Jean Paul Sartre

Mi-am inceput viata asa cum fara indoiala mi-o voi sfarsi in mijlocul cartilor
Opera literara a lui Jean-Paul Sartre se indreapta inevitabil, inca de la inceputurile ei, spre autobiografie. Experienta singulara a individului prin ceea ce produce ea irepetabil si unic, prin lumina particulara, pe care o revarsa asupra lumii, este elementul constitutiv al acestei opere, organizate dupa principiile unei filozofii cu dispozitii predominante pentru subiectivitate si pentru aventura individuala a existentei umane.

Existenta si adevar
Existenta si adevar este un eseu filozofic scris de Sartre in 1948, preocupat aici de aceleasi probleme ca in lucrarile Fiinta si Neantul si Caiete pentru o morala, folosindu-se de aceleasi concepte de baza. Ca si in cele doua carti citate mai sus, Sartre este preocupat de constituirea unei morale pentru omul de astazi. Punctul de plecare este conceptul de adevar relationat celui de libertate: Temelia adevarului este libertatea si nu exista libertate fara adevar. In ultima instanta, adevarul este o optiune, caci conditia initiala a omului este ignoranta. Adevarul inseamna dezvaluire treptata a Fiintei: Adevarul dispare o data cu omul. Fiinta se intoarce atunci in intunericul atemporal. Idealul adevarului este dar acela ca toata Fiinta sa fie iluminata si sa ramana astfel. Dupa cum se poate observa, Sartre nu este in cautarea unor adevaruri logice, universale, abstracte, ci a unui adevar care priveste omul viu, istoria si libertatea lui: Adevarul este resimtit sau trait. Intr-un anumit sens, orice adevar (chiar si unul stiintific) este trait ca pericol, efort, risc si, reciproc, tot ceea ce este trait (cu furie, teama, rusine, dragoste, cu buna- sau rea-vointa) reveleaza adevarul . Adevarul nu se descopera decat prin actiune. Din ignoranta originara a fiintei umane, adevarul se desprinde incetul cu incetul, ca posibilitate a omului. Omul este fiinta prin care adevarul vine din interior pe lume, omul este fiinta prin care vin pe lume intrebarile carora nimeni nu le poate da un raspuns. Sartre are, in schimb, certitudinea ca fiinta este cognoscibila. Rationala sau irationala, ea poate fi dezvaluita in rationalitatea sau irationalitatea ei, pentru ca, in principial, fiinta este cunoasterea. Fundamentul cunoasterii este libertatea: Libertatea este interiorizare a finitudinii. Omul isi este propria determinare, adica propria limitare, adica propria negare . Cunoasterea fiind, inainte de orice, o problema de optiune a omului, el poate alege sa nu cunoasca. Vointa de a ignora inseamna refuzul de a fi liber si, deci, refuzul de a fi pus in fata responsabilitatilor tale. Exista un singur moment in care ignoranta este legitimata pentru mine: propria-mi moarte. Existenta mortii transforma cunoasterea in necunoastere . Sartre nu se opreste la relatia dintre individul uman si adevar, ci il interogheaza pe acesta in strinsa legatura cu timpul, cu istoria. Un adevar nu este viu decat pentru generatia care l-a descoperit. Trecand la generatiile urmatoare, el nu isi pierde caracterul de adevar, dar devine simplu instrument ori structura apriorica a realitatii .

Existentialismul este un umanism

Existenialismul este o filozofie dedicat individului concret. Fiecare om se compune i recompune pe sine ntr-un mod diferit. Oamenii triesc nchii ntre formele imperfecte ale gndirii lor, ei toi fiind nite compui chimici ai tcerii. Exponent al existenialismului ateu, Jean-Paul Sartre, contestnd sistemele existenialismului cretin promovate de Martin Heidegger, dezbate problematica libertii umane.

n vederea susinerii propriei doctrine filozofice, Sartre pornete de la opoziia referitoare la existena unei identiti ntre natur (aceasta fiind reprezentat de Obiect) i om (acesta fiind Existen), prin stabilirea conceptelor de existen n sine i pentru sine. Folosind perspectiva existenei n sine, omul nu poate fi privit altfel dect n mod material, ca un trup care se las absorbit de lumea obiectelor, fiind determinat de trecutul su sau chiar mai simplu participnd la propria vivisecie. Ca existen pentru sine, omul se situeaz deasupra lumii obiectelor, inndu-se la distan de pericolul unei cufundri iremediabile n aceast lume, prin faptul c el, omul, este contiin. Prin intermediul acestei distincii conceptuale, Sartre ajunge la concluzia c n cazul obiectului, esena precede existena (deoarece orice alt obiect fabricat este dinainte conceput, esena, scopul, utilitatea acestuia fiind stabilite cu mult nainte ca obiectul respectiv s existe propriu-zis, transformndu-se n produs finit), n timp ce, n ceea ce-l privete pe om, existena precede esena (omul nu este dect ceea ce face el din el nsui). Acest punct de vedere st la baza filozofiei sartriene, fiind enunat, dezvoltat i apoi revizuit n lucrrile Fiina i neantul i Existenialismul este un umanism. Sartre construiete o distincie ntre neant i existen: la nceput, odat ce este aruncat n lume, omul nu reprezint altceva dect nimicul, neantul el este Nimic; pe msur ce ia cunotin de nonsensul lumii n care a fost aruncat fr voia sa i se lovete de angoasa existenial, acesta se ivete, se construiete pe sine, devine, pentru ca mai trziu s se transforme n Existen, devenind existen proprie, individual, liber i nedeterminat. De aici se poate deduce ideea c omul este echivalentul unui proiect, dar proiectarea de sine nu depinde dect de om i numai de el. Mai mult dect att, el este alegere, ntmplare i posibilitate. Sartre i atribuie existenei umane mai multe conotaii, una dintre acestea fiind reprezentat de teza conform creia existena uman nseamn n primul rnd alegere, o alegere din multitudinea de posibiliti oferite de realitatea real. n acest caz, posibilitatea devine laitmotiv al libertii, iar alegerea element-cheie n consolidarea libertii umane. Un alt aspect al existenei ar fi confundarea acesteia cu ntmplarea: astfel se explic de ce omul apare n lume pur i simplu, ca neant, pentru ca apoi s ajung s se alctuiasc pe sine. Toate aceste idei completeaz concepia existenei care precede esena i subliniaz faptul c omul devine i nu este n nici un caz predefinit sau dat o dat pentru totdeauna. Astfel, Sartre formuleaz ideea omului absolut liber i mai mult dect att, condamnat la libertate. Este cu totul neimportant ceea ce i se ntmpl individului respective. Ceea ce conteaz ntr-adevr este felul n care el rspunde la ceea ce i se ntmpl, alegerea aparinndu-i n totalitate, pentru c, n fond, numai el este responsabil de situaia n care se afl. Plecnd de la aceast premis, Sartre ntregete ideea libertii umane cu cea a responsabilitii maxime, rezumat astfel: omul este liber absolut, dar n acelai timp, responsabil absolut. Conjugat cu responsabilitatea nemrginit, libertatea absolut reliefeaz demnitatea existenei umane. Omul este libertate, singur de la nceput i pn la final, lipsit de scuze, condamnat, deoarece nu el a fost cel care a ales s existe sau care a decis asupra momentului aruncrii sale n lume, i responsabil, deoarece, o dat constituit ca prezen uman n lume, conglomerat de materie nsufleit de spirit, el i numai el poate fi fcut rspunztor pentru aciunile sale. Pentru a susine sistemul ideatic al existenialismului ateu (conform cruia omul nu poate fi definit iniial, deoarece el apare pe neateptate din absurd, pentru ca mai apoi s se constituie ca trire i ca esen, Sartre analizeaz o idee enunat de Dostoievski n romanul Fraii Karamazov, prin intermediul vocii unuia dintre personaje i anume c: Dac Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi permis, idee adus n prim-plan i de Fr. Nietzsche), prin Dumnezeu e mort. Astfel, Sartre contest perspectiva cretin conform creia existena uman este definit deja ca esen. Filozoful francez subliniaz ideea abandonrii omului de ctre divinitate, deoarece acesta se afl n permanenta imposibilitate de a gsi o posibilitate n care s se ncread, atta timp ct o astfel de posibilitate nu exist nici n sine, nici n afara sa. Numai construcia de sine i atest libertatea absolut fa de care are o responsabilitate enorm.