Lecţia de comunicare nonverbală

Vânătorul de păcate…

Sunt în metrou. În faţa mea se aşează o doamnă destul de tânără, îmbrăcată

foarte elegant, cu o fustă suficient de scurtă. Îşi pune picior peste picior şi-şi răsuceşte tacticos
o buclă rebelă. Bărbatul de lângă ea îi aruncă o privire lacomă peste picioarele-i lungi…de sus
până jos…de jos până sus….şi iar de la capăt cu ochii ţintă la pielea albă şi proaspătă.
Zâmbesc…bărbaţii ăştia!
„Atenţie se închid uşile!”…şi metroul porneşte. Privesc în jur. Simt doar gesturi,
gesturi care vorbesc mai mult ca o mie de cuvinte, gesturi care mă fac să înţeleg lucruri pe
care poate nici posesorii lor nu le conştientizează…şi uite aşa devin vânătorul de păcate.
Lângă mine, în partea dreaptă, s-a aşezat între timp o doamnă imensă, într-o haină de
blană probabil de vulpe…cu degetele greoaie de inele, cu gâtul plin de lanţuri de aur… mă
face glumeţ să mă întreb dacă ştie să înoate la caz de nevoie… dacă poate. O privire
întunecată se revarsă asupra mea. Mă simţise. Îşi scoate cu dexteritate, în ciuda unghiilor,
telefonul şi după alte câteva încruntături, de data asta către micul obiect, evident cel mai nou
şi scump pe piaţă la momentul actual, începe să butoneze. Îi privesc faţa…machiaj excesiv,
ruj… şi un evident zâmbet lipsă. Inspira seriozitate? Poate altora. Desfrânare, lăcomie,
prostie, ură… le citesc rând pe rând în gesturile ei rigide. Neinteresant.
Privesc iar în faţă la femeia cu picioarele lungi şi la bărbatul care nu mai conteneşte
să-şi plimbe privirea… acum şi mai sus... la nasturii descheiaţi ai cămăşii. Femeia se simte
privită, se simte dorită şi cu nonşalanţă se pare că-i place. În picioare, lângă ea, stau doi tineri.
Ea întinde mână spre el… el se trage înapoi. Buzele i se mişcă nervos şi ochii parcă aruncă
legendare fulgerele lui Zeus. E furios. Are sprâncenele încruntate, faţa întreagă prinsă într-un
spasm nervos, mâinile stau pregătite de apărare sau mai degrabă de atac. „Nu mă atinge!” se
aude deasupra murmurului metroului aflat în viteză. Mă detaşez de cuvintele grele care le aud
şi o privesc pe ea. Cu ochii în lacrimi, roşie toată, priveşte în jos de parcă ar vrea să intre în
pământ. Acesta este ultimul loc unde ar vrea să fie, ultimul loc unde el să-şi verse mânia mai
mult sau mai puţin justificată, pe ea, ea care-l priveşte totuşi cu atâta supunere, cu atâta iubire.
L-a înşelat? Aş fi spus dacă nu-i vedeam ochii. Desigur că la înşelat! Zice şi el. Dar oare nu-i
vede ochii? Nu vede iubirea şi disperarea, durerea şi supunerea din ei? E mult prea furios. La
prima oprire coboară smucindu-se din încleştarea braţelor ei. Ea rămâne, se întoarce ruşinată
cu faţa la uşi, îşi afundă faţa în palme şi plânge, tăcut, neştiută de nimeni până la coborâre.
Deodată simt um miros izbitor de alcool… şi metroul pare că se mişcă cu toate că e la
peron. Un individ încearcă să se urce…dar parcă nu nimereşte uşa cât e de mare. Se clatină în
dreapta…se clatină în stînga…păşeşte…şi ura!!! ( pentru el )...urcă. Se scarpină în ureche şi
se uită curios în ce direcţie merge. Nu reuşeşte să afle aşa că întreabă un pasager. Privirea lui
atentă, curioasă se împleticeşte însă când vrea să o fixeze pe buzele celei care-i răspunde sec
şi care se duce în partea cealaltă a vagonului. Nu se poate dumirii de ce cele doua tinere
identice, i-au vorbit în acelaşi timp, la fel, şi au plecat legănându-se. Dacă a înteles unde
merge? Pe faţa lui se citeşte încă nedumerire. Se adaptează însă destul de uşor mişcărilor
metroului… când spre dreapta… când spre stanga. Singura problemă sunt corpurile celorlalti
oameni de care se loveşte la schimbarea direcţiei. La prima oprire povestea urcării se repetă în
sens invers.
Este din ce în ce mai aglomerat. În locul tinerilor stă acum un domn elegant. Lângă el
se foieşte un individ care se pare că nu gaseşte ceva…nimeni nu ştie ce. La un moment dat se
calmează, se lipeşte de domnul elegant îi strecoară mâna în buzunar. Bingo! Găseşte ceea ce
căuta şi se mută….la capătul celălalt al metroului printre alte buzunare până la prima oprire
unde strategic coboară. Îmi imaginez uimirea celui care va baga mâna în buzunarul mai sărac
ca la urcare… şi satisfacţia individului care sărbătoreşte achiziţia la prima bodegă.
Metroul se opreşte iar….de data asta pentru mine. Toţi oamenii sunt la fel. Toţi
oamenii sunt păcătoşi. Fiecare în parte are în portofoliu fie ură, fie minciună, fie desfrânare,
fie mânie, fie lăcomie….fie atâtea alte păcate. Şi sunt atât de primoriale în fiinţa umană şi se
citesc cu atâta uşurinţă prin simple gesturi, simple mişcări ale buzelor, simple reacţii
inconştiente. Toţi au păcate! Toţi muritorii! Şi atunci când nu fac ceva… păcat că nu au făcut.
Şi aşa mă ridic peste toţi, eu, singura fiinţă capabilă să înţeleagă un desen în aer, singura care
se suspendă timpului pentru a capta aceste păcate şi a se autodenumii vânătorul lor. Pentru că
eu nu am nici unul să fiu oare prototipul lui Dumnezeu?