Articole Posibile trasaturi de personalitate ale celor cu atacuri de panica Costin Patrascu Sunt surprins sa constat ca, in ultima

a vreme, pare a exista o adevarata epidemie de atacuri de panica. In cateva cuvinte, pentru cei care nu stiu, atacurile de panica sunt acele stari caracterizate printr-un relativ brusc, stare de anxietate sau teama extrema (teama de moarte, de a nu face un infarct, de a nu inebuni), palpitatii, transpiratii, bufeuri de caldura sau frisoane de frig, greata, ameteli etc. In cartile de psihiatrie se spune ca aceste atacuri de panica au un debut brusc si un sfarsit la fel de brusc si ca in general nu dureaza mai mult de 10-30 de minute, insa eu am intalnit oameni cu atacuri de panica mult mai lungi, de ordinul orelor. Uneori atacurile de panica se insotesc de teama - si preocuparea excesiva si pemanenta de a nu avea un nou atac de panica, mai ales in locuri din care subiectul ar putea scapa mai greu: spatii inchise de genul metroului sau liftului, spatii aglomerate de genul Mall-ului sau spatii in care cu greu cineva ar putea fi ajutat (de o ambulanta sau de alti oameni), cum ar fi un loc izolat, in afara orasului, pe varful muntelui sau propria casa. Aceasta tema se numeste agorafobie. Bun, si acum sa trec la ceea ce vroiam sa spun. In primul rand, atacul de panica pare a fi devenit noua isterie a secolului XXI. Spun isterie nu intr-un mod peiorativ, ci cu trimitere la faptul ca pe vremea lui Freud isteria era cea mai frecventa patologie de intensitate nevrotica. Astazi, atacurile de panca, insotite sau nu de agorafobie, au devenit principala acuza a celor care apeleaza la psihoterapie. Admit ca nu cunosc ultimele teorii referitoare la neurofiziopatologia acestei conditii. Sunt ignorant atunci cand vine vorba de serotonina, dopamina, noradrenalina sau de nucleii si caile nervoase unde actioneaza asemenea substante.

Remarc insa anumite aspecte ce par comune celor cativa oameni cu atacuri de panica cu care am avut ocazia sa stau de vorba mai pe indelete. Si anume: 1) o anumita tendinta catre realizare sociala inalta sau obtinerea unui statut profesional inalt; sunt oameni care cer mult de la ei, care si-au propus sa realizeze ceva deosebit in viata, care conduc firme de afaceri, fac doctorate etc. 2) sunt oameni obisnuiti sa fie in control, carora nu le place sa fie luati pe nepregatite, care vor sa faca totul cu mana lor, sa verifice totul, sa organizeze si sa supervizeze activitatea celor din jur; sunt oameni care evita cat se poate de mult sa ceara ajutorul altora, sa se arate slabi, sa admita macar fata de ei insisi ca anumite situatii ii depasesc. 3) au o anumita dificultate de exprimare a propriilor trairi interioare, vorbesc cu greutate despre ceea ce simt, ei sau apropiatii lor; nu considera important sau necesar a discuta despre emotii sau sentimente, aspiratii, nevoi, temeri sau nelinisti, considerand ca ar fi o dovada de slabiciune sa faca asa ceva; centrul lor de interes este in afara lor si niciodata nu au dat prea mare atentie interiorului, gandurilor si, mai ales, emotiilor lor. 4) au o filosofie de viata de genul in viata strangi din dinti, te lupti si obtii ceea ce iti doresti; daca imi este permis a glumi, as spune ca acesti oameni au vazut prea multe filme americane in care eroul, desi trece prin mari greutati si confruntari, tine totul in el, nu se plange, nu renunta si in cele din urma izbuteste; 5) sunt oameni care se cred, pana intr-un punct, nemuritori, care nu permit

temerilor de moarte sau de esec nici macar acea minima existenta care ne uzeaza pe majoritatea dintre noi si care, la un moment dat, sunt confruntati, uneori in mod dramatic, cu spectrul mortii (fie prin intermediul unei boli cu potential letal, fie prin decesul cuiva apropiat etc.). In aceste conditii, concluziile mele nu pot fi decat ca acesti oameni ajung sa sufere pur si simplu pentru ca nu au grija de interiorul lor, de nevoile si suferintele lor, pe care le reprima si le tin cat mai inconstiente si neexprimate. Ironia face ca atacurile de panica sa insemne, pentru acesti oameni obisnuiti a fi in control, pierderea totala a controlului - multi spun ca ceea ce ii nemultumeste cel mai mult, mai ales intr-o faza mai tarzie, cand nu ii mai sperie ideea ca ar putea muri din cauza unui atac de panica, este faptul ca nu pot controla ce se intampla cu ei. Toti oamenii au momentele lor de vulnerabilitate, de slabiciune; cu totii avem nevoi si dorinte de care nu suntem foarte mandri, mai ales daca ne straduim sa fim niste adulti duri si auto-suficienti; durerea si suferinta nu sunt numai pentru cei slabi (din contra, numai cel puternic isi poate permite sa simta asa ceva fara sa se teama ca durerea il va desfiinta, il va anihila sau distruge); nimeni nu e perfect, mereu capabil, mereu gata de lupta sau de munca, mereu dispus sa faca sacrificii, sa ii ajute pe altii si sa duca mai departe ceea ce altii nu au putut; avem limitele noastre, avem ariile noastre de incompetenta si e firesc sa fie asa. O viata in limitele unei normalitati destul de laxe prespune acceptarea tuturor acestor conditii si limitari, chiar daca cel ce le cunoaste si le accepta nu e prea glorificat de cultura actuala in care traim, tot mai americanizata (sau mai bine zis hollywoodizata, pentru ca nici americanul de rand nu e asa dur si rece ca Stallone sau Bruce Willis). In acest context imi aduc aminte de vorbele profesorului Romila, care spunea ca

un om normal e un om banal. Cred ca, din pacate, tot mai multi dintre semenii nostri au oroare de a fi banali. Articole Despre relatiile interpersonale si rolul acestora in dezvoltarea psihologica a individului Costin Patrascu Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte umane. Si cnd spun asta, ma refer la acel tip de relatie interpersonala definita ca o relatie interpsihologica, directa, reciproca, care se desfasoara att n plan constient ct si n plan inconstient. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni n afara relatiilor cu alti semeni de-ai nostri. Cazurile rare de copiii crescuti de animale confirma aceasta ipoteza: lipsa interactiunilor umane duce la nedezvoltarea acelor abilitati specific umane, gndirea, limbajul, sociabilitatea etc. Deasemeni, unele cazuri de copii institutionalizati, n trecut, au aratat ca lipsa unui contact psihologic intim ntre copil si un adult, prezent n mod constant, duce la o slaba dezvoltare psihologica si chiar fizica. Copii institutionalizati aveau adesea o greutate sub normal si repere psihologice de dezvoltare sub vrsta cronologica. Depresia anaclitica este un fenomen descris la copiii foarte mici, privati de afectiunea si atentia materna. Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. Multe din datele interne ale fiecaruia individ se capata in cadrul acestora relatii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si

simplu nu este lasat a se descurce singur in diverse situatii potrivite vrstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o nencredere n sine, se va ndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui nsusi. Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima afectiune. La rndul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, mpovarati de grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bntuiti de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rndul lor niste abuzatori, nefiind capabili de a relationa dect n jurul ideii de suferinta, de umilinta a celuilalt, dupa modelul relatiei cu proprii parinti. Chiar si n cazurile mai putin dramatice si patologice, modelul relatiei cu parintii si modelul relatiei dintre dintre parinti vor ramne un model important, ce-i drept inconstient, pe baza caruia se vor construi viitoarele relatii. In general, cu ct un individ este mai important, mai semnificativ pentru noi din punct de vedere emotional, cu att relatia noastra cu aceasta este mai asemanatoare cu relatia cu parintii. Relatiile mai periferice sunt mai libere de asemenea influente. In orice relatie, inclusiv in relatia primara cu parintii, exista doua dimensiuni al carui raport se poate modifica n timp: dimensiunea afiliativa, de apropiere, de atasament si dimensiunea individualizanta, de distantare, de auto-sustinere. Initial, prima dintre aceste dimensiuni este singura prezenta n mod evident, copilul simtindu-se una cu parintele. Abia la o vrsta ceva mai mare ncepe copilul sa realizeze ca exista o lume n afara lui, ca mama nu face parte din el si el nu face parte din mama lui. Se cheama ca a nceput desprinderea din starea de fuziune psihologica. Procesul va continua, cu perioade de progres accentuat si perioade mai

calme, pna la vrsta adulta, cnd se presupune ca ar trebui sa se atinga o stare de relativa independenta psihologica a individului fata de parinti. Adolescenta este una din perioadele cele mai dinamice de pe parcursul acestui proces de individualizare, n care tnarul simte nevoia sa de desprinda, chiar si n modul cel mai dureros, de modelul parental, pentru a-si afirma personalitatea. Asa cum spuneam mai sus, nu numai relatia dintre parinti si copii este importanta pentru dezvoltarea acestora din urma, dar si tipul de relatie dintre parinti. Sa nu uitam ca atunci cnd intram n viata de cuplu, primul si cel mai important model pe care l avem este cel al relatiei de cuplu dintre parintii nostri. Daca aceasta relatie a fost, sa zicem, una extrem de traditionala, bazata pe roluri bine conturate ale fiecaruia dintre parteneri, foarte probabil ca si noi, la rndul nostru, vom cauta un partener cu care sa putem reproduce acelasi tip de relatie traditionala. De aceea se spune ca n fiecare casnicie sunt de fapt trei casnicii, fiecare partener venind de acasa cu modelul casniciei parintilor, pe care va incerca sa il reproduca sau, dimpotriva, sa l exluda pe cat de mult posibil si n propria casnicie. In sfrsit, n cadrul aceleiasi familii, mai exista o a treia categorie de relatii, si anume cele dintre frati. Locul pe care fiecare dintre frati l are n ierarhia copiilor influenteaza nu numai tipul de relatii interpersonale pe care fiecare l va dezvolta mai trziu, dar si personalitatea lor, ntr-o anumita masura. Se spune adesea despre copiii singuri la parinti ca sunt mai egoisti, mai putin cooperanti, mai putin sociabili etc. Pe de alta parte, experienta de frate mai mare poate contribui fie la dezvoltarea unui simt crescut de responsabilitate, fie la aparitia unei atitudini resentimentare, de revendicare, legata de preocuparea excesiva a parintilor de nevoile fratilor mai mici. In cazul mezinului, acesta creste n snul familiei avnd o experienta complet diferita de a fratilor mai mari. Sentimentul de ocrotire si preocupare din partea ntregii familii pot contribui la dezvoltarea unui sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori nsa, postura de cel mai mic din familie

poate predispune la aparitia unei personalitati slabe, dependente, permanent framntate de ndoieli si incertitudini visavis de capacitatea proprie de realizare. Nu n ultimul rnd, copilul mijlociu creste adesea avand sentimentul ca este uitat undeva la mijloc. Cei care studiaza familiile (in special terapeutii de familie) au constatat ca adesea cuplurile sunt formate din oameni care au avut aceeasi pozitie in ierarhia fraternala si deci o experienta similara in cadrul familiei de origine. In familiile extinse, acestor tipuri principale de relatii, copil-parinte, parinteparinte, copil-copil, li se adauga si cele datorate prezentei bunicilor. Relatiile nepoti-bunici au fost oarecum neglijate de psihologi, fiind fie expediate usor sub pretextul unei lipse de specificitati, fie percepute prin prisma unor sabloane de tipul bunicii sunt cei care i rasfata pe nepoti. In fapt, rolul acestora este mult mai complex. Uneori, ei reprezinta adevarati parinti de substitutie, n cazul absentei fizice sau psihologice a unuia sau ambilor parinti, care impun copiilor un mod particular de raportare la conceptul de autoritate, apartenenta, securitate, afectivitate, etc. Alteori bunicii joaca rolul de buffer sau de tampon-mediator ntre parinti si copii, imprimnd relatiei dintre acestia anumite caracteristici. Toate aceste relatii intrafamiliale (copil-parinte, parinte-parinte, frate-frate, nepotbunic) se constituie ca modele si repere n termeni de valori morale (sa nu minti), valori interpersonale (sa fii intotdeauna cinstit cu ceilalti) orientare sociala (nu e bine sa te bagi in grupuri, partide sau organizatii etc.), implicare sociala (e important sa ii ajuti pe altii), samd. Chiar daca procesul de implinire a personalitatii unui individ nu se termina niciodata pe deplin, baza acestui proces are loc in primii ani de viata (cei sapte ani de acasa) si in perioada de pna la desprinderea tanarului de familie. Intr-un anumit sens, influenta familiei continua si dupa aceea, fie direct (tanarul lungeste mult perioada de dinaintea desprinderii, in special din motive economice, fie ramane in contact strns cu familia, din aceleasi motive economice sau conjuncturale), fie indirect, prin intermediul a ceea

ce psihanalistii numesc introiectii, modele si seturi de valori preluate din exterior si interiorizate sub forma unor modele sau valori devenite personale. Atunci cand vorbim de impactul primelor instante de relationare asupra dezvoltarii individului, ca individ de sine statator si ca partener social, trebuie sa luam in considerare si relatiile din afara familiei. Vorbim aici de rolul celor de aceeasi vrsta prieteni, colegi, vecini etc. in dezvoltarea procesului de socializare. In interactiunea cu cei de o vrsta, copiii invata sa devina atat cooperanti ct si competivi, invata sa se raporteze la ceilalti ca la niste egali (in cazurile fericite) si isi contureaza o imagine de sine care tine cont nu numai de ceea ce reprezinta copilul in cadrul sistemului familial, ci si in cadrul mai largit al micro-societatii in care traieste. Copilul nu se poate simti dect incomplet si neimplinit in raport cu adultul perfect; dar in relatia cu cei de aceeasi vrsta, el se poate simti competent, adecvat, capabil. De asemeni, in afara relatiilor cu cei din aceeasi categorie de vrsta, exista relatiile privilegiate cu anumiti adulti profesori, antrenori, preoti, etc. oameni cu un anumit statut de la care copilul preia, sub forma unor deziderate sau modele de urmat, anumite caracteristice ale acestora. Uneori, aceste relatii privilegiate nici macar nu se desfasoara n plan real: cu totii am avut ca model, la un moment dat al vietii noastre, un erou de desene animate, un sportiv de performanta, un savant, un ndraznet, un cutezator sau cel putin un personaj fascinant. Nu n ultimul rnd, discutia despre modelele de relationare timpurie si impactul lor asupra stilului interpersonal de mai trziu trebuie sa mentioneze si acele aspecte care tin de caracteristicile grupului de apartenenta. Apartenenta la unul dintre cele doua sexe influenteaza foarte mult, prin intermediul interventiilor educative si corective ale parintilor, profesorilor etc., a raspunsurilor venite din partea celorlalti, evaluarea unui comportament interpersonal ca fiind adecvat sau dimpotriva. Astfel, unele comportamente vor fi ntarite, iar altele extinse. De exemplu, un baietel care

plnge pentru ca i-a fost luata jucaria de catre un alt baietel s-ar putea sa fie luat n derdere de tatal sau sau de un alt coleg de joaca pentru aceasta atitudine de fetita, fiind n acelasi timp ncurajat sa si recapete jucaria prin forta. Apartenenta la o clasa sociala poate de asemenea sa joace un anumit rol n dezvoltarea unei anumite imagini de sine si tip de relatie preferata. De exemplu, un copil provenit dintr-o familie modesta de muncitori necalificati s-ar putea simti jenat sa se joace cu copii proveniti dintr-o familie mai nstarita, daca cei din familia sa sau cei care asista ntmplator la asemenea scene fac din discrepanta sociala a copiilor un subiect de discutie si de discriminare. Incetul cu ncetul, un asemenea copil ar putea dezvolta o constiinta de sine marcata de sentimentul de insuficienta, inabilitate, incompetenta, n raport cu cei din clasele sociale superioare. Articole Nevoia de schimbare vs. teama de schimbare Costin Patrascu Despre schimbare se poate vorbi in multe feluri: ca fiind sinonima cu adaptarea si flexibilitatea sau cu inconsecventa si nestatornicia, ca fiind esenta dinamizatoare a lumii de azi sau ca un pacat al ei. Unii considera schimbarea in planul individual ca o caracteristica a tineretii, a adaptabilitatii la schimbarea sociala, tehnica si informationala care are loc la nivelul supraindividual. Altii o vad insa ca fiind expresia superficialitatii si nehotararii, a neputintei de angajare, a lipsei de personalitate sau de maturizare. In ultima vreme insa, sub imperiul consumismului si a culturii orientate catre tineri, schimbarea - la toate nivelurile: schimbarea stilului de viata, a dietei, a mentalitatilor, a raporturilor cu ceilalti, a valorilor si a idealurilor - pare a fi castigat batalia de imagine si astazi toata lumea pare a fi unanim de acord ca daca

vrem sa ne fie (mai) bine, trebuie sa ne schimbam. Se pare ca dupa revolutia de emancipare a anilor 60, resimtita atat in plan social cat si individual, the wind of change bate din nou cu putere. Si asta chiar daca, de data aceasta, schimbarea nu mai este atat o necesitate interioara de eliberare ideologica ci mai degraba consecinta presiunilor venite din domeniul economic si, in special, din zona serviciilor tot mai diversificate si mai orientate catre consumatorul individual. O oferta mai bogata te obliga sa alegi si, implicit, te obliga sa stii mai bine ceea ce iti doresti. Ori aceasta prespune un efort de autocunoastere. Cunoscandu-te mai bine si comparand ceea ce esti cu ceea ce ai putea fi daca ai apela la serviciile X, Y sau Z, atunci optiunea pentru schimbare nu poate fi decat deosebit de tentanta. In Romania de dupa oprimarea si indobitocirea comunista, acestor presiuni li se adauga totusi si o nevoie autentica a fiecarui individ de maximizare a potentialului sau uman, de autocunoastere si dezvoltare in directii fie interzise, fie ignorate anterior. Cele doua imbolduri, exterior si interior, sunt astazi responsabile de simpatia generala de care se bucura ideea de schimbare individuala, ca si de perceperea celor mai putin flexibili ca perdanti, inadaptati sau depasiti. Fie ca ne dam seama sau nu, noi ne schimbam oricum in permanenta, in primul rand ca o consecinta a maturizarii, programate genetic, a creierului nostru si in al doilea rand, sub influenta modelatoare a lumii din jurul noastru, a relatiilor cu ceilalti, a mass-media etc. Acest gen de schimbare are loc la toti oamenii (exceptand cazurile patologice), in mod natural, fara contributia noastra constienta, incepand din copilarie. Dincolo insa de aceasta schimbare, sa-i spunem generala si nespecifica, exista

schimbari care chiar tin de eforturile noastre constiente. Sau ar trebui sa tina. De exemplu, cineva isi doreste sa fie un profesionist mai bun, altul un parinte mai bun; unul vrea sa fie mai putin timid iar altul vrea sa fie mai putin dependent de altii. Din pacate insa, sunt si oameni care fie nu stiu ca au nevoie de o schimbare in plan interior, fie nu stiu in ce anume consta schimbarea necesara. Primii, desi sunt nefericiti, cred ca responsabilitatea nefericirii lor revine destinului, zodiilor, lui Dumnezeu sau pur si simplu ghinionului si nu vor face nimic pentru a iesi din starea respectiva. Nefericirea lor e hotarata undeva deasupra lor. Pe acesti oameni este cel mai greu sa ii ajuti, pentru ca ei se considera complet neputinciosi. Mult mai usor este insa sa ii ajuti pe cei care cred ca schimbarea depinde de ei. Chiar daca nu stiu ce anume trebuie schimbat si cum trebuie procedat. Un profesionist in domeniul consilierii psihologice sau psihoterapiei va reusi insa, cu tact si rabdare, sa-i conduca pe acestia catre miezul problemei, sa-i ajute sa descopere in ce consta schimbarea necesara si, finalmente, sa ii ajute sa o realizeze.

Pare destul de simplu, nu? In realitate insa, oamenii se dovedesc atat de complicati si fascinanti in parte si pentru ca vor, in acelasi timp, lucruri diametral opuse. Vrem sa ne schimbam si in acelasi timp vrem sa ramanem la fel. Vrem sa fim adulti pe picioarele noastre si vrem, cel putin uneori, sa mai ramanem copii. Gandim una si simtim alta - ca atunci cand ne spunem ca ar trebui sa ne apucam de treaba sar nu avem nici un chef. Sau simtim ceva si opusul a ceva in acelasi timp - exemplul tipic fiind indragostitul nemarturisit care doreste in egala masura sa-si declare iubirea si in acelasi timp evita orice ocazie de a face acest lucru. In paranteza fie

spus, conceptiile psihanalitice ale lui Freud si a urmasilor sai se bazeaza tocmai pe viziunea aceasta conflictuala si dinamica a naturii umane. De ce, daca suntem cu totii de acord ca schimbarea e buna, ne este totusi atat de greu sa ne schimbam? Pentru ca viata noastra interioara, resorturile noastre psihice, nu tin in totalitate de controlul constient si, implicit, de vointa noastra. Sunt lucruri pe care, oricat de mult ni le-am dori, nu le putem schimba printr-o simpla hotarare. Ca atunci, de exemplu, cand cineva care stie ca e timid, isi spune in zadar ca de maine, voi fi mai indraznet?. De ce nu poate? Pentru ca vointa nu ajunge acolo unde isi are radacina timiditatea. Si nu numai timiditatea, ci si multe din trasaturile care ne caracterizeaza: activismul nostru (lenea sau harnicia), sociabiliatea noastra (rusinosi sau tupeisti), orientarea catre sine si lume (introvertiti si extravertiti), tipurile de relatii cu ceilalti (egalitare, de exploatare emotionala a celuilalt, de dependenta emotionala fata de altul etc.) si multe altele. Exista asadar schimbari care nu tin de vointa noastra, nu e suficient sa vrem sa ne schimbam pentru a reusi. Din nou, aici intra in scena psihoterapeutul care, cu mijloace specifice, ii poate ajuta pe cei care doresc sa se schimbe, sa o faca. Ma intreba deunazi cineva de ce se tem oamenii de schimbare. Raspunsul meu face trimitere, in primul rand, la ceea ce tocmai am discutat, si anume la faptul ca dorintei de schimbare intr-un sens i se poate opune o tendinta contrara, ascunsa mintii noastre constiente. De ce contrara? Pentru ca nimic din ceea ce suntem si nimic din ceea ce facem, spunem sau simtim nu este intamplator. Totul este acolo pentru un motiv anume, chiar si acele aspecte ale noastre de care

am vrea sa scapam. Si ele servesc unui scop, adesea inconstient. Daca nu ar fi avut nici un rost, am fi scapat de mult de ele. Sau sunt pur si simplu mostenite genetic si atunci nu se poate face mare lucru pentru a le modifica. Dar lasandu-le pe acestea din urma deoparte si mergand mai departe cu firul logic, orice schimbare vine sa perturbe echilibrul interior, chiar si atunci cand acest echilibru este unul chinuit si chinuitor. De exemplu, un copil abuzat emotional va deveni un adult care se va implica in relatii cu alti adulti de pe urma carora va suferi - pentru ca tipul acesta de relatie, chinuitoare si grea, este singurul tip de relatie pe care l-a invatat in copilarie si, indiferent cat de greu ii va fi intr-o relatie in care este umilit si rejectat, persoana respectiva va ramane in relatia respectiva pentru ca nu stie si ii este frica sa se implice intr-o altfel de relatie, chiar si intr-una considerata de majoritatea oamenilor ca fiind una normala. Pentru cineva care a crescut stramb, normalitatea sperie, indiferent cat de mult crede ca si-o doreste. Ironia face ca adesea, acesta nici macar sa nu isi dea seama de realitatea lucrurilor si sa alerge toata viata dupa himera a unei normalitati pe care de fapt nu si-o doreste. Intr-un limbaj ceva mai tehnic, Freud vorbea de tendinta la repetitie, adica de tendinta noastra de a face ceea ce am mai facut, de a reactiona similar in situatii aparent asemanatoare, de ne raporta la ceilalti intr-un mod familiar noua - chiar daca personajele si contexul sau schimbat intre timp, iar vechea noastra modalitate de raspuns nu mai este adecvata. De aceea, data viitoare cand veti dori sa schimbati ceva la dumnevoastra, ceva mai serios si mai profund, puneti-va cateva intrebari: de ce vreau sa schimb? Ce imi lipseste? chiar vreau sa ma schimb? Si daca vedeti ca nu reusiti sa va schimbati, intrebati-va ce aveti de fapt de castigat din vechiul dumneavoastra fel de a fi. S-ar putea sa nu va dati seama din prima clipa, dar beneficiile -

sigure, certe - ale starii initiale s-ar putea sa fie mai mari decat beneficiile teoretice, incerte - ale starii dorite. Invatati sa nu va pacaliti singuri! Articole Valoarea pozitiva a suferintei Costin Patrascu Exista oameni care nu sufera? Care sa nu fi simtit niciodata durerea? Nu durerea data de o rana sau de o boala, nu durerea stomacului care isi cere drepturile sau durerea de a rabda de frig. Ci durerea aceea pe care nu o putem localiza in corpul nostru decat cel mult la nivelul pieptului, indiferent ca este vorba de o durere recunoscuta ca atare de toti - durerea de a pierde un copil sau un parinte, durerea de a fi umilit in public etc. - de o durere cunoscuta doar celor apropiati sau, cel mai adesea, de o durere pe care nici cel cu care impartim patul nu o cunoaste. Exista oameni care sa nu fi simtit niciodata aceasta durere? Probabil ca nu. Cum e insa posibil? Nu toti suntem parasiti de persoana iubita, nu tuturor ne moare cineva drag, nu toti gustam din umilinta de a nu fi recunoscuti ca oameni, nu toti ne imbolnavim de cancer si nu toti ne ratam visurile. Si totusi, toti suferim. Ca si cum ar exista in noi un imbold spre suferinta, ca si cum am fi programati sa suferim si in drumul nostru prin viata nu facem decat sa cautam un bun motiv pentru a suferi. Ca si cum am avea nevoie sa suferim. Daca nu avem ce manca, suferim de foame si ne inchipuim ca daca am fi satui, am fi cei mai fericiti oameni. Daca avem ce manca, suferim de frig si am putea crede ca o soba calda e tot ceea ce ne lipseste. Daca nu ne este frig, suferim ca nu suntem

iubiti - ah, macar de am fi fost iubiti de parintii aceia nepriceputi sau macar de am avea langa noi un om care sa ne iubeasca asa cum suntem, sa ne accepte fara conditii si sa ne ofere totul fara sa ne ceara nimic. Daca suntem totusi iubiti, suferim ca nu ne reusesc planurile de realizare profesionala sau ca nu suntem recunoscuti in comunitatea noastra ca o persoana importanta, valoroasa, demna de respectul tuturor. Si daca avem si asta? Vom suferi atunci cand vom incepe sa pierdem ceva din toate acestea sau, daca nu, vom gasi cu siguranta un nou motiv de suferinta, chiar de-ar fi sa il cautam in adancul nostru printre cele mai insignifiante scame ale sufletului. Si vom suferi din nou. Nu tot timpul, nu in permanenta, binenteles, dar din cand in cand si atunci, dupa o perioada linistita, poate chiar fericita, vom suferi din nou, poate chiar cu voluptate. De ce suferim? Pentru ca ne lipseste ceva sau cineva? Pentru ca am ratat? Pentru ca soarta ni se impotriveste? Pentru ca intotdeauna vrem mai mult decat putem avea sau pentru ca purtam in noi pecetea pacatului originar? Exista suferinta a carei cauza este in afara noastra: dezastre naturale, accidente, oameni care ne fac rau, relatii care nu merg, boli incurabile care ne afecteaza viata noastra sau a celor dragi etc. Dupa cum exista si suferinta care vine din interiorul nostru: nu stim ce vrem, facem alegeri proaste, nu ne multumim cu ceea ce avem sau vrem ce nu se poate etc.

In primul caz suntem obligati sa ne confruntam cu o schimbare pe care nu ne-am dorit-o, in al doilea caz trebuie sa suportam consecintele indeciziilor noastre, alegerilor noastre, dorintelor noastre nesabuite. In ambele cazuri insa, stim ca asa cum a fost nu va mai fi, ca ceva s-a schimbat sau trebuie schimbat, fie ca ne convine sau nu. De unde stim toate acestea? Pentru ca suferim. Suferinta ne ajuta sa crestem, sa ne revizuim nevoile si dorintele, sa ne confruntam cu noi insine sau sa pierdem totul. Confruntarea cu suferinta imi aminteste, prin consecintele ei, de scena memorabila din filmul Indiana Jones in care eroul, aflat in cautarea Sfantului Graal, trebuie sa aleaga pocalul cel sfant dintre alte sute. Alegea bine, alegea Viata. Alegea prost, alegea Moartea. Suferinta ne obliga sa facem o alegere similara. Ne obliga sa luam o decizie: viata sau moartea, cresterea sau stagnarea, trecerea la un stadiu superior al constiintei de sine sau regresul catre o forma mai primitiva de existenta. Suferinta ne obliga sa ne uitam acolo unde nu vrem sa vedem ca ceva nu e in regula cu noi sau cu lumea in care traim, caci suferinta nu o mai putem ignora asa cum am facut pana acum cu tot ceea ce nu ne-a convenit. Psihologul Jean Piaget, care a revolutionat psihologia dezvoltarii copilului prin descoperirile sale, a descris procesul de adaptare al copilului, ca si al adultului, ca fiind compus din doua aspecte, aflate in permanenta confruntare: pe de o parte, asimilarea, adica tendinta de a percepe lumea si pe noi insine prin prisma a ceea ce

stim deja, iar pe de alta parte, acomodarea, adica schimbarea modului de a vedea lumea pentru a face loc noilor experiente care nu se mai potrivesc cu ceea ce stiam inainte. Dupa parerea mea, suferinta este expresia tensiunii dintre doua tendinte asemanatoare: aceea de a pastra ceea ce avem, ceea ce stim, ceea ce ne este deja familiar, in special referitor la noi insine, si tendinta de a ne schimba, de a creste, de a ne atinge potentialul nostru uman. Nici una dintre cele doua forte nu este buna sau rea, utila sau inutila. Avem nevoie sa pastram ceea ce avem deja pentru a ramane noi insine, dupa cum avem sadita in noi si nevoia de a creste, de a ne dezvolta spiritual, sufleteste, ca oameni in deplinatatea cuvantului. Suferinta este tensiunea dintre cele doua nevoi. Sau, daca vreti, e cutremurul care reaseaza placile tectonice intr-o noua pozitie stabila. Sa luam cateva exemple. Indragostitul parasit - sufera pentru ca este deziluzionat, dezamagit, obligat sa accepte ca iubirea lui a fost doar o himera, ca iubita lui a fost minunata doar in imaginatia lui de indragostit. Realitatea vine peste el ca un buldozer si il obliga, prin suferinta, sa revina cu picioarele pe pamant. Tanarul confruntat cu un esec profesional - sufera pentru ca a descoperit ca nu este atat de bun pe cat isi inchipuia sau a aflat ca nu e totul sa fii bun pentru a reusi, uneori succesul depinzand si de alte variabile pe care le ignorase pana atunci. Sotul sau sotia indoliat(a) - sufera pentru ca a pierdut un om care devenise o parte din sine insusi/insasi si acum e obligat(a) sa invete a trai din nou de unul singur, cu un suflet schilodit si neimplinit. Parintele dezamagit de propriul copil - sufera pentru ca si-a pus in el niste sperante nerealiste, pentru ca a asteptat ceea ce nu putea veni si abia acum isi da seama de acest lucru.

Atata timp cat suferinta este la vedere, este acceptata si traita in mod autentic, cu tot cortegiul sau de lacrimi, bocete, chipuri incremenite, pasi ezitanti si sentimente sfasietoare, ea isi atinge scopul, se consuma si dispare cu timpul. In psihoterapie exista expresia a face doliul si se refera la acceptarea pierderii ca un dat inevitabil si exprimarea deschisa a durerii. Cei incapabili sa isi faca doliul dupa o pierdere concreta sau simbolica, sunt adesea incapabili sa isi reia viata normala de dinainte. Exista deasemeni oameni atat de priceputi in a se ignora pe ei insisi si nevoile lor, incat suferinta este obligata sa ia forme extreme pentru a-si face simtita prezenta. Primul exemplu care imi vine in minte este atacul de panica - si asta pentru ca, fara a fi vorba de un studiu riguros ci doar de impresia personala, numarul celor care sufera de astfel de atacuri a crescut extraordinar de mult in ultimul timp. Explicatia ar fi legata de raportul disproportionat de mare dintre stresul cotidian si capacitatea - aparent destul de redusa in cazul multora - de a gestiona in mod adecvat acest stres. Un alt exemplu este cel al tulburarilor de conversie, cum sunt numite astazi isteriile clasice, in care dorinte si nevoi ignorate isi manifesta prezenta prin simptome legate de functionarea corpului. Depresia nevrotica este si ea rezultatul unui conflict intre dorinte si realitate sau intre modul uneori defectuos de a gandi si datele contradictorii ale realitatii.

De aceea, nu sunt putini cei care considera ca cel care vine in suferinta la un psihiatru sau un psihoterapeut nu trebuie ajutat sa scape cat mai repede de suferinta respectiva, ci ajutat sa inteleaga care este sensul acesteia, de unde vine si ce anume trebuie schimbat in viata respectivului pacient - daca il scapam repejor de durere, va fi prea putin tentat sa ii mai afle cauza, expunandu-se riscului de a cadea din nou, pe viitor, in aceeasi capcana a ignorarii de sine. Sunt tentat sa cred ca exista probabil si suferinte fara rost. Gratuite, inutile, din care nu se poate invata nimic, care nu duc la nimic bun. De exemplu, suferinta care apare la unii din cei cu boli psihice grave: tocmai organul care ar fi trebuit folosit la interpretarea si asimilarea, cu sens, a suferintei este incapabil de a face asa ceva. Dar, per ansablu, dupa parerea mea, suferinta are o valenta pozitiva, adaptativa pe termen lung; chiar si din suferinta confruntarii cu propriul sfarsit cred ca se poate invata ceva - ceva ce ne ajuta sa ne traim mai consistent viata, atat cat a mai ramas, si care ne pregateste, in acelasi timp, pentru marea trecere in eternitate. Articole Probleme de familie uitate? Sociologii constata influenta parintilor asupra copiilor! Octavian Schitco (Email: oschitco@gmail.com) In incercarea de a intelege ce cauzeaza deteriorarea relatiei maritale unii cercetatori au analizat dezvoltarea relatiei dupa casatorie, pe cind altii au incercat sa analizeze ce trasaturi si abilitati de relationare aduc indivizii in relatiile maritale. Presupunerea ca unele trasaturi pe care indivizii le aduc in relatia de casatorie sint preluate din familia de origine a condus spre convingerea ca satisfactia si

insatisfactia maritala se transmit de la generatie la generatie. Sustinind notiunea de transmitere intre generatii, cercetarile arata ca divortul parental mareste riscul divortului la copiii ce devin adulti (Amato, 1996; Feng, Giarusso & Frye, 1999; Glenn & Kramer, 1987; Wolfinger, 1999). Un studiu din 1991 arata ca, daca numai sotia vine dintr-o familie divortata, riscul ca propria casatorie sa se sfirseasca in divort creste cu 69%, iar in cazul cind ambii soti vin din familii de origine dizolvate prin divort, riscul de a divorta creste cu 189%. S-ar parea ca daca divortul se transmite de la generatie la generatie, atunci si calitatea maritala se transmite intre generatii. Aceasta concluzie este prematura, pentru ca nu toate divorturile sint precedate de un conflict deschis si unele casatorii intacte sint in mod continuu nesatisfacatoare pentru parteneri (Amato&Booth, 1997; Heaton&Albrecht, 1991). Oare conflictul conjugal la parinti coreleaza pozitiv cu insatisfactia si conflictul conjugal la copiii deveniti adulti? Un test al adevaratei transmisii intre generatii presupune colectarea datelor de la parintii casatoriti, in timp ce copiii sint acasa, si, mai apoi, de la aceeasi copii dupa ce ei au plecat de acasa si s-au casatorit. Voi da raspunsuri putin mai tirziu, prezentind un studiu semnificativ care a cercetat variabilele sus-numite. Pina atunci, haideti sa vedem ce informatie importanta ne ofera studiile anterioare care au tangenta cu tematica data. Studiile au confirmat urmatoarele fapte:

Adultii, care au avut parinti nefericiti in casatorie, relateaza ca ei insisi au un numar mare de probleme in cuplurile conjugale din care fac parte. (Belsky & Isabella, 1985) Exista o probabilitate inalta ca adultii care au fost expusi violentei intre parinti in timp ce cresteau vor deveni la rindul lor agresivi sau victime ale agresiunii in relatiile intime. (O'Leary & Cascardi, 1998)

Conflictul parental este premiza aparitiei la copii a problemelor comportamentale. Mai tirziu, acestia, fiind adulti, vor manifesta un stil interpersonal problematic, ceea ce va afecta calitatea relatiei maritale. (Caspi & Elder, 1998) Comportamentul interpersonal al parintilor influenteaza comportamentul adolescentilor si tinerilor in relatiile romantice. Niste cercetatori au examinat 293 de familii intr-un studiu longitudinal, 1989-1992 (cind copiii erau in adolescenta) si in 1997 (cind copiii erau in tinerete timpurie). Astfel, afectiunea si suportul reciproc al parintilor au corelat pozitiv cu afectiunea si suportul din relatiile copiilor din adolescenta tirzie si tineretea timpurie. (Conger, Cui; Bryant & Elder, 2000)

Studiul realizat de Paul Amato si Alan Booth de la Universitatea din Pensylvania, S.U.A., pe un esantion national de indivizi casatoriti in anul 1980 si copiii lor care s-au casatorit in 1997, ofera rezultate in concordanta cu studiile sus mentionate. Populatia tinta a fost constituita din toate cuplurile casatorite din S.UA., care aveau telefon, ambii parteneri prezenti cu virsta mai mica de 55 de ani. Esantionul din 1980 a constat din 2033 persoane casatorite. Esantionul este reprezentativ privitor la virsta, rasa, prezenta copiilor, regiunea tarii, si tipul de domiciliu. Acest esantion a fost chestionat in 1980, 1983, 1988, 1992 si 1997. In 1997, dupa multe excluderi din cauze obiective, a fost analizat un esantion de 297 de parinti si 297 de copii deja casatoriti. Virsta medie a copiilor adulti era de 30 de ani. Principala intrebare la care si-au dorit sa raspunda cercetatorii a fost: a) Ce relatie exista intre calitatea maritala a parintilor si calitatea maritala a copiilor? N.B. Termenul calitate maritala cuprinde in acest studiu urmatoarele componente: parerea partenerilor conjugali despre procesele maritale, satisfactia referitor la casatorie, cantitatea de interactiune pozitiva, frecventa certurilor si

violentei, numarul problemelor percepute in casatorie, ginduri sau actiuni ce duc spre divort, etc. Analiza studiului arata ca descrierile parintilor despre calitatea maritala din 1980 (cind copiii aveau in medie 13 ani) coreleaza pozitiv cu descrierile copiilor despre calitatea maritala din propriile cupluri in 1997 (cind copiii aveau in medie 30 de ani). Daca parintii au prezentat un grad de conflict inalt, mai multe probleme si mai multa instabilitate, copiii au descris respectiv in 1997 ca in propriile casatorii exista mai putina fericire, mai putina interactiune, mai mult conflict, instabilitate si probleme. Aceste rezultate sint in concordanta cu alte doua studii care au cercetat generatii multiple (Caspi & Elder, 1988; Conger , 2000). Rezultatele completeaza recenta abordare care accentueaza rolul trasaturilor premaritale ale sotilor asupra calitatii maritale. b) Ce procese mediaza transmiterea intre generatii a calitatii maritale? Studiul dat a gasit prin dovezi indirecte ca cel mai important mediator a fost invatarea prin observatie. Alte procese ce ar putea media transmiterea dintre generatii ar putea fi: Relatiile parinte-copil, Afectul negativ al copiilor, Tranzitiile din cursul vietii copilului, Statutul socio-economic. Acestea, insa, nu au fost confirmate statistic in studiul dat. c) Ce aspecte ale relatiei parintilor sint importante pentru copii? Variabilele calitatii maritale a parintilor au influentat in parte pe toti cei 3 indicatori ai calitatii maritale: conflict, probleme si instabilitate. Dintre acestea, cel mai important prezicator a fost problemele maritale ale parintilor. Descompunerea si examinarea itemilor pe scala problemelor maritale ale parintilor a scos la iveala care itemi erau prezicatori semnificativi ai insatisfactiei si conflictului in casniciile copiilor. Itemii sint: este gelos/geloasa, este dominant/a, se enerveaza usor, este critic/a, are dispozitie schimbatoare, nu vorbeste cu partenerul.

d) Sint casatoriile copiilor afectate de modificari in calitatea relatiilor parintilor? In acest studiu s-a observat ca calitatea maritala a copiilor era sensibila la modificarile calitatii maritale ale parintilor. De exemplu, daca calitatea maritala a parintilor a crescut sau s-a diminuat intre 1980 si 1983 sau intre 1983 si 1988, copiii au relatat cresteri si, respectiv, descresteri a calitatii maritale in 1997. Aceste date sugereaza ca casatoriile de mai apoi a copiilor beneficiaza de schimbarile pozitive in relatia parintilor sau, dimpotriva, pot fi influentate negativ in cazul cind relatia parintilor s-a deteriorat. Concluzii Prin acest articol si aceasta analiza doresc sa-mi exprim convingerea, care este sustinuta de datele studiilor, precum ca nu putem avea in viitor familii fericite si oameni fericiti din moment ce aceste familii nu sint fericite astazi. Exista procese psihologice complicate care mediaza aceasta relatie si, desigur, aceste procese sint greu de analizat prin prisma unor date sociologice, dar aceste date sociologice reflecta o realitate a existentei umane si, deci, ar trebui sa ne ingrijoreze ca specialisti, cetateni, membri ai unor familii si promotori ai valorilor familiei. Articole Este fericirea o alegere? Octavian Schitco (Email: oschitco@gmail.com) Fericirea este gradul n care un individ evalueaza viata sa ca fiind favorabila (Veenhoven, 1991, 1993). Fericirea este o caracteristica subiectiva si n toate cercetarile ea este masurata prin auto-evaluarea subiectilor. Dupa Myers si Diener (1995), fericirea presupune att prezenta afectului pozitiv ct si absenta afectului negativ. Iar William James era de parere ca fericirea este raportul ntre aspiratiile si realizarile unei persoane.

Unele teorii contemporane sugereaza ca ncercarile de a ridica nivelul de fericire snt zadarnice. Cercetarile din genetica comportamentala sustin existenta unui nivel bazal al fericirii la fiecare individ care este stabil si constant pe parcursul vietii. Acceptnd existenta nivelului bazal (trasaturi ale nivelului bazal) se afirma ca oamenii pot deveni mai fericiti pe o perioada scurta de timp si snt sortiti sa se ntoarca la nivelul bazal pe termen de lunga durata. Lykken si Tellegen n 1996 efectueaza un studiu cu un esantion de 2300 de gemeni. Concluziile studiului: fericirea este o trasatura mostenita n proportie de 80 %. A ncerca sa ridici nivelul de fericire e ca si ncercarea de a creste n naltime, spun ei. Totusi cifra general acceptata printre cercetatorii geneticieni este 50%. Heade y si Wearing (1989) au gasit ntr-un studiu longitudinal ca participantii aveau tendinta de a se ntoarce pe parcursul vietii la nivelul initial de satisfactie. McCrae si Costa (1990) au demonstrat o stabilitate de lunga durata a trasaturilor de personalitate, n special a doua dintre ele, apartinand Big Five neuroticism si extraversiune. Acesti cercetatori au sugerat ca si nivelul de fericire ramne constant. Autori ca Kernis, Brown si Broody au facut o propunere si mai interesanta. Oamenii trebuie sa accepte personalitatea proprie si nivelurile de fericire pe care le genereaza aceasta. Acceptnd, ei nu vor fi supusi fluctuatiei dispozitiei si instabilitatii auto-evaluarii. Sonjia Lyubomirsky si Kenon Sheldon au propus totusi un model care, fiind verificat, ar dovedi faptul ca fericirea poate fi ridicata deasupra nivelului bazal. n acest model snt inclusi 3 factori, cei mai speculati ca fiind determinanti ai fericirii fiind: nivelul bazal, circumstantele si activitatea intentionata. Exista doua tipuri de schimbari pozitive n viata oamenilor: un tip este cel datorat schimbarilor circumstantiale. Acestea tind sa devina statice si au un efect de scurta durata. Cumpararea unui televizor cu ecran plat, o marire substantiala a salariului, emigrarea ntr-o tara mai bogata, toate acestea vor oferi o crestere temporara a

fericirii dar aceasta crestere nu va fi recunoscuta odata ce a avut loc adaptarea la noua situatie. Studiile lui Headey&Wearings (1984) au confirmat influenta trecatoare a circumstantelor asupra satisfactiei. Studiile lui Brickmann si colab. (1978) despre efectele de scurta durata ale cstigului la loterie asupra satisfatiei au aratat ca, dupa o perioada de un an, toti cei care au cistigat la loterie sume substantiale se simteau la fel ca si un grup de control (format din oameni care nu jucasera la loto). Modelul propus aici presupune ca oamenii se adapteaza rapid la schimbarile circumstantiale din cauza caracterului static al acestora. Pe de alta parte, un alt tip de schimbari sint schimbarile intentionate, care se refera la activitati n care o persoana se implica si care solicita un efort continuu. Ele se mpart n 3 categorii:

Cognitive (ex. A adopta n mod regulat o pozitie optimista) Comportamentale (ex. Persoana este n mod regulat buna cu ceilalti, persoana se angajeaza sa faca exercitiu fizic regulat) Motivational (ex. Persoana identifica scopuri importante pentru ea si lupta pentru acestea).

Pentru toate acestea este comun devotamentul si implicarea n atingerea scopurilor. Alte avantaje ale schimbarilor sub forma de activitate:

persoana poate sa creeze o diversitate de activitati care sa nu permita aparitia adaptarii; aceste schimbari snt de natura dinamica.E posibil ca activitatile intentionate sa fie facute robotizat si fara varietate si atunci beneficiile vor dispare dupa un timp. Totusi modelul propus de Ljubomirsky si Sheldon presupune ca activitatile intentionate au avantajul de a crea fluxuri de experiente pozitive, care la rndul lor sa genereze noi activitati sau diversificarea n interiorul unei activitati.

Ljubomirsky si Sheldon au ncercat sa verifice presupunerile acestui model pe un esantion de 667 studenti din primul an de facultate. (Sheldon & Lyubomirsy 2004). Evaluarea nivelului de fericire s-a realizat la inceputul semestrului (momentul T1), la mijlocul semestrului (momentul T2) si la sfarsitul semestrului (momentul T3). Rezultatele studiului au aratat ca, asa cum era de asteptat, att schimbarile circumstantiale cat si cele legate de activitati au corelat cu cresterea nivelului de fericire la momentul T2 (mijlocul semestrului), totusi numai schimbarile legate de activitati au corelat cu nivel crescut de fericire la momentul T3 (sfrsitul semestrului). Aceste rezultate sugereaza ca schimbarile pozitive ce tin de activitati au mentinut nivelul de fericire pe cnd schimbarile pozitive ce tin ce circumstante au fost atenuate. De asemenea rezultatele acestui studiu confirma partial ipoteza enuntata initial, si anume ca e posibila cresterea nivelul de fericire deasupra nivelului bazal si a-l mentine ridicat pe o perioada de timp. Prin ce se explica faptul ca schimbarile legate de activitati au un efect mai durabil dect cel legat de circumstante? S-a dovedit ca un rol important il au doua caracteristici: competenta si satisfacerea necesitatii de afiliere. Efectul observat de la sfrsitul semestrului se explica prin faptul ca studentii se simteau mai competenti si mai aproape de ceilalti n cadrul activitatilor pe care le faceau. Cum putem deveni mai fericiti:

Prin comportamente prosociale, de exprimare a bunatatii. (Indivizii care au raportat un mai mare interes de a ajuta oamenii si tendinte prosociale se autoevalueaza de obicei ca fiind fericiti) (Feingold, 1983). ntr-un studiu participantii au fost rugati sa faca citeva acte de bunatate (a dona singe, a ajuta un prieten cu o problema sau a scrie scrisoare de multumire unui profesor). In perioada de 6 saptamani, grupul care a aplicat aceasta strategie si-a marit considerabil nivelul de satisfactie.

A exprima gratitudine. Exercitiile prin care studentii practicau exprimarea gratitudini (ex. A scrie n jurnal o data pe saptamina pentru care lucruri si evenimente persoana este recunoscatoare sa le aiba). Are rolul de a interpreta pozitiv circumstantele vietii. Deasemenea este important frecventa excercitiilor, pentru unii este satisfactaor mai des, pentru altii mai putin des. Cautarea si implicare n activitati. Este importanta compatibilitatea persoana-activitate. Acestea pot varia in dependenta de interese, valori. Deasemenea un studiu recent a demonstrat ca efectele pozitive a realizarii scopului asupra satisfactiei snt moderate de compatibilitatea persoana-scop. (Bruhnstein, Schultheiss& Grassman, 1998), Un studiu care a incercat sa ii faca pe subiecti sa foloseasca 14 tehnici de crestere a demonstrat ca cele mai eficiente tehnici au variat de la subiect la subiect. Vizualizarea eu-lui cel mai bun. Persoana isi inchipuie cum ar fi el cel mai bun pe perioada de 4 saptamini, cum ar fi daca totul ar merge extraordinar. Procesarea amintirilor pozitive. In scris sau doar imaginar persoana incearca sa-si aduca aminte un eveniment pozitiv din trecut si sa-l descrie.

Articole Cat de importanta este orientarea teoretica a psihoterapeutului? Costin Patrascu Prima intrebare care ti se pune, ca psihoterapeut, este aceea legata de apartenenta la o scoala de terapie sau alta, la un sistem conceptual si un set de tehnici presupuse a forma nu numai baza pregatirii tale in psihoterapie, dar insasi identitatea ta ca psihoterapeut. Cel care te intreaba se asteapta sa afle ca esti psihanalist, psihoterapeut de orientare psihodinamica (cele mai frecvente raspunsuri in Romania), de orientare cognitiv-comportamentala, rogersian, gestaltist, practicant al psihodramei, analizei tranzactionale sau, mai rar, al psihoterapiei

interpersonale, al terapiei adleriene, sau existentiale. A nu te afilia unei scoli de terapie este de neconceput si te descalifica ca psihoteraput. Cel putin in ochii colegilor de breasla, caci clientii (sau pacientii, cum li se spune adesea in mod inadecvat) au dat intotdeauna mai putina atentie acestor teorii. Si poate nu au gresit foarte mult. Este posibil ca toate aceste modalitati terapeutice sa aiba de fapt un fond comun, sa impartaseasca acelasi ingrediente active care produc schimbarea mult dorita de cel aflat in suferinta? Exista scopuri, greutati si dileme comune? Se poate vorbi de psihoterapie, in general, sau numai de psihoterapii? Exista niste criterii pentru selectia celor care doresc sa devina psihoterapeuti care transced cutumele fondatorilor diverselor scoli? Care sunt valorile acelea la care orice terapeut, indiferent de afilierea sa, trebuie sa adere de la inceputul si pana la sfarsitul activitatii sale profesionale? Sunt intradevar psihoterapeutii atat de diferiti intre ei incat stabilirea unui dialog este daca nu imposibila, cel putin inutila? Cu siguranta, orientarea teoretica a fiecarui terapeut determina intr-o mare masura ceea ce acesta face in terapie, ceea ce vede ca fiind important si ceea ce considera ca fiind greseli in terapie. Totusi, multi psihoterapeuti, indiferent de orientarea lor, folosesc aceleasi tehnici si impartasesc un set comun de idei. De exemplu, este universal acceptat ca atunci cand clientii vorbesc mai degraba despre altii decat despre ei insisi rareori fac vreun progres in terapie. De asemeni, nici un terapeut, indiferent de orientarea sa teoretica, nu isi va critica clientii. A devenit aproape un truism afirmatia ca o atmosfera calda, suportiva, faciliteaza progresul in terapie. Strupp (1996), dupa o experienta de multi ani ca terapeut, recomanda tuturor terapeutilor: a) Stimuleaza curiozitatea clientului despre el insusi si interesul sau in a colabora

cu tine; b) Cauta sa iti dai seama care este tema sau firul rosu al sedintei de azi; c) Fii rabdator! E de neconceput un bun terapeut fara rabdare; d) Fii atent la propriile tale emotii si reactii generate de afirmatiile clientului; e) Fii constient de propriile tale limite; f) Straduieste-te permanent ca ceea ce spui sa nu sune peiorativ sau sa para critic la adresa clientului. Exista asadar un fond comun de idei referitoare la practica psihoterapiei. Din acest grup fac parte si o serie de intrebari legate atat de cazuri individuale cat si de atitudini mai generale, care tin de filosofia profesionala si personala a fiecarui terapeut. De exemplu, in ce masura este permis ca valorile de viata ale terapeutului sa influenteze valorile clientului? Cum se poate contrabalansa diferenta de putere dintre terapeut si client? Pana unde merge responsabilitatea terapeutului in afara terapiei? Cum delimitezi interesul clientului de cel al terapeutului? Cand se considera o terapie ca fiind incheiata cu succes? Ce e de facut cu clientii care asteapa ca terapeutii sa le dea sfaturi concrete sau nu vorbesc neintrebati? Ce reprezinta un comportament acceptabil si ce nu in cadrul terapiei? Cat este de benefic ca terapeutul, pentru bunul mers al terapiei, sa dezvaluie ceva din viata sa privata? Desi raspunsurile acestor intrebari vor fi cu siguranta influentate de orientarea teoretica a fiecaruia, totusi valorile culturale, gandirea logica si bunul simt le vor determina in mare masura. Strupp, H. H. (1996). Some salient lessons from research and practice. Psychotherapy, 33, 135-138.

Articole Autenticitatea sau transparenta psihoterapeutului - puncte de vedere Costin Patrascu In decursul procesului psihoterapeutic, psihoterapeutul are posibilitatea, cel putin teoretica, de a alege o multitudine de pozitii variind intre doua extreme: prima, cea in care se face cunoscut pe sine celuilalt fara nici o retinere, cu lejeritatea cu care se deschide prietenului cel mai intim si a doua, cea in care se abtine de la orice afirmatie, gest sau contextualizare a terapiei care ar putea revela ceva despre personalitatea si viata sa privata. Daca prima pozitie nu a fost niciodata sustinuta, in forma sa extrema, de nici o figura proeminenta a psihoterapiei sau scoala terapeutica, cea de-a doua a fost multa vreme una dintre trasaturile definitorii ale psihanalizei ortodoxe. La urma urmei, insa, de ce ar fi aceasta problema una care merita atentia noastra? Nimeni nu considera ca s-ar justifica o discutie similara despre practica oricarei alte meserii liberale, bazate pe relatia de unu la unu dintre un profesionist si un client. Ma intereseaza personalitatea frizerului meu? Nu. Sau daca sunt in mod deosebit curios, ceea ce aflu nu are nici un efect asupra eficientei si maiestriei cu care acesta isi face meseria sau asupra gradului meu de satisfactie cu frezura din final. Vreau sa stiu daca dentistul meu este insurat, are copii etc.? In principiu, nu. Astept ca avocatul meu sa imi spuna ce necazuri a avut el insusi cu legea? Nu, asta chiar nu vreau sa stiu! Dar de ce boli a suferit medicul meu de familie? Who cares?! Si asa mai departe. Psihologul sau psihoterapeutul se inscriu insa in alta logica a relatiei: 1. din punctul de vedere al publicului larg, al consumatorului de servicii psi, exista teama unui posibil prejudiciu psihologic aparut in urma deschiderii si vulnerabilizarii nu atat in fata unui profesionist slab pregatit, cat a unui OM de o calitate indoielnica. Sau, in cel mai bun caz, este teama de esec generata

de imposibilitatea crearii unei legaturi umane favorabile vindecarii sau dezvoltarii celui care o initiaza. In nici una dintre relatiile de schimb anterior mentionate relatia de la om la om nu este atat de importanta ca in psihoterapie, mai importanta chiar decat relatia profesionala, client-furnizor de servicii. Este adevarat ca o insuficienta pregatire teoretica si/sau o slaba manuire a tehnicii terapeutice pot duce la esecuri similare, dar interesant este ca nu acestea ingrijoreaza cel mai mult (cred). Este aici, in chiar esenta acestei temeri, o recunoastere a valorii relatiei care se stabileste intre cei doi, intre cel care solicita ajutor si cel care il ofera, si o infirmare a pozitiei care supraliciteaza aspectul tehnic al psihoterapiei. Asadar, consumatorul de servicii psi considera esentiala relatia cu psihoterapeutul si calitatea umana a acestuia. Cum ar putea insa aprecia un pacient, aflat la primele contacte cu un psihoterapeut, personalitatea, onestitatea, buna-intentie etc. a celui din fata sa? Dincolo de observarea directa a terapeutului si a mediului in care acesta isi desfasoara activitatea, clientul preseaza incontinuu pentru a-i fi satisfacuta curiozitatea despre cel caruia i se confeseaza; isi supune, constient sau inconstient, terapeutul la tot felul de teste/probe din care sa capete noi informatii sau ii reproseaza direct acestuia lipsa de transparenta, in speranta unei gratificari. Binenteles, unii vor face mai mult, altii mai putin din toate acestea si fiecare va avea propriul mod de a face fata acestei frustrari. In paranteza fie spus, tocmai pe acest considerent, al unicitatii modului de a raspunde la frustrare, ca si acela al construirii unei imagini fanteziste despre psihoterapeut (menita a suplini lipsa unei imagini realiste) scoala psihanalitica considera ca fiind valoroasa atitudinea anonima a terapeutului. Aparent, exista o situatia care contrazice cele de mai sus. Ni s-a intamplat multora ca un strain care sta alaturi de noi in compartimentul de tren sau in autocar (in calatorii de mai lunga durata) sa ne povesteasca foarte

multe despre el insusi, mult mai mult chiar decat am fi fost dispusi sa aflam. In unele cazuri, aceste persoane isi varsa efectiv sufletul, relatand aspecte intime dintre cele mai diverse. Este vorba de ceea ce se cheama efectul strainul din autobuz (strange-on-the-bus effect). Ceea ce este surprinzator, este tocmai faptul ca acest efect are loc impotriva oricaror reguli sociale. Una dintre aceste reguli spune ca, atunci cand doi oameni se intalnesc, autodezvaluirea este un proces gradual, care nu incepe direct cu cele mai secrete fantezii sau cele mai dureroase probleme. Numai pe masura ce se cunosc, cei doi pot ajunge sa discute si astfel de chestiuni. O alta regula este aceea ca acest proces de deschidere, de impartasire a unor intimitati, trebuie sa fie unul reciproc. Mai spune unul, mai spune celalalt... Numai ca efectul strainul din autobuz pare a fi in totala contradictie cu aceste reguli. Asadar, ce isi doresc cei dornici sa isi descarce sufletul unui psihoterapeut: un om pe care il cunosc, pe care se pot bizui, in care au incredere sau un necunoscut cu care stiu ca nu vor mai interactiona niciodata dupa aceea? Raspunsul meu nu poate fi decat unul din categoria educated guess: cred ca cei care isi doresc sau isi imagineaza ca psihoterapia va fi una de scurta durata, de numai cateva sedinte, prefera sa nu stie nimic (sau un minim necesar) despre omul care ii asculta, in timp ce clientii antrenati intr-o terapie de durata, de luni sau ani de zile, vor dori sa stie mai multe. 2. din punctul de vedere al profesionistilor psi, problema are o importanta mai mare sau mai mica in functie de greutatea sau valoarea instrumentala pe care acestia o atribuie RELATIEI terapeutice. De exemplu, e un loc comun ca in psihoterapia cognitiv-comportamentala relatia dintre psihoterapeut si client este, daca nu ignorata, cel putin considerata de importanta secundara dupa folosirea corecta a tehnicilor de restructurare cognitiva si modificare comportamentala. La cealalta extrema se afla psihoterapiile de sorginte

psihanalitica sau existential-umaniste, care atribuie relatiei terapeutice rolul de vehicul principal al transformarilor benefice din psihoterapie. Numai ca perspectiva celor doua mari curente este total diferita, chiar diametral opusa, atunci cand vine vorba de cat si mai ales ce poate dezvalui un psihoterapeut dezvaluiri care, nu-i asa, afecteaza calitatea relatiei terapeutice atat de mult pretuita. Nu voi intra intr-o detaliere a pozitiei teoretice a fiecareia dintre cele doua mari scoli. As vrea doar, ajuns in acest punct, sa fac cateva comentarii care mie mi se par de bun simt:

un client are un singur terapeut, dar un terapeut are multi clienti. Ce consecinte ar avea, asupra vietii personale a terapeutului, dezvaluirea de catre acesta a unor amanunte personale catre toti clientii sai? Mai ales ca unii dintre ei nu sunt chiar exemple de normalitate... Mi se pare firesc sa existe un anumit grad de auto-protectie. pana la urma, toata dezbaterea aceasta se poate reduce la intrebarea: ce atitudine, din partea terapeutului, ajuta pacientul si terapia mai mult: cea in care terapeutul este la fel de sociabil si deschis ca in oricare alta interactiune sociala sau cea in care terapeutul pastreaza un anumit grad de anonimitate? Prima pozitie este naiva, tributara ideii ca terapia este un fel de prietenie (pe bani! vor sublinia ranchiunosii) in care unul dintre cei doi protagonisti da sfaturi celuilalt, bizuindu-se pe experienta sau cunostintele sale. Cu alte cuvinte, terapia nu presupune decat un transfer de informatii de la terapeut la client, o legatura tehnica intre cei doi, in care terapeutul ii face ceva clientului, dupa modelul medical (sau modelul relatiei cu frizerul, dentistul, avocatul etc.). Daca facem glumite cu frizerul si ne facem confesiuni reciproce cu dentistul, de ce sa nu o facem si cu psihoterapeutul? Nu poate strica! Cum spuneam, numai naivii pot crede ca un asemenea tip de relatie

poate ajuta buna desfasurare a unei terapii, poate contribui la satisfactia finala, a clientului si terapeutului deopotriva. E adevarat ca o pot face mai usoara, mai distractiva, mai misto, dar nu mai eficienta. Astea fiind zise, ma grabesc sa concluzionez ca cea mai larg adoptata atitudine, in majoritatea covarsitoare a scolilor si orientarilor terapeutice, este cea a unei preponderente anonimitati. Si, de fapt, de abia de aici incolo incepe adevarata discutie: daca in general e de preferat anonimatul, cand este totusi necesara incalcarea lui? In ce conditii si cu ce efecte? Cartile de terapie sunt pline de sfaturi si exemple pe aceste teme. Cine vrea sa stie mai multe, burta pe carte!