Sunteți pe pagina 1din 4

Reeaua se formeaz sub ochii mei. mi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci cnd vrei s faci o fotografie perfect.

Schimb unghiul i adncimea de cateva ori pn cnd firioarele care alctuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe auto, eu doar recepionez imaginile. Altcineva face asta i n timpul acesta eu nv cum. Stau cu ochii nchii i-mi spun zmbind c sunt oarb, nu nevztoare. Privesc mut de uimire estura din care este fcut totul. nc nu-mi dau seama ce nseamn totul. M ndeprtez ncet, ncercnd s rmn focalizat i s vd imaginea n ansamblu. Sunt zidurile unei ceti, mi spun c e Sighioara pentru c o vzusem pe drum i c e normal s arate ca o bijuterie veche. estura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor pn la drum unde vd un tomberon fcut din aceeai estur. Aduc privirea pn la minile mele care arat la fel ca zidurile i tomberonul. M amuz i m sperie deopotriv. Tac. Cel puin am nvat s tac i s nu pun la ndoial. Parc acum m-a fi nscut. Vreau s simt totul i s rman mut de uimire. mi vine s-mi aporpiu buzele, s simt cu ele ca i cum aa totul ar avea un neles. Ating zidurile i ele se descompun n alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. A putea nainta prin ele, n adncul lor transformndu-m la rndul meu n ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine. Alunecare. Dou realiti alunec n mine una pe lng cealalt abia atingndu-se. M sperii, e ca i atunci cnd mi-am pierdut cunotina. Nu vreau s se mai ntmple. M strng n mine i ncep s tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. ncetez s mai gndesc, nu c a fi fcut-o n ultima vreme. Gndul s-a nscut din spaim. Simt frigul insinundu-se n fiecare celul i multiplicndu-se n fractali identici cu zidurile i palmele mele. Atingere uoar ca un flfit de arip. Mi-e bine. Cald i bine. Nu deschid ochii, tac i ascult cntec. Cuvintele lui sunt strine dar sufletul meu le nelege ca i cum ar fi crescut n el. Mi-e bine, mi-e bine, repet n mine gndul ca i cum a nira mrgele pe un fir de a. tiu cine este i m bucur. Deschid ochii pentru o clip s tie c tiu. Ar fi tiut i fr s deschid ochii dar altfel n-aveam cum s mulumesc din priviri pentru ca apoi s recad n mine. Reeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni n ea sub form de pietre preioase, fiecare de alt culoare, vibrnd mpreun dar sensibil diferit. i privesc. tiu c va fi ca de fiecare dat, mi-i voi aminti dup culoarea i strlucirea lor nu dup nume i nfiare. Zmbesc i reeaua tresare ca o pnz de pianjen atins de vnt, apoi adorm. n vis(?) aud a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut. M mulumesc cu att. Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboar cineva, un fel de form uman, alburie, aproape amorf. M ntreb dac e cumva un nger. Nu semn cu forma n care eu mi-l imaginam, nici mcar aripi nu avea. n timp ce-l studiez cutand ceva cunoscut, l aud pe EL spunnd "d-l naibii, nu-l mai privi, el e n sngele tu, de ce-l caui nafar?" Tresar ocat de asocierea de termeni, nger i naiba. Numai EL putea s se exprime cu atta dezinvoltur n felul acesta. nger. Nu, nu e bun nger. Deci, nger? Nu, nu, nu e bun. Deci nger... nger. Cuvintele lui Nichita mi apar n minte. Rd . Rsul meu e cristalin ca al clopoeilor de vnt i m trezete. Undeva, departe se nate rsritul. Din nou apare aceeasi tesatura ca in prima seara. Ar trebui sa fie mai mult de atat, imi spun. Va trebui sa-mi apropii privirea de ea, sa intru in ea, sa devin ea. Tesatura pulseaza, apare si se estompeaza apropiindu-se de mine. Forme fluide, ca niste liane formate din alte forme rotunde, calde, colorate, perfecte. Pietre. As putea ramane sa ma desfat cu miracolul imaginilor, imi amintesc de copilarie, de cutiutele acelea cu cu bucati de sticla colorata care-si schimbau forma de masura ce le roteai. Merg mai departe pipaind pietrele cu varfurile degetelor. Nu mai sunt pietre pretioase, sunt pietre de pamant, sure, reci. Intuneric. Printr-un tunel vertical lumina mica vine de undeva de sus coborand dintr-un cer atat de inalt incat pare inexistent. Ridic privirea prin el. Deasupra sta L. E dreapta si foarte frumoasa. Plange a neputinta. Inchid ochii si ma priversc. Sunt barbat ! Sub mine licareste apa. O ating si apoi imi umezesc buzele. Are gust de piatra si de adanc. Apa ai, inima n-ai, se zvoneste in mine. Simt sfarsitul si stiu ca voi muri iar ultima dorinta imi va fi stearsa daca o voi scrie asa. Incep sa scrijelesc alte cuvinte fara legatura cu ce simt dar pun in ele gandul, poate-l va simti cineva si va sti ca este al meu. Iert si inteleg de ce. Ea plange in continuare acolo deasupra, ii simt durerea dar nu-i pot sterge lacrimile. Traducere: Am aflat si de ce am ratat sedinta foto de la castelul Corvinilor. Am fost acolo in vara cu L, cea despre care spuneam ca statea si privea cum mor fara sa poata face nimic. Facusem toate demersurile, platisem taxele, alesesem ziua, lumina, recuzita, totul si cand am ajuns acolo eram incapabila sa fac ceva, nici macar sa-mi iau echipamentul din masina n-am putut. Mi s-a facut rau. Stateam prostita si in mine era doar sentimentul de fuga. Asta am si facut apoi spre dezamagirea ei care a ramas fara fotografiile de printesa la castel.

Ada Kaleh. Apele vin peste noi. Eu stau in curtea unei case. Zidurile sunt cotropite de trandafiri cataratori. In strada un om cu turban si mantie rosie strange in brate o bocceluta si ma roaga sa-i dau voie sa intre in casa mea. Stie ca insula va fi acoperita de ape insa nu vrea sa plece. Imi spune ca el trebuie sa fie ultimul care pleaca dar nu va pleca. Stie ca in casa mea va putea ramane si nu va muri chiar daca va fi sub ape. Ii dau voie sa intre si inchid poarta prin care stiu ca nu va mai fi cine sa treaca. Bucurie. Apa se revarsa peste noi insa are o alta consistenta, pare un aer putin mai dens decat cel cu care suntem obisnuiti. Respir fara nici un fel de mirare. Vartejuri de petale se desprind din trandafirii de pe ziduri inmiresmand totul. Incep sa miros ca ei si ma transform in petala. Traducere: Cand am ajuns prima data la Dunare cautam mereu cu privirea sau cu sufletul ceva. Am ajuns in locul unde sta sub ape Ada Kaleh. Am avut sentimentul de acasa. Apoi am vrut neaparat sa ating cumva ceva de pe insula. Am spus unui prieten care s-a facut luntre-punte sa obtina toate aprobarile si sa ajungem la Simian. Acolo a fost un altfel de acasa. Atunci am simtit prima data serpii si am vorbit cu ei. Bust ! (habar n-am cum se scrie) Filmul se rupe. Imaginile valuresc. Stare partiala de disconfort. Ar trebui sa merg pana la baie poate asa ma linistesc. Aspectul meu fizic e putin defazat si cu toate ca incerc sa ma misc printre saltele agil si elegant ca o felina, ma clatin ca un betiv in cautare de stalpi de iluminat, desigur nu pentru lumina ci pentru rezemat. Nu, nu e bine asa, trebuie sa ne fixam in minte scopul si traseul. Incerc sa-mi traduc inteligibil: merg la baie sa fac pisu. Gasesc usa si ies pe hol unde incep sa rad ca proasta. Peretii isi schimbasera structura si se apropiau periculos de mine, apoi se indepartau la loc. Reusesc sa ajung. Gresia incearca degeaba sa-mi trezeasca la realitate talpile goale. Ma intreb cum o sa ma ridic. In fata mea apar ca intr-o fresca dar tridimensionala o multime de bufnite inghesuite una-ntr-alta formand un zid, apoi se retrag deoparte iar in partea celalata zidul este format din serpi cu aripi, innebunitor de frumosi. Ei se dau deoparte iar bufnitele umplu intreg spatiul din jurul meu. Stiu ca ma pot intoarce acum. Intind mainile in fata si bufnitele se dau la o parte lasand un tunel indeajuns de ingust incat sa nu cad si sa pot merge pana la saltea, apoi dispar. Ma intind . Pana la capitolul asta statusem rezemata de perete. Mi-e bine acum. Problema e ca de aici nu-mi mai amintesc succesiunea evenimentelor. Sunt fara legatura intre ele si multe nu mi le mai amintesc cu toate ca atunci imi spuneam ca nu trebuie sa le uit. Am incercat sa pastrez niste semne si sunt sigura ca mai tarziu mi le voi aminti. Lui T ii este frig. Atunci cand a venit EA in prima seara si m-a atins ca sa ma incalzesc am invatat cumva sa pot simti frigul altora. Merg langa el (nu fizic) si ii pun palma pe piept. Raman asa pret de habar n-am cum s-o fi numind timpul ala, apoi simt o senzatie de bine, el ofteaza iar eu ma indepartez. Pe drum dau peste M care statea in curtea casei lui si povestea cuiva unde si cum isi tes paianjenii panza. Era atat de absorbit de lucrarea lor incat a ramas nemiscat pana in momentul in care era complet tintuit in panza. Nu mai putea sa se miste si numai ochii lui spuneau ca vrea sa iasa de acolo. Eu stateam nemiscata insa serpii au iesit din degetele mele, au intrat in panza deznodandu-i toate nodurile. El a cazut. Apoi s-a ridicat si s-a intins iarasi pe pamant ca si cum ar fi vrut sa se odihneasca. Ochii lui isi schimbasera culoarea, erau albastri si verzi totodata, facuti parca din doua culori care nu se amestecau precum dungile din malachit. Luminau ca o flacara albastru-verde . Eram intr-un fel de vale, intr-o padure. Din copaci coborau serpii. Se scurgeau fluizi. Unii aveau aripi, altii nu. Stiam ca le vor creste. Solzii lor erau foarte colorati, galben, auriu, verzui, verde intens. Absolut tot era format din solzi, copaci, frunze, pamant. Apoi solzii se grupau formand serpi. Ii iubeam nespus si incepeam sa devin sarpe, ma incolaceam in jurul meu si al lor. Stiam ca serpii sunt eu si ca sunt ai mei deopotriva. Eram sarpe si om totodata. Undeva pe coloana, cam putin mai jos de mijloc, se misca ceva, parca flutura, parca era o flacara mica. Nu stiam ce era acolo. Imi spuneam ca daca imi vor creste si mie aripi e prea jos sa-mi creasca acolo, niciodata nu voi putea zbura cu ele. Flacara aceea a aparut de cateva ori la intervale pe care nu mi le pot aminti, inca nu stiu ce era pentru ca nu mi-au crescut aripi de acolo. Apoi a aparut EL. Era tot sarpe. Cel mai frumos si mai maret pe care l-am vazut vreodata. Ma privea. Am inceput sa-i cant, sa-i descant, nu stiu ce faceam. Imi amintesc partial cuvintele, atunci se insiruiau singure Sarpe serpesc/ din neam nelumesc/ din sange regesc/ daca te-ntalnesc/ o sa-ti amintesc/ ochii sa iti vada/ solzii sa iti cada/ fara de tagada/ aripi sa iti creasca/sa te intregeasca nu-mi mai amintesc, era ceva cu un altar de piatra, cu niste pereti pe care va ramane scrisa descendenta lui din Zalmoxis care fusese tot el altcandva, in alta viata. De fapt ma mir ca-mi amintesc si atat pentru ca atunci s-a rupt ceva in mine.

Sarpele-EL s-a uitat cu tristete la mine si a spus Stii ca puteam sa fiu totul, absolut tot ce te inconjoara, tot ce esti, eram, dar a trebuit sa renunt la asta, sa ma fac doar sarpe ca sa ma poti recunoaste. Am facut asta numai pentru tine si nu o voi mai face niciodata, Daca vei uita, uitat voi ramane iar inima ta, oarba Abia atunci mi-am dat seama de ingustimea vederii mele si de greseala pe care am facut-o, de egoismul meu de a-i da o forma singulara . S-a sfaramat ceva in mine si am inceput sa plang cum n-am mai plans niciodata in viata asta. Mi-am cerut iertare si am spus ca poate sa fie orice pentru ca-l voi recunoaste oriunde si oricand. Apoi s-a indepartat. Am simtit din nou flacara aceea falfaind pe spate. Ea aparea din cand in cand ca sa vada daca sunt bine. Ii spuneam ca poate sa plece cand doreste, ca eu sunt bine. Pleca, se intorcea. La un moment dat a venit si a stat mai mult cu mine. A inceput sa-mi cante. Nu stiu cum a inceput. Ne-am contopit cumva si a inceput sa se formeze un fel de constructie. Eu eram scheletul, un fel de structura de rezistenta, era destul de neaspectuoasa, apoi ea a imbracat-o in pene si a devenit o casa foarte frumoasa. Am intrebat cine va locui in ea. Mi-a spus ca oamenii apelor. Cine sunt ei? Cum sunt ei? A desfacut palma si in ea erau o multime de inele facute din ceva asemanator argintului. Le-am privit de aproape adancindu-ma in lucratura lor si acolo am vazut oamenii. Erau asemenea noua sau noi asemenea lor, doar ca pareau mult mai inalti, subtiri, semitransparenti, parca. A mai fost ceva dar nu-mi amintesc. Apoi s-a ridicat sa plece si ne-am atins in trecere. Atunci s-a zamislit copilul-inger. Mi-am intins piciorul si am atins parul lui A. Stiam ca ea va fi cea care va naste acel copil-inger-violet, ca se va numi Atman. Nu stiu de ce asa. Ca el va fi mediatorul, traducatorul, intre cele doua semintii, oamenii apelor si cei ai inaltimilor, ca va ridica gradini in care toti vor trai in armonie. Ca va face ca timpul lor si al nostru sa devina unul singur. La un moment dat l-am vazut ca pe un stalp-totem si m-am inchinat in fata maretiei lui. Vedeam si gradina pe care a faurit-o. A venit acolo C. In jurul gradinii era un zid care a inceput sa se darame langa ea. Am intins mana si am facut un fel de buzunar in zid in care ea si-a facut culcus. Zidul era facut din solzi . Apoi degetele mele sau prefacut iarasi in serpi. EA era undeva si vibra foarte puternic. Pe trupul ii aparusera crapaturi si il striga pe EL. Trupul ei parea sa fie facut din lut. Eu eram mai aproape. Am intins palmele si le-am pus pe trupul ei sa nu-l las sa se dezintegreze. EL era o multime de serpi care ieseau din degetele mele si se amestecau printre penele care ii crescusera la loc. Era iarasi o bufnita frumoasa. Ah, am uitat. A mi-a dat o punga cu pietre mici, translucide pe care sa le arunc in apa. Pe unde vor cadea ele se vor deschide canale prin care oamenii apelor vor iesi la suprafata. Nu stiu ce-am avut cu oamenii apelor pentru ca n-am avut conceptul asta in minte niciodata iar mie de fapt imi este teama de apa. Trebuie sa fac o pauza acum. Ar trebui sa termin acum pentru ca altfel nu voi mai putea scrie. Mintea incepe sa puna intrebari stanjenitoare, s-a trezit din amorteala si se simte nedreptatita si ignorata. Intrebarile de genul si zana cea buna era beata cand i-ai furat bagheta magica? sunt varianta soft, despre celelalte nici nu amintesc. Ca si cum totul ar fi fost o nerozie, incearca sa salveze aparente stergand imagini, doar de trairi nu se poate atinge. Inca. Ma tot intreaba ce e cu oamenii apelor, ce semintie-i aia pentru ca asta e o ide pe care n-a nascut-o ea. Incerc sa jonglez printre intrebari si sa ma intorc acolo. Simt oboseala lui EL cand lucra cu D, cand totul era pe sfarsite iar eu nu mai aveam aer, respiram in gol pana cand a venit vulturul si a deschis portile spre cer. Apoi a fost bine. Cantecul pentru Pacha Mama creste in mine ca si cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Spun e bine acum, s-a sfarsit, odihneste-te, suntem aici, o vom sustine noi Mintea ranjeste si intreaba care voi, cine sunteti voi? Noi, eu, reteaua, spun. Hohoteste. Tu, cine erai tu? Trebuia sa stai in banca ta si sa nu te amesteci, sa-i lasi sa-si faca treaba pe cei care stiu. Incep sa cred ca are dreptate, poate m-am amestecat si am gresit facand asta, poate imi imaginez ca m-am amestecat si de fapt n-am facut nimic. Tu trebuia sa fii Mutul, asa ca la calusari, sa taci si sa stai acolo. Deja sunt debusolata. Incep sa am senzatia ca acolo s-a petrecut ceva mult mai important decat imi pot eu imagina, ca stiu putin ca sa fiu protejata de ceva. Nu-i bine asa. Trebuie sa o fac cumva sa taca. Stiu ca am fost in permanenta in deplina siguranta, inima mea stie iar ea nu se inseala niciodata. Pauza. EA vine la mine. Fizic de data asta. Imi atinge talpile. Stiu ce face, nu stiu cum face. Ma reancoreaza in Pacha Mama. Mi-e bine. Palmele sunt calde pe talpile mele. Nu-mi amintesc cand mi-am dat jos sosetele si nici unde le-am pus. Imi las talpile sa simta, doar atat. Nu mi-e clar ce se intampla, incep sa vad munti, un fel de drum care urca pe ei, un zid de piatra, degetele EI deseneaza harti pe talpi iar pe munte se cladeste un fel de templu care e chipul Mamei Pamant. Cu fiecare linie pe care ea o deseneaza se completeaza chipul. E din piatra si lut, incredibil de frumos. Frumos nu-i cuvantul potrivit, cuvantul acela inca nu s-a inventat. Sufletul ii multumeste EI, glasul este incapabil. Imi mangaie chipul, ma vad, sunt violet, capul meu e mult

mai mare decat sunt obisnuita sa-l simt. Ma saruta pe frune si se indeparteaza. Imi ating obrazul si vad ca e mult mai mic decat il simtisem. Apoi stau intinsa pe jos cu palma lipita de pamant si obrazul sprijinit pe ea. Stare de bine si de liniste. Sa ti-o arat pe Grande Madre, se pregateste sa plece, imi spune Pacha Mama. Deschid ochii si o vad in toata spelndoarea si maretia. Rad si plang in acelasi timp. Sentiment indescriptibil, neomenesc, intraductibil. Imi spune ca pleaca dar ramane in mine totodata, ca ma iubeste, ca a fost bine, ca oricand o voi chema va fi acolo. Pamantul se despica iar Grande Madre patrunde inauntru. Intind palma si netezesc locul, stiu ca va rasari din nou cand o voi chema. Lumina. Undeva se aprinde o lumina. Sunete. Cantec. Rad. Nu stiu de ce. Imi imaginez probabil ca aici e sfarsitul. Cineva canta. E EA cea care canta cu vocea altei femei. E un cantec despre plecare, nu inteleg cuvintele dar imaginile imi arata asta. Se indeparteaza la fel ca Grande Madre, pleaca fara sa plece. Izbucnesc in lacrimi. Pentru prima data iubirea e atat de mare cum n-am mai simtit-o niciodata in toate vietile pe care-am reusit sa mi le amintesc. Nu mai incape in mine, e deplina, nu incape nicicum in cuvinte. Apoi urmeaza al doilea cantec. E ceva despre cele doua lumi, cea a apelor si cea terestra. In fiecare cantec era o poveste. Nu mi le mai amintesc deloc pe celelalte, poate doar daca as reasculta cantecele. N-am priceput cuvintele, erau intr-o limba pe care n-o cunosc, insa cumva se transformau in imagini pe care inima le intelegea. Plang de fericire, de recunostinta, de nici nu mai stiu de ce. Plang si atat. Ma asez in genunchi si-i multumesc Mamei Pamant pentru tot. Ma inchin in fata maretiei ei. Cand imi ridic privirea vad cerul prin geamurile aburite. Era foarte luminos, cred ca e dimineata. Multumesc Tatalui Cer pentru ca e acolo si ii cer iertare ca am uitat de el in timpul calatoriei, ca am fost mai aproape de Mama. Tata, sunt eu, fiica ta, priveste-ma si binecuvanteaza-ma, il rog. Am renascut pentru a nu stiu catea oara. Fie ca prima ta rasuflare sa fie binecuvantata, imi raspunde. Ca si cum as fi respirat pentru intaia oara, imi umplu plamanii cu aer. Senzatia e halucinanta, lumina si racoarea care coboara si ma invaluie sunt nefiresti, nepamantene. Privesc pe geam si vad luna, deci nu era dimineata, ea era cea care lumina. Sunt intr-o poveste, imi spun. In geam se vedea reflectata usa de la intrare si lumina lumanarilor. Era exact ca in ilustratele acelea vechi in care sunt casute cu luminile aprinse la fereastra. Mi-am spus ca acolo e inima mea, ca o casa si toti cei din cerc vor intra in ea si vor ramane acolo. Era cineva care statea langa o saltea aproape de usa. Aveam senzatia ca e EL. A facut acolo ce avea de facut, in imaginea din geam statea in fata casei, l-am rugat sa intre si el acolo. Apoi s-a ridicat si parea ca intra in casa dar s-a oprit. Ai nevoie de o confirmare pentru maine dimineata? Uite-ti Ingerul! In momentul acela a cazut in fata mea ceva alb. Am intins mana si am gasit o bucata de leucoplast cu care fusese lipita hartia pe geam. Poti sa-l faci plasture cu inger ca sa-ti intre in sange. Il lipesc pe incheietura mainii. El intra in casa, dar in timp ce se apropie vad ca nu e EL ci S. Ochii imi joaca feste, imi spun, ar trebui sa merg in camera. Imi iau patura si plec. Credeam ca voi dormi insa nam putut. Senzatia vaga de greata nu-i dadea voie somnului sa vina. Ma asez jos langa pat si privesc in departare muntii. Fumez. Mult. Ma bucur ca A a ramas sa doarma jos in sala sa nu o deranjez. Nu sunt obosita cu toate ca nu-mi mai amintesc cand am dormit cu adevarat ultima data. Sa fi fost saptamana trecuta? Ma ridic si dintr-o data ma simt ca si cum as fi altcineva, foarte frumos si maret iar cuvntul gratie dobndeste alte intelesuri. Stiu ca sunt eu, completa, asa cum n-am mai fost pana atunci, e o intelegere deplina al acelui Unu. Apoi senzatia dispare si o voce imi spune spune-i pasarii sa invete zborul pentru ca nu si-l va putea aminti intotdeauna Cuvintele imi par vag cunoscute si vocea la fel, insa nu pot identifica cu precizie decat cine-i pasarea. M-am intins in pat si cred ca am atipit cam o ora pentru ca nu-mi mai amintesc nimic din perioada aceea. Ziua urmatoare vorbesc putin pentru ca n-aveam cum altfel sa fac. Uimirea apare la imbratisarea cu S. Ii soptesc la ureche ca ii multumesc pentru Inger. El spune ceva de genul cu placere, apoi face o pauza, ma priveste si intreaba dar el, el te-a ierat? Ingerul nu avea de ce sa ma ierte si ma intreb daca nu cumva a asistat la episodul in care imi ceream iertare sarpelui. Nici macar n-am indraznit sa intreb insa am avut subit convingerea ca a fost acolo, ca fiecare avea experienta lui individuala si in acelasi timp pe cea colectiva. Acum nu-mi mai amintesc altceva si nici nu vreau sa fac un efort, nu minea trebuie sa-si aminteasca pentru ca ea n-a fost acolo atunci. In timp imi voi aminti ce mai trebuie sa-mi amintesc. I-am spus lui T ca am fost la el cand ii era frig, ca mi-am asezat palma, ca el a oftat. A confirmat ca a fost exact asa insa credea ca e EA. Acum imi spun ca probabil asa a fost, ca EA a fost si a facut totul prin palma mea, ca eu am fost si palma EI si degetele LUI, ca in retea eram unul singur care ne asumam centrul rand pe rand.