Universitatea Al. I.

Cuza
Facultatea Istorie

Master II
Instituţii şi ideologii ale Europei

Geneză instituţională şi cultură politică

românească
Lector universitar dr. C. Ploscaru

Masterand
Craşmăriuc Ştefan

1
 Simbolistica-simbolurile identităţii naţionale

În decursul sec. XIX-XX Romania a participat la un număr de 17

expoziţii internaţionale unde i s-a oferit prilejul să-şi promoveze simbolurile
naţionale, dar cu acest prilej a incercat să îşi creeze o identitate natională, să
se manifeste ca naţiune, care are propriile valori şi principii. Identitatea
naţională reprezintă un ansamblu de date şi trăsături prin care se
individualizează o naţiune. Naţiunea se defineşte ca o mare comunitate
umană, instalată pe un acelaşi teritoriu, caracterizată prin unitate istorică,
lingvistică, culturală, economică, şi care este suverană. Deci, participarea
Romaniei la expoziţiile internationale avea un obiectiv precis - promovarea
imaginii tarii, adică propaganda. Iar, dacă ar fi să luăm în calcul participările
din secolul trecut, mai exista un obiectiv, acela ca tînăra naţiune română să
se manifeste ca stat de sine stătător. În planul doi venea promovarea
inteligenţei, inovaţiei şi muncii românilor. Dar şi aici putem vorbi despre
propagandă, pentru că aşa cum un individ singular este competent într-un
domeniu şi-şi promovează competenţa, priceperea, fie printr-o diplomă, fie
la locul de muncă, aşa şi o naţiune îşi promovează competenţa sa,
priceperea, expertiza într-un domeniu sau altul.
De fapt acest al doilea plan a fost iniţial şi scopul expoziţiilor
internaţionale, de a promova priceperea unor indivizi, aceştia fiind invitaţi să
intre în concurs , cu scopul de a obţine un premiu. Dar nu trebuie să trecem
cu vederea nici faptul că încă de la început acest tip de expoziţie a avut şi-un
caracter ideologic. În 1798, cînd ministrul de interne al Directoratului,
François de Neufchâteau, a promovat această idee, a unei expoziţii
industriale care să se desfăşoare periodic sub forma unui concurs cu premii
substanţiale, a avut în vedere şi latura ideologică a chestiunii, pentru că în
felul acesta Franţa îşi anunţa intrarea în competiţie cu Anglia1. Ideea
ministrului francez avea un precedent în iniţiativa Academie des Beau Arts,
care începînd cu anul 1673, organiza la Luvru o expoziţie anuală cu lucrările
membrilor săi. Iniţial expoziţia se voia un concurs în care participanţii
sperau să obţină un profit prin vînzarea produselor expuse. Conceptul s-a
dezvoltat treptat ajungînd o vitrină în care exponatele ideologice stăteau
alături de exponatele istorice, care ilustrau cît mai sugestiv stiluri de viaţă,
sisteme de valori tradiţionale, sau construcţii practice „cum au fost cele din
sfera biblioteconomiei sau din domeniul nomenclatorului profesional,

1
Laurenţi Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, ed. Meridian, Bucureşti, 2001, pg. 15

2
industrial şi agricol”2. Astfel expoziţia universală de la Paris a readus în
prim plan vechea idee, inaugurată Rue de nations, care fusese experimentată
pentru prima dată la expoziţia din 1878. Fiecare ţară participantă îşi avea un
pavilion pe o stradă din oraşul gazdă, în felul acesta oraşul se transforma
într-o veritabilă expoziţie universală, oferind o panoramă pitorească asupra
naţiunilor participante3.
Prima participare românească la o expoziţie internaţională s-a
înregistrat în anu 1851, de la Londra. Moldova trimite sub pavilion otoman
cîteva exponate pentru a fi expuse. Acestea nu aveau locul de provenienţă
indicat. Alături de exponatele agricole au fost trimise şi cîteva tipăruturi şi
litografii: Harta generală a Moldovii, cu învecinatele ţări,
Transilvania,Bucovina, Basarabia, după cele mai nouă isvoare, o litografie
reprezentînd un subiect din istoria Moldovei, un Atlas lingvistic, Descrierea
Moldovei (Dimitrie Cantemir – ed. A II-a, Iaşi, Tipografia frncezo-română,
1851) etc. În 1862, după unire guvernul român a încercat să obţină prin
agentul său de la Londra Vasile Alecsandri, un pavilion separat de cel
otoman, deoarece românia se afla âncă sub suzeranitate otomană. Turcii au
protestat, Anglia a refuzat să dea curs favorabil cereri românilor. La
expoziţia de la Paris, 1865, românilor li se acordă un pavilion separat de cel
al turcilor, împreună cu Serbia primind un spaţiu de 405 metri pătraţi. A fost
angajat un arhitect francez, Ambroise Baudry, care urma să se ocupe
pavilionul românesc. Alexandu Odobescu şeful comisiei care se ocupase de
această expoziţie spunea într-un memoriu:
„Această expoziţie fiind mai mult o adunare de specimene a
productelor de toto felul, atît ale naturii cît şi ale geniului omenesc,
nu este ţară pe pămînt, care să u-şi găsească într-însa un loc potrivit;
se înţelege dar, că România, aşa bogată în producte naturale, aşa
originală în geniul său naţional, moştenit şi păstrat cu sfinţenie de la
colonii Romani ai Daciei, ea, România zicem, va atrage asupră-şi o
atenţie particulară printre statele europene(…) Este cu neputinţă ca
România să nu partciipe şi ea, pe cît îi va sta în putere, la decorarea
acelui lăcaşu al geniului omenesc, unde toate naţiunile vor aduce, pe
lîngă avuţiile lor materiale, toate productele imaginaţiunii şi gustului
lor. Şi aici nu trebue să ne speriem de sărăcia sau goliciunea
noastră; România âşi are şi dînsa tezaurele sale artistice; poporul
nostru poartă unul din costumele cele mai graţioase; arta picturii a
început să înflorească la noi”4.

2
Idem, op cit, pg 17
3
Idem, op cit, pg 19

3
 Urmau şi nişte recomandări pentru următoarea expoziţie universală,
cea din 1867. Printre altele li se sugera ca în acte să apară titulatura de
România în locul celei de Principatele Unite. Apoi mai era şi succesul
pavilionului separat de puterea suzerană. După căderea lui Cuza, 1866,
urmează o perioadă în care participarea Românilor la expoziţia de la Paris
este pusă sub semnul întrebării, dar sub guvernul prezidat de Ion Ghica,
procesul este reluat sub coordonarea aceluiaşi Odobescu. La Paris au
participat 1 046 de expozanţi, Odobescu cerînd prefecţilor exponate din toate
colţurile ţării pentru a contura cît mai bine diversitatea şi bogăţia spaţiului
românesc5.
Participarea României la Expoziţia universală de la Paris punea în
discuţie conceptul de specific românesc, „constituit dintr-un amestec de
latinitate şi ruralism”6. România era descrisă ca o insulă de latinitate, în
mijlocul slavilor. Astfel se insinua ideea că România aparţinea vestului prin
limba şi cultura sa, dar asemenea unei cetăţi, vechi stereotip cultural
românesc, se prezenta occidentalilor ca o cetate asediată atît de către slavi cît
şi de otomani. Ţăranii erau prezentaţi, în acest context latin, ca moştenitorii
de drept ai latinităţii astfel încercîndu-se să se pună în circulaţie „imaginea
mitică a unei culturi naturale, a unei viaţi inocente şi a unui spaţiu al
fericirii autentice”, ţăranul devenind în viziunea vremii „depozitarul unic al
autenticităţii şi al naturaleţii originare”7. Pentru a susţine acest demers
propagandistic Odobescu a dorit să ridice pe Champ-de-Mars o fermă
ţărănească, da acest lucru nu a fost posibil, totuşi schemele au fost expuse8.
Ţăranii românii erau prezentaţi în Notice sur la Roumanie (1867) scrisă de
Odobescu special pentru Expoziţia universală de la Paris, ca nişte cetăţeni
sobri şi harnici, care rareori beau vin, iar obiceiurile alimentare ale acestora
aproape că excludeau carnea, alimentaţia lor de bază fiind legumele,
lactatele şi mămăliga. Îmbrăcămintea ţăranilor era utilizată de către autori în
sprijinul afirmaţiei ideologice oficiale că noi aparţinem latinităţii mai mult
decît orientului sau balcanilor, că noi, de fapt suntem mai apropiaţi de
occident. Tot în sprijinul latinităţii erau aduse şi petrecerile românilor (hora,
mocăncuţa, căluşarii etc) care şi-ar fi avut originile în tradiţia romană, aşa
4
Apud Laurenţi Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, ed. Meridian, Bucureşti, 2001, pg. 26, în Victor
Slăvescu, Alexandru Odobescu la Expoziţia de la Paris, pp 404-405, Memoriu asupra Expoziţiunii
Universale din Paris dela 1867.
5
Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, ed. Meridian, Bucureşti, 2001, pg 26 şi urm.
6
Idem, op cit, pg 36-37
7
Idem, op cit, pg 42
8
„Era vorba de o casă cu temelie de piatră, construită din cărămidă, precum şi de alte facilităţi
gospodăreşti legate de viaţa producătoilor agricoli…casa avea prispă şi cinci încăperi: două pentru locuit,
o cămară, o băcănie şi, în fine, alta care adăspostea douî războaie de ţesut”, Laurenţiu Vlad, Imagini ale
identităţii naţionale, ed. Meridian, Bucureşti, 2001, pg 42.

4
cum haiducii din baladele epice îşi găseau precursorii în acei outlaws din
Scoţia medievală9.

„Ideea originii latine, sugerată de o serie de vestigii romane, expuse

la Galeria Histoire du Travail, marcau continuitatea unei civilizaşii
ilustre într-un spaţiu teritorial şi confesional naţionalizat”10.

Această influenţă latinistă s-a materializat prin intensificarea studiilor

istorice şi folclorice, din cauza presiunei ideologice. La Expoziţiile
universale românii au avut toată libertatea în a concepe un trecut idilic,
„care avea în prim plan Dacia lui Traian, moment de evidentă preeminenţă
culturală europeană, deci de apartenţă la Europa”11.

Inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare, opera a sculptorului francez

Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc
la Iasi, la 5/17 iunie 1883 în fata Palatului Administrativ. La solemnitate
aveau sa participe Regele Carol I, ministri ai Guvernului condus de I.C.
Bratianu, senatori si deputati, precum si reprezentanti diplomatici ai
Puterilor europene . Cu aceasta ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar
cu dragoste si admiratie pe eroul Moldovei care este fala si podoaba
românilor si care, împreuna cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor
noastre, redesteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie
1883, municipalitatea ieseana a oferit un banchet în sala Teatrului National,
banchet în cadrul caruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului
conservator Petre Gradisteanu si care avea sa stârneasca o adevarata furtuna
diplomatica. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile
rostite, amintind ca Petre Gradisteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania si
Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regala12 .
Aici avem un alt simbol naţional care este “promovat” în sprijinul
unităţii naţionale sau mai cinstit pentru a susţine o anumită ideologie. Ceea
ce este interesant este că această confiscare a statuii lui Stefan cel Mare şi
transformarea ei într-un symbol al luptei românilor pentru unitatea naţională
a debutat tocmai cu undemers care avea în centru statuia lui Ştefan cel Mare
ca simbol al identităţii Moldovei, în sprijinul partidei separatiste.

9
Idem, op cit, pg 44
10
Idem, op cit, pg 44
11
Idem, op cit, pg 45
12
http://foaienationala.ro/inaugurarea-statuii-lui-stefan-cel-mare-la-iasi-1883

5
 Operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet13, monumentul îl
înfăţişa pe domnitor aşezat în şa, pe un cal semeţ, în fruntea oştilor sale. Pe
laturile principale ale piedestalului de marmură, deasupra căruia se află calul
şi călăreţul turnaţi în bronz, sunt două altoreliefuri cu scene din marile bătălii
purtate de victorioasa armată moldoveană. Statuia lui Ştefan cel Mare de la
Iaşi are o înălţime de 4, 5 metri şi este confecţionată din bronz, domnitorul
fiind însă înfăţişat cu o barbă stufoasă şi având pe cap o coroană… catolică.
Neexistând niciodată un model autentic al coroanei Moldovei, sculptorul
francez a folosit pentru statuia de la Iaşi un model de coroană catolică, acest
fapt stârnind ulterior grave contradicţii.
Ideea ridicării unei statui marelui voievod al Moldovei se naşte în
jurul anului 1856, din dorinţa caimacamului Theodor Balş de a se opune
unirii principatelor. El spera astfel, că prin exacerbarea naţionalismului
local, de principat moldav, să creeze din Ştefan cel Mare un simbol al
trăiniciei şi puterii principatului, care ar fi demonstrat inutilitatea unirii cu
Ţara Românească. În acest scop, el a numit o comisie formată din spătarul
Mihai Cantacuzino, postelnicul Gheorghe Asachi şi postelnicul Nicolae
Istrati, care a început o campanie de strângere de fonduri. Gheorghe asachi
schiţează un portret după descrierea făcută de către Grigore Ureche în
Letopiseţul |ării Moldovei şi pe portretul lui Ştefan cel Mare de la Biserica
Bădeuţi (biserică ctitorită de Ştefan cel Mare şi demolată de către austro-
ungari în primul război mondial). Barba lui Ştefan de la Bădeuţi a apărut
însă după restaurarea picturii originale, pictorii secolului al XIX-lea
adăugându-i voievodului barbă, aceasta fiind la modă în acele timpuri.
Abia în anul 1871, când la Mănăstirea Putna a avut loc o mare
sărbătoare panromânească - la care au luat parte peste 3.000 de români -, s-
au reluat discuţiile referitoare la monument. După Războiul de
Independenţă, s-a deschis chiar o listă de subscripţie publică naţională din
iniţiativa unui grup de patrioţi inimoşi precum: Vasile Alecsandri, Nicolae
Gane, Iacob Negruzzi, Scarlat Pastia şi Alexandru Stamatopol. S-au adunat
135.000 de franci. În anul 1879 s-a înaintat comanda sculptorului francez
Emmanuel Frémiet (n.1824 – d.1910), un artist în mare vogă în Parisul
acelor vremi. Documentaţia prezentată sculptorului era însă cea executată de
13
Emmanuel Frémiet (1824 – 1910) s-a născut la Paris, unchiul său fiind sculptorul François Rude, care i-a
insuflat pasiunea pentru artă. Printre opere sale de referinţă se numără: Ours blessé (Urşii rănit), Pan et les
oursons (Pan şi ursuleţii), Gorille enlevant une femme (Gorilă ridicând o femeie), L'Orang-outang
étranglant un sauvage de Bornéo (Urangutan sugrumând un sălbatic din Borneo), Saint Michel terrassant le
Dragon (Sfântul Mihail doborând dragonul). Poate cele mai cunoscute realizări ale sale sunt soclul Fântânii
Observatorului şi statuia ecvastră a Ioanei D`Arc, de la Paris. Fremiet a fost membru al Academiei de Arte
Frumoase.

6
postelnicul Gheorghe Asachi. Prin anul 1881, după anumite cercetări la
monumentele istorice din nordul Moldovei, marele cărturar Melchisedec
Ştefănescu (1823-1892), episcop al Dunării de Jos (1864-1879), apoi al
Romanului (1879-1892), autor a numeroase manuscrise didactice şi mai ales
a unor lucrări de istorie pe baza cărora a fost ales membru activ al
Academiei Române, a descoperit la Mitropolia din Cernăuţi,
Tetraevanghelul de la Mănăstirea Humor, din anul 1473. Pe una din filele
celebrei cărţi a descoperit o miniatură de o rară frumuseţe care înfăţişa pe
Maica Domnului cu pruncul Iisus, având în partea de jos, în genunchi pe
Ştefan cel Mare, oferindu-i cu pioşenie darul său de inima, Tetraevanghelul.
Până atunci, chipul lui Ştefan cel Mare era „cunoscut” doar din litografia
fantezistă a lui Gheorghe Asachi, executată, mai ales, după tabloul votiv al
bisericii din Bădeuţi. Melchisedec a început campania pentru recunoaşterea
portretului oficial a lui Ştefan cel Mare, cel cu mustaţă.
La 5 iulie 1883 (5 iulie 1504 era ziua înmormântării marelui
domnitor!) a avut loc la Iaşi o festivitate deosebită. În prezenţa regelui Carol
se dezvelea de către patru plăieşi, în salvele a 21 de tunuri, monumentul din
bronz ridicat prin subscripţie publică. Monumentul ni-l înfăţişează pe
domnitor aşezat în şa, aşa cum va fi stat, desigur, în fruntea oştilor sale pe
care le conducea la victorie. Pe lateral, stânga şi dreapta, se află doua
altoreliefuri14 în bronz, reprezentând, unul, lupta de la Dumbrava Roşie
din1497 şi altul lupta de la Valea Albă din 1476. La timpul respectiv, din
capturile războiului de Independenţă de la 1877-1878, monumentul fusese
flancat cu doua tunuri de câmp Krupp. Pentru această festivitate Mihai
Eminescu a scris celebra sa „Doină” în care este evocat Ştefan cel Mare
("De la Nistru pân' la Tisa...."), La ceremonie au participat peste 30.000 de
oameni.
Mihai Eminescu, prezent la dezvelirea statuii şi-a exprimat şi el
dezamăgirea cauzată de faptul că voievodul aflat pe soclu nu semăna cu
Ştefan cel Mare. Iorga sau Eminescu nu a fost singurii dezamăgiţi de faptul
că statuia nu îl înfăţişează pe adevăratul Ştefan cel Mare. Cel mai dezamăgit
a fost episcopul Melchisedec. Încă din anul 1881, întors dintr-o călătorie în
Bucovina, episcopul Romanului a sesizat Academia Română despre grava
eroare care era pe cale să se petreacă la Iaşi. Episcopul a făcut în 1883 chiar
o interpelare în Parlamentul României cerând corectarea mistificării, adică…
raderea bărbii lui Ştefan15.

14
În italiană alto relievo, însemnând „relief înalt”, se numeşte o lucrare de sculptură, în relief faţă de
suprafaţa de fundal de care ţine sau pe care a fost aplicată. Prezintă ieşire în volum mare faţă de fundal
15
www.isciv.ro/Cele-mai-citite/barba-lui-stefan-cel-mare

7
 Exemplu acesta este exemplar, pentru că ilustrează o anumită tendinţă
propangadistică, în care un simbol este utilizat de către ideologi pentru a-şi
atinge obiectivul indiferent dacă acesta corespunde sau nu unei realităţi
istorice. Avem de-a face cu reinterpretare unui simbol în funcţie de actorii
implicaţi în proces şi de interesele lor.

Bibliografie:
Laurenţiu Vlad, Imagini ale identităţii naţionale, ed. Meridian,
Bucureşti, 2001
Laurenţi Vlad, Propagandă şi identitate, ed, CRIS, 2001.