Sunteți pe pagina 1din 3

Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in imagini elocvente:

"A lumii cantu cu jale viiata. Cu grije si primejdii cum iaste si ata: Prea subtire si-n scurta vreme traitoare."

Comparatia lumii cu ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare:

"O, lume hicleana, lume inselatoare! Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara, Cele ce trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara. Trece veacul desfranatul trec anii cu roata, Fug vremile ca umbra si nici o poarta A le opri nu poate. Trec toate pravalite Lucrurile lumii, si mai multe cumplite. Si ca apa in cursul sau cum nu sa opreste, Asa cursul al lumii nu sa conteneste. Fum si umbra suntu toate, visuri si parere. Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere? Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu, Ce e in lume sa nu aiba nume muritoriu?".

Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea legilor firii este predestinata:

"Zice David prorocul: Viiata iaste floare, Nu traieste, ce indata ieste trecatoare", omul insusi marturisindu-si propria sa neputinta in fata sortii:

"Viiarme santu eu si nu om, tot acela striga." Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel "nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism demolator:

"Si voi, lumini de aur, soarile si luna, intuneca-veti lumini, veti da gios cununa. Voi stele iscusite, ceriului podoaba, Va asteapta groaznica trambita si doba."

Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume".

Ruga adresata lui Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria pangonica:

"Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate, Sangur nu mai covarseste vremi nemasurate. Celelalte cu vreme toate sa se petreaca. Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca. Suptu vreme stam, cu vreme ne mutam viiata, Umblam dupa a lumii inselatoare fata."

Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste toate se asaza pecetea entropiei temporale:

"Vremea lumii sotie si norocul alta, El a sui, el a surpa, iarasi gata."

Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor, este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata:

"Norocului i-au pus nume cei batrani din lume; Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume. El sue, el coboara, el viata rumpe."

Omul este supus in permanenta timpului, clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul."

Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea perpetua a eforturilor

umane, temafortuna labilis asociindu-se cu motivul biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste. indelungate imparatii vremea primeneste. Vremea petrece toate; nici o imparatie Sa stea in veci nu o lasa, nici o avutie A trai nu poate. Unde-s cei din lume Mari imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume Le-au ramas de poveste. Ei suntu cu primejdii Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii? Unde-s ai lumii imparati, unde iaste Xerxes Alixandru Machidon, unde-i Ataxers, Avgust, Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume, Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste spume."

In poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a destramarii domului universal al lumilor.