Proiect „Introducere în sistemul mass-media”

Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de Litere, specializarea

„Jurnalism”, Anul I

„Efectul de agendă”
- noțiuni teoretice
- eseu explicativ
- aplicații

Conf.dr. Ana Maria Munteanu Realizat de

Asist.drd. Mariana Tocia Paul Greavu

1
 Efectul de agendă – noțiuni teoretice

Primele studii consacrate influenţei mass-media porneau de la premisa că acestea

afectează în chip direct şi radical publicul şi că determină schimbarea rapidă a atitudinii
indivizilor în favoarea (sau în defavoarea) unei teme, a unei personalităţi sau a unei
grupări politice. Cercetările ulterioare au dovedit că mesajele presei nu ajung imediat la
indivizi, că ele nu pătrund în gândirea lor fără a întâmpina o rezistenţă critică şi că, în loc
să modifice atitudinile, din contră, solidifică şi confirmă convingerile preexistente.
După ce au descoperit că presa nu contribuie decisiv şi rapid la schimbarea
atitudinilor, cercetătorii, fără să renunţe să investigheze acest nivel al personalităţii
umane, au căutat alte zone în care influenţa mass-media ar putea fi semnificativă; astfel,
s-au oprit asupra unui alt teritoriu, acela al concepţiei individuale şi colective despre
lume. Ei au plecat de la premisa că oamenii se confruntă permanent cu realităţi şi
informaţii care le confirmă sau infirmă „imaginea” despre lume („world view”) general
acceptată de indivizi şi colectivitate. În societatea modernă, presa reprezintă mijlocul de
comunicare socială dominant, revărsând asupra indivizilor şi colectivităţilor un flux
permanent de date, fapte şi idei. O dată cu informaţiile transmise, jurnaliştii propun şi
semnificaţii, configurând o anumită „imagine” despre lume. De aici se poate deduce că
valorile, ierarhiile şi normele pe care presa le promovează, înţelesurile pe care ea le
sugerează ar putea influenţa modul de gândire şi „harta” cognitivă a indivizilor şi a
colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcţionează în calitate de
„creatoare de agendă”, de făuritoare de „ordine de zi”, de clasificări şi priorităţi pentru
indivizii care compun audienţa lor. Această ipoteză, lansată în 1972 de cercetătorii
americani M. McCombs şi D.L. Shaw, a căpătat numele de model al agendei („agenda
setting”). El a fost configurat în urma analizei asupra campaniei electorale prezidenţiale
din 1968; McCombs şi Shaw s-au oprit asupra localităţii Chapel Hill din statul Carolina
de Nord şi asupra alegătorilor care, înainte de campanie, nu susţineau nici unul dintre
candidaţi. Sociologii au intervievat 100 de asemenea „indecişi”, întrebându-i, între altele,
care sunt problemele majore cu care se confruntă naţiunea americană; apoi au trecut la
analizarea conţinutului mass-media din perioada campaniei electorale. Răspunsurile au
fost catalogate în 15 clase, iar acestea au fost împărţite în „probleme majore” şi
„probleme minore”. Comparând clasificarea oferită de presă cu cea furnizată de alegători,
McCombs şi Shaw au ajuns la rezultate foarte apropiate de o echivalenţă de tip 1 la 1.
Aceasta dovedea faptul că priorităţile fixate de mass-media au influenţat gândirea
alegătorilor, care au catalogat problemele (şi-au reaşezat „reprezentările politice”) în
funcţie de ierarhiile presei. Din dorinţa de a aprofunda investigaţiile iniţiale, cei doi
sociologi au urmărit, pe durata alegerilor prezidenţiale din 1972, clasificările alegătorilor
din Charlotte (Carolina de Nord), în iunie (înainte de convenţiile partidelor), în octombrie
(în plină campanie electorală) şi în noiembrie (după alegeri). Perspectiva temporală
oferită de această anchetă a arătat că agenda publică urmează agenda presei – altfel spus,
că există o relaţie de înlănţuire temporală (care ar putea fi interpretată şi ca una de tip
cauză – efect) între priorităţile stabilite de presă şi cele asumate de indivizi.

2
 Rezultatele acestei cercetări şi ale altor studii au format substanţa unei cărţi (D.L.
Shaw, M. McCombs, The Emergence of Political Issues:
The Agenda-Setting Function of the Press) apărute în 1977. Numeroase studii au
confirmat rezultatele lui McCombs şi Shaw. Datele obţinute conduc la configurarea unei
teorii globale, a cărei idee de bază este aceea că „presa, în chip voit sau nu, structurează
temele de interes şi dezbaterea publică. Un grup de lucru are întotdeauna o agendă, o listă
de teme ce urmează a fi dezbătute în ordinea descrescătoare a importanţei. În mod
normal, temele care nu figurează pe agendă nu sunt dezbătute. Modelul «agendei» arată
felul în care presa şi în mod special ştirile [...] au puterea de a focaliza atenţia publicului
asupra unei liste limitate de teme, ignorând, în schimb, altele. Drept rezultat, unele teme
sunt insistent dezbătute în spaţiul public, iar altele sunt ignorate” (Tim O’Sullivan, 1994,
p. 8). Sau, într-o formulare aproape aforistică: „Poate că presa nu are succes în a le spune
oamenilor ce să gândească, dar ea reuşeşte splendid în a le spune oamenilor despre ce să
gândească” (B. Cohen, apud R. Farrar, 1988, p. 442).
Teoria agendei ne permite să înţelegem două fenomene specifice funcţionării presei:
a) Atunci când mass-media prezintă anumite evenimente în mod intens (multe articole
sau emisiuni) şi generalizat (pe toate canalele specifice presei), publicul consideră că
acele evenimente sunt importante. Cititorii şi ascultătorii ştiu că în mediul înconjurător
se petrec zilnic mii şi mii de fapte, având ca eroi mii şi mii de oameni. De asemenea,
ei consideră că jurnaliştii sunt persoane competente şi responsabile. În consecinţă,
deduc că cele câteva fapte şi persoanele alese să constituie subiectul mesajelor mass-
-media sunt cu adevărat importante, deoarece ele nu pot reprezenta altceva decât
rezultatul unor analize şi evaluări făcute, în chip lucid, de reprezentanţii presei. De
fapt, cercetările arată că majoritatea criteriilor de valoare – newsworthiness – cu care
lucrează jurnaliştii se bazează pe logici de tip organizaţional şi pe evaluări ţinând de
priorităţile culturii profesionale, deci nu pe datele oferite de investigarea ştiinţifică a
fenomenelor sociale. Publicul acordă credit presei şi este convins că ceea ce i se oferă
ca subiecte de maxim interes reprezintă probleme importante şi semnificative pentru
viaţa naţiunii; Paul Lazarfeld şi Robert Merton au numit acest fenomen „funcţia de a
conferi status a mass-media”. În formularea lor: „Audienţele subscriu la credinţa
circulară că, dacă eşti cu adevărat important, atunci atragi atenţia presei, iar dacă eşti
în vizorul presei, atunci cu siguranţă că eşti cineva important” (P. Lazarfeld, R.K.
Merton, 1948, pp. 561-562). Conferind prestigiu şi legitimitate unor întâmplări,
persoane ori instituţii, presa validează (în ochii publicului) rolul şi importanţa acestora
şi le promovează ca „teme” majore în dezbaterea colectivă. Adeseori, această
„agendă” poate să fie în contradicţie cu situaţiile reale şi cu priorităţile concrete, aşa
cum au dovedit-o numeroase experienţe, uneori dureroase, precum campaniile de
presă în favoarea primului război mondial, campania anticomunistă a senatorului
McCarthy, campaniile antiimperialiste ale propagandei comuniste şi chiar prezentarea
în cod „revoluţionar” a evenimentelor româneşti din decembrie 1989 (vezi M. Coman,
1992, 1993).
b) Deoarece lucrează într-un mediu profesional marcat de mecanismele „concurenţei”,
jurnaliştii au tendinţa de a fi mai atenţi la ceea ce se petrece în celelalte publicaţii sau
posturi decât la ceea ce se petrece în lumea înconjurătoare. În consecinţă, de îndată ce
un ziar sau un program abordează un subiect ce pare generator de succes, toţi ceilalţi
jurnalişti se reped asupra temei respective. Acest fenomen a fost numit „pack

3
 journalism” – „jurnalismul de haită”. El este evident în cazul rememorat de Lincoln
Stephens; la fel, dacă urmărim cuvertura unor evenimente, precum războiul din Golf,
cazul sângelui contaminat din Franţa, povestea orfanilor şi a copiilor străzii din
România, procesul O.J. Simpson, scandalul Monica Lewinski etc., nu putem să nu
constatăm concentrarea tuturor forţelor presei asupra aceluiaşi subiect. Drept urmare,
în toate media (cotidiane, reviste, buletine de ştiri radio, jurnale de actualităţi şi
emisiuni speciale la TV) apar aceleaşi teme, aceleaşi istorii, aceiaşi protagonişti şi,
uneori, chiar aceleaşi idei. Bombardat din toate părţile cu aceleaşi mesaje, publicul
ajunge să creadă că presa transmite ceva cu adevărat important; în consecinţă, el îşi
modelează „reprezentările” despre lume sub presiunea „reprezentărilor” difuzate în
mass-media.
Numeroasele cercetări derulate de-a lungul anilor au confirmat corelaţia dintre
ordinea importanţei stabilită de presă şi clasificările cu care operează publicul expus la
mesajele presei. Modelul „agendei” nu depăşeşte însă această limită a „listelor” de
preferinţe; cu alte cuvinte, el nu pretinde că presa ar acţiona altfel (sau mai adânc) decât
prin fixarea ordinii de priorităţi: „Datele concrete arată că oamenii se gândesc la ceea ce
li s-a spus, dar nu că gândesc aşa cum li s-a spus” (McQuail, 1987, p. 275). Ca orice
teorie, clarificând anumite aspecte ale fenomenelor concrete, modelul „agendei”
generează totodată şi numeroase întrebări: există sau nu o relaţie cauzală, clară, indubi-
tabilă, între abordarea în presă a unor probleme şi asumarea lor ca teme personale de
reflecţie de către public? Cât de profundă este influenţa agendei stabilite de mass-media?
Acţionează ea la fel şi în afara perioadelor de campanie, deci de interes sporit faţă de
mesajele presei? Cât timp trebuie să treacă pentru ca agenda presei să fie interiorizată de
public?
Între încercările de a da un răspuns la aceste întrebări se cuvine să amintim două
studii: cel desfăşurat de H.G. Zucker în 1978 şi cel realizat de J.P. Wunter şi C.H. Eyal în
1980. Primul atrage atenţia asupra faptului că efectul de „agendă” acţionează în mod
diferit, în funcţie de tema aflată în dezbatere: dacă aceasta este una „îndepărtată” de viaţa
cotidiană a publicului şi relativ „neutră” (precum ecologia, criza energetică, drogurile
etc.), rolul presei în configurarea listei de priorităţi este deosebit de important (afirmaţie
ce trimite la modelul „dependenţei” discutat anterior). Dacă tema este „apropiată” şi
„sensibilă” (precum şomajul, costul vieţii, insecuritatea şi agresivitatea din marile oraşe
etc.), atunci presa joacă un rol minor în configurarea listelor de priorităţi. În terminologia
lui Zucker, temele „supărătoare” au o evoluţie aparte, în timp ce temele „nesupărătoare”
confirmă teza „efectului de agendă”. Aceasta înseamnă că în problemele vitale oamenii
depind mai mult de factorii extra-mediatici (relaţii interpersonale, cod cultural, context
socio-economic, predispoziţii afective), în timp ce în problemele generale, care nu îi
afectează direct, ei se lasă conduşi de „reprezentările” distribuite prin mass-media.
Cercetările lui Winter şi Eyal au vizat perioada de timp („time span”) necesară trecerii
unei teme din agenda presei în agenda publică. Analizând articolele consacrate
drepturilor civice din ziarul New York Times între 1954 şi 1974, în corelaţie cu sondajele
Gallup referitoare la atitudinea publicului faţă de aceeaşi problemă, au ajuns la
constatarea că cea mai strânsă corelaţie între cele două „agende” a fost de 4-6 săptămâni.
Ei au numit acest interval „perioada de efect optim”, arătând că el poate fi diferit de la o
dezbatere la alta. Ulterior (în 1981), G. Stone şi M. McCombs, investigând o listă mai
amplă de teme, au arătat că o perioadă de la 4-8 săptămâni până la 24 de săptămâni poate

4
fi necesară (în condiţiile unei prese obişnuite, nu de campanie) pentru impunerea unei
„agende” în conştiinţa publică. Chestiunea „perioadei de efect optim” este deosebit de
importantă pentru specialiştii în relaţii publice şi autorii de campanii promoţionale, care
trebuie să ştie cât timp le trebuie pentru a promova o temă din poziţia de subiect banal de
presă în aceea de prioritate a opiniei publice. Oricum, dimensiunea temporală inerentă
procesului de impunere a unei probleme ca temă principală a dezbaterilor sociale
dovedeşte că „efectul de agendă” nu este rezultatul unei transformări bruşte a conştiin-
ţelor, ci rodul unui proces lent, cumulativ (cu creşteri şi scăderi) de mobilizare a opiniilor
în jurul unei teme de interes general.
„Modelul agendei”, unul dintre cele mai importante constructe teoretice în dome-
niul comunicării de masă, conduce la câteva concluzii, cu impact major asupra activităţii
jurnaliştilor:
a) Presa exercită o influenţă lentă, afectând îndeosebi „reprezentările” publicului despre
lume, ierarhiile tematice (şi simbolice) prin care el analizează mediul ambiant şi
judecă istoria socială.
b) Priorităţile presei nu corespund întotdeauna cu priorităţile sociale. Frecvent, presa
prezintă şi impune ca teme majore aspecte marginale ale vieţii sociale, economice şi
politice; situaţii, procese, persoane şi chiar evenimente esenţiale, ignorate de presă,
riscă să fie ignorate şi de public; în schimb, este posibil ca unele chestiuni minore,
supradimensionate de discursul jurnaliştilor, să consume timpul şi energia publicului.
De aici se poate deduce că presa nu este şi nu poate fi o „oglindă a realităţii”, ci mai
degrabă „un reflector” care luminează mai tare unele zone, lăsând ca altele să rămână,
poate, prea întunecate.
c) Pentru că, prin activitatea sa, devine creatorul temelor de interes public, jurnalistul se
vede confruntat cu problemele grave ale responsabilităţii sociale. „Etichetele” pe care
le „lipeşte” unor anumite evenimente, felul cum prezintă o temă, cum ignoră alte teme,
cum descrie diferite personalităţi, totul poate declanşa, prin acumulare, efecte şi
contra-efecte imprevizibile. „Modelul agendei” atrage atenţia asupra răspunderii
morale a jurnalismului pentru fiecare cuvânt, fie el scris, rostit ori dublat de imagine:
deoarece defineşte realitatea pentru uzul unui public vast, el are datoria să ofere o
definiţie, care, chiar dacă nu poate fi niciodată perfect exactă, trebuie să fie, cel puţin,
corectă şi echilibrată.

5
 Efectul de agendă – eseu explicativ

Ipoteza testată pe campaniile electorale din SUA arată că mass-media nu este un

concept rigid, pasiv care nu participă în viața de zi cu zi. Presa este un agent activ
selectează, scoate în evidență sau distorsionează informația. Iși adaugă o notă personală
uneori și reușește sa influențeze masele, dar și politica.
Acest „efect de agendă” îl asemăn cu „fluxul în doi pași”, unde un lider de opinie
transmite și influențează grupul. Agenda presei influențează agenda publica, care o
urmează pe prima, formându-se astfel o relație strânsă. Este un concept bine pus la punct,
care se află în totală concordanță cu realitatea. Presa este asemenea unui căpitan al unui
vas aflat în derivă. Mateloții acționează la ordinele căpitanului nu constrânși de poziția
lor ierarhică inferioară, ci de convingerea că ordinele căpitanului sunt cele potrivite. Ei
sunt siguri că influența ordinelor superiorilor este una benefică asupra lor și a vasului.
Lumea este ca un vapor aflat în derviă, mulțimea este echipajul, iar presa este căpitanul.
Nu degeaba presa este socotită „A patra Putere în stat”. În ziua de azi, risc să afirm că are
o mai mare influență asupra oamenilor decât o are religia. Cine ne informează? Prin
intermediul cui omul simplu își exprimă ofurile? Cine poate influența gândirea maselor?
Există un singur răspuns la această întrebare... Presa.
Revenind la teoria lui McCombs și Shaw din 1972, două fenomene ale
funcționării presei ies în evidență, ele fiind de altfel fenomene întâlnite și în alte domenii.
Primul se referă la faptul că cei aflați în vizorul presei sunt considerați importanți, fie ca
ei chiar sunt sau nu. Dovadă a influenței majore a presei asupra maselor. Cel de-al doilea
fenomen este cunoscut sub numele de „jurnalism de haită”, în care este evidențiat faptul
că aceleași teme sunt abordate pe toate canalele media. Un subiect de succes este preluat
de majoritatea jurnaliștilor, facând din acest subiect ceva de amploare, iar publicul crede
cu stoicism ca este vorba de ceva important. Alt aspect care dovedește puterea de
influență a presei.
Mass-media a dovedit de-a lungul timpului că este cu adevărat o forță, fiind un
liant între putere și oamenii de rând. A influențat de nenumărate ori opinia publică cu
efecte mai mult sau mai puțin puternice, de la închiderea unei mici întreprinderi, până la
forțarea demisiei unui președinte de stat (Richard Nixon, 1974, cazul „Watergate”).
Influența ei decisivă trebuie canalizată pe trasee benefice pentru întreaga societate, astfel,
toată lumea va avea de câștigat. Nu trebuie uitat ca presa este forma de exprimare liberă
care duce la formarea opinie publice.

6
 Efectul de agendă – aplicații

Presa națională

1. Presa israeliană: Hosni Mubarak este pe moarte - articol

apărut în „Adevărul” pe data de 14.02.2011, ediția online.

Surse citate de almasryalyoum.com au menţionat că Mubarak şi familia sa ar fi

plecat joi spre staţiunea de la Marea Roşie imediat după discursul ţinut în faţa mulţimii în
care a anunţat că predă autoritatea executivă vicepreşedintelui Omar Suleiman. Acolo, i
s-ar fi făcut rău sâmbătă şi ar fi intrat în comă.
Mai multe zvonuri au circulat în ultimul timp potrivit cărora fostul preşedinte al
Egiptului ar fi leşinat de două ori în timpul înregistrării discursului său final, care a fost
difuzat joi seara.

Articolul informează și influențează întreaga opinie publică, acest lucru datorită

situației tensionate în care se află înca Egiptul, țară condusă timp de 30 de ani de Hosni
Mubarak, pe de o parte adulat, pe de o parte urât. Dacă știrea va fi verificată, va avea un
efect puternic asupra susținătorilor fostului președinte și nu numai

2. Super reportaj ProSport: Steaua propune doi portari

pentru marea performanţă! Ei sunt "Gulliverii" de la
Academie – reportaj apărut în cotidianul sportiv „Prosport” pe data de
28.01.2011.

Cu toate că fotbalul românesc suferă atunci când vine vorba de portari de calitate,
după Ciprian Tătăruşanu, Steaua propune alte două nume pentru marea performanţă:
Valentin Alexandru Cojocaru, în vârstă de 15 ani, şi Ionuţ Radu, care are 13 ani. Ei au
fost promovaţi deja la echipa a doua a clubului din Ghencea datorită calităţilor lor, dar şi
gabaritului impresionant pe care îl au la aceste vârste.
ProSport a mers în Ghencea şi a stat de vorbă cu cei mai promiţători portari care
cresc în Academia Stelei[...].

Reportajul prezintă doi tineri sportivi cu mari perspective, în viziunea

Prosport. Fiind un ziar cu un tiraj mare și extrem de apreciat, opinia publică
răspunde pozitiv la astfel de articole, chiar dacă nu a luat la cunoștință despre
calitățiile celor doi tineri portari.

7
 Editorialele sunt bune exemple de aplicare a „efectului de agendă”. Ele
reprezintă opinia presei în legătură cu un subiect. Genurile comentatice au o mare
influența asupra opniei publice. Iată câteva exemple:
3. Țara te vrea hoț! - pamflet din ziarul „Capital” din data de 14.02.2011

E mișto meseria de politician! Nu te plictisești niciodată. Dacă ai treabă, îți vezi

de treaba ta, nu te-ntreabă nimeni de ce nu ai fost prezent la serviciu. Dacă n-ai ce face,
poți veni cu inițiative legislative. Eventual, să le spunem romi țiganilor sau romilor,
țigani, nici nu mai știu care e varianta corectă.
De parcă asta ar fi problema noastră principală. Dacă se votează o treabă nasoală,
cum ar fi să lăsăm Justiția să-și facă datoria în cazul colegului Dan P., deputat, treaba e
doar un pic mai delicată. Dacă ești la putere, votezi împotrivă. Asta e, trebuie să-ți asumi
situația. Dacă ești în opoziție, nu votezi deloc. Apoi zici că ăia de la putere n-au vrut, tu i-
ai lăsat să facă ce vor.
Șpaga vine zilnic, nu e nevoie să aștepți ziua de salariu. Te duci la slujbă și pleci
„încărcat“. Sigur, uneori te mai fură colegii, dar se rezolvă dacă faci toate socotelile la
intervale de trei ore. Mai cotizezi la șefu’ (numit politic, evident) și gata. Viața e
frumoasă și viloiul ți se ridică fără emoții, mai simți cum trece timpul doar dacă ții
numărul partidelor de sex din biroul de serviciu. Mai apar probleme, eventual un control
de la București, anunțat din vreme pe firul scurt. Dar ce mare lucru, „dă-l în p... mea, zece
zile nu moare nimeni“ (am citat din stenogramele Dosarului vameșilor). În cazul în care,
Doamne ferește!, cazi victima unor uneltiri transpartinice, pierzi alegerile, te pui rău cu
cine nu trebuie sau cine știe ce grozăvie ți se întâmplă, intri pe mâna catifelată a Justiției.
E rău, dar nu și dacă-l cunoști pe dom’ Cătălin V., senator.
Dacă-l cunoșteai, de fapt, acum dumnealui e indisponibil pentru o perioadă
nedeterminată. Dar dânsul are avocați buni și, în plus, împotriva evidenței arătate de
martori și înregistrări, zice că „singurul meu partener e adevărul“. Era și judecătorul
Costi, dar nu-și mai aduce aminte, noroc cu stenogramele, că altfel uităm și noi. De fapt,
nici fără intervenția lui dom’ Cătălin nu e chiar rău. Marile dosare în care sunt implicați și
mai mari afaceriști (și politicieni în același timp) sunt blocate în tribunale pe termene
frumușele: 4 ani și 9 luni, primul în top, 4 ani și 5 luni, cel de pe locul cinci (am citat de
pe hotnews.ro). Păi nici nu-i mult, dacă ne raportăm la o viață de om.
În condițiile de mai sus, cine să-și mai piardă timpul cu relansarea economică? N-
avem timp de muncă, suntem cu toții prea ocupați cu făcut bani. Păi cum altfel, nu vedeți
că e criză?!
PS: Textul de față este un pamflet. Orice asemănare cu situații sau persoane reale
este pur întâmplătoare. România este o țară frumoasă și bogată, cu oameni harnici,
gospodari și cinstiți.

8
 4. King’s Facebook – editorial semnat „CTP” din „Gândul”, 13.02.2011

"Care a fost, în opinia dvs., cea mai bună Românie?", mă întreabă într-un interviu
dl. Costi Rogozanu. Cea din anii '70-'80, răspund fără să stau pe gânduri. Apoi, îmi dau
seama că alegerea mea nu e legată de starea economică sau politică a României, ci de
filmele pe care le-am văzut atunci şi de cărţile pe care le-am citit. Ridicol, mi se poate
replica, filmele puteai să le vezi şi la Viena sau în Abu Dhabi. Acolo e pentru tine ţara,
viaţa, în sala de cinema?
Uite că da. "Siberiada" văzută la Cinema Studio sau "Odiseea Spaţială 2001" la
Cinemateca "Iunion" n-ar fi lăsat în mine aceleaşi urme de dinozaur dacă le vedeam la
Viena în anii '90. Filmele m-au făcut întotdeauna să trăiesc mai intens decât viaţa. Era
greu să-mi şterg gustul sălciu, de hamburger mâncat cu punga de plastic cu tot, rămas
după ce am văzut "The Social Network" şi, mai ales, după ce am ascultat comentariile
entuziaste ale unor tineri. Pe urmă l-am văzut şi răsnominalizat la Oscar după ce a luat
patru Globuri de Aur.
Presupusa temă a filmului lui Fincher e cât se poate de actuală şi interesantă:
Facebook. Adică despre comunicare între fiinţele omeneşti. Numai că, din ce am văzut
eu, "The Social Network" e despre nimic. Cu nişte actori ale căror feţe, inclusiv cea a lui
Aisberg, sau cum l-o chema, le-am uitat a doua zi. Am mai scris, nu reiau argumentaţia;
pun doar o întrebare: cum se potriveşte artificialul, asocialul, superficialul "The Social
Network" cu cei două milioane de egipteni aduşi în stradă prin Facebook pentru a
răsturna o dictatură veche de 30 de ani?
Din tristeţea asta m-a scos tot un film. Tot despre comunicare. Subiectul lui nu e
la modă, e din adâncul secolului trecut, de pe vremea în care nu exista televizorul,
darmite calculatorul. Deşi se numeşte "King's Speech" - "Discursul regelui", nu vorbeşte
despre regalitate. Bertie, înainte de a fi fost George al VI-lea al Marii Britanii, este un om
a cărui legătură cu ceilalţi e gâtuită împotriva voinţei sale: un bâlbâit. Nu ştiu cum e să ai
capul şi inima pline şi să-ţi rămână cuvântul în gât. Să-şi bată unul joc de tine cu vorbe
proaste şi natura să-ţi interzică să-i răspunzi. Sau, şi mai rău: popoare întregi să stea cu
sufletul agăţat de un aparat de radio şi Majestatea Sa să se bâlbâie planetar. Să nu ai tu,
împiedicatul în limbă încoronat, altă armă decât vorbirea în faţa unui duşman nemilos al
naţiunii tale, capabil să mitralieze, să bombardeze, să arunce în aer şi să salveze sufletele
ascultătorilor când deschide gura: Adolf Hitler.
Bertie nu vrea să-şi omoare bâlbâiala ca să agaţe o fată, aşa cum Zuckerberg ni se
spune că ar fi inventat Facebook. Soţia lui, cei din jur îl ştiu cum e şi îl iubesc. Dar el e
silit să fie rege, într-o vreme apocaliptică, trebuie să ţină sus inimile englezilor când peste
ei cade din cer potopul de cruci încârligate şi pentru asta se va bate cu propriul lui creier.
Lupta aceasta o vedem pe faţa copleşitorului actor Colin Firth ca şi cum am citi o carte,
pe care Shakespeare ar fi scris-o dacă mai trăia: King's Facebook. Imaginaţi-vă, de pildă,
chipul lui Firth când, antrenându-se ca să-şi gonească bâlbâiala, amestecă fulgerător în
discursul regal solemn, de viaţă şi de moarte, cuvinte ca: shit, bitch, arse, fuck... Privindu-
l, înţelegi că imposibilitatea comunicării cu ceilalţi vine din neputinţa sau frica de a vorbi
cu tine însuţi.

9
 Comunicând cu alţii, cu asupra de măsură şi de multe ori fără rost, prin
intermediul liniştitor al unei maşini, o faci sperând că într-o zi vei fi în stare să-ţi dai
întâlnire cu tine. Iată ce ar putea fi în miezul Facebook - şi la asta m-a făcut să mă
gândesc un film cu microfoane de radio cât coceanul de porumb.
Aud că "The Social Network" şi "King's Speech" sunt principalii concurenţi la
Oscar. Încerc să nu-mi fac iluzii cu privire la rezultat.

Presa locală
Și în presa locală, în ziare precum „Cuget Liber”, „Ziua de Constanța” sau
„Adevărul de Seară Constanța”, editorialul este la ordinea zilei. Este până la urmă
„coloana vertebrală” a unui ziar, fară de care publicația nu ar avea identitate.

1. Reciclare pentru ciobănaşii mioritici – editorial „Cuget Liber” din

13.02.2011.

Un american deştept a ţinut o conferinţă pentru a ajuta jurnaliştii să iasă cu bine

din criză. Ne-a arătat soluţii la multe dintre problemele pe care le întâmpină presa în acest
moment, în care tirajele au scăzut dramatic şi multe publicaţii româneşti s-au desfiinţat.
Ca orice american deştept, a vrut să afle cine sunt oamenii cărora le vorbeşte şi a
cerut fiecărui jurnalist prezent să-şi definească publicaţia printr-un singur epitet, apoi să
se autodefinească la fel de laconic. Primul aspect pe care l-a remarcat după ce a făcut
turul sălii de conferinţe a fost lipsa generală de entuziasm. Am conştientizat, atunci, cu
toţii că avea dreptate. Blazarea, pesimismul ne erau scrise pe feţe. „Le avem în ADN”, a
zis cineva.
Dar nu, nu cred în teoria „resemnării ciobănaşului mioritic”, aşa cum a fost ea
răstălmăcită şi perpetuată ca premisă a unui stat totalitar. Nu cred că românii sunt
pesimişti şi lipsiţi de entuziasm. Mai degrabă dezamăgiţi iar şi iar. Rămaşi, pentru
moment, fără speranţă. Iar jurnaliştii… cine mai mult decât ei este mai informat şi mai
capabil să dea măsura adâncimii gropii în care ne-am afundat?
După decenii de comunism, după 20 de ani de democraţie originală, după mai
mult de trei ani de participare la Uniunea Europeană, după atâtea şi atâtea rânduri de
alegeri generale, locale şi prezidenţiale întâmpinate cu speranţă şi petrecute (aşa cum
petreci mortul la groapă) cu dezamăgiri, ne pomenim acum într-o situaţie care ne cere
alte şi alte sacrificii.[...]
Poate de aceea mai avem nevoie de americani deştepţi (un pic inconştienţi), în
trecere prin ţara noastră, străini neinformaţi cu privire la „resemnarea ciobănaşului
mioritic”, care să ne mai scuture, să ne mai clintească din pesimism şi să ne arate că o
condiţie sine qua non pentru a înainta este să punem un picior înaintea celuilalt.
Indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă nu mai credem în niciuna dintre
soluţiile care ne sunt propuse, fiecare dintre noi trebuie să-şi urmeze drumul, să facă tot
ce poate şi să spere, altminteri degeaba mai trăim.

10
 2. VOCEA DOBROGEI Bogdan Mitu a murit! Trăiască
Bogdan Mitu! – editorial „Adevărul de Seară Constanța” de pe 11.02.2011.

Bogdan Mitu, tânărul de 29 de ani din Cernavodă care şi-a târât soţia în Dunăre, a
murit înecat - aşa cum a spus Georgel, copilul retardat care a fost unicul martor al scenei
de groază.
Povestea se confirmă acum: după ce a omorât-o pe Gabriela, de care era obsedat,
Bogdan s-a lăsat să alunece în canal. La maniile lui mistico-medicalo-conjugale se mai
adăugase una: cu trei ore mai devreme, primise vestea că Giani, prietenul lui cel mai bun,
îi asasinase socrii. Îl sunase chiar criminalul, care nu e clar de cine era dependent - de
Bogdan, de Gabriela sau de amândoi. Anchetatorii merg pe ipoteza premeditării
omorurilor, motivul părând să fie influenţa socrilor asupra despărţirii cuplului Bogdan -
Gabriela.
De ce era Giani mai disperat ca oricine să rămână cei doi împreună? Ce resorturi
sordide l-au împins la măcelărirea a doi bătrâni care stăteau în calea fericirii trio-ului
Bogdan - Gabriela - Giani? A rămas doar Giani să mai spună. Dacă nu cumva şi-o
schimba declaraţia: fie îşi va susţine în premieră nevinovăţia acum, că nu mai există
Bogdan, fie va mărturisi că au comis împreună crimele, fie va recunoaşte că l-a omorât şi
pe acesta.
Mai este o persoană care a ştiut mereu că Bogdan este mort: mama lui, Doina.
Hărţuită, batjocorită, hulită, femeia nu mai avea nici putere să reacţioneze la toate acuzele
aduse. L-a jelit doar, din rărunchi, astăzi, pe malul canalului.
În supertelenovela anului, cheia întregului mister, regele suspansului, Bogdan
Mitu, a apărut. Doar ca să încuie şi mai tare spectatorii tulburătoarei enigme de la
Cernavodă.

Un bun exemplu este o anchetă și de ce să nu aplicăm ancheta realizată de

studenții Facultății de Litere, specializarea „Jurnalism”, anul I. Am ales prima
parte a acestei anchete, o anchetă cu ecou pozitiv.

3. Cât costă viaţa unui tânăr? Uneori doar câteva pliculeţe de

"prafuri"... – anchetă apărută pe 1.02.2011 în „Ziua de Constanța”.
Consumul etnobotanicelor a luat amploare cu rapiditate în rândul
adolescenţilor, dezorientaţi şi prinşi în mrejele anturajului. Privite ca pe o mică
distracţie, plantele etnobotanice au înlocuit bunele obiceiuri ale tinerilor. Ei adoptă
o atitudine deschisă consumului de droguri uşoare, însă nu sunt conştienţi de
efectele negative pe care acestea le au.
Un caz emoţionant îl reprezintă povestea unei eleve din clasa a VIII-a, Elena
V. Locuia cu mama ei într-o garsonieră confort III, lovindu-se mereu de lipsurile
zilnice. Ambiţioasă, luptătoare şi mereu optimistă, Elena a devenit victimă a
consumului de droguri uşoare, după ce singurul său sprijin a murit, răpus de

11
cancer. Rămasă singură pe lume, descurajată şi influenţată de anturaj, Elena a
început să vândă bunurile din casă pentru a face rost de bani pentru produsele
spice-shop. Făcea acest lucru în speranţa că durerea va fi înlocuită cu revederea
mamei sale. Dar s-a înşelat. Avea halucinaţii, se îmbolnăvise, iar micul ei paradis a
fost spulberat. Combinaţia alcool - etnobotanice a făcut din Elena un vlăstar pierdut
în capcanele vieţii. Nu mai avea puterea să lupte şi să mai creadă în luminiţa de la
capătul tunelului. Pentru ea, viaţa a devenit un calvar, un centru al suferinţei. Nici
pe vechii prieteni nu îi mai agrea. Din fericire, soarta i-a mai oferit o şansă. Mişcaţi
de tragedia din viaţa fetei, părinţii unui coleg de şcoală au hotărât să o interneze
într-o clinică de dezintoxicare. Rezultatul a fost favorabil, Elena a reuşit să scape
din plasa etnobotanicelor.

Etnobotanicele au apărute în ultima vreme ca ciupercile după ploaie. Produsele

vândute în magazinele "de vise" sub denumirea de "îngrăşăminte de plante" sunt obţinute
din ingrediente pe care de multe ori nici măcar specialiştii nu le pot identifica. Deşi se
presupune că pliculeţele conţin îngrăşăminte de plante, acestea sunt destinate de fapt
colecţionarilor privaţi de plante şi amestecuri etnobotanice. Ciudat este că "specialiştii
etnobotanici" au vârste din ce în ce mai fragede pentru a fi capabili să înţeleagă însăşi
compoziţia acestor substanţe. Şi mai ciudat este că există tot mai mulţi colecţionari de
plante etnobotanice care ajung pe patul de moarte tocmai pentru că nu şi-au ţinut colecţia
în vitrină. Iar când vine vorba de cadouri sau de suveniruri etnobotanice, nu este un gest
ciudat, ci alarmant, pentru că în mod direct contribuie la distrugerea celui de lângă tine.
În "Marele dicţionar de neologisme", semnat Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000,
etnobotanica este definită ca o ramură a etnobiologiei, care studiază relaţiile reciproce
dintre om şi mediul vegetal. Din păcate, astăzi denumirea de substanţe "etnobotanice"
este doar o "acoperire" pentru substanţele sintetice, cu proprietăţi asemănătoare,
comercializate în diverse magazine, care nu vând senzaţii plăcute, ci boală şi moarte la
plic.

Deşi s-a speculat faptul că plantele etnobotanice vor fi interzise prin lege,
"magazinele de vise" au rămas în continuare deschise. Tot mai mulţi tineri apelează la
acestea pentru a se distra, fără a conştientiza riscurile la care sunt expuşi. Asist. univ. dr.
Alexandra Cojocaru ne-a mărturisit: "Unii pacienţi colaborează, recunosc consumul sau
că au luat «ceva», pentru că se simt foarte rău şi dacă ne spun adevărul îi putem ajuta mai
bine. Alţii, în schimb, sunt extrem de agitaţi, chiar agresivi verbal şi comportamental,
astfel că este necesar un grad de sedare şi apoi consult psihiatric". Specialistul a mai
oferit şi câteva sfaturi părinţilor: "În primul rând, le spunem că atunci când observă
modificări de comportament la copiii lor, precum agresivitate, iritabilitate, euforie, stare
de rău cu vărsături brusc instalate, palpitaţii, să alerteze 112 sau să vină la spital. Le
spunem să-i supravegheze mai atent pe copii, să le explice riscurile consumului de
etnobotanice şi de droguri în general, să ştie pe cât posibil în ce grup de prieteni sunt
incluşi copiii lor. Pacienţilor care au fost "păcăliţi" să consume etnobotanice, îmbiaţi la o
ţigară sau la nişte prafuri, le spunem să nu mai accepte acest gen de tentaţii. Oricum, e
nevoie de controlul mult mai strict al acestor magazine "de vise", e nevoie de implicare la

12
nivel înalt, prin programe de educare şi protecţie, pentru că deja au existat victime ale
acestor "plante". La Constanţa nu s-au înregistrat cazuri de deces sau, dacă au fost, nu s-a
cunoscut consumul de etnobotanice". Dintr-un studiu asupra plantelor etnobotanice
realizat de asist. univ. dr. Alexandra Cojocaru, am aflat faptul că de la sfârşitul anului
2009 acest fenomen al plantelor "de vise" s-a extins înspăimântător şi în România. O
analiză efectuată asupra unui număr de 77 de pacienţi care s-au prezentat la Serviciul de
Urgenţă al Spitalului Clinic Judeţean Constanţa în perioada octombrie 2009 -februarie
2010 s-au putut constata următoarele: cel mai mare consum al plantelor etnobotanice s-a
înregistrat în luna ianuarie 2010, acestea au fost consumate într-un număr mai mare de
către bărbaţi, tinerii cu vârste cuprinse între 22 şi 25 de ani fiind cei mai fideli
consumatori

Presa internațională
Presa internațională preferă stilurile comentative, ziare precum „New York
Times”, „Le Figaro” sau „The Guardian” fiind bastioane importante ale acestui tip de
publicistică.

1. From 9/11 to 2/11 – editorial din „New York Times din data de
13.02.2011.

Perhaps the most effective antidote to 9/11 will prove to be 2/11, the day Hosni
Mubarak conceded the game was up with his 30-year-old dictatorship and left town under
military escort for the beach.
We’ve tried invasions of Muslim lands. We’ve tried imposing new systems of
government on them. We’ve tried wars on terror. We’ve tried spending billions of
dollars. What we haven’t tried is tackling what’s been rotten in the Arab world by helping
a homegrown, bottom-up movement for change turn a U.S.-backed police state into a
stable democracy.
This is the critical opportunity Egypt now presents. Islamist radicalism has thrived
on the American double standards evident in strong support for the likes of Mubarak’s
regime. It has prospered from the very brutal repression that was supposedly essential to
stop the jihadists. And it has benefited from the reduction of tens of millions of Arab
citizens to mere objects, shorn of dignity, and so more inclined to seek meaning in
absolutist movements of violence.
Speaking of streets, I watched them get cleaned the morning after the revolution.
All the sweeping, dusting and scrubbing tempted me to suggest that there was no need to
get carried away and try to turn the glorious metropolis of dust, Cairo, into Zurich. But
Marwa Kamal put me right.
Kamal, 26, looked proud in her purple hijab. She was next to a sign saying,
“Sorry for disturbance, we build Egypt.” I asked why she swept. “All the dirt’s in the
past,” she said. “We want to clear out the old and start clean.”
A retired chemist, Mahmoud Abdullah, stepped in: “This is a very precious
generation,” he told me, pointing at her. “They did what we failed to do.”

13
 Right now Egypt has no president, no vice president, no constitution, no
parliament and no significant police presence on the streets. But it has the meeting of
generations between these two Egyptians; and it has a new sense of nationhood forged
through countless other barrier-breaking discoveries of 18 shared revolutionary days.[...]
Overcome 9/11 through 2/11: the road to reconciliation leads not through
Baghdad or Kabul but through Tahrir.

Ross Douthat is off today.

2. Bonne chance Monsieur Barroso – editorial din cotidianul francez

„Le Figaro” din data de 16.09.2010.

Comme prévu, José Manuel Barroso continuera à présider pendant cinq ans aux
destinées de la Commission européenne. Après un délai salutaire qui a permis au débat de
se développer sa réélection a été acquise à une majorité plus large que prévu.
Le choix unanime des vingt-sept chefs d'État et de gouvernement a été entériné
par suffisamment d'eurodéputés pour qu'il ne pusse être contesté. Même si les règles plus
contraignantes du traité de Lisbonne avaient été en vigueur, José Manuel Barroso serait
sorti aisément vainqueur de l'épreuve.
Il en découle, pour lui, une plus grande marge de manœuvre, vis-à-vis notamment
du Parlement européen, où les socialistes sont notoirement divisés. C'est un réconfort
appréciable au vu de l'ampleur de la tâche qui l'attend.
José Manuel Barroso a été l'objet de beaucoup de critiques. On a dit qu'il
changeait de position au gré des circonstances, qu'il promettait tout à tout le monde, qu'il
était trop servile à l'égard des chefs d'État et de gouvernement dont dépendait sa
réélection... Tout ce bavardage importe peu.
Qu'on le veuille ou non, la fonction de président de la Commission a évolué
depuis l'époque de Jacques Delors. Ce n'est plus une forte personnalité qui est recherchée,
mais quelqu'un capable de faire fonctionner les institutions à vingt-sept États membres.
Vaste défi !
La situation n'est même plus celle d'il y a cinq ans, quand Barroso était arrivé à
Bruxelles. La crise a bouleversé les comportements de tous les acteurs de la vie
internationale. L'ultralibéralisme, naguère en vogue à Bruxelles comme ailleurs, a fait
place à un dirigisme calculé. Qui peut reprocher au président de la Commission d'évoluer
avec son temps ?
Dans les mois et les années qui viennent, avec la sortie de la crise, le défi majeur
sera pour l'Europe de trouver la voie d'une croissance suffisante. Il est peu probable que
ce chemin passe par un retour en arrière. Il passe certainement par une meilleure
coordination des politiques en Europe. Et pour cela, José Manuel Barroso devra en
priorité s'entendre avec les chefs d'État et de gouvernement. Les Britanniques ayant

14
déserté l'Europe, que ce soit avec Gordon Brown ou bien plus tard avec David Cameron,
ce sont les Français et les Allemands qui, par la force des choses, mèneront le jeu.
Le même raisonnement vaut pour chacune des priorités de la politique
européenne : pour former une commission capable de travailler, pour apporter des
réponses au chômage, pour faire avancer les négociations sur le réchauffement
climatique, pour entamer les discussions sur le budget européen, José Manuel Barroso
devra, avant tout, mettre de l'huile dans les rouages.
Il faut espérer que les Irlandais seront au rendez-vous et qu'ils approuveront, le 2
octobre, le traité de Lisbonne. Alors, la tâche de José Manuel Barroso sera toute tracée. Il
ne reste plus qu'à lui souhaiter bonne chance.

3. President Obama – editorial „The Guardian din 5.11.2008.

They did it. They really did it. So often crudely caricatured by others, the
American people yesterday stood in the eye of history and made an emphatic choice for
change for themselves and the world. Though bombarded by a blizzard of last-minute
negative advertising that should shame the Republican party, American voters held their
nerve and elected Barack Obama as their new president to succeed George Bush. Elected
him, what is more, by a clearer majority than one of those bitter narrow margins that
marked the last two elections.
Having snatched defeat from the jaws of victory in 2000 and 2004 it felt at times
fated that the Democrats would somehow complete a hat-trick of failures on election day
2008. Instead, fuelled by unprecedented financial support, the key things went right for
them yesterday, from the moment just after midnight when Dixville Notch voted 15 to six
for Mr Obama (the first time the early-voting New Hampshire hamlet had gone for a
Democrat in 40 years), through to the early Obama success last night in the prized swing
state of Pennsylvania and on into the battleground areas of middle America.
In the last two presidential elections, the American people divided down the
middle, producing a both a geographical and a demographic divide that seemed
increasingly set in stone. Blue Democratic America consisted of the west and the east
coasts plus the upper Midwest. Red Republican America covered the swaths in between.
Women, minorities, the poor and the highly educated voted Democratic. Men, white
people, the rich and the religious delivered for the Republicans. In the mind of Mr Bush's
strategist Karl Rove this division was the template of 21st century American politics, a
base for a conservative counter-attack against 20th-century liberalism.
Rove's America was not just turned on its head yesterday. It was broken up and
recast in a very different mould. One of Mr Obama's many achievements has been his
refusal to accept the permanence of the blue-red divide. He has reached out across the
divide to states and voters that the embattled Democratic party of the Reagan-Bush years
had forgotten about, places like the South and the Rockies, voters like farmers and small
business people.

15
 With the Democrats powerfully consolidating their position in both houses of
Congress yesterday, the shift was consolidated at state and district level. This marks the
end of the conservative ascendancy of the past 30 years. Whether it now marks a new,
sustained era of American liberalism of the sort which followed the election of 1932 must
remain to be seen. What is not open to doubt is that Mr Obama's win is a milestone in
America's racial and cultural evolution. It is 45 years since Martin Luther King, in the
greatest of all late-20th century American speeches looked forward to the day when his
children would not be judged by the colour of their skin but by the content of their
character. Almost unbelievably, that dream has now become a reality in the shape of
America's first African-American leader and its first black first family. It is a day many
thought they would never see. It is hard to know whether to weep or shout for joy now
that it has arrived - probably both - but it is a lesson to the world.
Mr Obama will take office in January amid massive unrealisable expectations and
facing a daunting list of problems - the wars in Iraq and Afghanistan, the broken
healthcare system, the spiralling federal budget and America's profligate energy regime
all prominent among them. Eclipsing them all, as Mr Obama has made clear in recent
days, is the challenge of rebuilding the economy and the banking system. These, though,
are issues for another day. Today is for celebration, for happiness and for reflected human
glory. Savour those words: President Barack Obama, America's hope and, in no small
way, ours too.

Exemplele de mai sus nu sunt singulare, bineînțeles. Ele abordează diferite teme,
de la social la politic, de la evenimente neobisnuite la sport. Cu toate însă au un efect
important asupra opiniei publice. Efectul de agendă este puternic, presa fiind cea care
influențeaza publicul, nu invers.
Exemplele nu se pot găsi numai în presa scrisă, audiovizualul fiind o „armă” de
influențare folosită de presă de-a lungul timpului. Emisiunile de tema politică și socială
joaca și ele un rol important în cadrul „efectului de agendă”.

Bibliografie

Coman, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Polirom,

Iași
www.adevarul.ro
www.prosport.ro
www.gandul.info
www.capital.ro

16
www.theguardian.co.uk
www.ny-times.com
www.lefirgaro.fr

17