii etc).

Interventionismul lui Keynes iese mai ales in evident atunci cand preconizeaza mijloace necesare
stimularii consumului si investitiilor. In ceea ce priveste investitia, Keynes lupta pt descurajarea
economisirii si incurajarea investitiilor. Sunt mai putin importante sursele si destinatia
investitiilor. Erau acceptate atat investitiile financiare din surse proprii, cat si din imprumuturi,
atat investitii publice, cat si private. De asemenea conta mai putin daca investitiile erau
productive sau nu. Keynes nu a pledat insa pt investitia neproductiva in sine, din contra, el era
constient si convins de importanta investitiei productive pt crearea de locuri de munca. Investitia
neproductiva o considera acceptabila doar ca o alternative mai buna decat nimic. Stimularea
investitiilor se poate obtine actionand asupra factorilor important de influenta (rata dobanzii-d si
eficacitatea marginala a capitalului-e). Deoarece eficacitatea marg a capitalului este o variabila
dependenta, cel mai imp mijloc de stimulare al invest ramane la Keynes rata dobanzii. Keynes nu
a prevazut o reducere permanenta fara limite si in orice cond a ratei dobanzii. El dorea ca
marimea ratei dobanzii sa fie fav investitiilor prin situarea niv ei sub marimea ratei profitului.
Keynes ajunge la concluzia ca mobilitatea salariilor nominale nu repr o solutie acceptabila, de
aceea mentinerea unui nivel in general stabil al salariilor nominale era dupa parerea sa politica
cea mai indicata. In consecinta, mai avantajoasa decat cresterea salariilor a fost solutia sporirii
cantitatii de bani.