The John Hopkins University Press De Donald J.

Puchala

Politici specifice si armonizare regionala in Comunitatea Europeana

Un comentariu repetatat constanta de oficialii implicati in afacerile comunitatii europene este ca specialistii in politica, in fanatismul lor de a modela sistemele de integrare lucreaza la nivele de abstractie teoretica la o mare departare de comportamentul politic de zi cu zi. Proplema aici este ca teoreticienii integrarii, descriu imagini elaborate si sofisticate ale fenomenului care pur si simplu nu se intampla. Sau, asa cum un sef de cabinet de la Bruxelles parafraza, cand citesc studiile voastre americane, imi spuneti ca incerc sa cauzez efecte colaterale sau ca incerc sa creez o nationalitate nou din unele vechi sau ca pun la indoiala suveranitatea nationala. Acesta este un nonsens. Eu si colegii mei lucram la armonizarea economica, sociala si la practicile legale din numeroase tari astfel incat Piata Comuna sa functioneze efectiv pentru beneficiul tuturor. Daca intradevar vreti sa studiati integrarea europeana, incercati sa invatati mai mult in legatura cu conditiile in care o astfel de armonizare are succes sau esueaza. Scopul acestui articol este de a face un pas mic in fata catre explorarea acestor conditii. Ingust conceput, studiul releva rezultate cercetarii asupra cazurilor de neclaificare in sistemul economic al comunitatii europene. Practic este o discutie de cand, cum si de ce regulile la nivel regional sunt evitate de statele membre ale comunitatii economice europene sau de grupurile subnationale din interiorul lor. In completare, voi cauta sa determin gradul de penetrare a acestui comportament de opunere la reguli si implicatiile acestuia in functionarea Pietei Comune. Poate mult mai frecvent decat am fost indemnati sa credem, guvernele s-au impotrivit sa execute programele CEE la care sau angajat insisi; Eurocratii ezita sa intareasca directivele; industriile impiedica

regulamentele regionale; sau sectoare din populatia nationala izbucnesc proteste pasnice sau inversunate. Mai direct acesta este un studiu a conditiilor in care diferite tipuri de incurcaturi tind sa se amestece in treburile europene. Examineaza de asemenea cine, pe cine si cum sunt implicate diferite aspecte in aceste incurcaturi. Conceput mai cuprinzator, si cumva dincolo de acest punct de focus, aceasta lucrare este cu adevarat despre un fenomen pe care il voi denumi politici postdecizionale in Comunitatea Europeana. In afara de consideratiile abstracte in legatura cu integrarea internationala in general, cea mai mare parte din studiul politic al CE pana la data curenta s-a concentrat pe deciziile luate la Bruxelles. Analistii s-au gandit sa explice cum si de ce politicile regionale si programele sunt formulate sau mai simplu cine influenteaza pe cine sa faca ceva, candva, cumva si de ce cu aplecare asupra legislatiei CEE. Dupa estimarile mele, acesti analisti au reusit cu un oarecare succes. Insa, in ciuda realizarilor notabile in partea de luare a deciziilor, se stie foarte putin despre procese si in special despre politicile implicate in aducerea la cunostinta a sincronizarii cu regulile regionale. Pe scurt nu stim foarte mult despre ceea ce se intampla dupa ce sunt formulate deciziile CEE si nu intelegem cine influenteaza pe cine sa faca ce, cum si de ce cu aplecare asupra executiei (neexecutiei) programelor CEE. Transmiterea de jos in sus a directivelor regionale de la Bruxelles la natiunile periferice, problemele, dificultatile si impactul aferent constituie politici postdecizionale in CE. Scopul teoretic al prezentului studiu este sa puna in lumina acest fenomen.

O abordare comparativa a studiului de caz Concluziile acestui studiu deriva din observatiile facute in contextul unor episoade succesive in afacerile CEE, patru dintre care sunt subliniate in detaliu mai jos. Fiecare episod a avut de a face cu o tentativa a Comisiei Europene de a intari o politica sau un program decis in maniera tipica de luare a deciziilor la Bruxelles. Fiecare episod a fost initiat de angajamentele membrilor guvernelor ce fac parte din CEE, punandu-se de acord cu privire la politicile de nivel regional.

Mare parte din studiile de caz priveau examinarea problemelor care duceau la neindeplinirea cerintelor si la mijloace alese pentru rezolvarea acestor probleme. Pentru a satisface criteriile de esantionare, episoadele selectate pentru analiza erau situate in timp intre 1963 si 1973. Diferite cazuri implicau tari diferite: Belgia, Franta, Germania de Vest (Federala) si Italia ca actori centrali (sau ca adversari centrali unde neconformitatile erau problema). Episoadele includeau o diversitate de probleme: politica regionala, politici de investiti transnationale, standardizarea produselor farmaceutice, si realizarea armonizarii fiscale. Unele dintre cazurile selectate au fost rezolvate in conformitate altele continua in prezent ca incidente nerezolvate in neconfromitate. Nu a fost administrat nici un set de chestionare, din moment ce fiecare respondent trebuia sa fie intrebat un set de intrebari particulare, relevante pentru rolul sau in episodul dat. Scopul era mai degraba obtinerea de informatii valoroase si complete decat o inventariere statistica. Subventiile belgiene pentru dezvoltarea regionala

Cand orginalul Sase a semnat Trataul de la Roma, ei s-au angajat in art. 92 si 93 la europenizarea sistemelor de ajutor economic catre regiunile sarace si industriile sovaielnice. Criteriile pentru identificarea si clasificarea regiunilor subdezvoltate urmau sa fie stabilite la nivelul Comunitatii: varietatile si sumele aferente subventiilor trebuiau sa fie standardizate pentru grupul celor sase. O importanta centrala in aceasta schema o au interdictiile impotriva programelor nationale care distorsionau competitia pe Piata Comuna prin subventiile catre regiuni si industrii selectate preferential. Pana la data curenta guvernul belgian nu a fost in stare sa se alatura partenerilor sai din CEE in miscarea catre europenizarea programelor de subventie. Legilile belgiene succesive de expansiune economica elaborate in 1959, 1966 si 1970 au creat programe de ajutor regional care intr-o maniera sau alta au cazut in zona prohibitiilor Comunitatii impotriva acordarii de avantaje necinstite industriilor nationale.

Consecutiv, in Octombrie 1970 CEE a inceput demersurile de supunere a guvernului belgian la art. 92 si 93 din Tratatul de la Roma, la care, desigur, belgienii s-au angajat prin semnarea tratatului in 1957. Negocieri complex si prelungite intre Guvernul Belgian si Comisie, intre Comisie si alte guverne ale CEE si intre Guvernul Belgian si grupurile domestice constituite, au avut loc intre 1970 si 1972. Acestea au rezultat gradual, in revizuirea programelor belgiene subsidiare: pana la sfarsitul lui 1972, o formula era sub discutii si trata solicitarile Comunitatii. Dar in Decembrie 1972 Guvernul Belgian a cazut si pana in vara lui 1973 (cand cercetarea mea a luat final) nici un nou program regional subsidiar nu a fost executat. Intr-un sens restrans cazul subsidiarelor belgiene e unul de simpla neconformitate cu Tratatul de la Roma, urmat de o miscare graduala catre conformare. Dar intr-un sens larg este un caz de obstructionare si intarziere in miscarea catre integrarea internationala in Vestul Europei. Practic, integrarea in Vestul Europei inseamna armonizarea transnationala a ploticilor si programelor. Aceasta a fost incetinita notabil de lipsa de abilitate a Belgiei de a se supune angajamentelor tratatului. Problema studiata in acest caz, ca si in celelalte, este de ce. De ce Guvernul Belgian s-a trezit incapabil sa-si onoreze angajamentele de armonizare regionala. Sub ce presiuni a fost supusa? Cum a extras Comisia revizuirile progresive in politicile Belgiene?Ce fel de presiuni a aplicat Comisia? Ce rol au jucat Eurocratii? Ce rol au jucat celelalte guverne? Ce rol au jucat elitele autohtone din Belgia? In sens general, sub ce conditii este armonizarea regionala indreptata? Raspunsurile la aceste intrebari au reiesit din interviurile realizate si documentele consultate in urmarirea cazului subsidiarelor belgiene.

Piata necomuna in domeniul farmaceutic Sub tratatul de la Roma, statele membre ale CEE s-au angajat la eliberarea comertului, astfel creand o piata comuna. Insa la cincisprezece ani de la stabilirea CEE, libera circulatie a produselor farmaceutice nu a fost realizata. In teorie piata in aceasta arie este deschisa si comuna, dar in realitate ramane inchisa si fragmentata. Pentru a lua

un exemplu la indemana, este putin probabil ca o persoana cu dureri de cap sa gaseasca aspirina germana in rafturile farmaciilor frantuzesti. Motiviul pentru blocajul initial al tranzactiilor era clar: eliberarea pietei produselor farmaceutice nu era un simplu caz de ridicare a barierelor tarifare nationale. Crearea unei piete comune insemna armonizarea si standardizarea diferitelor legi si practici nationale ce aveau de a face cu testarea medicamentelor, controlarea producatorilor, autorizarea lor pentru lansare pe o piata comuna si licentierea farmacistilor pentru distribuirea lor. Pana la finalizarea acestei armonizari a practicilor nationale, Comisia Europeana a schitat o serie de directive ce instruiau membrii guvernelor sa fac diferite adaptari. Prima directiva farmaceutica (65/65) punea in discutie intelegerea asupra unei definitii comune a produsului farmaceutic. Directiva specifica autorizarea guvernamentala in legatura cu marketingul si instructa guvernele sa retraga de pe piata produsele care fie s-au dovedit a avea efecte negative fie nu au avut un efect terapeutic. Aceasta directiva a fost aprobata de Consiliul de Ministri in ianuarie 1965. Pana la data curenta, nu a fost executata de majoritatea statelor membre ale CEE. Mai mult cele 14 directive ce au succedat si care indubitabil ar fi ghidat calea spre libera circulatie a produselor farmaceutice, nu au fost inca adoptate de Consiliul de Ministri. In ciuda celor mai bune si variate demersuri ale Comisiei dar si a numarului mare de presiuni de la producatorii din domeniul farmaceutic, guvernele nationale au refuzat sa onoreze angajamentele generale ale tratatului si sa se supuna directivelor specifice CEE. In primavara anului 1973 deciziile au fost luate pentru abandonarea, cel putin momentana, in ceea ce priveste armonizarea legisalatiei farmaceutice nationale si intoarcerea la proceduri mai putin formale pentru dobandirea acceptarii produselor nationale intre statele membre. In vara anului 1973 chiar si aceste proceduri au fost abandonate. Cazul din domeniu farmaceutic este similar episodului subsidiarelor belgiene in neconformarea cu angajametele si regulile CEE incetinind progresul catre integrarea economica totala. Insa in cateva moduri cazul farmaceutic este mult mai complex. In primul rand, aici nu a fost un caz al unei singure tari care se afla in neconformitate: nici un stat membru nu a aderat nici la prima directiva.

Guvernul Belgian a incercat pentru o scurta perioada de timp si apoi si-a abandonat demersurile; ceilalti au refuzat chiar sa faca o prima tentativa. Mai mult, unde cazul subsidiarelor a postat un guvern impotriva CEE, cazul farmaceutic a surprins institutiile din Bruxelles Comisia si Consiliul confruntandu-se una cu celalta si fiecare guvern divizat impotriva lui. In capitale precum Bonn, spre exemplu, Ministerul de Finante s-a indreptat catre Piata Comuna, in timp ce Ministerul Sanatatii statea in fata unor frontiere inchise. Investigatiile suplimentare aveau sa arate o varietate mare in manevrarea si pozitionarea intre interesele ce privesc cazul farmaceutic. Dar in ciuda complexitatii mari, problema cercetarii pusa de acest caz secund era similara cu cea pusa de primul caz. De ce erau guvernele nationale incapabile sa se conformeze cu nivelul European de politici si programe? Ce impiedica integrarea? Pe langa aceasta erau conditiile sub care aparea neconformitatea in acest caz similare cu cele din primul caz? In final, erau conditiile care solicitau schimbul tarziu catre compromis si conformare in acest caz similare cu conditiile care au motivat Guvernul Belgian catre conformare in primul caz? Din nou interviurile din capitala europeana erau destinate sa raspunda acestor intrebari iar raspunsurile au reiesit desigur din cercetare. Controlul francez al investitiilor straine

Eliberarea fluxurilor de capital intra-european a fost unul din obiectivele centrale ale integrarii europene construita in Tratatul de la Roma. Articolul 67 al tratatului angaja statele membre la abolirea restrictiilor miscarilor de capital intre ele. Articolele 52-58 ofera dreptul de stabilire si elibereaza calea catre investitiile directe nerestrictionate in comunitate. Articolul 221 solicita inlaturarea discriminarilor asupra fluxurilor intracomunitare de capital pana in anul 1961. Totusi in decembrie 1966 Guvernul Francez a promulgat legea 66-1008 care instituia controlul oficial asupra fluxurilor de investitii straine in Franta. Aceasta reglementare a alocat Ministerului Francez al Economiei un

 drept de amanare cu privire la propunerile din partea investitorilor straini. In consecinta, Ministerul era imputernicit sa anuleze fluxul investitiilor in Franta. O asemenea actiune, desigur, contravenea Tratatului de la Roma. Tarziu, in primavara anului 1967 Comisia Europeana a notificat Guvernul Francez asupra discrepantelor intre practicile sale cu referire la investitiile straine si angajamentele fata de Tratatul de la Roma. Francezii au replicat faptul ca e nu comiteau vreo incalcare a tratatului de vreme ce ei nu aveau nici o intentie de a- si exercita dreptul de amanare impotriva investitiilor straine din interiorul CEE. Interesul lor, indicau ei, era asupra investitiilor din terte tari in persoana Statelor Unite ale Americii. A rezultat un dialog prelungit intre Comisie si Guvernul Francez daca subsidiarele americane in tarile membre CEE erau sau nu Firme europene. Pe masura ce schimburile intre Bruxelles si Paris deveneau din ce in ce mai tensionate, alte state membre, in special Olanda, au intrat in lupta si au indemnat catre masuri dure impotriva Frantei. Pana in noiembrie 1969 , Comisia a epuizat toate puterile administrative in relatia cu incalcarile art. 169 din Tratatul de la Roma si cazul a fost preluat de Curtea Europeana de Justitie.Interimatul Comisiei Hallstein a fost succedat de Comisia Rey si apoi Guvernul de Gaulle a fost inlocuit de Guvernul Pompidu. Cazul era aprope de o decizie tarziu in toamna anului 1970. Dar in luna septembrie a acelui an guvernul francez a solicitat o amanare si a indicat ca studia din nou problema Legii 66-1008. In consecinta Parisul a revizuit legea si a eliminat controlul investitiilor si Bruxelles-ul a revazut si aprobat revizuirea. Parisul apoi a legiferat clauza revizuita si a inlaturat formal controlul pana in februarie 1971. In martie 1971 Curtea a renuntat la caz si a fost inchis de catre Comisie. Cazul investiilor din Franta a avut cateva aspecte notabile. Ca si in celelalte cazuri progresul catre europenizarea unei practici economice a fost intarziata de incapacitatea unui stat membru de a onora angajamentele tratatului. Integrarea a fost incetinita. Dar in contrast cu celelalte doua episoade, in acest caz conformarea totala a fost realizata sau cel putin asa a parut.

Totusi ca si in celelalte cazuri intrebarile centrale ale cercetarii si aici priveau motivele neconformitatii. De ce a fost Guvernul Francez incapabil sa se conformeze prevederilor Tratatului de la Roma intre 1966 si 1971? Ce forte sau presiuni au condus politica nationala a Frantei sa contrazica politica CEE? Dar in completare de ce guvernul francez si-a modificat comportamentul deviant dupa cativa ani de incapatanare? Ce forte sau presiuni au condus sa conformare? Interviurile din Bruxelles si Paris si investigarea documentelor au raspuns in mare parte acestor intrebari.

Taxa italiana pe valoarea adaugata

Armonizarea fiscala este o componenta importanta a integrarii economice. O piata ramane mai putin decat o piata comuna in baza faptului ca varietati si rate de taxare difera de la regiune la regiune sau in cazul CEE de la o tara la alta. Logica simpla arata ca diferitele forme si sume ale taxelor de la o tara la alta acorda avantaje economice unora si penalizeaza pe altii in competitia internationala. Asadar ca un prim pas catre armonizarea fiscala finala in tot ceea ce priveste Piata Europeana Comuna, Consiliul de Ministri, actionand in baza art. 99 din Tratatul de la Roma, au elaborat o directiva in aprilie 1967 prin care instructau statele membre sa adopte o procedura comuna in perceperea taxelor pe profit. Drept urmare, directiva solicita o adoptare laraga in randul comunitatii in ceea ce priveste taxa pe valoarea adaugata (TVA), modelata dupa taxa franceza, operationala la momentul respectiv. Inainte de inceperea armonizarii fiscale a Comunitatii, TVA trebuia sa fie si o sursa de auto-finantare pentru programele CEE si a fost consecutiv privita de Comisie ca un pas important catre supranationalizare. TVA urma sa devina eficace din 1 ianuarie 1970. In octombrie 1968 Guvernul Italian a sugerat ca intalnea dificultati cu privire la instituirea TVA si ca din cauza motivelor tehnice si economice termenul limita de 1 ianuarie 1970 era imporbabil sa fie respectat. O solicitare formala pentru o amanare de 2 ani in aplicarea TVA a fost inanintata de catre Italia Comisiei in august 1969.

Esenta fluxului complicat al corespondentei intre Bruxelles si Roma in toamna anului 1969 s-a acumulat in baza faptului ca Italia era incapabila sa faca primul pas catre armonizarea economica in sistemul CEE. Intre sept. si dec. 1969, un proces extrem de complex de negociere a avut loc intre Italia, Comisia CEE si celelalte state membre ale Comunitatii. Italia dorea garantarea neconditionata a dreptului de amanare pentru 2 ani; Comisia cauta sa nu opreasca armonizarea fiscala pentru mai mult de 1 na si solicita ca TVA-ul intarziat al Italiei sa fie intr-o forma avansata cand va fi in cele din urma implementat; alte state membre doreau sanctiuni impotriva Italiei care ar fi echilibrat orice avantaj pe care industria italiana l-ar fi castigat in absenta TVA. Mai exact, partenerii CEE cereau ca Italia sa fie fortata sa elimie exporturile industriale si discriminarile impotriva importurilor care erau constiutita in Imposta Generale SullEntrata (IGE) taxa pe profit italiana existenta in 1969. Dezbatere intre cele 3 fronturi s-a aprins mai degraba in Octombrie, Noiembrie si Decembrie 1969. Ca raspuns la cererea Italiei de amanare, comisarul CEE van der Groeben si-a exprimat temerile in legatura cu o politica de facilitare care ar fi avut drept rezultat transformarea usoara a Comunitatii intr-un fel de OECD in care numai acele recomandari care sunt in interesul statelor membre sunt formulate. In replica la lista conditiilor Comisiei pentru castigarea amanarii, cotidianul milanez Corriere della Sera reflectand opiniile guvernului, a publicat un editorial in care sustinea ca rigorile formale cu care astfel de intrebari, solicitari sunt tratate la Bruxelles sunt intr-adevar surprinzatoare si ar putea chiar justifica unele suspiciuni. Se pare ca ei vor sa ingradeasca expansiunea exporturilor italiene, nu numai in Comunitate dar si in randul tarilor terte. Acesta ar fi un mod ciudat prin care se asigura, asa cum CEE trebuie, libera competitie intre producatorii de pe Piata Comuna. Reflectand presiunile din partea statelor membre care cereau sanctionarea Italiei in schimbul amanarii, Agence Europe relata ca privind ingrijorarile repetate exprimate in diferite tari membre cu privire la dinamica industriei italiene in anumite sectoare, se asteapta ca mare parte din delegatii sa insiste ca Italia sa abandoneze toate practicile de taxare puse la indoiala.

Pe 1 octombrie 1969 Comisia a trimis Consiliului o schita a directivei ce acorda Italiei amanarea TVA, dar doar sub conditii riguroase care includeau un termen limita de 1 an, necesitatea unei forme avansate pana la implementare si solicitarea unor ajustari ale taxelor din Italia. Intalnirile succesive ale Consiliului de Ministri intre 17 oct. si 9 dec. presarate cu un nivel inalt al schimburilor intre Roma si Bruxelles a produs o directiva-compromis prin care Italia a dat la schimb ajustarile privind exporturile subsidiarelor sale pe o amanare de 2 ani a aplicarii TVA. Dar acesta nu a fost finalul episodului TVA. Pana in noiembrie 1970 Guvernul Italian sugera din nou ca implementarea ar fi posibila pana la termenul limita de 1 ianuarie 1972. O a doua cerere formala de amanare a fost inmanata Comisiei in oct. 1971. O alta intalnire in 3 a rezultat cu toate ca la un nivel mai putin tensionat. S-a ajuns la un alt compromis; o alta amanare (de aceasta data de 6 luni pana la 1 iulie 1972). Totusi cazul nu s-a finalizat. Pana in martie 1972 inca o delegatie de rang inalt era la Bruxelles. Negocierea a rezultat intr-o noua directiva in aprilie 1972; ianuarie 1973 a devenit noua data. TVA a intrat in forta in Italia de anul nou in 1973 si drumul catre armonizarea fiscala in CEE era din nou accesibil. Desi de departe cel mai colorat caz, episodul taxei italiene pe valoarea adaugata era similar in dinamica lui cu cel al investitiilor franceze. Un angajament initial de conformare nu a fost onorat; interactiunea complexa a urmat scopul atingerii conformitatii; in cele din urma conformarea a fost obtinuta. Intr-o acceptiune mai generala, neconformitatea a condus la incetinirea integrarii internationale intr-o zona a politicii; negocieri si presiuni au urmat, dupa un timp, dupa un timp, in punerea pe roti a armonizarii regionale. Intrebarile cercetarii ridicate de cazul italian erau similare cu cele puse si in cazurile anterioare. Inainte de toate, de ce a fost Guvernul Italian incapabil sa legifereze legislatia TVA la momentul la care trebuia sa fie decretata?Atunci, de ce italienii nu au respectat nici cel de-al doilea nici cel de-al treilea termen limita? Ce tipuri de forte si presiuni au actionat in Italia pentru compensarea dorintelor puternice ale Comisiei si ale celorlalti parteneri din CEE? Sau poate nu erau presiunile Comisiei atat de intense pe cat pareau? Pe de alta parte, de ce au putut italienii sa puna in aplicare taxa pe valoarea adaugata in 1973 dupa ce nu au fost capabili sa o puna in aplicare mai

10

devreme? Ce a determinat conformarea? Mai general, unde au fost conditiile sub care conformitatea sau neconformitatea au aparute in acesta caz au fost similare sau diferite de conditiile din celelalte cazuri? Analiza documentelor intarita de interviurile din Bruxelles si Roma au condus la raspunderea la aceste intrebari.

Politicile indigene ale armonizarii regionale Relatarile succinte prezentate aici cu greu justifica complexitatea cazurilor. Nici, defapt, cele patru episoade descrise nu se apropie de epuizarea inventarului cazurilor de neconformitate majora intampinate in experienta CEE. Cazurile majore, unde membrii guvernelor au contracarat regulile Comunitatii, numara cateva zeci; cazurile minore , unde industriile, firmele sau grupurile subnationale au incalcat legea, numara cateva sute (sau chiar mii daca ar fi sa luam in calcul cazurile anti-trust). Faraindoiala, cazurile prezentate aici si intrebarile ridicate au indreptat atentia noastra asupra unui numar important de aspecte ale dinamicii politicii CEE. Aparent din episoadele descrise procesele politice in Comunitatea Europeana nu se finalizeaza cu adoptarea de decizii la nivelul Comunitatii. Cu alte cuvinte, intelegerea adoptarii deciziilor la Bruxelles, care a preocupat studentii in de integrare Europeana, nu este finalul intelegerii politicilor CEE. Poate este doar inceputul. Este clar atat de multa politica implicata in obtinerea programelor comunitarea consolidate cat exista in formularea lor. De vreme ce executarea proframelor comunitare esueaza in cea mai mare parte sub auspiciile guvernelor nationale si a agentiilor lor legislative si administrative, implementarea depinde in cea mai mare parte de capabilitatile nationale administrative si politice. Capabilitatile politice la nivel national se reflecta in abilitatile guvernelor de a infrunta si a depasi rezistenta la programele comunitare care invariabil decurg din politicile indigene si din societate. Invers, lipsa capabilitatii politice la nivel national se reflecta in ingradirea guvernelor in ceea ce priveste programele comunitare in fata presiunilor indigene contrare.

11

Nu de putine ori, rezistenta locala are efectul de vlaguire a vointei politice nationale, care adesea inseamna ca guvernele sa-si perceapa costurile pentru ele insele in termeni de detinere in birouri, suport in randul elitelor, si impedimente in atingerea scopurilor prioritare- cantarind greu orice beneficii care ar putea sa apara din implementarea programelor comunitare, dealtfel pozand catre unitate Europeana. Cazurile aflate in analiza contin numeroase astfel de exemple. Cat despre capacitatile administrative , programele CEE nu pot fi executate la nivel national cand si unde masinaria birocratica ceruta ori functioneaza prost ori nu exista deloc. Spre exemplu, Guvernul Federal German nu a putut implementa un program comunitar care solicita testarea si autorizarea oficiala a produselor farmaceutice cand acel guvern nu avea nicio agentie federala care sa realizeze testarile, cat a durat cazul de cativa ani al episodului farmaceutic. Nici Guvernul Italian nu a putut implementa un nou regim fiscal cand masinaria birocratica pentru colectarea taxei speciale nu exista si cand autorizarea parlamentara de a stabili o asemenea masinarie a esuat, reusind abia a 4-a oara. Elaborarea in termenii unui model simplu, putem crede ca procesul politic postdecizional in CEE ca incepand la momentul la care guvernele se angajeaza la implementarea unui nou program predat la Bruxelles. Angajamentul ia forma aprobarii unei noi directive sau regulament in cadrul Consiliului de ministri (acesta este, un angajament de intarire, este sfarsitul procesului de luare a deciziilor in cadrul CEE). Onorarea angajamentelor , incercarea consolidarii aduce presiuni de a rezista grupurilor si intereselor dintre tari: daca armonizarea la nivel european ar fi sa reuseasca,orice numar de constituenti intre diferite tari trebuie sa altereze tipologia lor comportamentala.Bazata pe o logica dovedita in timp, presiunea pentru schimbare naste rezistenta la schimbare, iar presiunea confruntata cu rezistenta inseamna politica. Asadar unul dintre primele fenomene pe care analistul le observa in timp ce urmareste programele comunitare de la formulare pana la executie, este aparitia rezistentei la programele comunitare la nivel national si local. Aceasta este urmata de negociere, convingere, amagire, amenintare, miturie si multe alte tactici de rezolvare a conflictului pe masura ce fiecare guvern national incearca fie sa-si calmeze rezistenta indigena sau sa convinga Comisia de la insistentele asupra constrangerilor. Tipic, un guvern national se regaseste mai degraba situat pe de o parte intre Comisie pe de alta parte pe interesele

12

interne, acum inclinand catre conformitate si mai apoi dand dovada de sfidare. Aceasta era intr-adevar situatia in aproape fiecare dintre cazurile considerate in acest studiu. Guvernul Belgian, in cazul subsidiarelor, s-a regasit intre Comisie care solicita o politica economica rationalizata de ajutorare regionala si interesele grupurilor lingvistice puternice care cereau ajutoare diferentiate conform artmeticii politice a etnicitaii; episodul farmaceutic a regasit Guvernul German prins intre Comisie si interesele fraternitatii sanatatii indigene; cazul TVA a blocat Guvernul Italian intre Comisie si mai degraba intre o serie de vectori ce variaza intre Stanga si Dreapta, de la micile afaceri la marile corporatii, de la factiunile elitiste la oamenii din strada. Desi asemenea presiuni nu s-au dezvoltat in cazul investitiilor franceze, ar fi putut sa apara, daca Guvernul Francez s-ar fi mutat mai aproape de Comisie mai repede decat au facut-o. Insituatiile mai complexe,intrebarile cu privire la conformitate cu regulile Comunitare tind de asemenea sa fragmenteze guvernele nationale, politicile nationale si chiar institutiile de la Bruxelles. Factiunile se divid intre cele care favorizeaza conformitatea din varii motive si cele care se opun ei. Cazul investitiilor franceze, de exemplu, a generat opinii in cadrul Comisiei, variind de la directoratul general a pietei inerne care favoriza incapacitatea de a reactiona prompt, la SecretariatulExecutiv care favoriza constrangerea pe cai administrative, la Serviciul Judiciar care dorea deschiderea litigiului impotriva Frantei. Mai mult, Consiliul de ministri a fost divizat intre delegatia franceza care a ales sa sustraga problema, la delegatia olandeza care cerea conformarea Frantei si celelalte state membre care preferau sa schimbe incalcarile regulilor cu impotrivirea dura impotriva Frantei. Similar, in cazul farmaceutic, tentativele de constrangere au produs de asemenea modele complexe de sciziune. Aici Comisia a luat o pozitie generala unitara, dar Consiliul a fost divizat in state care doreau sa se conformeze (in special Belgia), state aparatoare ale conformarii atata timp cat era clar ca aceasta conformare nu urma sa se realizeze (Franta) si state care nu doreau sa se conformeze (Olanda). In acelasi timp Guvernu Republicii Federative Germania era impartit intre Ministerul Afacerilor Externe care apara conformarea din motive europene si Ministerul Sanatatii care era gelos pe incalcarile asupra prerogativelor sale si nu vroia nicio interferenta europeana. Similar, politica germana era divizata intre interese conduse de catre industria chimica (care milita pentru o piata

13

deschisa in domeniul farmaceutic) si interese conduse de farmacisti (care respingeau schimbarile procedurilor de testare si autorizare). Alte cazuri erau chiar mai complexe. Dar concluzia este clara: incercarile de a inaspri regulamentele CEE cauzeaza sciziuni politice de la national la local si aprind interesle politice dealungul sciziunilor.

Realitatile politice ale CEE obstacole in calea conformitatii Cel mai simplu si mai rapid raspuns la intrebarile de ce? in ceea ce priveste neconformitatea in CEE au de a face cu rezistentele indigene pe care constrangerile le genereaza. Dar orice numar de factori care trebuiescluati in considerare pentru a explica de ce fortele de rezistenta sunt adesea capabile sa succeada activitati obstructive: 1. Comunitatea Europeana nu este atat de autoritara supranational asa cu manualele noastre ne fac sa credem. 2. Neconformitatea in sistemul CEE este consecinta unei dileme politice mai degraba unei reavointe. 3. Slabiciunile procedurilor formale de constrangere construite in cadrul Tratatului de la Roma este al treilea factor ce favorizeaza fortele obstructionare in cadrul sistemului european. 4. Comisia este adesea foarte refractara la punerea guvernelor indisciplinate in conformitate. 5. Comisia primeste relativ putin ajutor din partea guvernelor membre cand partenerii lor depasesc limitele. Concluzii Cateva concluzii notabile se desprind din aceasta analiza a regulilor de constrangere si conformare in Comunitatea Europeana. 1. In mod substantial, exista oarecum o politica activa a regulilor de constrangere in Comunitatea Europeana. 2. Impactul politicilor postdecizionale asupra integrarii europene este in mod esential un impact intarziat.

14

3. Privind asupra politicii de constragere in Comunitatea Europeana se ridica o serie de intrebari cruciale despre teoriile si miturile supranationalismului ca element al integrarii europene. 4. Integrarea europeana este in mod esential un proces de armonizare transnationala. 5. Mai presus de toate, acest studiu indica necesitatea luarii in considerare a politicilor autohtone in discutiile asupra dinamicii integrarii europene.

15