Sunteți pe pagina 1din 11

Cursul 3 5.2.

STICLA

Sticla care este unul dintre cele mai vechi materiale cunoscute, si, impreuna cu alte produse ca vasele de pamant si topirea metalelor, sticla a aparut in momentul in care omul a utilizat focul. Totusi, folosirea sticlei ca material de constructie pentru instalatiile chimice este de data relativ recenta. In afara de utilizarea recipientelor de sticla ca vase de depozitare pentru lichide reci, pana la elaborarea sticlelor pe baza de borosilicat cu coeficient de dilatere scazut, ceea ce s-a realizat in primi ani ai secolului XX, in instalatiile de prelucrare chimica se utilizeaza o cantitate de sticla foarte mica. Din aceasta cauza sticla poate fi considerata drept unul dintre cele mai noi materiale de constructie folosite in industria chimica. In tabelul 5.7 se prezinta, in detaliu, compozitia chimica a acelor sticle care sunt interesante pentru tehnologia chimica. Totodata se vor mentiona domeniile reprezentative de aplicare ale acestor sticle. Tabelul 5.7 Sticla sodica SiO2 B2O3 Al2O3 CaO MgO Na2O K2O PbO 73,0 1,0 12,5 1,0 12,5 12,5 Sticla cu plumb 35,0 7,0 58,0 Sticla pe baza de borosilicati 80,5 12,9 2,4 3,8 0,4 Sticla pe baza de aluminosilicati 58,7 3,0 22,4 6,0 8,5 1,4 1,4 Sticla cu 96% silice 96,3 2,9 0,4 0,4 0,4 -

Sticla sodica sub forma de geamuri, de placi lustruite, precum si pentru o mare varietate de recipiente. Flaconul de sticla, bine cunoscut, reprezinta probabil cea mai comoda utilizare a sticlei sodice in industria chimica. Din punct de vedere chimic, sticla sodica se comporta bine fata de majoritatea 85

reactivilor intalniti in industrie, excepti facand acidul fluorhidric si hidroxizii alcalini. Dezavantajul sau principal consta in rezistenta mica la socul termic si, cu toate ca sticla poate fi ameliorata in aceasta privinta prin procesul cunoscut sub denumirea de tenacizare, pentru domeniile de utilizare in care sunt implicate temperaturi inalte se foloseste in mod obisnuit sticla cu un continut mai ridicat de silice si cu un coeficient de dilatare mai scazut. O utilizare interesanta a sticlei sodice este la confectionarea rezervoarelor de sticla in forma de bazine paralelipipedice cu capacitati de mii de litri, construite din placi de sticla tenacizate si fixate intre ele cu garnituri interfaciale. Sticla de plumb este cunoscuta foarte bine pentru utilizarea sa ca articole casnice obisnuite si decorative. Sticla cu plumb a capatat un rol important cu ocazia progreselor realizate in domeniul energiei nucleare. In cazurile in care trebuie sa se manipuleze materiale radioactive de la distanta si in care observarea operatiei este necesara, sticla densa de plumb se utilizeaza ca vizoare. Exista un tip de sticla cu plumb, care are o densitate de 4,3 c/cm3 ceea ce reprezinta o valoare aproape de doua ori mai mare decat aceea corespunzatoare sticlei sodice si este adecvata spre a fi folosita acolo unde apar spatii cu grade mari de radioctivitate. Atunci cand este supusa la o radiatie de intensitate mare, sticla se coloreaza, din care cauza capacitatea sa de transmisie a luminii se inbunatateste. Sticla poate fi stabilizata impotriva acestui efect cunoscut sub denumirea de solarizare prin adaugare de oxid de ceriu in topitura. Sticla pe baza de borosilicati poseda un grad inalt de stabilitate chimica si rezistenta termica si are cea mai larga utilizare in instalatii chimice. Sticla pe baza de alumino-silicati se utilizeaza in cazuri in care sunt implicate temperaturi inalte si riscul aparitiei socului termic. Caracterizata printr-un coeficient de dilatare relativ scazut si un punct de inmuiere ridicat, aceasta sticla isi gaseste utilizare in sticle pentru manometre folosite la cazane de presiune inalta, precum si ca mantale pentru lampile cu vapori de mercur. Sticla cu 96% silice se fabrica printr-un procedeu special care implica o separare a fazelor, urmata de o extractie cu acid si un tratament termic ulterior. Sticla cu 96% silice are proprietati apropiate de acelea ale cuartului topit. Aceasta sticla se prezinta sub forma de topitura de silice, oxid de bor si oxid de sodiu. 86

Fasonarea sticlei se realizeaza prin oricare dintre metodele obisnuite de prelucrare a sticlei, insa obiectul se supradimensioneaza cu circa 35% si este tratat termic la 500 . . . 600oC pana in momentul in care are loc separarea fazelor. Unul dintre componenti este boratul de sodiu, care se elimina din sticla prin tratare cu acid clorhidric fierbinte, ceea ce lasa in urma un schelet de silice. Un nou tratament termic la 900 ... 1000oC provoaca o contractie cu 35% a scheletului de silice, ducand la formarea unei sticle cu proprietati exceptionale de rezistenta termica si chimica. Desi procedeul este relativ complicat, el asigura o metoda pentru fabricarea unor obiedcte care, pentru multe scopuri sunt echivalente cu cuartul topit, insa care ar fi neeconomice daca s-ar produce din silice.

5.2.1 Proprietatile sticlei Rezistenta chimica. Fiind compuse din oxizi stabili, sticlele sunt in general relativ inerta fata de atacul chimic. In cazul in care fluidele corozive au un caracter neutru sau acid rezistenta sticlei la actiunea acestora depinde in mare masura de continutul sau de silice. Totusi, atunci cand este vorba de reactivi alcalini care ataca silicea precum si oxizii metalelor alcaline din sticle simtuatia poate fi inversa. Astfel, desi sticla pe baza de borosilicati si cu un continut de silice mai ridicat dacat sticla sodica este atacata de o solutie de acid clorhidric 5% la fierbere cu o viteza care reprezinta o zecime din viteza cu care este atacata sticla sodica, rezistenta sticlei sodice la o solutie de hidroxid de sodiu 5% la fierbere este de doua ori mai mare decat aceea a sticlei pe baza de borosilicat. Viteza atacului execitat fie de reactivi acizi, fie de reactivi alcalini asupra sticlei se mareste rapid cu temperatura. De exemplu, in cazul de mai sus, respectiv in acela al atacului exercitat de o solutie de hidroxid de sodiu 5% asupra sticlei pe baza de borosilicati, viteza pierderii de masa la 100oC este de circa 0,2 mg/cm2/h. Cu doua exceptii, viteza atacului exercitat de apa si de acizi asupra sticlei pe baza de borosilicati poate fi considerata ca neglijabila. Aburul saturat, la temperaturi cu mult peste 150oC, 87

va reactiona cu componentii alcalini ai sticlei, insa, pana la aceasta temperatura, viteza de atac este atat de scazuta, incat poate fi considerata ca neglijabila. Acizii care ataca sticla sunt acidul fluorhidric si acidul fosforic concentrat. Viteza atacului exercitat de ultimul acid este mai redusa decat aceea a solutiilor diluate de hidroxizi alcalini. Acidul fluorhidric ataca puternic silicatii si, daca este lasat in contact cu sticla, prtoduce dezagregarea completa a sticlei. Efectul sau poate fi folosit in mod util la corodarea intentionata a sticlei si la gradarea vaselor de sticla, operatie care se realizeaza de obicei cu ajutorul acestui acid. Viteza atacului chimic asupra sticlei este influentata de factori ca starea si proprietatile produsului coroziv, tratamentele termice la care a fost supusa sticla si frecventa cu care este agitat si reimprospatat agentul coroziv. In unele domenii de aplicare, un atac coroziv usor asupra suprafetei instalatiei de sticla poate reprezenta mai degraba un avantaj. Un exemplu de acest tip se gaseste la utilizarea inelelor de sticla Raschig ca element de umplutura pentru coloane. Inele de sticla in stare lustruita in flacara, sunt mai greu de udat decat inelele care au fost corodate pana la obtinerea unei suprafete mate. Utilizarea unor astfel de inele intr-o coloana stropita cu un hidroxid alcalin toate celelante conditii fiind identice va oferii un contact mai bun intre lichid si vapori decat acela care sar realiza in prezenta unui lichid necoroziv. Rezistenta mecanica. Aceasta proprietate a sticlei nu pare a fi o functie a compozitiei chimice si atat sticla sodica, cat si sticla pe baza de borosilicati tipuri care sunt utilizate in multe domenii de aplicare care implica tensiuni mecanice se comporta in mare masura identic. Sticla reprezinta un material casant. Rezistenta la tractiune a sticlei variaza mult si aplicarea aceste proprietati in probleme utilitare trebuie sa fie facuta printr-o metoda care difera de procedeul tehnologic obisnuit. In cazul sticlei se utilizeaza o metoda statistica in care se ia in considerare variatia rezistentei sale la tractiune. In acesta metoda probabilitatea de deteriorare se calculeaza din variatia cunoscuta a rezistentei la rupere si o tensiune mecanica de rupere, admisibila si se exprima sub forma de risc procentual. Aceasta metoda permite determinarea unei tensiuni mecanice de lucru care in conditiile de exploatare ridicate face ca riscul procentual sa concorde cu conditiile generale de aplicare. 88

Metoda alternativa bazata pe utilizarea unui factor de siguranta atat de mare incat riscul de deteriorare sa devina neinsemnat ar elimina sticla pentru multe domenii de utilizare si in special pentru cateva dintre acelea in care trebuie sa aiba loc transmisia caldurii. Ca exemple de ordin de marime al tensiunilor mecanice de lucru obisnuite, se observa ca standardele britanice referitoare la conductele de sticla, presiunile de regim recomandate indica o tensine mecanica de lucru de 35 daN/cm2. La dimensionarea discurilor de sticla pentru vizoare si luminatoare, se utilizeaza de obicei o tensiune mecanica de regim de 70 daN/cm2 sau 1/10 din rezistenta medie la rupre a sticlei. Trebuie sa se remarce ca aceste cifre sunt calculate pe baze diferite; prima tensiune mecanica de lucru fiind calculata exclusiv din tensiunea interna. Factorul de siguranta de 20 ia in considerare tensiunile termice, mecanice si de alta natura. Tensiunea de lucru de 70 daN/cm2 pentru vizoare reprezinta o tensiune care include atat solicitarile termice, cat si tensiunile mecanice create prin tractiune. In general reprezinta interes si diferite alte aspecte ale proprietatilor mecanice ale sticlei. Desi are o rezistenta variabila la tractiune, fiind de fapt destul de slaba in aceasta privinta, sticla are o rezistenta la comprimare aproape nelimitata. Sticla se distrge numai datorita eforturilor limita prin tractiune exercitata la suprafata sa, din care cauza proiectarea mecanica a constructiilor din sticla trebuie sa urmareasca evitarea acestor tensiuni limita in conditiile de utilizare urmarite. Sarcina pe care o poate suporta sticla fara a se sparge, variaza cu timpul de aplicare a acestei sarcini, astfel o eruveta de sticla poate rezista fara a se rupe pe o perioda scurta de timp sub o sarcina considerabila mai mare decat aceea care o va sparge atunci cand este aplicata pe o durata prelungita. Deoarece deterioararea obiectelor de sticla este provicata de tensiunea de la suprafata, este evident ca starea suprafetei exercita o influenta insemnata asupra rezistentei mecanice a obiectului. Defectele suprafetei slabesc, dupa cum se stie, considerabil constructiile de sticla si metodele uzuale de taiere a sticlei se bazeaza pe producerea unor fisuri sau zgarieturi in pozitii alese dupa care are loc o rupere conturata de-a lungul liniei dorite prin aplicarea ulterioara a unor sarcini relativ mici. Pe faptul ca sticla se sparge datorita tensiunii de la suprafata sa, se bazeaza o metoda de marire a rezistentei 89

mecanice efective a obiectelor de sticla, metoda cunoscuta sub denumirea de tenacizare. In acest procedeu , se stabileste in sticla un sistem de tensiuni controlate astfel incat suprafetele sa se afle sub presiune in timp ce straturile interioare ale sticlei sunt in tensiune. Pentru a se putea sparge o astfel de piesa de sticla, este necesar sa se anuleze sau sa se invinga presiunea de la suprefata si apoi sa se aplice o solicitare la tractiune in punctul de rupere. Acest lucru impune aplicarea unor sarcini considerabil mai mari decat acelea care ar fi necesare pentru spargerea obiectului de sticla in stare recoapta sau libera si ofera, de fapt, o rezistenta marita. Procesul de tenacizare consta in incalzirea obiectului de sticla in mod uniform, pana in momentul in care acesta se apropie de punctul de inmuiere, urmand apoi o racire brusca a suprafetei. Straturile de la suprafata se solidifica inaintea stratului interior si, pe masura ce se raceste stratul interior creeaza o stare de tensiune care este compensata de presiunea din straturile superficiale. Evident, marimea tensiunilor create printr-un astfel de procedeu depinde de dilatarea termica a sticlei asupra careia se aplica procedeul. In practica, sticla sodica al carei coeficient de dilatare este relativ mare este tenacizata de obicei prin aceasta metoda. Sticla sodica tenacizata are o rezistenta mecanica efectiva de 4...5 ori mai mare decat aceea a unei sticle identice in stare recoapta. Sticla pe baza de borosilicati poate fi supusa la acelasi tratament termic insa, datorita dilatarii sale termice mai reduse, gradul de imbuinatatire a rezistentei mecanice este considerabil mai mic. Pe langa faptul ca mareste rezistenta la racire, tenacizarea confera sticlei o rezistenta mare la socul termic, datorita tensiunii accentuate stabilita in straturile aflate imediat sub suprafata. In cazul in care sticla tenacizata se sparge, energia degajata se manifesta prin spargerea piesei intr-un numar de particule mici cu muchii netede. Aceasta caracteristica este de dorit atunci cand sticla tenacizata este folosita pentru autovehicule, insa poate fi dezavantajoasa atunci cand sticla este utilizata pentru vizoare la instalatiile chimice. Proprietatile termice. Pentru industria chimica sunt interesante doua proprietati termice si anume: coeficientul de dilatare liniara si conductiviatatea termica; prima datorita 90

efectului sau asupra rezistentei termice si cea de a doua in legatura cu transmisia caldurii. Ambele proprietati sunt influentate de compozitia chimica a sticlei, dilatarea depinzand, in mare masura, de continutul de silice si bor, in timp ce conductivitatea variaza intr-o masura mai redusa de compozitie. Expresia de rezistenta termica este folosita pentru a descrie acea proprietate a sticlei care isi permite sa se adapteze la variatii brusce de temperatura fara a se sparge. Sticlele care au aceasta proprietate intr-o masura foarte inaintata sunt denumite sticle termorezistente, dintre acestea reprezentand un exemplu caracteristic sticle pe baza de borosilicati. Dupa cum se stie, rezistenta termica a sticlei este influentata de trei dintre proprietatile sale: rezistenta la tractiune, coeficientul de dilatare si modulul de elasticitate. Dintre aceste trei proprietati, numai coeficientul de dilatare variaza intr-o masura mai mare cu compozitia, din care cauza se obisnuieste sa se considere ca rezistenta termica este invers proportionala cu coeficientul de dilatare. Variatia rezistentei termice in functie de rezistenta la tractiune, arata insa ca aceasta in anumite cazuri va evolua concomitent cu rezistenta la tractiune si de aceea nu este posibila sa se calculeze cu precizie valoarea socului termic la care va rezista un obiect anumit. Sticla poate rezista la o incalzire brusca intr-o masura mult mai mare decat la o racire brusca. Coeficientii de dilatare liniara ai sticlelor din tabelul 5.7 ilustreaza variatia aceste proprietati in functie de compozitie. Sticla cu 96 % silice are un coeficient de 8x10-7 o C (in intervalul 25oC ... 300oC) si se aproprie de valoarea corespunzatoare cuartului topit si anume de 5,5.10-7/oC. Aceste valorile sunt urmatoarele: pentru sticla pe baza de borosilicati 32.10-7/oC , pentru sticla pe baza de alumosilicati 42.10-7/oC, pentru sticla sodica si sticla de plumb 85...90.10-7/oC. Pentru comparare valorile aproximative ale acestei proprietati in cazul metalelor in acelasi unitati sunt: fonta 100.10-7/oC, otel inoxidabil (tip 18/8) 170.10-7/oC, aluminiu 250.10-7/oC, cuprun 170.10-7/oC, plumb 290. 10-7/oC. Dilatarea termica este o proprietate care prezinta importanta la fabricarea utilajelor din sticla si utilizarea unor materii prime care au o dilatare mare. Cealalta proprietate termica importanta a sticlei conduictivitatea sa este de un ordin de marime diferit fata de 91

valorile corespunzatoare metalelor. Este util sa se compare conductivitatea termica a sticlei cu aceea a unor materiale folosite in mod comun pentru utilajele de transfer de caldura. Sticlele folosite pentru confectiuonarea schimbatoarelor de caldura sunt de obicei de tipul termorezistent; sticla pe baza de borosilicati de compozitie aratata in tabelul 5.7 are o conductivitate termica de 0,97 Kcal/m.hoC. Conductivitatile termice ale unor materiale de larga utilizare sunt urmatoarele: Otel inoxidabil de tip 18/8 . . . . . . . . . . . 13,64 Kcal/m.hoC Plumb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29,76 Kcal/m.hoC Fonta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44,64 Kcal/m.hoC Aluminiu . . . . . . . . . . . . . ... . . . . . . . . 178,56 Kcal/m.hoC Cupru . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 323,64 Kcal/m.hoC Din aceste valori se observa ca, desi in cazul schimbatoarelor de caldura din metal influenta peretilor este in mod normal neglijabila, in cazul in care se construieste un schimbator de caldura din sticla, nu se mai pooate desconsidera rezistenta peretilor. Pentru operatii de trasnfer termic in care exista conductivitati mari ale peliculelor, ca de exemplu vapori care se condenseaza sau lichide la fierbere, rezistenta peretilor in cazul unui schimbator de caldura din sticla va avea un efect determinant. Exista totusi alte cazuri, in special acelea care implica un transfer de caldura sensibil catre sau dinspre gaze, in care rezistenta peliculelor de fluide sunt tot atat de mari sau chiar mai mari decat rezistenta peretilor sticlei. In aceste cazuri, conductivitatea termica relativ scazuta a sticlei nu exclude utilizarea sa ca element de transfer de caldura. O dificultate comuna intalnita in cazul schimbatoarelor de caldura construite din metal, este formarea pe suprafetele de transfer de caldura a unor cruste sau pelicule de produse de coroziune, care au un efect important asupra randamentului termic realizabil. Sticla manifesta o tendinta mica la formarea unor astfel de pelicule si desi, in cazul condensatoarelor racite cu apa, duritatea apei de racire poate provoca formarea unei cruste, aceasta din urma se poate usor indeparta fara dificultati, prin tratarea cu un acid diluat. Proprietatile optice. Transparenta sticlei ofera o serie de avantaje in instalatiile chimice, in special in domenii de aplicare care implica separarea unor faze lichide, amestecarea si operatii 92

bazate pe contactul lichid-lichid. Deseori, este util sa se priveasca in interiorul unui reactor si, in multe domenii de utilizare ale conductelor de sticla (de exemplu in industriile alimentare), posibilitatea unui control vizual direct asupra curateniei din interiorul conductelor este o conditie esentiala. Toate sticlele prezentate in tabelul 5.7 au caracteristici bune in ceea ce priveste transmisia luminii in spectrul vizibil, putand transmite in lungimi de unda mai mici. Lumina ultravioleta este importanta in unele domenii de aplicare, printre acestea putandu-se mentiona sterilizarea apei si reactiile chimicefotocatalitice. Un exemplu reprezentativ de reactie chimica fotocatalitica este clorurarea catenei laterale a toluenului, caz in care iradierea cu lumina ultravioleta amelioreaza considerabil eficienta procesului. Sticla pe baza de borosilicati cu grosime de 2 mm permite o transmisie de 90% a luminii la lungimi de unda cuprinse in intervalul 0,7...0.4 , spectru vizibil, o transmisie de 80% la lungimi de unda de 0,34 si o transmisie de 20% la lungimi de unda de de 0,3 . O proprietate optica a sticlei, pretioasa pentru fabricantul de instalatii chimice, este aceea cunoscuta sub denumirea de birefringenta. Indicele de refractie al sticlei este determinat de deformarile existente in material, astfel incat valoarea sa nu este identica in toate directiile. In cazul in care se trece un fascicul de lumina printr-o sectiune de sticla aflata sub tensiune inegala, viteza luminii intr-un anumit plan va fi mai mare decat aceea dintr-un plan perpendicular pe primul si, atunci cand este privita in lumina polarizata intre nicoli incrucisati, o astfel de piesa de sticla va arata culori de interferenta. Acest efect sta la baza aparatului optic pentru controlul tensiunilor, care se foloseste pentru a indica tensiunile reziduale din obiectele de sticla dupa recoacere. 5.2.2. Utilizarea sticlei in instalatii chimice Cu ajutorul materialelor si al metodelor de prelucrare descrise mai sus, se poate fabrica o mare gama de instalatii chimice. Acestea includ conducte si armaturi, tronsoane de coloane si piese auxiliare, schimbatoare de caldura de diferite tipuri, reactoare, agitatoare, distribuitoare de reflux, pompe si ventile. O caracteristica comuna tuturor acestor utilaje este 93

metoda de asamblare a lor, utilizarea cu succes a acestor utilaje depinzand intr-o mare masura de proprietatile lor si de felul imbinarii. Majoritatea utilajelor metalice sunt prevazute cu imbinari cu flansa si sunt racordate impreuna prin suruburi, exploatanduse complet rezistenta superioara la tractiune si proprietatile elastice deosebite ale metalelor. Dupa cum s-a vazut, sticla se deterioreaza atunci cand este supusa la solicitari de tractiune la suprafata, iar efectele de incovoiere care apar la baza unei flanse plate folosite ca mijloc de inchidere a unui recipient sub presiune sunt expuse la eforturi de tractiune, relativ mari. Pana in prezent s-au confectionat flanse plate din sticla, care se utilizeaza in mod avantajos in cazurile in care presiunile de regim sunt mai reduse decat presiunea atmosferica si in care sticla este supusa la solicitari in esenta prin comprimare. Totusi, in cazul in care se urmareste utilizarea la presiuni mai mari decat cea atmosferica, dispozitivele de etansare din sticla trebuie sa fie astfel proiectate, incat sa se eploateze rezistenta mare la coprimare a materialului si sa limiteze solicitarile prin tractiune la valori tolerabile. 5.2.3. Piroceramul La o analiza a proprietatilor sticlei care prezinta interes special pentru tehnologia chimica, reiese in mod evident ca dezavantajele sale principale sunt legate de rezistenta mecanica si conductivitatea termica redusa. Piroceramul reprezinta o gama de produse obtinute prin tratare termica a unor sticle speciale, in care s-au incorporat agenti de cristalizare. Aceste sticle sunt topite, fasonate prin procedeele obisnuite de fasonare a sticlei, respectiv prin suflare, presare si tragere si apoi sunt supuse racirii. In acest stadiu, materialele se afla in starea vitroasa insa tratamentul termic ulterior determina aparitia cristalizarii si duce la formarea unor particule solide cristaline cu granulatie fina, care prezinta o mai buna rezistenta mecanica si sunt mai dure decat sticlele originale si au caracteristici termice imbunatatite. In tabelul 5.8 se prezinta unele proprietati ale unui piroceram in comparatie cu proprietatile corespunzatoare ale

94

unei sticle pe baza de borosilicati cu coeficient de dilatare termica redus. O examinare atenta a acestui tabel arata ca materialele de tip piroceram descrise, imbina proprietatile individuale ale materialelor, intr-un mod neintalnit pana in prezent. Piroceramul are un coeficient de dilatare termica extrem de scazut (7 . . . 20x10-7 /oC in functie de tratamentul termic) care combinat cu rezistenta mecanica ridicata da o rezistenta la soc termic care depaseste aproape toate materialele ceramice si care este echivalenta cu aceea a cuartului topit. Tuburile cu pereti subtiri si cu diametrul de 2,65 cm din acest piroceram pot fi incalzite la 7000C si cufundate in apa cu gheata fara a se observa nici un efect. Duritatea mare, rezistenta mecanica superioara si conductivitatea termica mai buna decat ceea a sticlei, combinate cu rezistente la socul termic, fac din piroceram un material excelent pentru confectionarea tevilor pentru schimbatoarele de caldura la temperaturi inalte. Rezistenta chimica, oarecum mai scazuta a piroceramului, comparativ cu cea a sticlei borosilicatice, nu impiedica folosirea piroceramului la fabricatia instalatiilor de transmisie a caldurii catre sau de la fluide corozive, avand in vedere valoarea conductivitatii sale termice mai mari si care, astfel, poate fi pusa in valoare. Tabelul 5.8 Densitatea, g/cm
3

Piroceram 2,50

Sticla borosilicatica 2,23 4,5 32

Raportul dintre rezistenta 6,4 9,2 mecanica si masa Coeficientul de dilatare termica liniara, x 10-7 /oC 7 20

95