UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTASNTA

Sinodul VII Ecumenic si iconoclasmul pana in secolul IX

Masterand: Popa Ovidiu George

Constanta,2013

Introducere

Pe plan dogmatic, controversele hristologice se ncheie n secolul VII. De-a lungul primelor sapte secole ale vietii sale, Biserica a aparat adevarul esential, care sta la temelia mntuirii noastre: adevarul ntruparii divine. Ea l aparase punct cu punct, formulnd succesiv diversele aspecte ale nvataturii despre persoana lui Iisus Hristos - Dumnezeu si Om - oferind lumii cele mai exacte definitii posibile, care sa reteze de la radacina orice interpretare eronata. Numai ca, dupa ce Biserica a nvins fiecare erezie n parte, adica toate acele atacuri partiale mpotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declansata o ofensiva generala mpotriva ansamblului nvataturii ortodoxe: a nceput lupta mpotriva icoanei. Astfel si-a facut aparitia una dintre cele mai teribile erezii care a sapat fundamentul nsusi al crestinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX. Prin iconoclasm se ntelege acel curent eretic, care si are nceputul mai nainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care n timpul acestui mparat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentnd chiar politica sa n problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul nseamna

"distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecesti eikon = chip, nfatisare, icoana si klasma = a distruge, a sfarma. Uneori se vorbeste de iconomahie pentru a indica aceeasi actiune de distrugere si necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta1.

Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.

Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. nvatatii au ncercat sa determine cauzele care au dus la nasterea unui asemenea curent att de puternic n lumea bizantina, sa precizeze cnd a nceput sa se manifeste si care a fost reactia fata de el. n cele ce urmeaza, vom prezenta cat mai multe dintre cauzele iconoclasmului, asa cum au fost descrise de ctiva teologi contemporani consacrati n teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris si cardinalul Christoph von Schnborn, arhiepiscopul Vienei. n cele din urma vom trece n revista si cteva din argumentele teologice aduse de iconoclasti, considernd ca nu acestea au dus la aparitia iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la aparitia teologiei mpotriva icoanei.

Pretinsul iconoclasm al primelor secole crestine

Unii gasesc originile iconoclasmului chiar n primele secole, n neputinta unor teologi de a ntelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie ntre cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine n contradictie cu unele precepte biblice, ca ncalca, de pilda, porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te nchina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit nvataturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai n "duh si adevar" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discutii n legatura cu cinstirea

icoanelor au avut loc n Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar parinti si scriitori bisericesti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii mai trziu au manifestat rezerve fata de cinstirea icoanelor.

Folosirea abuziva a cultului icoanelor Fara ndoiala, odata cu raspndirea cultului sfintelor icoane s-au nmultit si abuzurile, iar credinta populara nu era, desigur, mereu libera de aceste utilizari abuzive ale icoanelor2. Unii crestini mpodobeau zelos bisericile considernd ca acest fapt era suficient pentru mntuirea lor. Sfntul Amfilohie de Iconium denuntase acest lucru nca din secolul IV. Pe de alta parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semanau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povesteste ca, n secolul VII, imaginile brodate ale sfintilor ornau vesmintele de ceremonie ale membrilor aristocratiei bizantine. La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe strazi mbracati n haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesiva a icoanelor avea loc chiar n practicile curente din Biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept nasi si nase de botez sau ca nasi de calugarie. Existau fapte nca si mai curioase: anumit preot razuiau culorile icoanelor amestecndu-le cu Sfintele Daruri si distribuind acest amestec credinciosilor, ca si cum Trupul si Sngele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfnt; aceasta
2

GRABAR, ANDR, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, PrefaP, traducere i note de DANIEL BARBU, Editura Meridiane, Bucureti 1991

practica aminteste de un alt abuz raspndit, acela de a bea ulei din candelele care fusesera aprinse la icoane sau moaste. Alti preoti oficiau Sfnta Euharistie avnd o icoana drept altar. La multe din minunile care erau relatate si crezute n legatura cu icoanele, au existat, cu siguranta, unele a caror autenticitate a fost contestata pe drept cuvnt de iconoclasti. Astfel erau unele asa-zisa minuni facute de icoana Maicii Domnului, din al carei sn curgea din cnd n cnd lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus n icoana prin spate, printr-un tub subtire. De partea lor, credinciosii concepeau uneori venerarea icoanelor ntr-un chip prea literal: ei cinsteau mai putin persoana reprezentata, cat imaginea nsasi. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale pagnismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credinciosi care nu erau foarte bine ancorati n Ortodoxie, ba unii dintre acestia ajungnd sa refuze cu totul icoanele3. Alaturi de aceste erori referitoare la atitudinea fata de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar nauntrul imaginilor. Adevarul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasa deja sa ntelegem ca pe vremea lui, anumiti artisti l reprezentau pe Hristos n chip arbitrar, dupa propria imaginatie, exact cum se ntmpla adesea n zilele noastre. Anumite imagini ii scandalizau pe credinciosi prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea deloc cu sfintenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip l faceau pe omul obisnuit sa se ndoiasca de sfintenia icoanei sau chiar de necesitatea ei n Biserica. Mai rau, ele ofereau iconoclastilor o arma redutabila mpotriva artei sacre n general. n ochii lor, arta era incapabila sa reflecte slava lui Dumnezeu si a sfintilor, adica lumea
3

Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994

spirituala. Arta parea ca o adevarata blasfemie, iar prezenta ei n Biserica parea a fi o concesie facuta pagnismului. Ei se ntrebau: "Cum poate fi reprezentata, cu mijloacele josnice ale artei grecesti, preaslavita Maica a Domnului, care a primit n pntecele ei plinatatea Dumnezeirii, cea care este mai presus de ceruri si mai slavita dect heruvimii?". Sau: "Cum sa nu te rusinezi a arata cu ajutorul unei arte pagne pe cei ce trebuie sa mparateasca alaturi de Hristos, sa-i impara Tronul, sa judece lumea si sa se asemene cu chipul slavei Sale, de vreme ce Scriptura ne spune ca lumea toata nu a fost vrednica de ei?" (Actele Sinodului VII Ecumenic)4. Cea mai revoltatoare latura a cultului icoanelor pentru iconoclasti nu era totusi abuzul, totdeauna posibil, ci faptul ca icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumnarile sau candelele, tamia, sarutarea, nchinarea, toate aceste forme vazute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte ntr-un mod ngrijorator de practicile pagne ale idolatriei. Puteau oare simplii credinciosi sa nteleaga subtilele distinctii teologice ntre cinstire si adorare cu care teologii se aparau mpotriva reprosului potrivit caruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale? Aparatorii icoanelor, teologii si preotii, aveau datoria sa aminteasca si sa explice n mod repetat, att laicilor cat si calugarilor, ca icoanele trebuiau sa fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat n icoana.

Hotrrile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfntul Nectarie, Bucureti, 2003.

Toate acestea ntareau pe adversarii cultului icoanelor n convingerea lor conform careia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea crestinismului.

Sectele iconoclaste

La rezerva fata de cultul icoanelor au contribuit si unele secte si erezii de coloratura dochetista, influentate de nvatatura potrivit careia ntruparea divina ar fi fost iluzorie, ireala. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului si al sfintilor, adica, dupa ei, tot ceea ce nu era cinstit "in duh si adevar", preluasera de la manihei nvatatura dualista ca materia trebuie dispretuita, ntruct a fost creata de un demiurg inferior si rau. Iar pentru ca Hristos nu ar fi avut un trup material real, El nu poate fi reprezentat n nici un chip5. Messalienii din Armenia repudiau si ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales n partile orientale ale imperiului, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului Mntuitorului, deoarece, potrivit credintei lor, firea umana a fost nghitita de cea dumnezeiasca, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscuta si reprezentata. n marea majoritate nsa, monofizitii nu erau ostili icoanelor, pe care le pastreaza pana astazi. Arienii nu venerau nici sfintii, nici
5

Ion Ramureanu,Istoria Bisericii Universale,EIBMBOR,Bucuresti 2004

moastele, nici icoanele. Cei mai multi dintre nestorieni venerau icoanele, dar sub influenta Islamului au devenit iconoclasti, desi cinstesc crucea6. La Sinodul VII Ecumenic, Sfntul Nichifor, Patriarhul

Constantinopolului, spunea ca iconoclastii sunt influentati de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni si de doua secte monofizite: fantazistii si teopaschitii.

Iudaismul si islamul

Acestor secte li se adauga iudeii si musulmanii, care vedeau n icoane renasterea idolatriei si politeismului. Totusi, atitudinea evreilor fata de arta plastica nu a fost ntotdeauna unitara, dovedindu-si periodic deschiderea. Dar, n momentul nasterii Islamului, evreii au renceput sa respecte cu mare strictete interzicerea imaginilor, prevazuta de legea Vechiului Testament; nu numai ca nu-si mai decorau cu imagini sinagogile, ca n primele veacuri crestine, dar chiar ajunsesera sa le distruga pe cele existente. Sinagogile de la An Douq si Beth Alfa pastreaza urmele acestor distrugeri. Andre Grabar constata ca islamul nu trebuie socotit ce fiind iconoclastic, ci n cel mai nalt grad "aniconic". n secolul VII a nceput
6 Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.

invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria si Palestina, au traversat Asia Mica ajungnd la Constantinopol n anul 717. mparatul Leon III Isaurul i-a respins n 718. La nceputurile dominatiei lor, arabii erau n genere destul de toleranti fata de imaginile crestine din teritoriile pe care le ocupasera. n 723, califul Yezid a dat dintr-o data ordinul ca toate icoanele din bisericile crestine de pe teritoriul sau sa fie scoase afara. Musulmanii au vnat atunci icoanele, dar trebuie spus ca parsecutiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent si sistematic7.

Motive personale ale mparatilor iconoclasti

Primul mparat iconoclast, si totodata primul care a declansat lupta mpotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toti bizantinologii moderni sunt de acord ca acest mparat a fost cel care a pus n miscare aceasta erezie: iconoclasmul este o "erezie imperiala... care s-a nascut in purpura, n palatul imperial". Problema este care au fost motivele mparatului de a ncepe lupta iconoclasta si care forte din imperiu au putut sa mobilizeze pe imparat.

GRABAR, ANDR, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, PrefaP, traducere i note de DANIEL BARBU, Editura Meridiane, Bucureti 1991

Mult timp s-a ncercat sa se explice conceptia iconoclasta a mparatului prin originea sa orientala. Leon III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care de generatii avea numai episcopi monofiziti si care se gasea sub puternica influenta a islamului ofensiv. Afirmatia ca ar fi existat si o influenta evreiasca asupra viitorului mparat ramne de domeniul legendei, dar poate avea un smbure de adevar istoric. Totodata, Orientul Apropiat era deja sub influenta islamica. Acestea ar fi unele presupuneri de influenta pagna asupra lui Leon III8. Al doilea mparat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de catre tatal sau de la vrsta de doi ani a trait ntreaga viata n medii iconoclaste. El nsusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp dupa Sinodul din 754, cnd cinstirea icoanelor era oprita att de legile imperiale, cat si de cele ale Bisericii, Constantin al Vlea a dezlantuit o prigoana fara precedent mpotriva iconofililor, oblignd pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra naltilor demnitari imperiali care au fost umiliti n public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Patriarhul Constantin, pe care mparatul l numise la sinodul din 754, a fost destituit si apoi chiar torturat si executat. Operele de arta religioasa au fost distruse si nlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale mparatului. Ura a mers att de departe nct a depasit hotarrile sinodului, hotarri care priveau doar cultul icoanelor si a

Iconologia bizantina ntre politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

moastelor de sfinti, si s-a extins asupra cultului sfintilor si al Maicii Domnului9. Aceasta teroare a luat sfrsit odata cu moartea lui Constantin al Vlea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de o cruzime ngrozitoare. Memoria sa a fost att de urata, nct ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli n perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au facut ca poporul sa mearga la mormntul sau cu recunostinta n momentele n care soarta Bizantului era pusa n cumpana de invaziile acestora. Domnia urmatorului mparat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a nsemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor. Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al mparatului Constantin Copronimul, si nu a ezitat de altfel sa arunce n nchisori chiar nalti functionari, a fost mai ngaduitor, poate datorita sotiei sale Irina, o iconodula educata n Athena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787)10. Dupa mparateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici n favoarea icoanelor, dar nici mpotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofiter distins prin calitatile sale
9

Iconologia bizantina ntre politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

10

Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.

militare si deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului. Imediat dupa urcarea la tron el a nceput sa-si arate convingerile sale iconoclaste. ntr-un cerc de prieteni apropiati ar fi declarat: "Vedeti ca toti mparatii care au admis cultul icoanelor si le-au venerat au murit fie n exil, fie pe cmpul de lupta. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte buna. Toti acesti imparati au fost nmormantati cu cele mai mari onoruri n Biserica Sfintilor Apostoli. Eu doresc sa le urmez exemplul si sa distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349). Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul "creierul renasterii iconoclaste" sa compuna un tratat care sa utilizeze hotarrile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai ca mparatul nu mai gasea n rndul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. nlaturandu-l pe Sfntul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast n 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost n schimb din cele mai violente, atingnd violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat n scoli si figura n manuale. Leon al V-lea a fost ucis n ziua de Craciun al anului 820, n timpul Sfintei Liturghii n Catedrala Sfnta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. n sinea lui era nsa iconoclast, ca unul ce

provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totusi, politica iconoclasta a mparatului a fost n descrestere, el adornd cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au ncetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor11. Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El si dobndise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil nsemna, pe de o parte, ultima nflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe n lumea bizantina. Persecutiile n-au fost att de dure ca n trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor n anul 843, imediat dupa moartea sotului ei. Pe lnga originea sau educatia fiecarui mparat iconoclast este bine sa amintim si de preferintele artistice ale acestora. Iconoclastii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dusmani ai artei, ei o favorizau. Ei nu persecutau dect reprezentarile lui Hristos, ale Fecioarei si ale sfintilor. n acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferenta ca iconoclastii nu lasau peretii
11

Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997.

bisericilor nepictati. Dimpotriva, aveau mare placere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentari animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclasta reprezenta simultan o ntoarcere la izvoarele elenistice si un mprumut din Orientul musulman. Mai cu seama mparatul Teofil a fost un principe fastuos si un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai carui pereti erau acoperiti cu ncrustatii, mozaicuri si picturi nfatisand scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori si flori. Bisericile erau decorate n acelasi spirit. Cnd el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a facu-o pentru a le nlocui cu animale si pasari. Constantin Copronimul ii lasase o pilda stralucitoare: n biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice si le nlocuise cu "flori, pasari felurite si alte animale nconjurate de plante printre care misunau cocostrci, corbi si pauni". mparatului i se reprosa faptul ca transformase biserica n "livada si cotet de pasari"
12

. n locul unei fresce reprezentnd Sinodul VI Ecumenic,

Constantin pusese portretul vizitiului sau preferat...

Antimonahismul

Alte teorii, dintre care nu lipsesc si cele ale adeptilor luptei de clasa, considera ca mparatii iconoclasti au pornit lupta mpotriva icoanelor si ca
12

Preot Prof. Ioan I, Rmureanu, Evenimentele istorice nainte i dup Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970

reactie mpotriva monahismului bizantin, aprig sustinator al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda ntinse domenii funciare si se bucura de imunitati fiscale, ori n conceptia mparatilor bizantini nu se putea tolera o asemenea situatie, fiindca ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptatori si chiar agriculturii si altor activitati economice, prin numarul insuficient de lucratori si, respectiv, functionari. Cunoastem ca masurile cele mai drastice de dupa sinodul din 754 au fost luate de Constantin V mpotriva monahilor, de aceea uneori se vorbeste de aceasta faza a iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate n hanuri ori cazarmi. Multi dintre ei au fost obligati sa defileze n hipodrom tinnd cte o femeie de mana. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit calugarilor sa se casatoreasca, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vndut proprietatile manastirilor, a ars manuscrise si moaste de sfinti, si ataca att de aprig pe monahi, nct acestia nu mai ndrazneau sa poarte haina monahala.

Motive religioase

Alti autori cauta cauzele nceperii iconoclasmului n cercurile imperiale n reforma religioasa. nainte de toate, lupta mpotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarata religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "nchinarea n Duh si Adevar". mparatul Leon al III-lea s-a simtit chemat, socotea el, sa restabileasca adevarata religie n Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si tradata. Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "mparat si preot", cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului n probleme religioase13. El socotea ca prin aceasta va purifica religia crestina de ramasitele pagnismului, reducnd-o la naltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, dupa opt sute de ani a nlaturat din templu sarpele de arama, iar eu, dupa opt sute de ani, am facut sa se scoata zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rnduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman. mparatul Constantin V Copronimul a dus si mai departe doctrina hieratista. n vederea pregatirii sinodului de la Hieria (754), mparatul a alcatuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate n sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate ntr-un Horos. Potrivit acestui Horos, mparatii sunt aratati ca egali cu apostolii, investiti cu puterea Duhului Sfnt nu numai pentru a desavarsi si nvata omenirea, dar si pentru a combate erezia diavoleasca. Acelasi mparat a negat n cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfintilor si a fost mpotriva cinstirii
13

Ion Ramureanu,Istoria Bisericii Universale,EIBMBOR,Bucuresti 2004

moastelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare. Imparatii erau ferm convinsi n legitimitatea faptelor lor naintea lui Dumnezeu. Declansarea luptei mpotriva icoanelor de catre Leon la III-lea a fost prilejuita de o eruptie vulcanica, care a avut loc n anul 726 ntre insulele Thera si Therasia si a produs un cutremur. n acest fenomen natural mparatul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezinta totodata anul nceperii persecutiei mpotriva icoanelor. mparatul Leon Armeanul era ncredintat ca predecesorii sai iconoclasti au fost ajutati de Dumnezeu. Pe de alta parte mparatii explicau att naintarea islamului, care se facea simtita n mod clar si irezistibil, cat si prabusirea imperiului ca pe o pedeapsa a lui Dumnezeu care afecta tot att de mult poporul lui Dumnezeu ca altadata poporul lui Israel ori de cate ori acela cadea din adevarata cinstire a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orasului imperial de flota araba (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon si Constantin n lupta mpotriva islamului n-au facut dect sa devina si mai clara idea ca miscarea mpotriva icoanelor constituia o binecuvntare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Aceasta validare evidenta a reformei pe care mparatii o intentioneau n imperiu si n viata religioasa a facut ca multi oameni ai Bisericii sa ajunga la convingerea ca mparatul, prin actiunea de distrugere a icoanelor, nfaptuia vointa lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la

sinodul iconoclast din 754 au comparat pe imparati cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca sa distrug pretutindeni cultul zeilor14.

Motive politice

Iconoclasmul pare sa fi fost declansat mai degraba din ratiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibila a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de imparatii iconoclasti. Departe de a fi inovatoare sau revolutionara, reactia iconoclasta a fost una profund conservatoare, tipic romana, si nu orientala. Imparatii iconoclasti asteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a traditiilor religioase si politice monarhice si teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabila "renovatio constantiniana". "Iconoclasmul bizantin a fost dupa cum scrie A. Grabar un proces istoric declansat si dirijat, mai mult de un veac, de la naltimea tronului celor mai puternici monarhi crestini ai timpului care exercitau o putere practic nelimitata. Act de guvernamnt n domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia sa se exprime n conformitate cu traditia imperiala, si a purtat pecetea originii sale imperiale"15.

14

Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997.

15

GRABAR, ANDR, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, PrefaP, traducere i note de DANIEL BARBU, Editura Meridiane, Bucureti 1991

In cea mai pura descendenta constantiniana/eusebiana, suveranii iconoclasti se considerau inspirati si chemati, ca si Apostolii, direct de la Dumnezeu ca sa readuca Biserica bizantina, printr-o ampla operatiune de epurare, la puritatea traditiei apostolice amenintate prin cultul icoanelor de o lenta dar sigura alunecare spre politeismul pagn. n realitate nsa, se urmarea instaurarea unei teocratii imperiale absolute n care mparatul devenea si sef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos, dupa cum am amintit anterior). Luptnd mpotriva imaginilor lui Hristos, imparatii iconoclasti urmareau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale Divinitatii pe pamnt. Sensul general "reactionar" al reactiei iconoclaste l exprima elocvent tendinta "retro-constantiniana" de a nlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii. Era o lupta ntre imagine si semn/simbol. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau aparitiei (epifaniei) unei prezente personale. Daca simbolul poate fi manipulat si instrumentalizat n folosul unei alte prezente, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezenta si reprezentanta nemanipulabila. Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) nsusi, mparatul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc ntmplator ca scena principala pe care s-au "jucat" controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru locul unde basileul se arata multimii16. In 726, Leon III da semnalul de ncepere al iconoclasmului distrugnd icoana lui Hristos de deasupra Portii de Bronz a Palatului si nlocuind-o cu semnul Crucii si cu o inscriptie justificativa. Iar n 843 n semn de ncheiere

16

Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994

a disputelor patriarhul Metodie restabileste imaginea lui Hristos alaturi de Cruce (insotind-o de o alta ampla epigrama justificativa). n spatele conflictului dintre Cruce si Icoana se citeste nsa competitia dintre imparat si Hristos la functia de Imagine vazuta a Divinitatii. Din "luptatori mpotriva icoanelor" (iconomahi), imparatii iconoclasti deveneau n fapt cum afirmau iconodulii contemporani "luptatori mpotriva lui Hristos" (hristomahi). Suprimnd imaginea lui Hristos nsusi pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei cautau poate sa depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pamnt si, n consecinta, sa-si absolutizeze propria lor suveranitate, tendinta conforma cu cele mai ndraznete manifestari de autocratie ale acestor suverani-soldati. Totusi, nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora imparatii iconoclasti au pornit prigoana mpotriva icoanelor n cadrul unor masuri largi de refacere a societatii si credintei, pe care voiau sa le pe baze mai drepte si mai bune. Ei n-au fost niste rationalisti sau liber cugetatori, cum spun altii, care cu mult timp nainte de Luther, ar fi voit sa bazeze societatea noua "pe principii nemuritoare". Imparatii iconoclasti, la fel ca si toti oamenii timpului lor, erau foarte piosi, uneori cu preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportarea lor mania divina, si, mai presus de toate, voiau sa purifice religia crestina de tot ce li se parea ca este idolatrie.

Argumente teologice iconoclaste

Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, n acelasi timp si inevitabil, si una teologica, imaginile si icoanele situndu-se de la bun nceput n zona de intersectie ntre religios si politic. Spre a justifica teoretic reactiunea politica, imparatii iconoclasti au patronat sau elaborat efectiv (in cazul lui Constantin V) si o teologie iconoclasta. Aceasta grefa aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurectii generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Orogen si Eusebie al Cezareii). Distinctia cheie a acestei iconologii "sui generis" era cea ntre icoana "moarta" (materiala, artificiala, inerta) si icoana "vie" (naturala, nsufletita) a unei persoane. Daca Leon III a refuzat ca idol icoana "moarta" a lui Hristos, fiul sau, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientala-magica, dupa cercetatori) a imaginii "vii" si ca atare "consubstantiala" cu prototipul; n conformitate cu aceasta, singura icoana veritabila a lui Hristos devenea... Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutnd justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al aparatorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsa ca imposibila de nsasi dogma unirii ipostatice a Divinitatii si umanitatii n Persoana lui Hristos. Nelipsit de subtilitate, rationamentul era urmatorul: pentru a fi veritabila, icoana trebuie sa reprezinte persoana reprezentata asa cum este; Hristos este Dumnezeu si om; deci, icoana n-are dect doua posibilitati, ambele inacceptabile si ducnd la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezinta si natura Sa divina nereprezentabila considernd ca aceasta e amestecata ntr-un fel cu umanitatea Lui (= concluzia monofizita), sau

reprezinta natura Sa umana, dar atunci o separa de Divinitate (= diviziunea nestoriana)17. Sinodul de la Hieria a utilizat, nsa, o argumentatie diferita de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Relund argumentul origenist al lui Eusebie al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind ca dupa nviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat si ca atare nereprezentabil. n termeni platonizantimonofiziti, ndumnezeirea umanitatii lui Hristos apare nteleasa ca o spiritualizare totala a corporalitatii lui Hristos, considerata, a-si fi pierdut prin nviere si naltare calitatile materiale care-l fac figurabil, si n primul rnd "circumscrierea" ei.

Concluzie

17

Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997.

Iconoclasmul ncheie seria marilor erezii din perioada hristologica. Fiecare dintre ele ataca un aspect sau altul al iconomiei divine, adica al mntuirii castigate prin ntruparea lui Dumnezeu. Or, iconoclasmul nu mai lua ca tinta un aspect anumit, ci iconomia mntuirii n ansamblu. Si, asa cum aceasta foarte complexa erezie constituia o ofensiva generala mpotriva ntregii nvataturi ortodoxe, tot asa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful ntregii Ortodoxii. Biserica a nvins si va continua sa nvinga o multime de erezii felurite. Dar una singura dintre victoriile sale - cea mpotriva iconoclasmului - a fost n mod solemn proclamata drept Triumf al Ortodoxiei.

Bibliografie

Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993. Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997. Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994. Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996. Iconologia bizantina ntre politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.