Observator cultural, Nr.

16 (274) / 23-29 iunie 2005

Despre mediocritate si ratare in filozofie Florian Roatis

In primavara anului 20041 a aparut la Editura Humanitas cartea Crase banalitati metafizice, avindu-l ca autor pe Alexandru Dragomir (1916-2002). Fara mediatizarea pe care a avut-o pe tot parcursul anului cartea ar fi trecut probabil neobservata, in pofida titlului ei oarecum paradoxal si incitant. Putini au stiut chiar si dupa 1990 de existenta filozofului, care se obstina sa nu intre in spatiul public, gindind pe cont propriu si doar pentru un grup restrins de initiati". Fost bun prieten cu Constantin Noica, din anii 40 ai secolului trecut si pina la savirsirea acestuia din viata (1987), Alexandru Dragomir era cunoscut indeosebi de cei care-l frecventau pe filozoful de la Paltinis2. Mai mult, la cererea lui Al. Dragomir, Constantin Noica acceptase in anul 1985 sa-i imprumute" pentru a-i audia prelegerile in garsoniera sa pe fostii sai discipoli, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Acestia isi incheiasera cautarea de sine" si, eliberati de sub tutela maestrului odata cu publicarea cu adevarat celebrului Jurnal de la Paltinis (1983), erau pregatiti sa-si inceapa cursa lor prin cultura mare. Interesant este faptul ca Alexandru Dragomir, apreciat ca un filozof de exceptie de Constantin Noica (esti cel mai mare cap filozofic pe care l-am intilnit", i-ar fi spus Noica mai tinarului sau prieten, afirma G. Liiceanu), nu este amintit decit de doua ori in cartea despre modelul paideic" si o singura data in Epistolar in toate cazurile in ipostaza de critic al Tratatului de ontologie noician. Nici dupa moartea lui Noica (4 decembrie 1987), nici dupa cea a lui Al. Dragomir (13 noiembrie 2002), discipolii imprumutati" n-au gasit prilejul de a-l scoate pe acesta din urma din anonimatul in care s-a complacut in mod deliberat.

- Dupa Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir este un ginditor de exceptie ramas in anonimat A facut-o Gabriel Liiceanu cu acest ciudat volum. Gestul tardiv al directorului cunoscutei Edituri Humanitas ridica insa un semn de intrebare: o face ca fost discipol, cu dorinta de a impune un ginditor considerat de exceptie in spatiul culturii noastre, sau in calitate de manager care, pentru reusita demersului comercial, isi pune in valoare abilitatea filozofica si eleganta stilistica? Sau, poate, din ambele perspective? Nu ne intereseaza aici si acum motivatia acestui gest, dupa cum nu ne-am propus nici sa aratam cum reconstruieste" domnul Liiceanu, impreuna cu Catalin Partenie, gindirea lui Alexandru Dragomir3. Referitor la maniera de editare putem spune doar ca niciodata sintagma scrieri postume" (cum poate cineva sa scrie postum?) nu s-a potrivit mai bine ca in acest demers de restituire intreprins de cei doi autori. Dar sa trecem Ceea ce m-a frapat mai mult in prefata cartii (68 de pagini) au fost suficienta si orgoliul cu care domnul Liiceanu ii trateaza pe Octavian Vuia si Ion Zamfirescu, decretati pur si simplu mediocritati. Rupte din contextul lor, comparatiile facute de domnul Liiceanu intre Octavian Vuia si Al. Dragomir, pe de o parte, si intre I. Zamfirescu si C. Noica, pe de alta parte, risca sa-i induca in eroare pe cititorii care nu cunosc cum s-au derulat faptele in epoca multi dintre ei luind, probabil, doar acum cunostinta de existenta lui Octavian Vuia (19141989) si, de ce nu, poate si de cea a lui Ion Zamfirescu (1907-2001). Este posibila de ce nu? o reminiscenta a influentei lui Noica asupra discipolului sau, cunoscuta fiind severitatea cu care acesta ii trata pe cei considerati a fi lipsiti de organ filozofic"4. Sa revenim insa, mai intii, la Octavian Vuia. Acesta a absolvit Facultatea de Filozofie din Cluj in 1936 si, dupa un doctorat in drept in 1939, a plecat cu o bursa la Paris, la scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses, unde n-a ramas prea mult timp, fiind rechemat in tara pentru satisfacerea stagiului militar. Va pleca apoi in Germania, cu dorinta de a studia cu Heidegger la Freiburg, dar va trebui s-o faca pe o cale ocolita (via Berlin, unde va studia cu Nikolai Hartmann), accesul la Heidegger fiind blocat, caci ginditorul german cazuse in dizgratie dupa esecul sau ca rector instalat de nazisti (1933). - Octavian Vuia o mediocritate" sau un dascal de constiinta romaneasca"? O. Vuia a ajuns in cele din urma in anturajul lui Heidegger la Freiburg, pe unde au trecut

si alti romani precum Stefan Teodorescu si Walter Biemel ramasi definitiv in Germania si Alexandru Dragomir singurul care s-a intors in tara5. In perioada 1942-1947 O. Vuia va fi lector de romanistica la Universitatea din Freiburg, dupa care va trai zece ani in Franta. In anul 1957 se intoarce in Germania, unde va lucra la postul de radio Europa Libera din Mnchen, pina la pensionare (1980). In paralel, sustine la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Mnchen cursuri despre Pascal si Descartes, despre filozofia existentei, fenomenologie si structuralism etc. Participa la simpozioane si chiar la Congresele internationale de filozofie, publica in revistele Destin (Madrid), Buna Vestire (Roma) etc. Acest dascal de constiinta romaneasca" cum il numeste Nicolae Florescu, editorul sau , bun crestin si fervent luptator pentru ecumenism, este vazut de G. Liiceanu drept o mediocritate", purtindu-si prin Parisul postbelic gloria prafuita si nevalorificata nicicum a faptului de a fi fost elevul lui Heidegger". Cartea lui O. Vuia despre filozofii presocratici ii apare lui G. Liiceanu drept o cartulie de 50-60 de pagini... cu un aer in cel mai bun caz gimnazial"6. Ironia domnului G. Liiceanu cunoaste un sens ascendent atunci cind se refera la tinuta fizica a lui O. Vuia, reproducind porecla data acestuia de catre romanii din Paris (Vuia cel falnic")7, intrucit acesta era (intr-adevar!) inalt, masiv, imbracat elegant etc. Sintem de acord cu domnul Liiceanu ca nici Heidegger nu facea minuni si, deci, nu putea sa transforme o mediocritate intr-un geniu". N-ar fi putut realiza o asemenea minune" nici maestrul sau spiritual, Constantin Noica. De ce sa credem insa ca Heidegger accepta la seminarul sau mediocritati? Ar fi acceptat oare Noica, in sihastria sa, tineri fara un grad inalt de inzestrare intelectuala? Ca O. Vuia n-a finalizat promisa teza de doctorat despre Teoria stiintei si a fiintei la Platon este, desigur, adevarat si motive am putea gasi, dar la ce ar folosi? Sa retinem insa ca teza secundara propusa Comentarii asupra fragmentelor lui Parmenide s-a materializat in chiar lucrarea ironizata de domnul Liiceanu, Intoarcere la izvoarele gindirii occidentale. De altfel, nici Walter Biemel cel mai realizat filozofic dintre romanii care au studiat la Freiburg , desi ramas in Germania, nu si-a finalizat doctoratul cu Heidegger, ci tocmai in Belgia, iar sotia sa, Marly Wetzel, una dintre cele citeva femei care au frecventat seminarul lui Heidegger, nu a putut depasi handicapul bacalaureatului

german,

nerecunoscut

in

Belgia.

Domnul G. Liiceanu pune in antiteza cele doua destine ale lui O. Vuia si Al. Dragomir, persiflind exilul primului si ingrosind putin credibil insa negrul existentei celui de-al doilea in Romania comunista. In viziunea sa, Al. Dragomir a fost urmarit toata viata (nu de Securitate!) de pacatul capital" al celor doi ani petrecuti la Freiburg! Chiar asa sa fie, oare? Si Noica a stat un timp la Berlin in perioada razboiului si chiar a scris despre regimul lui Hitler, dar nu stiu sa-i fi reprosat cineva acest lucru vreodata! Pentru culpe mult mai putin grave ba chiar fara culpa multi intelectuali ramasi au fost aruncati in inchisori, li s-a fixat domiciliu fortat sau pur si simplu au fost exclusi din Universitate si Academie in anul 1948. Pe de alta parte, admitem ca Al. Dragomir a suferit umilinte, trebuind sa-si intretina viata ca sudor, spre exemplu, dar parca totusi nu era o decadere flagranta sa fii functionar, corector, redactor sau merceolog ca Al. Dragomir cind alti intelectuali traiau in mizerie sau umpleau puscariile8. Nu mai vorbim de cei 15 ani (1961-1976) in care Al. Dragomir a lucrat ca economist la o intreprindere de export, calatorind in diferite tari alaturi de directorul sau, filozoful fiind indispensabil intrucit vorbea cinci limbi straine. Sa ne gindim doar la N. Steinhardt, Arsavir Acterian, Petre Tutea si citi altii aflati in acea vreme in inchisoare, iar dupa eliberare (in 1964) traind de pe o zi pe alta! Traseul parcurs de Al. Dragomir de la instalarea regimului comunist si pina la pensionarea sa in 1976 nu explica nicidecum retragerea sa in subterana". S-a facut filozofie Dragomir Cu siguranta ca nu cauze exterioare politice, economice au frinat creatia filozofica a lui Al. Dragomir. Poate ca n-a avut suficienta tarie in a-si cultiva posibilitatile (de ce nu s-a alaturat lui V. Draghici sau C. Floru pentru a traduce lucrarile lui Hegel, despre care voise sa faca o teza de doctorat?), poate ca i-a lipsit acea combustie interna necesara spre a-l catapulta pe aripile gindului... In intentia clara de a-l ridiculiza si minimaliza pe O. Vuia, G. Liiceanu citeaza dintr-o scrisoare a acestuia catre Heidegger pasajul in care spune ca si-a lasat barba, considerata in conditii mult mai grele9. - O situare in frivolitate, in nefilozofic este preferabila minciunii filozofice comise de Al.

o mostra de frivolitate. Nu stim ce i-a mai scris O. Vuia maestrului sau, dar credem ca o situare in nefilozofic este preferabila minciunii filozofice comise de Al. Dragomir, care dupa insasi afirmatia lui G. Liiceanu ii scria lui Heidegger la inceputul anului 1947 ca lucreaza la o teza de doctorat despre Platon, contrariindu-si profesorul, care-l stia conectat la opera lui Hegel. Este posibil ca Heidegger sa-si fi pus mari sperante in destinul filozofic al lui O. Vuia si Al. Dragomir. Dar, oare, nu acelasi lucru l-am putea spune si referitor la asteptarile lui C. Noica de la cei doi indragiti si apreciati discipoli, G. Liiceanu si A. Plesu? Sigur, G. Liiceanu a inzestrat cultura romana cu traducerile din Heidegger inca din anii 80, culminind cu Fiinta si timp , din Schlegel si din Platon, ceea ce nu este putin. Soarta traducatorilor este insa cel putin la noi de cele mai multe ori ingrata. Citi, in afara de citiva zeci de specialisti, mai stiu azi de traducerile lui Stefan Bezdechi din Platon sau de cele ale lui Mircea Florian din Aristotel? Sau citi au auzit astazi de Simion Danila, traducatorul edi-tiei Nietzsche de la Editura Hestia din Timisoara? Pe vremea efervescentei culturale de la Paltinis, G. Liiceanu ii promitea lui Noica un tratat de peratologie. Din acest proiect a realizat doar eseul Despre limita (1994), celelalte carti fiind pe cit de bine scrise, pe atit de departe de marea filozofie spre care il credea Noica indrituit sa aspire: Cearta cu filozofia (1992), Declaratie de iubire (2001), Usa interzisa (2002) etc. Exceptind traducerile opera de veritabila filozofie , G. Liiceanu a facut parca totul spre a confirma opinia lui Alexandru Paleologu, care inca in anul 1984 ii nega calitatea de filozof, considerindu-l mai degraba un artist, si inca unul de mare forta"10. In acelasi context, Andrei Plesu se angaja in noiembrie 1980 sa elaboreze o carte despre gindirea artistica, cu referire expresa la Goethe, Leonardo da Vinci si Klee11. Peste patru ani, aflat la Heidelberg, ii scria lui Noica despre o noua preocupare a sa: angelologia12. Vor trece insa aproape douazeci de ani pina va aparea Despre ingeri (2003). Carte singulara si atipica in cultura romana, aceasta s-a bucurat aparent de un mare succes. Zicem aparent" pentru ca zecile de mii de exemplare vindute nu spunem ca vor fi si citite denota mai degraba popularitatea autorului decit interesul romanilor pentru ingeri13. Recursul autorului la carti de filozofie, teologie si mistica, foarte putine dintre ele accesibile cititorului, face lectura cartii dificila si putin fructuoasa in concluzii la o tema atit de incitanta si totusi departe de preocuparile romanilor. Cum sa ne explicam

altfel faptul ca autori apreciati si citati de Andrei Plesu precum Henri Corbin si Serghei Bulgakov, cunoscuti si prin cartile lor de angelologie, nu sint cititi la noi, iar cartile lor traduse in limba romana stau in librarii, fara a fi macar semnalate?! G. Liiceanu inventeaza motive si rupe din context ideile, inducind o viziune falsa asupra celor doi idoli Dragomir si Noica. Ca sa arate marea inzestrare filozofica a lui Al. Dragomir, domnul Liiceanu afirma ca dupa revenirea din Germania chemat pentru a fi trimis pe front acesta devenise oarecum o instanta, adesea incomoda, in orice caz intimidanta", fiind dur si nemilos", evident cu cei care nu se ridicau la inaltimea sa filozofica! Ca atare, continua G. Liiceanu, Jeni Acterian, dorind sa aiba acces la el", isi propune sa reciteasca Kierkegaard si sa citeasca Heidegger". Daca rasfoim insa jurnalul acestei fiinte greu de multumit", care este mezina familiei Acterian (sora cu Arsavir si cu Haig), avem surpriza sa intilnim o alta imagine a lui Al. Dragomir. Indragostita de mondenul Dragomir (Sanduc, cum ii spuneau cei apropiati), Jeni Acterian de o seriozitate si luciditate cvasi-maladive il vede in alta lumina pe ucenicul heideggerian decit cea in care-l plaseaza G. Liiceanu. - Jeni Acterian il considera pe Dragomir mediocru si oarecare", fals si contradictoriu" Da, ea isi propune sa faca apel la opera lui Kierkegaard si a lui Hegel, dar nu atit pentru a se ridica la inaltimea lui, cum lasa sa se inteleaga G. Liiceanu, cit pentru a-l cunoaste mai bine pe imprevizibilul si inconstantul Dragomir, convinsa ca multe reactiuni la el vin din viziunea lui filozofica"14. Peste doar citeva zile, Jeni Acterian isi da seama de inutilitatea unei asemenea solutii", caci omul Dragomir i se releva a fi mediocru si oarecare", egoist si inrait", fara o reala adincime", ba mai mult, fals si contradictoriu", intrucit nar avea o viziune personala despre viata, caci Weltanschauung-ul lui e o cirpeala din cultura lui incompleta: Kierkegaard + Hegel + Heidegger". Concluzia sa este si mai deceptionanta, venind in contradictie cu incercarea lui G. Liiceanu de a-l mitiza pe Al. Dragomir, dupa aproape 60 de ani: heideggerianul nostru este incapabil de filozofie si ramine in margine de cultura ca atitia altii". Din pacate trebuie sa recunoastem indiferent de cartile reconstruite" din caietele ramase de la Al. Dragomir cu care ne ameninta" editorul sau ca traiectoria ulterioara prin filozofie si prin marea cultura a acestui nou idol al domnului Liiceanu a confirmat

diagnosticul"

pus

de

Jeni

Acterian15.

Gabriel Liiceanu il citeaza in acelasi context pe Mihai Radulescu prieten bun cu Dragomir si cu Noica pentru superbul portret" pe care i-l face lui Dragomir intr-o scrisoare trimisa acestuia in 195616. Sa nu ne iluzionam! Este vorba de o viziune singulara, caci aceeasi Jeni Acterian ne spune ca Mihai (Radulescu, n.n.) e de altfel singurul om pe care-l cunosc si care-l apreciaza pe Sanduc"17. Am putea considera mai degraba ca Alexandru Dragomir era, in deceniul al V-lea al secolului trecut, un ilustru necunoscut, asa cum a ramas pina la sfirsitul vietii. Dar, urmarind viziunea axiologica a domnului Liiceanu, sa ne oprim putin asupra concursului pierdut de C. Noica in februarie 1944 in fata mediocrului Ion Zamfirescu", esec pe care eseistul nostru il considera determinant pentru neaccederea lui Noica in invatamint. In toamna anului 1943, la Universitatea din Bucuresti a fost scoasa la concurs Conferinta de filozofia istoriei si a culturii, pentru ocuparea careia s-au inscris, in ordine cronologica, Ion Zamfirescu, Mircea Eliade si Constantin Noica. Comisia formata din Dimitrie Gusti (presedinte), Lucian Blaga, Nicolae Bagdasar, Mihai Ralea si Gheorghe Oprescu (membri), l-a respins ab initio pe C. Noica din concurs, pe motiv ca activitatea si cartile sale il recomanda pentru un alt domeniu al filozofiei, mai precis pentru istoria filozofiei si metafizica. Cum Mircea Eliade, aflat atunci ca diplomat la Lisabona, nu s-a mai prezentat la concurs, a ramas in cursa doar Ion Zamfirescu, cel pe care G. Liiceanu il catalogheaza drept mediocru". Acesta se remarcase nu numai ca un om de scoala preda de zece ani in invatamintul secundar , ci si ca publicist pe problemele scolii la reviste ca Viata Romaneasca, Arhiva pentru stiinta si reforma sociala etc., participase cu o comunicare la primul congres al profesorilor secundari de filozofie (1934) si publicase trei carti, circumscrise domeniului pentru care candida: Spiritualitati romanesti (1941), Orizonturi filozofice si Destinul personalitatii (ambele in 1942). Din punctul de vedere al comisiei si al nostru numai mediocru nu era18. Domnul Liiceanu lasa sa se inteleaga ca Ion Zamfirescu ar fi acces la Universitate fara a avea valoare si, mai ales, in detrimentul lui C. Noica. Daca o asemenea informatie-

sentinta vine de la domnia sa, data fiind credibilitatea de care se bucura in rindul cititorilor, ea va fi insusita fara rezerve daca nu este audiata si cealalta parte19. Din comisie, doar Lucian Blaga l-a sustinut pe Noica si fara rezerve , intuind valoarea si posibilitatile acestuia, dupa ce pe parcursul anului 1943 purtasera o calda si stimulanta corespondenta legata de colaborarea tinarului filozof la revista Saeculum de la Sibiu. Dimitrie Gusti era mai apropiat de Ion Zamfirescu, care, printre altele, ii tinuse cursul de etica timp de doi ani la Facultatea de Filozofie si Litere. Ca presedinte al Comisiei, D. Gusti a avut intr-adevar o pozitie ambigua, lasind la aprecierea celorlalti admiterea lui Noica pentru faza a doua a concursului (examenul oral), acordindu-i lui I. Zamfirescu nota 18 si lui C. Noica 17. Mihai Ralea il cunostea pe Ion Zamfirescu de la Viata Romaneasca, unde era director, iar acesta din urma un asiduu colaborator. In fine, Nicolae Bagdasar, specialist in filozofia istoriei, il cunostea si aprecia pe Ion Zamfirescu prin colaborarea acestuia la Istoria filozofiei moderne. Omagiu lui Ion Petrovici. Nu negam ca in acest concurs a prevalat subiectivitatea si ca, implicit, lui Noica i s-a facut o nedreptate20. Dar sa privim lucrurile si dintr-o alta perspectiva: oare chiar dorea Noica o cariera universitara? Sa fie oare drama vietii sale aceasta dorinta etern neimplinita de a deveni profesor", asa cum sustine G. Liiceanu? Noica insusi recunoaste ca, dupa sustinerea doctoratului (1940), a refuzat Conferinta de logica si etica de la Universitatea din Iasi pe motiv ca ar fi fost prea devreme! Apoi, dupa ce a fost respins la concursul din februarie 1944, lui Noica i s-a oferit probabil ca o compensatie nou infiintata Conferinta de filozofie la Facultatea de Teologie din Bucuresti, dar a refuzat-o, asa cum procedase cu putin timp inainte cu o catedra ce i s-a oferit la Sibiu, unde era in refugiu Universitatea clujeana. - Noica ajunsese la concluzia ca profesoratul este incompatibil cu filozofia" Sa ne imaginam cum s-ar fi derulat viata lui Noica daca ar fi fost admis atunci la Universitate. Ar fi predat patru ani, dupa care, la 1 decembrie 1948, ar fi fost indepartat din invatamint, ca si alte sute de intelectuali care proveneau din vechiul regim". Ar fi cunoscut domiciliul fortat sau/si inchisoarea cum s-a si intimplat in realitate! Reprimit in 1964 la Universitate, ar fi fost coleg de specialitate cu Pavel Apostol, C.I.

Gulian, C. Nicuta etc. si obligat sa se supuna unor rigori si dispozitii care relegau filozofia autentica la fondul special, inlocuind-o cu surogate. Ion Zamfirescu, emulul sau, a fost reincadrat la Universitate in 1960, dar nu a mai predat filozofie, ci literatura comparata la Bucuresti si la Craiova, specializindu-se in istoria teatrului21. In aceste conditii, ne-ar mai fi dat oare Noica Rostirea filozofica romaneasca sau Devenirea intru fiinta? Cum ar fi aratat acestea alaturi de cele doua lucrari de socialism stiintific anuntate in 196922? Tirziu, prin 1981, el ajunsese la concluzia ca profesoratul este incompatibil cu filozofia" si ca doar Hegel a reusit sa faca profesorat la nivel inalt", intrucit este singurul ginditor modern al carui sistem este o inchidere ce se deschide"23. In sfirsit, sa recunoastem ca viziunea lui Noica despre scoala expusa deja in Jurnal filozofic in anul 1944 este diferita de cea oficiala, institutionalizata. Noica ar fi oare multumit de evolutia discipolilor sai? Visul sau de a avea discipoli si de a fi antrenor cultural s-a realizat dupa pensionare (1975) si intr-un cadru informal. Nu stim daca la plecarea sa neasteptata din aceasta lume s-a simtit cu adevarat implinit si impacat, caci, odata parcurs itinerarul paideic, discipolii sai (Liiceanu, Plesu, Vieru, Cretia s.a.) l-au parasit24, iar el s-a lasat confiscat de un alt vis: visul despre cele 22 de genii tineri capabili de performanta culturala in cautarea carora neobositul sihastru coborise in lumea profana. Daca ar trai azi, Noica ar fi oare multumit de evolutia discipolilor sai preferati? Nu credem. Desi inzestrati pentru cercetarea si reflectia filozofica, avind lecturi bogate si serioase, cu un stil si limbaj de o limpezime si frumusete indenegabile, nici G. Liiceanu si nici A. Plesu nu au creat ceva reprezentativ in filozofie, care sa consune cu sperantele investite in ei de Noica25. Sa fie oare aceasta o consecinta a faptului ca nu si-au ascultat pina la capat maestrul? Se stie ca lui G. Liiceanu acesta i-a cerut cu un ton aproape testamentar sa-l paraseasca pe Heidegger, pe motiv ca acesta ar fi o fundatura! Sa lase totul la o parte si sa-l citeasca pe Kant, in editia Bruno Cassirer, timp de doi ani si din scoarta in scoarta", altfel nu-si va elabora peratologia26. Desi l-a citit pe Kant in editia ceruta de Noica27, G. Liiceanu n-a renuntat la proiectul traducerii operei fundamentale a lui Heidegger, cu pretul abandonarii peratologiei.

Stim de la N. Steinhardt despre afirmatia facuta de Bossuet la adresa contemporanului sau, abatele Ranc: sint oameni despre care nu se cade sa ai dreptate". Probabil ca si domnul Dar 1. Fragmente din Prefata semnata de Gabriel Liiceanu au fost publicate in avanpremiera in revista Romania literara (nr. 2, 21-27 ianuarie 2004, p. 16-19). Dupa aparitie, cartea a fost prezentata la Tirgul de carte de la Bucuresti de la sfirsitul lunii mai si apoi in cadrul Conferintelor Microsoft la Universitatea Transilvania din Brasov (10 iunie 2004). Conferinta domnului Liiceanu, cu titlul Discretia filozofiei: Alexandru Dragomir si crasele banalitati metafizice a fost publicata in revista Orizont de la Timisoara, in numarul din decembrie 2004, p. 16-22. 2. A se vedea in acest sens cartea Intilniri irepetabile (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004) a profesoarei brailene Maria Cogalniceanu si cea a lui Octavian Nicolae meteorolog la statia Paltinis, care s-a bucurat de prietenia lui Noica intitulata De la Poarta Alba la Paltinis (Editura Anima, Bucuresti, 2004). 3. Trimitem in acest sens la recenta carte a Isabelei Vasiliu-Scraba intitulata Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir in singuratatea gindului, Editura Star Tipp, Slobozia, 2004. 4. A se vedea Jurnalul de la Paltinis (Editura Humanitas, editia a 2-a, 1991), unde C. Noica il respinge" cu acest motiv pe filozoful olandez al culturii Johannes Huizinga (p. 73). Si, putin mai departe, Descartes si Leibniz sint decretati fara organ filozofic" (p. 87). 5. A se vedea si capitolul Heidegger si romanii din cartea lui Nicolae Florescu Menirea pribegilor, Editura Jurnalul literar, Bucuresti, 2003, p. 79-101. 6. Este vorba de Remont aux sources de la pense occidentale. Hraclite, Parmnide, Anaxagorase, Paris, 1961. Cartulia" avea 124 de pagini si era o veritabila antologie din presocratici, tradusa si comentata de O. Vuia. Nu este insa singurul caz in care domnul Liiceanu face confuzii de ordin cantitativ si cronologic. 7. In schimb, pe mai bine de o pagina, face portretul fizic al lui Alexandru Dragomir, pe baza unor fotografii, accentuind numai aspecte pozitive (sportiv, plin de vitalitate, Liiceanu este amicus unul dintre acestia. Plato...

dansator, extrem de cuceritor, cu mare trecere la femei, intr-o Germanie in care cei mai multi dintre barbati erau pe front). 8. Citeva exemple din sute care se pot da. Exclus din Academia Romana (impreuna cu alti zeci de intelectuali), C. Radulescu-Motru scapa ca prin minune de inchisoare si-si va petrece ultimii ani din viata in domiciliu fortat la Butoiesti, facind eforturi disperate pentru a primi binemeritata pensie, scriindu-si in acelasi timp Revizuirile. Sau cazul sexagenarei Alice Voinescu, indepartata de la Conservator si trimisa in domiciliu fortat la Costesti. Si, in sfirsit, cazul cunoscutului istoric al filozofiei P.P. Negulescu, care murea in mizerie in anul 1951, finalizind volumul V din masiva sa lucrare Destinul omenirii. 9. Sa luam cazul filozofului francez Condorcet care, intemnitat in timpul revolutiei de la 1789, asteptind sa fie dus pe esafod, nu contenea sa lucreze la opera sa fundamentala despre Epistolar, 11. 12. Cf. Editura Gabriel Vezi progresul Humanitas, Jurnalul de Epistolar, ed. la ed. spiritului II, Paltinis, cit., 1996, ed. cit., p. p. p. uman". 79. 170-171. 224. 10. Vezi scrisoarea lui Alexandru Paleologu catre Gabriel Liiceanu din 26 mai 1984, in Liiceanu,

13. De fapt, am putea spune ca orice carte scrisa si publicata de G. Liiceanu, A. Plesu si Horia-Roman Patapievici are un garantat succes de librarie, devenind cartea anului", cartea Tirgului", cartea cea mai rivnita" etc. Dincolo de o anumita moda, este vorba de un stil eseistic de o mare eleganta si virtuozitate, cu subtilitati si paradoxuri sclipitoare, mustind Bucuresti, de inteligenta si cultura, pe drept p. apreciat de cititori. 447. 14. Vezi Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinte greu de multumit, Editura Humanitas, 1991, 15. In situatia in care pina la 30 de ani Al. Dragomir nu publicase nimic, desi generatia careia ii apartinea se manifestase cu deosebita prolificitate pe plan cultural. Sterilitatea sa in plan filozofic perpetuata toata viata a fost intuita si explicata de Jeni Acterian. Inapt pentru cercetare filozofica, departe de elanurile cognitive autentice, Alexandru Dragomir vrea sa fie filozof pentru a epata lumea, pentru a-si ului semenii". Verdictul pus de lucida reprezentanta a Acterienilor este lipsit de orice echivoc: Dar filozof nu va fi niciodata, pentru simplul fapt ca nu are spirit filozofic si nici macar un bun si interesant comentator nu va ajunge, pentru ca n-are spirit critic si obiectivitate". Ibidem, p. 431.

16. Gabriel Liiceanu, op. cit., p. XXXI. Scrisoarea, ca si altele trimise de Mihai Radulescu (1919-1959) lui Al. Dragomir, poate fi citita in volumul lui Mihai Radulescu Jocul cu moartea, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, superbul portret" gasindu-se la pagina 17. Jeni Acterian, op. cit., p. 472. 482.

18. Sa nu uitam apoi ca nici Noica, in acea vreme, nu era atit de cunoscut si apreciat, in generatia sa fiind multi altii care-l devansau. Astazi am fi tentati sa-l substituim tinarului Noica pe cel din anii 80, cind opera si prestigiul sau au ajuns la apogeu! 19. Vezi in acest sens Ion Zamfirescu, Pagini memorialistice, Editura Aius, Craiova, 1995, p. 242-244 si 249-254. 20. Acelasi lucru il sustin si alti exegeti care au analizat concursul respectiv, precum C. Popescu-Cadem (C. Noica De ce nu a fost profesor universitar?, in Manuscriptum, 4, 1988, p. 122-131) si Marin Diaconu (C. Noica, contributii documentare, Jurnalul literar, an trei IX, nr. 21-24, noiembrie-decembrie volume 1998, p. 5 si 8). 21. A publicat zece carti despre teatru, printre care si o substantiala Istorie a teatrului, in (1958-1968). 22. Vezi Memoriul sau de lucrari din 1969 in care sint amintite, printre altele, doua lucrari in manuscris: Timpul logic (Descrierea timpului caracteristic lumii noi, socialiste) si Sase intilniri cu socialismul stiintific. Studii, in Jurnalul literar, an IX, nr. 21-24, noiembrie-decembrie 1998, p. 6. 23. Vezi Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, ed. cit., p. 253. Noica a intuit contradictia dintre profesorat (care iti impune limite) si creativitate (care presupune libertatea desavirsita a gindului). 24. Despre relatia maestru-discipol a se vedea excelentul volum de prelegeri ale lui George Steiner Maestri si discipoli, Editura Compania, 2005, traducere de Virgil Stanciu. Iata, spre exemplu, o afirmatie cu caracter concluziv a acestuia: A preda superior inseamna a destepta indoieli in sufletul elevului, a-l antrena intru disidenta. Inseamna a-l pregati pe discipol pentru despartire [...]. La sfirsit, un adevarat Maestru trebuie sa ramina singur" Liiceanu, (op. Declaratie de iubire, cit., Editura p. Humanitas, 2001, p. 129-130). 68-69. 25. Fapt recunoscut de catre G. Liiceanu vorbind de Provocarea lui Noica". Vezi G.

26.

Vezi

Jurnalul

de

la

Paltinis,

ed.

cit.,

p.

264.

27. Editia indicata de Noica ii apartinuse lui Mircea Vulcanescu si se afla atunci in posesia fiicei acestuia, Mariuca Vulcanescu. Aflata la Baia Mare, in toamna anului 2004, cu ocazia lansarii unui Volum omagial Mircea Vulcanescu, domnia sa ne-a confirmat faptul ca, la rugamintea lui Noica, i-a imprumutat volumele respective lui G. Liiceanu.