Între nevoia extremă de locuinţă şi lipsa unei locuinţe adecvate

În timp ce conceptul “vechi” de sărăcie face referire la lipsa venitului, la

vulnerabilitate pe piaţa forţei de muncă, la programe universaliste si contributorii care sa
asigure bunăstare tuturor participanţilor la sistem, conceptul “nou” de sărăcie este
considerat multidimensional, reunind mai multe deprivări care afectează nu numai clasica
pătură săracă ci pătrunde în toate clasele sociale. “Noua” sărăcie este privită ca rezultat al
schimbărilor structurale, ca o proliferare de nevoi specifice şi, în consecinţă, ca o cerere
de diferite categorii de sevicii. Totul se desfăşoară într-un spaţiu al conflictelor: cei care
au loc de muncă împotriva celor fără loc de muncă, dominanţi etnici împotriva
minoritarilor, cei educaţi împotriva celor fara şcoala, cei care au familie împotriva celor
singuri, cei care au locuinţă/proprietari de locuinţă împotriva celor fără locuinţă/chiriaşi
ş.a.
Dacă ne referim doar la absenţa locuinţei sau la precaritatea condiţiilor de locuit,
în contextul larg al “noii” sărăcii, trebuie precizat ca aceste fenomene fac parte dintr-un
şir lung de de excluderi sociale, o acumulare de greutăţi şi deprivări. Evenimentele se
înlănţuiesc într-o aşa numită spirală a dependenţei. În consecinţă, devine mai important să
purcedem la analiză evidenţiind procesul, mecanismul de dezagregare socială prin care se
leagă evenimentele şi situaţiile în interiorul diferitelor grupuri sociale în sărăcie decât să
începem prin a construii categorii şi tipologii ale fenomenelor.
Cel fără locuinţă sau cel care trăieşte în locuinţe sub un anumit standard se află
într-un mediu de vulnerabilitate socială: criza locurilor de muncă, transformări structurale
ale familiei, incoerenţa cadrului legislativ ş.a. şi este produsul acţiunii corelate a acestor
factori. Astfel, undeva pe parcursul lanţului de fenomene sociale mai mult sau mai puţin
caracteristice perioadei de tranziţie pe care o traversăm apare excluderea de la locuire
definită prin latura economică (absenţa oricărui fel de locuinţă, adapost, absenţa
mijloacelor de a cumpăra o locuinţă, dotările necorespunzătoare, acumularea datoriilor la
utilitătile publice) şi prin latura sa psihologică şi socială (locuinţe inadecvate:
supraaglomerare, lipsa intimitaţii; căsătorii neoficiale şi abandonul mamei şi a copiilor de
către partener respectiv părinte; pericolul evacuarilor din locuinţe închiriate, din case
naţionalizate)
 Cercul nu se închide odată cu pierderea locuinţei sau cu problemele care apar ca
urmare a precarităţii locuinţei. Aspectul teritorial al sărăciei, determinat de prezenţa
săracilor în locurile publice precum şi concentrarea rezidenţială a acestora (cartierele şi
periferiile cu locuinţe inadecvate) generează procese negative de segregare, izolare
spaţială, creşterea riscului de zonă.
În concluzie –spirala dependenţei + cultura săraciei
În demersul nostru de identificare a tipurilor de săraci asociate cu satisfacerea
nevoii de locuinţă se impun cîteva delimitări conceptuale.
Formularea unor politici de prevenire sau combatere a sărăciei necesită stabilirea
populaţiei ţintă, în cazul de faţă stabilirea celor care se află în situaţie de nesatisfacere a
nevoii de locuinţă.
În opinia unor autori din domeniu (Daly, 1996; Burrows,1997), definirea nevoii de
locuinţă se poate realiza din perspectiva unui continuum ce are în vedere durata şi gradul
de vulnerabilitate al celor în nevoie. Aspectul cronic al fenomenului este reprezentat de
persoanele fără nici un adăpost pe o durată îndelungată, regăsind la mijlocul acestei axe
persoanele aflate periodic sau temporar fără o locuinţă, iar la celălalt capăt persoanele în
situaţie de risc.
O altă delimitare conceptuală utilă este aceea între fenomenul vizibil al nevoii de locuinţă
şi cel ascuns, cel din urmă asociat în principal cu probleme de supraaglomerare a
locuinţelor, cu probleme legate de calitatea locuinţelor, a dotărilor acestora.
Considerînd utile cele de mai sus vom grupa analiza noastră pe două categorii şi anume:
a) Fenomenul vizibil al nevoii de locuinţă sau expresia extremă a excluderii de la
locuire. Vom avea în vedere persoanele lipsite total de adăpost şi cele aflate în
adăposturi temporare.
b) Fenomenul ascuns al nevoii de locuinţă sau expresia excluderii de la o locuinţă
adecvată. Ne vom referi aici la persoanele care ocupă o locuinţă sub o formă sau
alta şi vom analiza aspecte precum supraaglomerarea, standardele de locuire,
insecuritatea locuinţei ca rezultat al datoriilor acumulate la întreţinere dar şi ca
rezultat al lipsei unor măsuri adecvate de protecţie a chiriaşilor.
 Explicaţiile privind cauzele fenomenului lipsei unui adăpost/a unei locuinţe sînt
importante pentru conturarea eventualelor remedii, intervenţii ce pot fi efectuate.
Se disting pe de o parte explicaţii structurale care iau în considerare în principal factorii
socio-economici. Acestea sînt explicaţii în care responsabilitatea individuală este
diminuată, iar soluţiile trebuie căutate cu prioritate în sfera furnizării bunăstării, a
accesului la anumite beneficii. Pe de altă parte se disting explicaţiile ce accentuează
responsabilitatea indivizilor şi cuprind aspecte precum alcoolismul, vagabondajul
(explicaţii prin blamarea victimei) sau eşecul personal, inadaptarea, etc. Toate acestea din
urmă sînt deseori numite explicaţii individuale, iar soluţiile ar putea fi găsite în
asistenţă/terapie individuală, tratamente psihiatrice. (G. Daly, 1996).
Ceea ce am urmărit în analiza efectuată a fost să mergem dincolo de anumite stereotipuri
legate de persoanele/familiile fără adăpost şi să urmărim percepţia actorilor implicaţi, atît
cei care lucrează cu cei fără adăpost, cît şi a celor excluşi total de la o locuinţă.
Ca un preambul trebuie menţionat că fenomenul lipsei unui adăpost afectează o populaţie
destul de eterogenă, iar cauzele par a fi mai degrabă sistemice decît personale, totul
desfăşurîndu-se într-un cerc al interdependenţelor.
Util în acest demers de construire a unui portret al celor care au traversat sau
traverseaza experienţa absenţei unei locuinţe este punctul de vedere al celor care lucrează
cu astfel de persoane, staff-ul din cadrul Asociaţiei Casa Ioana, Se face unanim o
distincţie între:
• cei care şi-au petrecut o perioadă importantă din viaţă pe stradă şi, de multe ori, au un
comportament de respingere a constrângerilor si regulilor impuse de cadrul organizat
al azilului “Unii pur şi simplu spun: “Eu mă descurc pe stradă” dar câteodată vor
doar să vină în concediu, să fie mai fără griji (…). Se mai refac acolo un pic şi
pleacă iarăşi înapoi pe stradă” (Petrică Simion, asistent social la Asociaţia Casa
Ioana). În această categorie se încadrează cei care nu şi-au propus niciodată şi nici nu
vor să muncească, copiii care îşi părăsesc părinţii care abuzeză de ei, alcoolicii
cronici. Acest stil de viaţă este interpretat ca o opţiune pentru libertatea absolută:
“Este o comoditate, sa ştiţi, sunt avantaje în viaţa asta pe stradă. Nici o viaţă nu cred
că este aşa lipsită de griji ca asta! Nu ai absolut nici o responsabilitate, poţi să
dormi până la prânz, poţi să faci ce vrei la orice oră, nu te întreabă nimeni…să
 umbli cum vrei…e o libertate aproape absolută. Şi cred că pentru această libertate
unii aleg să trăiască pe stradă” (idem)
• şi cei care printr-o împrejurare nefericită şi-au pierdut locuinţa relativ de curând.
Persoanele din această categorie provin, în general, “din domeniul muncilor manuale
(…) dintr-o familie destrămată” (Ian Tilling, Preşedinte şi Director Executiv al
Asociaţiei Casa Ioana), victime ale violenţei domestice, persoane în vârstă care “nu-
şi mai pot permite locuinţa în care stăteau şi nu au nici o familie la care să ceară
sprijin”(idem). Această a doua categorie este şi cea mai susceptibilă de a fi
recuperată, “(…) cea mai receptivă şi cea mai bună de lucrat cu ea. Oamenii care nu
au stat mult pe stradă nu vor să stea pe stradă, vor să facă ceva, vor să muncească,
vor sa-şi găsească o gazdă, vor să iasă din situaţie.” (Petrică Simion, asistent social
la Asociaţia Casa Ioana) – tinerii caută un loc de muncă prin care să-şi asigure
venituri care să le acopere cheltuielile de chirie, utilităţi şi trai în general iar vârstnicii
aşteaptă un loc în caminele spital.
Experienţa acestei instituţii este legată în principal de 3 categorii mari de benficiari ai
Programului Acasă: adulţi fără adăpost, bătrîni fără adăpost, femei aflate în dificultate şi
copiii acestora; la aceştia se adaugă un segment restrîns de tineri. Explicaţiile privind
lipsa unui adăpost includ variabile precum educaţie, ocupaţie, şomaj, cheltuieli mari
privind locuinţa, divorţ şi în general distrugerea relaţiilor familiale, violenţă domestică,
sărăcia şi lipsa locuinţelor, legislaţia existentă variabile între care există o relaţie de
multiple cauzalităţi şi efecte.
Educaţia, care tinde să fie mai puţin ridicată în rîndul persoanelor fără adăpost implică o
ocupare a forţei de muncă mai ridicată în domeniul ocupaţiilor manuale care nu sînt
foarte sigure din punct de vedere al contractelor de angajare şi al perioadelor acestora.
Astfel, riscul de a se afla în şomaj creşte şi odată cu aceasta imposibilitatea menţinerii
locuinţei existente sau a accesului la o locuinţă în lipsa existenţei acesteia.
În privinţa persoanelor mai în vîrstă o explicaţie comună este legată de cheltuielile mari
cu locuinţa raportate la veniturile acestora. Este de menţionat că în cazul celor care deţin
o locuinţă în proprietate şi care sub presiunea acţionării în judecată de către asociaţiile de
proprietari pentru acumulare de datorii la cheltuielile comune îşi vînd locuinţele pentru a
face faţă acestor cheltuieli se întîlneşte o situaţie paradoxală. O eventuală încercare de a
apela la sistemul de locuinţe sociale, deci la un sistem de locuinţe mai ieftine pentru
veniturile lor, este îngrădită prin legislaţie care prevede: „nu pot beneficia de locuinţe
sociale potrivit legii, persoanele sau familiie care au înstrăinat o locuinţă după data de 1
ianuarie 1990.” (Legea Locuinţei Nr. 114/1996 republicată, Art. 48, lit. b)
Distrugerea relaţiilor de familie este considerată una din cauzele principale pentru
pierderea locuinţei. Acestea se realizează fie sub forma divorţului menţionat ca poate cea
mai frecventă situaţie în rîndul bărbaţilor care părăsesc locuinţa în favoarea soţiei şi a
copiilor, fie prin distrugerea căsătoriilor nelegalizate situaţie întîlnită în special la femei.
„Femeile care ajung la noi ori n-au avut niciodată locuinţă şi au locuit cu soţii lor sau
cu concubinii, pentru că se practică foarte mult concubinajul în sfera lor [...] După ce s-a
rupt căsătoria, fiind casa lui proprietate dinaintea căsătoriei ea a trebuit să plece. Sau o
altă categorie, care zic eu, importantă la femei, este a celor agresate sau victimele
violenţei.” (Petrică Simion, asistent social, Asociaţia Casa Ioana). Există şi o latură de
responsabilitate individuală în acest aspect în ciuda toleranţei sociale a situaţiei de
concubinaj; este vorba despre alegerea deliberată a unui statut marital care nu oferă
siguranţă persoanei respective.
Punînd în balanţă cele două tipuri de explicaţii asociate lipsei unui adăpost/locuinţe,
cauzele predominante par a fi mai degrabă din sfera celor structurale decît a celor
individuale. Sînt amintite ca şi cauze majore: „sărăcia asta generală în România şi lipsa
locuinţelor care sînt prea puţine [...] şi după aia, ici-colo... legea retrocedării caselor
naţionalizate” (Petrică Simion, asistent social, Asociaţia Casa Ioana).
Relevant pentru dezbaterile şi criticile privind cele două modele de explicaţie ni se pare
următorul pasaj dintr-un interviu:
„Oamenii spun sau tind să privească fenomenul ca şi cînd ei singuri s-ar fi adus în
această situaţie. OK. Dacă eşti un om de ştiinţă şansele tale de a fi exclus social sînt
minime; dacă nu ţi-ai terminat liceul şi ai o slujbă manuală nesigură şi te-ai căsătorit şi
ai copii relativ mici, şansele tale de a fi exclus social cresc foarte mult. Să vii şi să spui:
< ar fi trebuit să-ţi termini liceul!> ... Sînt o mulţime de persoane care n-au făcut-o! Şi nu
doar din vina lor: pot fi motive economice ale familiilor lor, pot fi deficienţe de învăţare.
Pot fi o mulţime de motive care împiedică pe cineva să facă asta. Şi în ceea ce priveşte
slujbele, nu toată lumea poate obţine cea mai bună slujbă existentă! Lipsa puterii. O
mare parte este muncă ocazională, este o slujbă temporară. Şi nu poţi învinovăţi
persoana pentru asta. Şi cu siguranţă nu poţi învinovăţi persoana pentru că a vrut să se
căsătorească sau că a vrut copii! Ar fi ridicol să o faci. Omul de ştiinţă ar putea spune:
< acesta a fost un comportament iresponsabil> . Bine durule! Acea persoană este
îndreptăţită să aibă o relaţie deplină şi să aibă o familie! Şi cred că ar fi destul de greşit
să spunem că a fost o iresponsabilitate. Întîlnesc oameni care au fost fără adăpost atîta
timp! Şi toate greutăţile vieţii pe stradă. Îţi poţi imagina, doar timp de 5 minute, viaţa pe
stradă ? Cum să fii curat? Dar igiena ta personală? Hainele... Cum să-ţi iei o slujbă?
Cum să-ţi faci chiar şi prieteni? Toate lucrurile astea... Să intri într-un magazin... Cum
să intri într-un magazin să cumperi ceva? < Vagabond! Bătrîn împuţit! > Eşti exclus în
totalitate din societate! Nimeni... nimeni în această lume nu şi-ar dori acest fel de
excludere! Ceea ce cred că răspunde prin respingerea ideii < şi-au făcut-o singuri> .
Nimeni întreg la minte n-ar vrea să stea pe sradă şi să fie exclus social. Nu e valid.” (Ian
Tilling, Preşedinte al Asociaţiei Casa Ioana)
Un alt aspect de luat în considerare se regăseşte în experienţele legate de instituţii, în
principal de casele de copii, putîndu-se vorbi de o dificultate accentuată a acestei
categorii de a accede la un loc de muncă şi apoi la o locuinţă.
Vorbeam anterior despre interdependenţele între variabile care creează înlănţuiri de
evenimente, spirale ale dependenţelor aflate în special în sfera socio-economicului.
Aceste „circuite” sînt întrerupte pe alocuri de explicaţii individuale sau de ceea ce unul
din subiecţii intervievaţi numeşte „normalitatea vieţii individului”. Într-un context în care
o mare parte a populaţiei se confruntă cu acelaşi gen de probleme: sărăcie, greutatea plăţii
cheltuielilor de locuinţă, retrocedări, divorţuri, etc cum de unii reuşesc să se descurce iar
alţii nu, cum de nu toţi ajung efectiv pe stradă? De aici ideea că este vorba şi de o
problemă individuală. „Un om normal are relaţii, are rude cu care să ţină legătura; pe
lîngă asta are prieteni [...] Nici unul nu cred că a fost scos peste noapte. Au fost
avertizaţi că trebuie să părăsească locuinţa. Şi ei n-au făcut nimic în timpul ăsta!”
(Petrică Simion, asistent social, Asociaţia Casa Ioana).
Explicaţii focusuri
Percepţia cauzelor lipsei unui adăpost chiar de către cei aflaţi în această situaţie pare să
penduleze destul de echilibrat între explicaţiile structurale şi cele individuale.
Bătrînii fac adeseori trimitere la trecutul familiei lor, la situaţia acesteia. Cauzele au
rădăcini îndepărtate precum: un tată care era cindva bogat, muncitor, care avea pămînt
agricol dar şi teren de casă şi care practic a pierdut tot odată cu naţionalizările din trecut;
sau din contră, o familie foarte săracă în care părinţii mor amîndoi la o vîrstă fragedă a
copiilor, educaţia şi evoluţia acestora fiind circumscrise unui mediu sărac, unui mediu
care te debusolează sau poate în termenii lui Oscar Lewis, evoluează într-o „cultură a
sărăciei”. „Eu am ramas de la etatea de 6 ani fara parinti. M-a dus la o matusa de-a
mea. Matusa cu 13 copii m-a tinut si pe mine pe langa ea catva anisori dupa care mi-a
zis “Fata mamii du-te si cauta si tu de lucru pe unde gasesti!” M-am dus si eu ba pe
colo, ba pe colo. Veneam seara si puneam capul jos. Cand m-am facut si eu de 14-15 ani
am plecat in oras 9…) M-am dus eu acolo, am gasit niste femei sarace, lucrau la
Constructu, m-au luat cu ele si am muncit cu ele ba la dus o caramida colo, ba la o
galeata de material. Cand m-am facut mai marisoara m-am casatorit, au aparut alte
probleme …” (M.P., beneficiar al Pogramului Acasă).
Tinerii plasează cauzele sărăciei şi ale absenţei locuinţei în particular în jurul
incapacităţii statului de a rezolva problemele economice cu care se confruntă populaţia:
salarii mici în raport cu preţul utilităţilor şi al chiriilor, ameninţarea cu şomajul şi
disponibilizarea, nesiguranţa financiară în cadrul “sistemului” muncii “la negru”citat
Petrică “(…) au tot fost păcaliţi de patronii ăştia care îi angajau; îi promitea marea cu
sarea şi după ce muncea lucrarea respectivă îi dădea ceva bani şi îi zicea că nu mai are
nevoie de el”sau clienţi T.C.“(…) azi ma duc la munca si poate sa-mi spuna dupa o ora
da-i drumul acasa. (…) a dat 2 insi afara astazi.”!!! Opţiunea prematură pentru
întemeierea unei familii pare a fi considerată un impediment în calea construirii unui
viitor mai sigur d.p.v. material. (?locuinţă proprietate personală)“Şi mai este o problemă
când te-ai însurat devreme, ţi-ai făcut o familie prea devreme, poate te-ai bazat pe ceva,
că ai avut ceva, dar cu timpul s-a distrus şi ai rămas …(…) Şi pentru mine e o chestie că
m-am însurat prea devreme, la 19 ani am avut băiat de 1 an, eram în aramată…acum
are 7 ani (…) acum tot cu ea sunt, n-am schimbat-o, de 12 ani sunt cu ea. Dar cred că a
fost cam devreme.” (N.D. beneficiar al Programului Acasă)
Indiferent de categoria de vârstă apar şi explicaţii individuale precum alcoolismul,
anturaje nefaste - “Eu cunosc unul, i-au murit părinţii, i-au lăsat averea, a avut banul
grămadă. Colo, colo, băutură, distracţie, maşini…La un moment dat s-a trezit că nu ştie
să facă nimic. …şi a ajuns la REBU vâslaş” (T.C. beneficiar al Programului Acasă), lipsa
chibzuinţei şi absenţa preocupării pentru a economisi – “Cum si-o face omul, cu mana
lui. Asta e lege, lege nescrisa.(…). Marea majoritate au cheltuit, daca au avut un ban l-
au cheltuit, l-au terminat si au ajuns in pregul saraciei. Eu ma uit la mine. Eu n-am
avut…sa fiu un om strangator. Eu daca I-am avut, I-am cheltuit, n-am tinut cont de bani.
(…) Am castigat, da. Si n-am tinut cont de asta si s-a dus. Am avut o casa, am avut (…),
s-au dus banii” (V. beneficiar al Programului Acasă)
Boala, handicapul fizic sunt considerate drept surse ale sărăciei, ale pierderii
locuinţei, ale izolării sociale (unii sunt abandonaţi de parteneri odată cu dobândirea
handicapului respectiv “ <…>am avut accidentul. Pe urma nu mai puteam sa mai lucrez.
Sotul s-a casatorit a doua oara. Si-a luat tot ce avut. Si la ora actuala traieste cu ea. <…
>” – M.P., beneficiar al Programului Acasă) şi nu în ultimul rând, pentru persoanele de
vârstă medie ale imposibilităţii de a câştiga mai mult pentru a putea acoperi costurile unei
chirii.

Date, interviuri
O analiză succintă pe fişele individuale ale persoanelor fără adăpost intervievate în cadrul
cercetării relevă urmatoarele:
Ultima locuinţă avută proprietate personală sau a partenerului/soţului şi a fost pierdută în
urma divorţului
Evacuarea din locuinţe pentru neplata datoriilor se întîlneşte la cei care locuiau cu chirie
în special la tineri
Neînţelegerile familiale şi violenţa este un motiv invocat în special de persoanele tinere
pînă în 35 ani şi se regăseşte asociată cu toate formele de proprietate.
De băgat crosstaburi? Tabel, date?
???????????
Ruxi

XXX) Date statistice

Cercetarea de faţă şi-a propus printre altele şi o analiză asupra persoanelor fără locuinţă
beneficiare ale serviciilor unui azil de noapte înfiinţat de Asociaţia Casa Ioana care oferă
începând din martie 1998 adăpost temporar persoanelor în vârsta fără adăpost, bărbaţilor
adulţi fără adăpost extinzîndu-şi serviciile începînd cu aprilie 2000 la femeile cu copii în
situaţii de dificultate.
Prezentăm în continuare o analiză comparativă între date socio-demografice din fişele
individuale realizate în cadrul terenului la prezentul studiu şi date din raportul Asociaţiei
Casa Ioana privind clienţii acesteia în anul 2000. Trebuie menţionat că opţiunea pentru
această comparaţie rezidă în lipsa unui număr suficient de mare de cazuri studiate în
cercetarea ICCV.
Autorii raportului asociaţiei estimează cam la 4000 cifra adulţilor care trăiesc pe
străzile Bucureştiului, pentru anul 2000, fără a se lua în calcul şi numărul celor care
trăiesc în condiţii improprii sau necorespunzătoare. Dificultatea privind exactitatea
estimării rezidă în faptul că în datele Comisiei Naţionale pentru Statistică persoanele fără
adăpost nu sunt menţionate; la aceasta se adaugă lipsa unor cercetări în domeniu precum
şi dificultatea de a maăsura acest fenomen.
Pentru România, în particular pentru Bucureşti, fenomenul vizibil al lipsei unui
adăpost este relativ nou. Scăderea ponderii industriei în economie, creşterea disparităţilor
regionale, schimbările economice şi globalizarea în general sînt procese care se asociază
cu diversele forme ale excluziunii sociale printre care şi excluderea de la locuire. Aceste
schimbări n-au ajuns încă la o maturitate în România nefavorizînd încă o incidenţă mare a
fenomenului.
Există opinii cum că anumite zone concentrează persoanele fără adăpost şi acestea
fiind cu precădere zonele cu trafic mare: gări, autogări, staţii de metrou, parcuri, pieţe,
biserici, cimitire, în faţa magazinelor.
 Raport Asociaţia Casa Sărăcie extremă, ICCV2 Sărăcie extremă, ICCV2
Ioana1 Homeless institutionalizat Homeless
Casa Ioana neinstitutionalizat
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Sex 75% 25% 12 pers 6 pers 11 pers 10 pers
Vîrsta 45 ani 40,4 ani 50,1667 51,1667 32,5 ani 32,45 ani
(medie) ani ani
1.Asociaţia Casa Ioana,(2000), Raport pe anul 2000. Pe parcursul anului 2000 au intrat în program 220
clienţi (55 femei şi 165 bărbaţi).Datele se referă la aceştia.
2.ICCV, Sărăcie extremă şi integrare socială, 2001. Numărul de fişe individuale:40 (18 subiecţi la Casa
Ioana: 12 bărbaţi şi 6 femei şi 22 subiecţi neinstituţionalizaţi: 11 bărbaţi şi 10 femei)
Este evidenta concentrarea fenomenului în categoria de sex bărbătesc şi vârsta
semnificativ mai crescută în această categorie.
Raport Asociaţia Casa Sărăcie extremă, Sărăcie extremă,
Ioana1 ICCV2 Homeless ICCV2
institutionalizat Homeless
Casa Ioana neinstitutionalizat
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Cauze ale absentei locuintei

Divorţ 29,6% - 1 pers - 2 pers -

Neînţelegeri şi
violenţă în 14,3% 28,6% 3 pers 2 pers 4 pers 5 pers
familie
Vînzarea casei 17,1% - 2 pers - 1 pers -
Înşelatorie 9,5% 23,8% 3 pers 1 pers
Evacuarea din
locuinţă datorită
datoriilor la - - 1 pers 1 pers
utilităţi publice 14,3% 14,3%
Evacuarea din 2 pers - - -
case naţionalizate
Părăsirea unei
instituţii de - - - - - 2 pers
ocrotire la 18 ani
A murit - - - 1 pers - 1 pers
partenerul
Blocul a fost
preluat de - - - - 1 pers -
 Primarie
Proprietarul a
renunţat să mai - - 1 pers 2 pers 1 pers 1 pers
ţina chiriaşi
1.Asociaţia Casa Ioana,(2000), Raport pe anul 2000. Pe parcursul anului 2000 au intrat în program 220
clienţi (55 femei şi 165 bărbaţi).Datele se referă la aceştia.
2.ICCV, Sărăcie extremă şi integrare socială, 2001. Numărul de fişe individuale:40 (18 subiecţi la Casa
Ioana: 12 bărbaţi şi 6 femei şi 22 subiecţi neinstituţionalizaţi: 11 bărbaţi şi 10 femei)

Este de remarcat că nici unul dintre subiecţii de sex feminin nu a menţionat cauza
divorţului, fapt care nu surprinde întrucât în majoritatea cazurilor soţul părăseşte caminul
în favoarea soţiei/partenerei şi a copiilor. Studiul calitativ surprinde şi categoria
persoanelor care ies din instituţiile de ocrotire şi ajung să locuiască pe stradă întrucât nu li
se asigură un loc de muncă sau o locuinţă.
Un foarte mare procent din persoanele fără locuinţă pierd legătura cu familia şi
prietenii şî, în consecinţă, pierd sprijinul şi ajutorul acestora
Raport Asociaţia Sărăcie extremă, Sărăcie extremă,
Casa Ioana1 ICCV2 Homeless ICCV2
instituţionalizat Homeless
Casa Ioana neinstituţionalizat
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Nu am pe nimeni pe care
să mă pot baza cînd am 45% 19% 10pers 3pers 6pers 2pers
nevoie
1.Asociaţia Casa Ioana,(2000), Raport pe anul 2000. Pe parcursul anului 2000 au intrat în program 220
clienţi (55 femei şi 165 bărbaţi).Datele se referă la aceştia.
2.ICCV, Sărăcie extremă şi integrare socială, 2001. Numărul de fişe individuale:40 (18 subiecţi la Casa
Ioana: 12 bărbaţi şi 6 femei şi 22 subiecţi neinstituţionalizaţi: 11 bărbaţi şi 10 femei)

În ceea ce priveşte găsirea unui loc de muncă permanent este mai deficitară pentru femei.
Veniturile femeilor sînt susceptibile de a fi mai scăzute decît ale bărbaţilor corelat cu
responsabilităţile ce ţin de gospodărie, reducîndu-se accesul acestora pe piaţa locurilor de
muncă. Una dintre soluţiile de supravieţuire găsite de către aceste persoane este
cerşetoria.
 Raport Asociaţia Casa Sărăcie extremă, ICCV2 Sărăcie extremă, ICCV2
Ioana1 Homeless instituţionalizat Homeless
Casa Ioana neinstituţionalizat
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
Cerşesc 33,6% 42,8% - - 8pers 6pers
1.Asociaţia Casa Ioana,(2000), Raport pe anul 2000. Pe parcursul anului 2000 au intrat în program 220
clienţi (55 femei şi 165 bărbaţi).Datele se referă la aceştia.
2.ICCV, Sărăcie extremă şi integrare socială, 2001. Numărul de fişe individuale:40 (18 subiecţi la Casa
Ioana: 12 bărbaţi şi 6 femei şi 22 subiecţi neinstituţionalizaţi: 11 bărbaţi şi 10 femei)

De asemenea este ştiut că fără acte de identitate este imposibil să se obţină un loc de
muncă legal, pensie sau alte beneficii. Este, însă, un lucru frecvent întâlnit pierderea
actelor importante în momentul în care îţi duci viaţa pe străzi. Adiţional, fără acte de
identitate aceste persoane nu pot beneficia de mese la cantinele sociale, special înfiinţate
pentru cei săraci.
Raport Asociaţia Sărăcie extremă, Sărăcie extremă,
Casa Ioana1 ICCV2 Homeless ICCV2
institutionalizat Homeless
Casa Ioana neinstitutionalizat
Barbati Femei Barbati Femei Barbati Femei
Nu au acte de identitate 64,2% 66,7% 5pers 1pers 2pers 5pers
1.Asociaţia Casa Ioana,(2000), Raport pe anul 2000. Pe parcursul anului 2000 au intrat în program 220
clienţi (55 femei şi 165 bărbaţi).Datele se referă la aceştia.
2.ICCV, Sărăcie extremă şi integrare socială, 2001. Numărul de fişe individuale:40 (18 subiecti la Casa
Ioana: 12 bărbaţi şi 6 femei şi 22 subiecţi neinstituţionalizaţi: 11 bărbaţi şi 10 femei)