Toamna, o melancolie

Toamna. Dimineata Aurul rasaritului se risipeste peste padurea inca adormita. Soarele se coboara cald, ca o mantie de raze peste intregul taram de vis. In firul de apa din zavoi se oglindeste lumina pe luciul de cristal. Copacii poleiti cu aur capata o culoare sangerie, in asteptarea animalutelor zburdalnice. Toata padurea rasuna de trilurile melodioase ale puilor care isi asteapta trist mama. Veveritele s-au trezit la viata, iar ursuletii se joaca in poiana plina de fluturasi. Eu imi gasesc alinarea alaturi de ei cand ii vad jucandu-se ca niste ghemotoace de blanita ciocolatie. Toata ziua este larma in acest colt ascuns de lume. A venit amiaza. Animalele acestea dragute profita de timpul ramas pentru joaca. Dar deodata... Cerul se intuneca brusc, iar zarea piere in lumina palida a amurgului. Totul devine negru, ca si cum moartea a strabatut intregul paradis al acestei paduri, al acestui rai pur, namaivazut. Deodata, norii apar din neant si acopera soarele pana la ultima raza. Acesti uriasi negri, furiosi nu au mila. In locul soarelui, in

intunecimea noptii apare, ca un inger Iisus Hristos pe aripile fine ale lunii noi si alunga moartea, dand un fir de speranta ca totul si toate vor fi ca inainte. In aceasta melancolie, unde speranta triunfa , nimeni nu putea nega ca raul exista cu adevarat, dar nici nu putea spune cineva cu siguranta acest lucru. Putem spune ca aceasta a fost o zi de toamna.