STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILA A UE Dezvoltarea durabila a devenit n prezent un obiectiv la scara globala.

n baza angajamentului luat la Rio (1992), Uniunea Europeana a adoptat n ultimii ani o strategie integrata pentru a-si asuma un rol activ n eforturile de adoptare a principiului durabilitatii n politicile economice. Uniunea si propune ca, astfel, sa permita o evolutie spre o societate mai prospera si mai justa, garantnd un mediu mai curat, mai sigur, mai curat si oferind o calitate a vietii mai buna Cea mai cunoscuta si, n acelasi timp, cea mai larg acceptata definitie a dezvoltarii durabile este cea propusa de Comisia mondiala asupra mediului si dezvoltarii(comisia Brundtland) n 1987: a raspunde nevoilor actuale fara a compromite sansa generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi. Conceptul de durabilitate a fost nsa nsusit de ecologisti, economisti, sociologi de maniera diferita, specifica,fara un efort de integrare a principiilor si obiectivelor. Inclusiv la nivel institutional, aspectele dezvoltarii durabile snt, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, ntr-o abordare unilaterala. Dezvoltarea durabila a devenit astazi, cel putin la nivel politic, declarativ, un obiectiv al societatii n ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vietii economico-sociale. Controversat nca, lipsit de teoretizari compatibile cu valorile dupa care s-a construit actualul sistem comportamental (de consum si de productie), principiul este definit prin trei componente: dezvoltarea economica, dezvoltare sociala si protectia mediului. Din punct de vedere doctrinar, radacinile teoriei dezvoltarii durabile se gasesc n economia bunastarii si n economia sociala de piata. Economia bunastarii are la baza distinctia ntre costurile private si costurile sociale sau ntre productivitaea marginala privata si productivitatea marginala sociala. Diferenta tine de impactul pe care o activitate economica l produce asupra mediului (n sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de productie asupra unui agent dinafara tranzactiei, exterior pietei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) si poate fi pozitiv sau negativ, dupa cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalitatile depind de natura activitatilor si de mediul (economic, social, cultural, ecologic) n care acestea se desfasoara. Teoria distinge ntre externalitati individualizabile (neoclasice) atunci cnd se poate stabili asupra caror terti se transmit efectele externe si externalitati colective, atunci cnd efectele sunt transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de cte ori se produc asemenea efecte ele trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social. Un alt concept cheie, folosit att n economia bunastarii, ct si n economia sociala de piata, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru n care bunastarea unuia nu poate fi crescuta dect prin diminuarea bunastarii altuia. Intervine aici o anume conceptie politica si filosofica despre organizarea societatilor umane, conceptie sintetizata prin definirea ca obiectiv a maximizarii bunastarii tuturor consumatorilor, a bunastarii sociale. Cum bunastarea sociala (determinata de societate pe criterii politice) nu este simpla suma de bunastari individuale (determinate si optimizate prin pietele libere), problema este de a afla n ce masura alocarea factorilor de productie prin mecanismele concurentei asigura atingerea optimului paretian. Daca luam n calcul externalitatile, imperfectiunile pietei, efectele non-economice ale pietelor libere, rezulta ca nu este suficient sa creezi o structura maxim eficienta a productiei pentru a optimiza bunastarea sociala. Politica economica are rolul, prin urmare, de a mbina eficienta sistemului economiei de piata cu obiective non-economice (solidarite, coeziune, echitate) Modelul de productie si de consum ce caracterizeaza societatea contemporana este apreciat ca non-durabil pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficientei si axat pe valori materiale, modelul a promovat un comportament pe termen scurt avnd drept rezultate primare utilizarea excesiva a resurselor naturale, accentuarea disparitatilor sociale si cresterea decalajelor de dezvoltare ntre natiuni. Externalitatile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversitatii, poluarea, saracia, alienarea sociala, inechitatea, decalajele de dezvoltare) au marit n permanenta costurile sociale, att pe plan intern, ct si pe plan international. Impactul asupra bunastarii sociale nu trebuie privit nsa doar la timpul prezent ci si n raport cu bunastarea sociala a generatiilor de mine. Mentinerea tendintelor actuale n productie si consum risca sa compromita sansele generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile. Constientizarea acestor riscuri a determinat, ncepnd cu a doua jumatate a deceniului noua, o ampla miscare de cooperare la nivel international pentru integrarea principiului durabilitatii n politicile economice. Asta ar nsemna adoptarea la nivel de principiu, n politicile economice, a triunghiului magic crestere economica, coeziune sociala, protectia mediului. Politicile economice actuale pun accentul pe stabilitatea macroeconomica si pe functionarea pietelor. Externalitatile sociale si cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar si a eficacitatii economice, si gasesc explicatia tocmai n slaba integrare a dimensiunilor sociala si ecologica n obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevarat ca au fost nregistrate o serie de progrese n domeniul politicilor sociale, mai ales n economiile sociale de piata, n adoptarea si chiar n aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curnd abordate, pna n prezent, ntr-o conceptie sectoriala. Adoptarea principiului durabilitatii cere ca toate politicile sa fie elaborate si aplicate n functie de impactul economic, social si de mediu. n plus, internationalizarea economiilor ridica o serie de exigente n aplicarea acestui principiu nu doar n politicile interne ci si n relatiile de cooperare externa. Prin urmare, durabilitatea ar urma sa devina un catalizator al deciziilor politice interne si externe, al actiunilor economice si al opiniei publice pentru a promova att noi reforme structurale, institutionale, ct si modificarea comportamentelor de productie si de consum. Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai nti, asigurata coerenta ntre cele trei coordonate - crestere economica, coeziune sociala si protectia mediului - apreciate clasic ca fiind contradictorii. Urmarirea coeziunii sociale presupune o politica de redistribuire a veniturilor care limiteaza sursele cresterii, protectia mediului presupune adoptarea unor masuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale si a tehnologiilor, producnd distorsiuni n alocarea factorilor pe criterii de eficienta economica. A concilia ntre cele trei coordonate ale dezvoltarii durabile ar nsemna: o crestere economica

asigurnd premisele progresului social si protectiei mediului; o politica sociala stimulativa pentru cresterea economica; o politica de mediu axata pe instrumentele specifice economiei de piata, concomitent eficace si economica.