EXEMPLE DE pH-METRE, SPECTROFOTOMETRE,CROMATOGRAFE,ELECTROFOREZE UTILIZATE IN LABORATOARE MEDICALE SI DE REVOLUTIE

Spectrofotometria Un spectrofotometru sau un colorimetru utilizeaza transmiterea luminii printr-o solutie pentru determinarea concentratiei unui solut in solutia respectiva. Spectrofotometrul difera de colorimetru prin modul in care lumina este separata in lungimile de unda componente. Spectrofotometrul utilizeaza o prisma pentru separarea luminii, iar colorimetrul utilizeaza filtre. Ambele se bazeaza pe un model simplu de trecere a luminii de lungime de unda cunoscuta printr-o proba si masurarea cantitatii de energie luminoasa care este transmisa. Aceasta se realizeaza prin plasarea unei fotocelule in partea opusa a probei respective. O raza de lumina este formata din fotoni; cand un foton intalneste o molecula de analit, exista sanse ca analitul sa absoarba fotonul. Aceasta absorbtie reduce numarul de fotoni din raza de lumina, astfel reducand intensitatea luminoasa.Toate moleculele absorb energie radianta la anumite lungimi de unda. Cele care absorb energie in spectrul vizibil sunt cunoscute ca pigmenti. Proteinele si acizii nucleici absorb lumina in domeniul ultraviolet. Un spectrofotometru implica o sursa de lumina, o prisma, un suport pentru probe si o fotocelula. Acestea sunt conectate la un sistem electric sau mecanic care controleaza intensitatea luminii, lungimea de unda si conversia energiei primite la nivelul fotocelulei in fluctuatii voltmetrice. Fluctuatiile voltmetrice sunt apoi proiectate pe o scala metrica/digitala si valorile sunt inregistrate intr-un computer. Intensitatea culorii dintr-o proba depinde de cantitatea de solut din proba respectiva. Transmisia luminii nu este o functie liniara, ci mai degraba exponentiala. Transmitanta este procentul relativ de lumina care a trecut prin proba. Transmitanta procentuala este transformata intr-o functie logaritmica inversa cunoscuta ca absorbanta (sau densitate optica). Legea Beer-Lambert: absorbanta este minus log10 din transmitanta (A = - log10T). Aceasta valoare este mai utila decat transmitanta deoarece proiectia absorbantei versus concentratie determina o linie dreapa, absorbanta crescand odata cu cresterea concentratiei (transmitanta scade odata cu cresterea concentratiei de analit). Pentru a utiliza un spectrofotometru este necesara stabilirea unei serii cunoscute de dilutii a unor cantitati cunoscute de solut. Una din acestea nu contine solut si este cunoscuta ca blank. Este utilizata pentru ajustarea instrumentului sa citeasca 100% transmitanta pentru absorbanta 0. O valoare a transmitantei de 0% (absorbanta infinita) este stabilita prin plasarea unei bariere intre sursa de lumina si fotocelula. Toate celelalte masuratori sunt apoi efectuate prin simpla plasare a probelor in calea luminii. Dupa inregistrarea absorbantei pentru o serie de probe standard este efectuata o dreapta absorbanta versus concentratie. Panta dreptei reprezinta coeficientul de extinctie. Aceasta valoare este o constanta si este utilizata pentru conversia oricarei absorbante masurate in concentratia corespunzatoare (C = A/). Un spectrofotometru poate utiliza atat lumina vizibila (de obicei avand ca sursa de lumina o lampa cu tugsten/halogen), cat si lumina UV. Singura modificare necesara este

inlocuirea tuburilor de sticla cu cuvete de quartz (sticla absoarbe lumina UV si nu este potrivita pentru un spectrofotometru UV).

Cromatografia Cromatografia reprezinta un grup de metode de laborator care se bazeaza pe adsorbtia selectiva, prin care componentele unui amestec complex pot fi identificate si/sau purificate (adsorbtia reprezinta aderenta moleculelor la suprafata unei alte substante). Metoda a fost utilizata initial de botanistul rus Mikhail Tsvett pentru separarea de produsi intens colorati, de unde denumirea de cromatografie. Cromatografia in coloana implica o faza mobila (lichid sau gaz) care curge peste o faza stationara (solida sau lichida). In cromatografia in coloana un amestec de molecule este separat pe baza afinitatii fiecarei molecule pentru faza mobila sau stationara: daca o molecula are o afinitate mai mare pentru faza stationara decat o alta molecula, atunci cea din urma va migra prin coloana mai rapid decat prima molecula. Solutia de analizat este adaugata prin partea superioara a coloanei si este apoi eluata cu solvent; fractiunile sunt colectate prin partea inferioara a coloanei. Exista mai multe varietati de cromatografie in coloana: cromatografia cu gel filtrare (excludere moleculara), cromatografia cu schimb de ioni, cromatografia cu faza inversa, cromatografia cu gaz-lichid, cromatografia cu interactiuni hidrofobe, cromatografia cu afinitate, cromatografia cu separare. In cromatografia cu gel-filtrare (excludere moleculara) moleculele dintr-o solutie sunt separate in functie de marimea lor pe masura ce trec printr-o coloana de bile legate intre ele intr-o retea tridimensionala. Aceste bile polimerice (dextran, agaroza sau acrilamid) prezinta pori de anumite dimensiuni. Pe masura ce o proba trece prin coloana, moleculele mai mari decat dimensiunile porilor nu vor patrunde in ochiurile retelei ramanand in solutie, astfel incat ele vor elua primele din coloana. Moleculele mai mici vor patrunde prin pori in ochiurile retelei si astfel se vor deplasa mai lent prin coloana si vor elua ultimele din solutie. Pe masura ce proba elueaza la capatul coloanei fractiunile sunt colectate in tuburi. Fractiunile eluate sunt apoi testate pentru determinarea compozitiei si cantitatii componentelor respective prin spectrofotometrie, electroforeza sau teste functionale. Cromatografia cu gel filtrare este utilizata in primul rand pentru a purifica proteine sau alte molecule si poate fi utilizata pentru

estimarea marimii unor proteine necunoscute (coloane calibrate cu proteine cu GM cunoscuta). In cromatografia cu schimb de ioni moleculele sunt separate pe baza incarcaturii lor ionice. Faza stationara este reprezentata de o rasina cu incarcatura fixa; daca aceasta incarcatura este negativa (carboximetil celuloza), procesul se numeste cromatografie cu schimb de cationi, iar daca incarcatura este pozitiva (dietilaminoetil celuloza), este cromatografie cu schimb de anioni. Faza mobila este reprezentata de o solutie tampon. Atunci cand o proteina trece prin coloana se poate lega de matrice si poate fi in continuare eluata prin cresterea concentratiei ionice a solutiei tampon (elutia poate fi privita ca o competitie pentru situsurile de legare ale matricei; pe masura ce puterea ionica a tamponului creste, o sare ionica din tampon va ocupa un situs al matricei si proteina va fi eluata din coloana). pH-ul solutiei tampon este critic in cromatografia cu schimb de ioni. Exista doua cai de efectuare a elutiei: prin gradient, in care concentratia salina creste constant si gradual in timpul procesului de elutie si elutia brusca, in care modificarea in concentratia salina este abrupta. Electroforeza, ca si cromatografia cu schimb de ioni, poate fi utilizata ca un instrument eficient pentru analiza unui amestec de ioni. O fasie de hartie sau gel polimeric saturata cu un electrolit este asezata astfel incat sa traverseze doua solutii care contin electrozi. Amestecul de analizat este aplicat pe hartie/gel si cei doi electrozi sunt conectati la o sursa de inalta energie (~5000 volti). Ionii pozitivi vor migra intr-o directie, iar cei negativi in cealalta directie. Cu cat este mai mare incarcatura ionului, cu atat va migra mai departe. Metoda este in mod special utila pentru separarea amestecurilor proteice. In cromatografia cu faza inversa moleculele sunt legate de o matrice hidrofoba (hidrocarburi cu lant lung legate de o matrice de silicon) intr-un tampon hidrofil. Moleculele pot fi apoi eluate prin scaderea polaritatii tamponului, de exemplu prin cresterea concentratiei de alcool sau alt solvent nepolar din tampon. Cromatografia cu afinitate este utilizata mai mult in scop de cercetare; moleculele sunt separate pe baza unor aspecte specifice ale structurii si activitatii lor biologice. Sunt utilizati liganzi care sunt imobilizati intr-o matrice de suport, din care este efectuata o coloana; peste coloana se toarna proba care contine proteina de interes si care se leaga de liganzii continuti in coloana; proteina este apoi eluata, fie prin modificarea conditiilor din coloana (modificarea pH-ului sau concentratiei saline), fie prin utilizarea unei alte molecule care va intra in competitie cu molecula de interes pentru situsurile de legare ale liganzilor. Exemple de liganzi in functie de substanta de purificat: substrat, inhibitor, cofactor (pentru enzime), antigene (pentru anticorpi), secvente de baze complementare (pentru acizi nucleici). Cromatografia lichida de inalta performanta utilizeaza pompe care furnizeaza presiuni inalte care imping solventii prin coloane metalice. Aceasta creste viteza procesului de separare si previne raspandirea solutiilor care poate aparea in cromatografia in coloana gravitationala. Separarea are loc in minute in loc de ore si este net superioara. Utilizand cromatografia cu faza inversa pot fi separate doua proteine a cate 100 aminoacizi fiecare care difera printr-un singur aminoacid. Cromatografia cu gaz utilizeaza un lichid cu punct de fierbere inalt impregnat intr-un suport solid inert ca faza solida si heliu ca faza mobila, intregul sistem fiind incalzit. Solutul este injectat in coloana si se volatilizeaza imediat, heliul indepartand componentele din coloana, fiecare component fiind inregistrat de un detector care determina cantitatea relativa a

acestuia. Polaritatea si volatilitatea componentelor determina timpul cat acestea sunt retinute de coloana. Capacitatea coloanei in cromatografia cu gaz fiind foarte mica, aceasta este utilizata in principal ca un instrument analitic. In cromatografia in strat subtire si cromatografia cu hartie coloana este inlocuita cu un strat adsorbant (silicon, aluminiu, celuloza) aplicat pe un suport de sticla/plastic/folie de aluminiu. Solutul este aplicat cu un tub capilar, iar solventul este lasat sa se evapore. Apoi componentele sunt eluate cu un solvent care este lasat sa urce pe placuta prin actiune capilara, antrenand componentele amestecului in grade diferite. In final se aplica un agent oxidant, astfel incat fiecare component apare ca o pata intunecata pe placuta, localizarea si marimea fiecareia dintre acestea servind pentru identificarea si masurarea cantitatii relative a componentelor.