Sunteți pe pagina 1din 698

CUPRINS

VORBEAM DIN ADÂNCURI de PAT MURPHY 9

PORNIREA CEASULUI de BENJAMIN ROSENBAUM 49

A TREIA TABĂRĂ de DAVID MOLES 77

STATUL VOLUNTAR de CHRISTOPHER ROWE 127

UN ZEU DIN UMBRĂ de NANCY KRESS 183

OAMENI DE NISIP Şl ZGURĂ de PAOLO BACIGALUPI .........261

CÂND DUMNEZEU A BĂTUT DIN PALME de MICHAEL F. FLYNN .295

TURISM de M. JOHN HARRISON 371

PE CUVÂNT DE CERCETAŞ de TERRY BISSON 395

BĂRBAŢII ÎNSEAMNĂ NECAZ de JAMES PATRICK KELLY 419

MAMA EGIPT de KAGE BAKER 485

SERENDIPITATE SINTETICĂ de VERNOR VINGE 597

MULŢUMESC, DOCTORE de MARY ROSENBLUM 629

DELHI de VANDANA SINGH 671

STEAUA CĂZĂTOARE de BRENDAN DUBOIS .............699


V O R B E A M DIN A D Â N C U R I

PAT MURPHY

Traducere din limba engleză


ALEXANDRU M A N I U
Povestea de faţă demonstrează că faimoasa replică „Ne con­
fruntăm cu neputinţa de a comunica" poate fi la fel de adevărată şi
în viitor, în ciuda mijloacelor de comunicare foarte avansate sau,
de ce nu, tocmai datorită lor.
PAT MURPHY trăieşte în San Francisco şi lucrează la muzeul de
ştiinţă Exploratorium, unde editează revista Exploratorium Quar­
terly. Povestirile ei, elegante şi pătrunzătoare deopotrivă, au fost pu­
blicate începând cu anii 1980 în reviste precum Asimov's Science
Fiction, The Magazine of Science Fiction, SCI FICTION, Elsewhere,
Amazing, Universe, Shadows, Lethal Kisses, Event Horizon, Full Spec­
trum şi altele. Cu povestirea „Rachel in Love", una dintre cele mai
cunoscute ale deceniului nouă, a câştigat în 1988 Premiul Nebula,
Premiul Theodore Sturgeon Memorial şi premiul cititorilor revis­
tei Asimov. Romanul The Falling Woman i-a adus al doilea Premiu
Nebula în acelaşi an. Nuvela „Bones" a însemnat un Premiu World
Fantasy, iar pentru culegerea de povestiri Points of Departure i-a fost
înmânat Premiul Philip K. Dick. Povestirile ei au apărut în A n t o ­
logiile Dozois numerele 5, 6, 8 şi 9. Printre alte lucrări de-ale au­
toarei găsim şi The Shadow Hunter, The City, Not Long After, Nadya:
The Wolf Chronicles, There and Back Again: by Max Merriwell şi Wild
Angel, by Mary Maxwell. Cea mai recentă apariţie o reprezintă ro­
manul The Wild Girls. Împreună cu Paul Doherty este autoarea unei
rubrici de ştiinţă pentru The Magazine of Fantasy & Science Fiction.
O puteţi găsi la: www.brazenhussies.net/murphy.
12 PAT M U R P H Y

ROBOTUL

Un om zăcea întins pe plajă. Dormea.


N-are ce căuta aici. Asta-i insula mea. Mă întorsesem de cu­
rând la robotul meu şi mă pregăteam să merg la lucru. N-are ce
căuta aici. L-am cercetat prin ochii robotului. Grozavi, ochii ăştia.
Rezistau sub apă, chiar şi la adâncimi de peste un kilometru ju­
mate. I-am ajustat să aibă acuitate maximă între patru centimetri
şi doi metri. Peste pragul acela, lumea se transforma într-o auroră
tulbure de raze tropicale şi nuanţe sclipitoare. Era o minunăţie.
O furtună teribilă se dezlănţuise cu o noapte în urmă. Un
cocotier a fost doborât la pământ, iar acum pe plajă zăceau
împrăştiate frunze, nuci de cocos şi crengi rupte.
O m u l n-arăta prea bine. Avea obrazul brăzdat de o tăietură.
Era zgâriat pe mâini şi pe picioare, iar prin părul scurt şi cas­
taniu se întrezărea o pată de sânge. Pe piciorul drept avea vânătăi
verzui şi mov-închis. Purta o vestă de salvare portocalie, un
tricou, pantaloni scurţi şi încălţări marinăreşti din pânză.
Se zbătea în somn, suspinând încet. M-am speriat şi am dat
înapoi câţiva paşi. Robotul avea difuzor. L-am deschis şi a scos
un pârâit scurt. Ce să spun?
O m u l se frecă la ochi, apoi, încet, se întoarse pe o parte.
- Bonjour, am zis prin difuzorul robotului, gândindu-mă
că venea de pe vreo insulă din Polinezia Franceză.

OMUL

Zgomotul îl trezi. Era un soi de cârâit metalic.


Evan Collins simţea dogoarea soarelui tropical arzându-i
obrajii şi nisipul cald sub palme. II durea capul şi avea gâtlejul
Vorbeam din adâncuri 13

uscat. Piciorul drept îi era străbătut de o durere surdă, neîn­


treruptă. Duse o mână la ochi, încercând să se dezmeticească,
şi tresări la atingerea tăieturii poleite cu nisip. Se întoarse pe
spate, moment în care simţi un junghi puternic în piciorul
rănit. Ştergându-şi lacrimile care îi înnegurau privirea, îşi înălţă
capul, încercând să-şi vadă piciorul. Coralii îşi lăsaseră amprenta
pe gamba lui. Sub zgârieturi se întrezăreau vânătăi mov-închis,
ce trădau leziuni interne. încercă să-şi mişte piciorul, dar du­
rerea îl făcu să geamă.
Şi din nou zgomot. Acelaşi sunet mecanic de radio bruiat.
Cu capul în piuneze şi ochii orbiţi de razele soarelui se întoarse
în direcţia sunetului. Un gândac uriaş îl studia printr-o pere­
che de ochi poliedrici.
Arătarea măsura pe puţin un metru şi avea nişte mandibule
deloc prietenoase. Carapacea îi strălucea în bătaia soarelui.
Stătea nemişcată, cu ochii fixaţi pe el.
Din nou. pârâitul, urmat de o voce metalică.
- Bonjour îl întâmpină gândacul.
Făcuse doi ani de franceză în liceu, dar nu mai ştia o iotă.
Fără îndoială că visez, îşi spuse el, unindu-şi pleoapele împo­
triva luminii orbitoare.
- Vorbeşti engleza? dori să ştie vocea metalică.
Deschise ochii. Gândacul era tot acolo.
- D a , reuşi el să îndruge prin gâtlejul uscat.
- N-ar trebui să fii aici, spuse vocea, ce cauţi aici?
Privi în spatele arătării, încercând cu disperare să-şi dea seama
ce se-ntâmplă. Nisipul era de un alb imaculat, provenit din
fărâmiţarea coralilor. Într-o parte se înălţa o pădurice de man-
grove. înspre continent, tufărişul făcea loc palmierilor. A p a
din lagună era de un albastru tropical desăvârşit, în nuanţe mai
PAT M U R P H Y

deschise acolo unde reciful coralier era mai apropiat de suprafaţă,


în nuanţe mai închise unde adâncimea creştea. La câteva sute
de metri în larg se zărea un catarg ieşind din mare. Barca lui.
Îşi aduse aminte. Se îndrepta spre vest, către Insulele
C o o k , când a fost prins de furtună. A luat-o în direcţia vân­
tului, spre o insulă necartografiată. A b i a ce a trecut de co­
rali că talazurile i-au zdrobit vasul de recif, spărgând carena
şi scufundându-1. A fost proiectat peste bord, direct în recif.
Nu-şi putea aminti cum şi-a rupt piciorul, nici cum a reuşit
să ajungă la ţărm.
- Sete, îngăimă prin buzele crăpate. Foarte sete, te rog,
ajută-mă.
închise ochii pentru a se feri de bătaia soarelui şi auzi gân­
dacul îndepărtându-se, cu scrâşnet de metale. Se întreba dacă
dihania îl va lăsa pradă morţii.
Peste câteva minute gândacul se întoarse. Deschise ochii.
Făptura stătea alături, ţinând o nucă de cocos între mandi­
bule. Străpunse cu vârful lor coaja în două locuri, apoi făcu
un pas spre el şi lăsă nuca să cadă. Un firişor de lapte se scurse
pe nisip.
- Poţi să bei, spuse gândacul.
E v a n duse nuca de cocos la gură, lipindu-şi buzele de
învelişiul păros în dreptul găurii şi începu să soarbă cu nesaţ.
Laptele era cald, jilav şi dulce.
Nu terminase bine de băut că făptura se ivi cu o altă nucă
de cocos. Ii străpunse învelişul înainte să-i dea drumul.
U r m a r ă încă două care avură soarta celor dintâi. Iar gân-
gania stătea şi se uita la el cum bea.
- Cred că mi-am rupt piciorul, murmură Evan.
Gândacul nu zise nimic.
Vorbeam din adâncuri 15

închise din nou ochii. De mult, pe când era încă student,


urmase un curs despre aspecte psihosociale în situaţiile de
urgenţă şi dezastre. Un invitat, membru într-o echipă de in­
tervenţie, le vorbise despre cum reuşesc unii oameni să rămână
în viaţă în situaţii potrivnice şi cum trebuie să gândeşti în ast­
fel de momente. Expertul în intervenţii le spusese că supra­
vieţuitorii nu se dau bătuţi şi încearcă în permanenţă să facă
ceva. „Pas cu pas, le recomandase el, ăsta-i secretul. Nu încercaţi
să rezolvaţi toate problemele deodată. Nu uitaţi, cu răbdarea
treci şi marea, dar cu răul, nici pârâul."
Evan se gândi ce-ar putea face să-şi sporească şansele de
supravieţuire.
- Trebuie să scap de soare, bâigui el, am nevoie de mâncare,
apă şi medicamente.
Şi câte nu mai avea de făcut. Trebuia să găsească nişte
atele cu care să-şi prindă piciorul. Trebuia să găsească o m o ­
dalitate de a chema ajutoare. Trebuia să găsească apă. A v e a
atâtea de făcut...
Adormi.

ROBOTUL

Adâncul oceanului mă liniştea. Lumina, cernută prin peli­


cula apei, era slabă şi azurie. Mă aflam într-o lume compusă din
nuanţe de albastru. Îmi plăcea să stau pe fundul oceanului.
Pe om l-am lăsat să se odihnească. D a r întâi l-am ajutat,
încerc din răsputeri să fiu de ajutor.
Spunea că trebuie să iasă din bătaia soarelui. A ş a că am
strâns nişte frunze de palmier şi le-am înfipt în nisip, să-i facă
16 PAT M U R P H Y

umbră. Mai spunea că are nevoie de mâncare şi medicamente.


Aşa că m-am dus până la barca lui, unde am găsit câteva con­
serve şi un deschizător, mai multe sticle de apă şi o trusă me­
dicală. Le-am adus pe toate la ţărm şi le-am lăsat lângă el.
A p o i m-am scufundat în adâncuri. Aveam de lucru.
Făceam paşi înalţi, având grijă să nu tulbur nămolul fărâ-
micios care acoperea fundul oceanului. Senzorii de tempera­
tură detectau curenţii care proveneau din spărturile vulcanilor
submarini. Senzorii chimici cercetau compoziţia apei. Sulfuri!
A r o m a lor mucegăită îmi era cunoscută.
Mi-am făcut drum prin nămol ca să ajung la locul meu
preferat. Aici nămolul făcea loc unei formaţiuni stâncoase,
iţite din adâncul oceanului. Era un horn gigantic prin care
curenţii ascendenţi scoteau apa fierbinte din măruntaiele
pământului. De-a lungul secolelor, apa termală sedimentase
sulfuri de cupru, zinc, p l u m b , aur, argint şi alte metale,
ridicând un horn.
Compania de minierit găsise aur nu departe de-aici. Mun­
ciseră la un zăcământ de minereu până îl secaseră cu totul. Şi
apoi se lăsaseră păgubaşi. La început am luat-o pe urmele lor,
dar mai apoi am găsit un loc mult mai bun în apropierea hor­
nului. In timpul scufundărilor recente am spart în horn şi am
desprins bucăţi mari de piatră. A c u m venea partea mea favo­
rită: sortatul pietrelor. Am gustat-o pe fiecare, cu ajutorul sen­
zorilor chimici, căutând după cele bogate în aur sau argint.
Pe acestea le stivuiam cu grijă.
Era o îndeletnicire minunată. Îmi plăcea să pun lucrurile
în ordine. Şi mă pricepeam la asta, nu glumă. Acasă obişnuiam
să-mi aranjez cărţile după culori: cele roşii le aşezam pe un raft,
cele albastre pe altul, cele negre pe altul.
Vorbeam din adâncuri 17

Am continuat să lucrez până apa s-a făcut tulburie, semn


că soarele se cufunda în adâncul cerului. Am ales cea mai bună
rocă şi am înhăţat-o în mandibulele robotului. M-am îndrep­
tat apoi spre insulă.
Am urcat pe un povârniş întins, făcându-mi drum spre zona
cu corali, unde apa era mai puţin adâncă. Acolo, fundul era
acoperit cu nisip şi mă puteam deplasa cu repeziciune, fără să
tulbur stratul nămolos. Deasupra mea se unduiau cete mari
de peşti multicolori. Zvâcneau neîncetat, păstrând distanţa faţă
de mine. Era mai plăcut la adâncime. Am trecut prin bariera
de corali, pe lângă barca scufundată.
Am ieşit din apă în zona păduricii de mangrove. Alertaţi
de trecerea mea, crabii s-au ascuns degrabă în văgăunile lor
din nisip.
Am aşezat piatra lângă una dintre văgăuni. In prima zi pe­
trecută pe insulă am băgat de seamă că toţi crabii pofteau la
văgăuna pe care un semen de-al lor o săpase lângă o piatră. Aşa
că m-am gândit să aduc pietre pentru ceilalţi crabi.
Acum, nu mai puţin de treizeci şi două de văgăuni erau
străjuite de câte o piatră. E r a m pe insulă de exact treizeci şi
două de zile şi în fiecare zi adusesem o piatră. Am fost de
ajutor. Am socotit că-i adecvat să le aduc pietre.
Dacă nu ar fi fost omul pe insulă, aş fi aşteptat până când
crabii s-ar fi încumetat să iasă din văgăuni. îmi făcea mare
plăcere să-i privesc. Doream să ştiu ce face omul, aşa că n-am
mai zăbovit.
M-am îndreptat spre locul în care adormise. Nu mai era
acolo. In schimb, lăsase o dâră în nisip, cum îşi târâse piciorul.
Am luat-o pe urmele sale. L-am găsit la umbra unui palmier,
adâncit în somn. D i n vesta de salvare îşi făcuse pernă. Cărase
18 PAT M U R P H Y

sticlele de apă, conservele şi trusa medicală cu ajutorul tri­


coului. D o r m e a agitat, întorcându-se când pe-o parte, când
pe alta. Dintr-odată deschise ochii şi mă săgeta cu o privire
nedumerită, speriată.

OMUL

Evan Collins se trezi înconjurat de patru sticle de apă, şase


conserve de ton, un deschizător şi o trusă medicală. Erau ale
lui. Îşi fixase piciorul în atele cu scai, pe care le găsise în trusă.
Dăduse gata o conservă de peşte şi o sticlă de un sfert de litru.
A p o i se târâse la umbră şi luase două analgezice, care îi mai
potoliră durerile, dar îl lăsară buimac şi dezorientat.
A d o r m i s e la umbră. C â n d se trezi, gândacul uriaş stătea
lângă el.
Evan bău puţină apă şi se uită la gânganie. Îşi dădu seama
că era o maşinărie. Avea o carapace de oţel polizat. Observă şi
articulaţiile de metal care îi legau picioarele de trup. Pe lustrul
carapacei se vedea inscripţionat „Atlantis Mining and Salvage".
Desigur. Asta explica multe. Era un robot construit pen­
tru operaţiuni subacvatice. Cineva îl ghida prin telecomandă.
Mai văzuse asemenea sisteme când participase la o conferinţă
a Institutului Tehnologic.
- Lucrezi pentru Atlantis Mining? Le-ai spus că sunt aici.
Gândacul rămase tăcut. Evan încercă să şi-1 imagineze pe cel
care manevra robotul. Un muncitor ţâfnos, bărbat dintr-o bucată,
genul de individ pe care-1 găseşti pe o platformă petrolieră.
- Când sosesc echipajele de salvare? întrebă Evan.
- Nu ştiu. Vrei o nucă de cocos?
Vorbeam din adâncuri 19

Evan clipi surprins.


- O nucă de cocos? Da, numai...
Gângania făcu stânga-mprejur şi se afundă în păduricea
de cocotieri. A p u c ă o nucă de cocos, se întoarse lângă Evan,
o străpunse şi îi dădu drumul.
- Mulţam'. Evan luă o duşcă sănătoasă de lapte.
- Cu plăcere, îi răspunse gângania.
Evan cercetă făptura din priviri, dorindu-şi să poată vedea
chipul din spatele comenzilor. Acel om era singura legătură din­
tre el şi lume. Încă nu menţionase nimic de Atlantis Mining şi
cum se ocupau băieţii de-acolo de problema lui.
- Ce-a zis şeful tău când i-ai spus că sunt aici?
- N - a m şef.
- Bine, spuse Evan încet.
Era ameţit, probabil avea şi puţină febră, iar discuţia asta
nu ducea nicăieri.
- Dar i-ai spus cuiva de mine, nu?
- N u , răspunse gângania, continuând după câteva clipe.
O să vorbesc cu doctorul Rhodes. Vrei să-i spun lui?
Difuzorul făcea nuanţarea imposibilă, astfel că nu ştia cum
să-1 ia pe vorbitor. încercă să-şi păstreze cumpătul.
- D a . Când poţi să vorbeşti cu el?
- Diseară.
- E bine. Ii spui te rog că am piciorul rupt şi am nevoie de
îngrijiri medicale?
Îşi verifică proviziile. Mai avea cinci conserve de ton şi o
sticlă şi jumătate de apă. Adică mai nimic.
- D a . Mai vrei o nucă de cocos? dori să ştie gângania.
Evan se holbă la chipul metalic lipsit de expresie, la ochii
poliedrici. Evan Collins era un antropolog plecat să studieze
20 PAT M U R P H Y

obiceiurile de întâmpinare la băştinaşii din Oceania şi să de­


termine diferenţele de la o insulă la alta - nici c-ar fi găsit scuză
mai bună pentru un voiaj de un an în îndepărtatul Pacific de
Sud. Ca antropolog, se mândrea cu faptul că putea să citească
o persoană din câteva priviri. Dar nu putea în ruptul capului
s-o citească pe cea din faţa sa. Dacă mai vrea o nucă? O echipă
de salvare, de-asta avea nevoie. Şi de mai multă informaţie, ca
s-o scoată la capăt cu individul ăsta.
- Ştii, spuse el încet, am uitat să facem prezentările. Mă
numesc Evan. Evan Collins. Tu?
- Annie, spuse gândacul.
Asta îl determină pe Evan să-şi schimbe rapid imaginea
despre păpuşarul acestui gândac. Nu un bădăran de muncitor.
O femeie.
- Annie, spuse Evan, ce nume frumos. De cât timp lucrezi
pentru Atlantis Mining?
- Treizeci şi două de zile.
Pentru a doua oară, Evan îşi revizui părerea despre dirijo­
rul gândacului. Angajat nou, femeie pe de-asupra... ce putea
ea să facă?
- Spune-mi, cine-i doctorul ăsta... Rhodes?
Gângania făcu un pas înapoi.
- Nu vreau să răspund la întrebări.
Atunci n-am să-ţi mai pun nici o întrebare, se grăbi Evan
să o asigure.
Annie era singura lui legătură cu lumea. N-ar fi fost deloc
înţelept s-o alunge de lângă el.
- Poţi să-mi pui tu întrebări.
- Nu vreau să pun întrebări. Vreau să-mi spui o poveste.
Vorbeam din adâncuri 21

ROBOTUL

Evan Collins punea atâtea întrebări. întrebare după între­


bare după întrebare...
Mama îmi spunea poveşti la culcare. Când mă bătea la cap
cu prea multe întrebări sau dorinţe, o rugam să-mi spună o
poveste. Adun poveşti, la fel cum adun pietre.
- Ce poveste? mă întrebă Evan Collins.
Mă gândeam cu plăcere la poveştile pe care mi le spunea mama.
- Cenuşăreasa, am zis.
- Vrei să-ţi spun povestea Cenuşăresei?
-Da.
Stătea în cumpănă şi mă întrebam dacă ştie povestea.
A p o i începu:
- Odată ca niciodată...
Odată ca niciodată... da, aşa începea o poveste. Odată ca
niciodată... mama Cenuşăresei fu răpusă de boală şi tatăl ei se
recăsători. Fata avea o mamă vitregă hapsână şi două surori
vitrege ce semănau leit cu maştera.
Pe măsură ce spunea povestea, îmi închipuiam o diagramă
pe care apăreau toate personajele. Tatăl, mama şi Cenuşăreasa
alcătuiesc un triunghi, fiind legaţi de linii puternice. M a m a vi­
tregă şi fetele ei formează un al doilea triunghi. O linie puter­
nică îl leagă pe tată de mama vitregă. Fără aceste reprezentări
mentale, anumite legături între oameni n-aveau nici o noimă.
M a m a şi surorile ei vitrege o osteneau cât era ziulica de
lungă, iar noaptea dormea în bucătărie pe un braţ de paie. Din
această pricină, spunea bărbatul, Cenuşăreasa era tare mâhnită.
Mi-o închipuiam pe Cenuşăreasă întinsă pe braţul de paie
şi cred că bărbatul se înşela. Ziua, în casă e mare zarvă,
22 PAT M U R P H Y

oamenii sporovăiesc şi râd. D a r noaptea, liniştea şi întune­


ricul se aştern în bucătărie. Minunat. D a c ă preţul pentru
singurătate era o simplă poreclă, Cenuşăreasa, n-aveai mult
de plătit.
Într-o bună zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere,
la care fură poftiţi toţi nobilii din regat. Oamenii din poveşti
sunt mereu puşi pe ospăţuri. Fără îndoială, toţi oamenii din
1
poveşti sunt neurotipici . NT-iştii au un comportament atât
de social, se întâlnesc tot timpul şi discută. Sunt preocupaţi
mai tot timpul de locul lor în ierarhia socială.
C a m aşa a fost şi în clasele primare. Mi-a luat ceva până
să-mi dau seama că toate jocurile din curtea şcolii erau făcute
ca să arate cine-i şefu'.
Nu-mi păsa cine-i şefu' şi nu mă jucam cu ei. Aşa că stăteam
singură, uitându-mă la pietrele din zidul şcolii. Era un zid vechi,
cu pietre felurite, de mai multe culori. Unele aveau foiţe de
mică prin ele. începusem o colecţie şi mă gândeam cam pe unde
şi-ar găsi acestea locul în ea.
Îmi închipuiam deci că Cenuşăreasa nu-şi dorea să meargă
la petrecere. Ei bine, dorea, zicea omul. D a r nu putea să
meargă pentru că avea straie vechi şi urâte. Nu văd de ce-ar
împiedica-o hainele să meargă la un ospăţ. Era una dintre acele
reguli fără noimă ale NT-iştilor. Doreau ca toată lumea să arate
şi să se comporte la fel.

1
Termenul neurotipic (original neurotypical, sau prescurtat N T ) se
referă la persoanele care au o condiţie neurologică normală, aşa cum este
percepută de majoritatea celor din jur, prin asta înţelegându-se abilitatea
de a prelucra informaţie lingvistică şi comportamente sociale. Este toto­
dată un termen folosit de către autişti pentru a descrie persoanele care nu
suferă de acest sindrom (n. tr.).
Vorbeam din adâncuri 23

La şcoală, profesoara nu înţelegea când îi ziceam că îmi place


să sudiez pietrele şi mă trimitea să mă joc cu ceilalţi. Dorea
să nu fiu altfel. NT-iştii considerau că toţi ar trebui să se com­
porte la fel, să se încadreze în grup.
Am respirat liniştită când am aflat de la un doctor că nu
sunt neurotipică. Mai apoi, fiecare doctor care m-a văzut a
denumit într-alt fel afecţiunea mea. A u t i s m hiperfuncţional
i-a zis unul. Sindromul Asperger, altul. Un doctor a zis că
am T M D , care vine de la Tulburări Multiple de Dezvoltare.
Primul a zis că ăsta nu-i diagnostic, mai degrabă o etichetă.
Oricum i-ar fi zis, toţi erau de-acord cu un lucru: nu eram
în toate minţile. Nu eram N T . Le-au explicat tatei şi mamei
că am creierul diferit de majoritatea oamenilor. Nu sufeream
de vreo boală mentală. Eram neurologic diferită.
Fixaţiile mele, spre exemplu colecţionatul pietrelor, erau
rezultatul acestei afecţiuni. Doctorii spuneau că sunt perseve­
rentă, adică am tendinţa să rămân fixată pe un lucru şi să nu
bag de seamă nimic altceva.
NT-iştii considerau că studiul pietrelor denotă perseverenţă.
Era în schimb firesc să studiezi în permanenţă alţi oameni. Nu
înţelegeam asta nici în ruptul capului. Ce era greşit în a te uita
la pietre? Îmi pare bine că doctorii au admis ceva ce ştiam de
mult timp. E r a m diferită. M a m a a plâns când a aflat asta.
Nu-mi dau seama de ce.
Aşa că mama şi surorile Cenuşăresei se duc la petrecere,
iar pe ea o lasă acasă. Apare şi zâna cea bună. O leg în mintea
mea cu o linie puternică de Cenuşăreasă.
Zâna cea bună era o NT-istă în toată regula. A mişcat din
nuiaua fermecată şi hop! a înveşmântat-o într-o rochie de aur
şi conduri de sticlă. Zâna voia să fie sigură că Cenuşăreasa va
24 PAT M U R P H Y

fi binevenită acolo, mai mult, c-o să-i şi întreacă pe restul. Zâna


era preocupată de poziţia Cenuşăresei în ierarhia socială, şi asta
mi se părea foarte NT-ist.
D a r zâna îi mai spune că trebuie să părăsească petrecerea
înainte de miezul nopţii - o regulă câtuşi de puţin dificilă. Şi
cât de directă, în comparaţie cu majoritatea regulilor care gu­
vernează lumea NT-iştilor. E bine că zâna îi spune Cenuşăresei
despre această regulă. NT-işti nu vorbesc de-obicei despre re­
gulile pe care le urmează. Se comportă într-un anumit fel, iar
când eu nu fac întocmai, îmi spun că greşesc.
Cenuşăreasa merge şi ea la petrecere şi, cum pleacă în grabă,
să n-o prindă miezul nopţii, pierde un condur. A p o i o găseşte
prinţul, o încalţă cu condurul de sticlă şi o cere în căsătorie.
Cenuşăreasa, spune bărbatul, e foarte fericită. Îmi aduc aminte
că mama zicea acelaşi lucru, când îmi spunea povestea
Cenuşăresei. D a r mintea mea zbura la bucătăria retrasă, la
braţul de paie pe care se putea bucura de singurătate, şi cred
că Evan Collins se înşela în privinţa ei.
- De ce e fericită?
- Pentru că prinţul o iubeşte. Şi pentru că o va face prinţesă.
Răspunsuri de NT-işti. Relaţia cu o altă persoană şi poziţia
în cadrul ierarhiei sociale o făceau fericită. Dacă Cenuşăreasa
era NT-istă, ar fi fost cu siguranţă fericită. Dacă nu era, nu
prea avea multe motive de bucurie. Prinţul o va duce la pe­
treceri şi o va pune să se îmbrace p o m p o s . Ea şi-ar dori mai
degrabă bucătăria retrasă. Asta credeam eu.
- Nu cred că e fericită, am zis.
A p o i am plecat. Trebuia să vorbesc cu doctorul Rhodes.
M-am îndreptat în grabă spre coliba de reîncărcare, o con­
strucţie joasă de metal, suficient de mare cât să-ncapă robotul
Vorbeam din adâncuri 25

în ea. Panourile solare de pe acoperiş converteau razele solare


în energie electrică, înmagazinată pe urmă în bateriile din
colibă. In fiecare noapte mă întorceam la trupul de carne,
lăsând robotul la reîncărcat. M-am apropiat cu atenţie de acu­
mulator, astfel încât terminaţiile sale să intre în priza robotu­
lui. Apoi, fără tragere de inimă, m-am reîntros la trupul meu
adormit în cuva care mă lipsea de simţuri.
Nu-mi plăcea trupul de carne. In robot puteam să-mi ajus­
tez senzorii. Dacă lumina era prea puternică, puteam să-i reduc
intensitatea, scăzând sensibilitatea receptorilor vizuali. Când
mă deranja vreun sunet, închideam pentru o vreme recepto­
rii auditivi.
Trupul meu de carne era atât de mărginit. Mi-am lăsat
conştiinţa să se întoarcă în carne şi am auzit murmurul mo­
noton al pompei care regla fluxul de lichide în cuvă. Docto­
rul Rhodes mă asigurase că p o m p ă mai silenţioasă nu găseşti
nicăieri, dar făcea un zgomot de-i simţeam vibraţiile până în
adâncul oaselor.
Pluteam într-o mare miniaturală. A p a în care zăceam era
îmbogăţită cu sulfat de magneziu; avea de cinci ori densita­
tea apei marine şi o temperatură egală cu cea a corpului meu.
O perfuzie avea grijă să fiu bine hrănită, un tub de dren
îndepărta urina.
In fiecare noapte dormeam aici, în timp ce robotul acumula
energie. Aveam posibilitatea să părăsesc cuva, să dau o raită prin
bufet sau prin sala de gimnastică, dar preferam să rămân aici.
Gândul m-a dus la omul de pe insulă. Mi-am amintit că
Evan Collins m-a rugat să-i spun doctorului Rhodes că are ne­
voie de ajutor. Anumite lucuri mi le aminteam foarte greu.
Doctorul mi-a spus că am probleme cu memoria de scurtă
26 PAT M U R P H Y

durată. Cu toate astea, mi-am adus aminte să-i spun de Evan


Collins şi piciorul lui rupt.
Am întins mâna după buton, să chem asistenta. A p a se un­
duia într-un m o d neplăcut în jurul pielii mele. C u v a se des­
chise cu un zăngănit scurt, lăsând lumina să pătrundă. Mi-am
ferit privirile, aşteptând ca asistenta să-mi desprindă electro­
zii de pe cap.
Asistenta era o femeie plină la faţă, cu părul negru.
- Mă mai ţii minte Annie? Eu sunt Kiri, mi-a spus, în timp
ce îşi făcea de lucru cu electrozii.
Mi-a zâmbit, eu am dat din cap, dar n-am zâmbit. Mă
simţeam deja copleşită.
M-a ajutat să ies din cuvă, în tăcere, şi mi-a dat un prosop
şi un halat. Voia să îmi înfăşor trupul de carne în halatul ăla.
Am făcut-o, dar fără prea mare tragere de inimă. Pânza îmi
irita pielea. Simţeam cimentul rece sub tălpi.
Mă întorsesem în trupul de carne să vorbesc cu doctorul
Rhodes... era ciudat. Îmi simţeam trupul greu şi nefiresc. Cu
mâini nevolnice mi-am tras halatul pe mine. Kiri mi-a dat un
pahar cu apă. Îmi era sete de fiecare dată când ieşeam din cuvă.
Pe insulă eram puternică. Robotul meu putea să fărâmiţeze
nuci de cocos în mandibule. Robotul meu putea să meargă pe
sub valuri.
In cuvă eram doar fetiţa micuţă şi slăbuţă de doisprezece
anişori. Mama era bibliotecară. Tata, programator. Mă alinta,
spunându-mi „Profesoraşul". Făceam parte dintr-un experiment
pe care Doctorul Rhodes îl numea „intervenţie terapeutică".
Aş prefera să fiu în robot.
Auzeam voci de pe coridor: oameni vorbind şi râzând, paşii
lor pe culoar; mergeau la bufet sau în sala de gimnastică sau
Vorbeam din adâncuri 27

în dormitoare şi se culcau în paturi. Restul oamenilor de-aici


lucrau pentru Atlantis Mining. Ei nu făceau parte din progra­
mul experimental. Erau NT-işti.
Kiri mă însoţi pe coridor.
- Mergem în direcţia greşită, i-am spus când am făcut stânga
pe alt coridor.
Cabinetul doctorului era pe dreapta.
- Azi mergem în altă cameră.
Am ajuns într-o încăpere cu tuburi fluorescente, care bâ­
zâiau şi pâlpâiau. Tata mi-a spus odată că tuburile acestea pâl­
pâie de şaizeci de ori pe secundă, deoarece curentul electric
îşi schimba direcţia de şaizeci de ori într-o secundă. Mi-a mai
spus că majoritatea oamenilor nu observă acest lucru. Pe el
nu părea să-1 deranjeze pâlpâiala, deşi o vedea.
Pe mine mă deranja.
Am închis ochii, încercând să scap de lumină, dar bâzâi-
tul persista. De parcă un roi de albine ar fi luat cu asalt încă­
perea, un roi ce îmi amintea de cetele de peşti multicolori ce
înotau deasupra mea pe când mă întorceam din adâncuri.
Am auzit sunetul clanţei şi am deschis ochii să-1 văd pe doc­
torul Rhodes. E un om înalt, are păr castaniu şi întotdeauna
poartă un halat alb.
- Bună, Annie, mă bucur să te văd.
- Şi eu mă bucur să te văd, doctore Rhodes.
Doctorul mi-a spus că e politicos să le întorci salutul oa­
menilor. Surâse. Am închis ochii.
- Vreau să-ţi spun ceva, i-am zis, cu pleoapele strâns lipite.
Pe plajă e...
- Ia stai puţin, Annie, de ce ţii ochii închişi?
- Mă deranjează lumina. Pâlpâie şi face mult zgomot.
28 PAT M U R P H Y

- Şi altcumva nu poţi să te fereşti de zgomot, decât ţinându-ţi


ochii închişi?
Puteam. Am început să mă legăn, o activitate plăcută, în
care se risipea o parte din energia bâzâitului luminos. Cu mâna
dreaptă mi-am apucat braţul stâng. Mă strângeam de el în rit­
mul legănatului. Mă ajuta şi asta.
- Vrei să sting lumina, Annie?
Dintr-odată, bâzâitul oribil încetă. In încăpere se lăsă liniştea.
Doar aerul condiţionat mai susura monoton, ca nişte gheare mici
ce zgârie podeaua.
- Deschide ochii, Annie.
I-am deschis. Doar lumina de pe coridor pătrundea înăuntru,
prin fereastră şi crăpătura uşii. Şi lumina aceea pâlpâia, dar era
mai slabă şi nu mă deranja prea tare.
- Bravo. Ce doreai să-mi spui?
Susurul aerului condiţionat se înteţi. Mai multe gheruţe
pe podea. La fel simţeam şi pânza halatului pe pielea mea.
Zgâria, zgâria, zgâria. Preţ de o clipă, am uitat ce voiam să-i
zic, zăpăcită de atingerea halatului, de sunetul instalaţiei.
D a r ştiam că e musai să-mi amintesc. In timp ce mă
legănam, încercam să hotărăsc ce anume să-i spun doctorului.
Greu de zis, totul părea să fie foarte important şi nu puteam
să mă concentrez din cauza zgomotului.
Mi-au venit în minte barca omului, spărtura din carenă, el
aşezat pe plajă, povestindu-mi despre Cenuşăreasa.
- Ştii povestea Cenuşăresei? l-am întrebat.
Cu ochii aţintiţi în palme, încercam să-mi pun gândurile
în ordine.
- D a , Annie, o ştiu.
- Ei bine, pe insula mea...
Vorbeam din adâncuri 29

- Poţi să te uiţi în ochii mei în timp ce vorbeşti cu mine,


Annie?
Vocea lui fusese doar atât de intensă cât să acopere zgomo-
tul aerului condiţionat.
- Voiam să-ţi spun că pe insula mea...
Am ridicat tonul ca să fiu sigură că mă aude. Mă uitam în
altă parte şi mă străduiam să-mi aduc aminte.
- Uită-te la mine, Annie. A c u m învăţăm să ne comportăm
adecvat, ţine minte.
L-am privit.
- Foarte bine. Când îl priveşti pe celălalt în ochi te com­
porţi adecvat.
Mă uitam la el, la buzele care se mişcau într-una şi nu pu-
team în ruptul capului să-mi iau gândul de la ele. Nu mai ştiam
ce să zic. Mi-am fixat din nou privirea-n palme, apoi mi-am
amintit de chestia cu ochii şi m-am uitat din nou la el.
- Te descurci bine, Annie, mi-a spus el prin dansul buzelor.
Ochii lui în schimb se mişcau într-una; se uita ba la mine,
ba prin încăpere, ba în podea, ba din nou la mine. Nici sprân­
cenele nu-i stăteau locului, astfel că totul devenea dificil de
privit, dar ştiu că el voia să mă uit. Asta am şi făcut, chiar
dacă nu puteam să privesc şi să gândesc în acelaşi t i m p . Îmi
doream să fiu în robot, acolo unde acuitatea vizuală putea
fi ajustată. Am încercat să mă uit în gol, dar tot la ochii lui
mişcători priveam.
Aşa se întâmpla când vorbeau NT-iştii între ei. Se uitau unii
la alţii, apoi îşi întorceau privirea altundeva. Dacă mă uitam
prea mult, doctorul Rhodes spunea că mă holbez. NT-iştii nu
se holbează, doar se uită. Multă bătaie de cap, ca într-un dans
30 PAT M U R P H Y

încâlcit. Priveşte în sus, priveşte în altă parte, zâmbeşte, clipeşte,


lucruri care aveau o anumită însemnătate, dacă erai NT-ist.
Nu înţelegeam dansul şi pace. Am întrebat-o pe mama ce-i
cu privitul ăsta când unul la altul, când aiurea, dar n-a fost în
stare să-mi răspundă. Nici cum să imit dansul încâlcit n-a putut
să-mi spună. Dar doctorul Rhodes insista să mă uit în ochii lui.
- Ce doreai să-mi spui, Annie?
Nu reuşeam să-mi amintesc. E r a m prinsă în dansul ochi­
lor lui, în dansul buzelor...
- Data trecută mi-ai povestit despre crabii de pe plajă. Mai
sunt pe-acolo crabi?
- Da, am răspuns, legănându-mă, cu mintea la ce-mi zisese
despre privitul în ochi.
- Vrei să-mi povesteşti despre crabi şi să te uiţi la mine în
timp ce vorbeşti?
Mă străduiam. I-am zis că unii crabi au un cleşte mare şi
roşu pe care îl agită de zor.
Doctorul Rhodes mi-a spus că erau crabi scripcari. Mas­
culii aveau un cleşte mare şi roşu, cu care încercau să atragă
femelele şi să-i gonească pe ceilalţi masculi. Pe vremea stu­
denţiei studiase crabii, zicea el, asta înainte să devină medic
pediatru neurolog.
Mă întreba diverse lucruri despre crabi, şi eu încercam să-i
răspund pe măsura putinţei mele, în ciuda zgomotului de la
aerul condiţionat şi a mişcării buzelor lui.
In cele din urmă, mi-a zis că ar fi timpul să merg la sala de
gimnastică şi astfel s-a încheiat şedinţa noastră. Am folosit
banda de alergare timp de patruzeci şi cinci de minute, la fel
de multă vreme am înotat, după care m-am întors la cuvă şi
m-am culcat.
Vorbeam din adâncuri 31

DOCTORUL RHODES

Luminile de deasupra îi răpeau atenţia. Uitase acest lucru.


De regulă, şedinţele aveau loc în biroul său, acolo unde asis­
tenta lui înlocuise tuburile fluorescente cu lămpi de podea cu
incandescenţă, oferind încăperii un aer mai primitor. Momen-
tan, în biroul lui se făceau nişte reparaţii, aşa că se mutase cu
Annie într-una dintre sălile de conferinţă ale companiei.
Cu toate acestea, neglijenţa îi oferise noi tărâmuri de ex-
plorare. In loc să presupună că le cunoştea deja, o îndemnase
pe Annie să vorbească limpede despre nevoile ei.
Proiectul merge bine, gândi el. Într-o lună avea să evalueze
modul în care timpul petrecut de Annie cu robotul îi afectează
interacţiunea cu propriul corp. Era bucuros că Eric Wester-
man, preşedintele Atlantis Mining, îi oferise ocazia să evalueze
dacă experienţa teleprezenţei avea efecte terapeutice.
Mare păcat că furtuna făcuse praf camerele cu care monito­
riza activitatea zilnică a lui Annie pe insulă. înaintase două ce­
reri pentru reparaţii responsabilului cu echipamentul de pe insula
fetei, însă acesta îl lăsase cu ochii în soare. Erau, oricum, nişte
informaţii nesemnificative. Analiza evoluţiei şi a schimbărilor
în comportamentul lui Annie era un lucru mult mai important.
Până la urmă, şedinţa de astăzi fusese în mare măsură reuşită.

ROBOTUL

E r a m din nou cu robotul, fericită nevoie mare. Am des­


chis ochii pe când se crăpa de ziuă şi am ieşit din coliba de
reîncărcare. De-abia când l-am văzut pe Evan Collins întins
32 PAT M U R P H Y

pe plajă mi-am dat seama că am uitat să-i spun doctorului


Rhodes despre el. Am încercat să-i spun, dar n-am reuşit.
Omul dormea, cu vesta de salvare făcută pernă sub cap.
N-arăta prea bine. Zgârietura de pe obraz se făcuse mare şi roşie.
Avea multe puncte roşii pe piele, de la muşcăturile puricilor
de nisip. Pe alocuri se scărpinase până-i dăduse sângele. Îşi
încolăcise braţele împrejurul trupului, încercând să se încăl­
zească, dar tremura uşor în somn.
Sticlele de apă pe care le adusesem de pe navă erau goale.
Zăceau în jurul său, împrăştiate prin nisip. Am adus o nucă
de cocos şi am străpuns-o cu mandibulele, să poată bea.
Am plecat apoi să sortez pietre. Dar mă tot gândeam la om.
Atât de mult m-am gândit la el, încât la întoarcere am uitat
să iau piatra pentru crabi.
Când m-am întors, zăcea la umbra unui palmier, cu ochii
deschişi. Avea cearcăne întunecate.
- Annie, m-a strigat cu o voce răguşită. Mor de sete, am
nevoie de apă.
M-am uitat la sticlele goale împrăştiate pe nisip.
- Ţi-am adus tot ce-am găsit pe barcă.
- Oare există apă proaspătă pe insulă? întrebă cu aceeaşi
voce de tinichea.
- N u . Robotul n-avea nevoie de apă proaspătă. Vrei o nucă
de cocos?
- Bine, o nucă de cocos.
Mi-a luat ceva timp să dau de vreo nucă. Pe cele din apro­
piere i le adusesem deja. Am găsit-o într-un final, i-am adus-o
şi am găurit-o să poată bea. A dat-o gata pe nerăsuflate.
- Ce-a zis doctorul Rhodes? întrebă el după ce termină
cu nuca.
Vorbeam din adâncuri 33

- A zis că se te uiţi în ochii celuilalt când vorbeşti cu el


înseamnă comportament adecvat.
- D a r ceva despre salvarea mea a zis?
-Nu.
Doctorul Rhodes m-a învăţat să recunosc expresii faciale.
Lui Evan Collins îi picase falca. Avea ochii mijiţi, pe jumătate
închişi. N-arăta prea încântat.
- Mai vrei o nucă de cocos? l-am întrebat.

OMUL

Evan Collins îl urmări din priviri pe gândac, care plecase


în căutarea unei nuci de cocos. Făcuse eforturi supraomeneşti
să nu zbiere la ea, dar până la urmă se abţinu.
Analgezicele îl buimăciseră. Era ameţit şi nu mai putea de
sete. Trebuia să găsească de băut. Trecuse o zi şi încă nu-i venea
să urineze. Asta însemna că nu bea destule lichide. Deshidra­
tarea l-ar fi dat gata întâi de toate.
Cu răbdarea treci şi marea, îşi zise, dar cu răul nici pârâul.
Ca să rămână în viaţă, trebuia să găsească de băut şi ajutor.
Şi pentru asta, trebuia să o înţeleagă pe Annie-gângania şi pe
doctorul Rhodes.
Gândacul lăsă o nucă de cocos lângă el, găurită cu atenţie.
- Mulţumesc, spuse Evan, atent la ton.
Laptele de nucă îl ajuta, dar nu îi curma setea.
- E frumos din partea ta că îmi aduci nuci de cocos.
- M a m a spune că e bine să fii de ajutor.
- M o r de sete. O să mor pe bune dacă nu găsesc ceva apă
şi un doctor care să se ocupe de piciorul meu.
34 PAT M U R P H Y

Gângania îl privea prin ochii aceia sclipitori, fără să ros­


tească vreun cuvânt.
- Aş vrea să te cunosc în persoană.
Dacă i-ar vedea chipul, ar putea să înţeleagă mai multe des­
pre această fată. Gândacul făcu un pas înapoi. Era un semn.
- înţeleg, nu vrei să mă cunoşti în persoană. E normal să
nu vrei asta.
- Eu nu sunt normală.
Vocea gândacului era metalică şi monotonă, ca de obicei.
Tonul lipsit de nuanţe nu îl ajuta să înţeleagă percepţia ei asu­
pra anormalităţii. Trebuia să rişte. Şi făcu asta.
- In ce sens eşti diferită?
Gândacul nu răspunse.
- Cred că eşti mai deşteaptă ca alţi oameni.
Nu strică niciodată să faci un compliment.
- Tata îmi spune „Profesoraşul".
- E bine să fii deştept.
- Nu e adecvat să fii deştept tot timpul.
Mai devreme zicea că e adecvat să priveşti oamenii în ochi.
Annie părea foarte preocupată de lucruri adecvate şi inadec­
vate. Poate că echipele de salvare erau inadecvate.
- De unde ştii că e inadecvat să fii deştept?
- Doctorul Rhodes mi-a spus. E inadecvat.
Era ameţit şi avea puţină febră.
- Dacă e inadecvat înseamnă că e greşit?
- Da.
- întotdeauna e greşit?
- Spune-mi o poveste...
Prea multe întrebări, îşi spuse. Se lăsase dus de val. Fetei
nu-i plăceau întrebările.
Vorbeam din adâncuri 35

- In ordine. D a r întâi îmi aduci o nucă de cocos?


Gângania se îndemnă cu greu să înainteze prin nisip. Trecu
bucată serioasă de vreme înainte de a se întoarce. Sorbi din
lapte, lăsând ceva şi pentru mai târziu. O să mai aibă nevoie.
- I-ai spus doctorului Rhodes că am piciorul rupt?
Gângania făcu un pas în spate.
- Spune-mi o poveste.
Închise ochii pentru o clipă. Gata cu întrebările. E vremea
poveştilor.
- Odată ca niciodată a fost un băieţel pe nume J a c k şi el
trăia împreună cu maică-sa, care era văduvă. A ş a de săraci
erau, că într-o bună zi maică-sa la trimis la piaţă să vândă vaca
pe merinde.

ROBOTUL

Îmi spunea o poveste şi asta era bine. Puteam să ascult po­


vestea în linişte, fără să mă gândesc la toate întrebările lui.
„A fost odată ca niciodată..." Era un basm. Un băieţel pe
nume J a c k şi-a vândut vaca pe un pumn de boabe. Maică-sa
nu găseşte în asta un prilej de bucurie, deşi bătrânul zicea că
sunt boabe vrăjite. Nu-1 ia în seamă când îi spune asta şi aruncă
boabele pe geam.
Cred că mama lui Jack era NT-istă, dar Jack nu. Probabil exista
o regulă de NT-işti, despre care Jack nu ştia nimic şi care te
atenţiona să nu-ţi vinzi vaca pe boabe. Am pus gândul la sertar.
Dacă voi avea vreodată o vacă, ar fi inadecvat să o vând pe boabe.
A doua zi, un vrej uriaş se înălţa acolo unde căzuseră boa­
bele şi J a c k hop! se şi caţără pe el, fără să-i ceară voie maică-sii.
36 PAT M U R P H Y

Iată un comportament inadecvat. Doctorul Rhodes zice să-i


cer întotdeauna voie mamei mele.
Jack ajunge la porţile unui castel, sălaşul unui uriaş. Când se
zăreşte acesta, o babă care şedea şi ea acolo îl piteşte în cuptor.
Nu înţeleg de ce femeia 1-a ascuns pe Jack, dar sunt multe
lucruri pe care nu le pricep la poveştile NT-iştilor. Poate că
baba voia să-i fie de ajutor.
In orice caz, uriaşul ajunge acasă şi scoate cogeamite sacul
cu aur. A d o a r m e , şi J a c k îi fură aurul. O faptă inadecvată.
Doctorul Rhodes spune că e adecvat să împărţi cu oamenii,
dar nu să iei totul, chiar dacă ţi se oferă. Uriaşul nici măcar
nu a dorit să împartă cu el.
J a c k coboară pe vrejul de fasole şi se înapoiază acasă cu
banii. Se mai urcă încă odată pe vrej şi fură şi găina care făcea
ouă de aur. Se întoarce şi a treia oară să-i fure uriaşului harfa.
Sunt convinsă că J a c k nu era NT-ist. Făcea întruna lucruri
inadecvate şi se tot întorcea la castelul uriaşului, prin urmare
era perseverent.
Pe când o lua la sănătoasa cu harfa, aceasta începe să strige.
Uriaşul îl urmăreşte, dar băiatul ajunge primul şi taie vrejul.
Uriaşul se prăbuşeşte şi rămâne fără suflare. Nu-mi dau seama
dacă ăsta e comportament adecvat sau nu. Uriaşul dorea să-i
facă de petrecanie, dar nu ştiu dacă J a c k trebuia să taie vrejul.
Şi gata-i povestea. O m u l mi-a spus că e însetat, aşa că i-am
mai adus o nucă de cocos. Mi-a luat destul de mult s-o găsesc,
dar până la urmă i-am adus-o. A p o i i-am zis:
- Comportamentul lui J a c k este inadecvat. Nu trebuia să
facă ce-a făcut.
Cu siguranţă, comportamentul lui Jack n-ar fi fost pe placul
Doctorului Rhodes.
Vorbeam din adâncuri 37

- Mie îmi place de J a c k . Îşi ajută foarte mult familia,


spuse omul.
Am rămas cu gândul la poveste. Mi-a plăcut mai mult
decât cea cu Cenuşăreasa. Era ea amabilă şi săritoare, dar zâna
a trimis-o la petrecere şi apoi a trebuit să se mărite cu un
prinţ, în loc să stea singură în bucătărie. A fost pedepsită
pentru că a urmat regulile NT-iştilor. Bine, dacă şi ea era
NT-istă, nu era tocmai o pedeapsă, dar dacă îmi semăna mie,
în m o d cert era.
Jack a încălcat o sumedenie de reguli NT-iste. Şi-a vândut
vaca pe boabe, n-a cerut voie maică-sii să urce pe vrejul de fa­
sole, a furat din castelul uriaşului. Dar în final s-a întors în
odaia lui din căsuţă. Nu a fost nevoit să meargă la petreceri
sau să se însoare cu cineva.
La plecare eram cu mintea încă pierdută printre poveşti.
Trebuia să vorbesc cu doctorul Rhodes.
- Annie, spune-i doctorului Rhodes despre mine. Spune-i
că am nevoie de ajutor.

DOCTORUL RHODES

- E un om plajă, spuse Annie.


- Un om? spuse doctorul Rhodes. Splendid.
Z â m b i . Trimisese deja trei emailuri celui care se ocupa
de exploatările miniere din Insulele C o o k , rugându-1 să re­
pare camerele video de pe insulă. U r m a să primească răspuns,
dar din ce zicea Annie se părea că un om fusese deja trimis
să rezolve problema.
- O să repare camerele.
PAT M U R P H Y

Ştia că Annie nu reacţionează prea bine la schimbare.


Străinul de pe insulă o deruta, aşa că se simţi dator s-o liniştească.
- Nu stă mult acolo.
- Are nevoie de ajutor. Am încercat să fiu de ajutor.
- E în regulă, spuse doctorul, încercând să-i inspire încredere.
Pleacă de-ndată ce termină de reparat camerele. Nu trebuie
să-1 ajuţi.
- Spune că are nevoie de ajutor. Îl cheamă Evan Collins şi
are nevoie de ajutor.
Clipea neîncetat. Fără îndoială că prezenţa tehnicianului
pe insulă o supărase.
Doctorul nu era încântat că muncitorul intrase în discuţie
cu Annie, mai mult, că-i ceruse şi ajutorul. Era cu siguranţă
un individ neîndemânatic, ce se chinuia la nişte amărâte de ca­
mere. Leneş pe de-asupra.
- Nu-ţi face griji, spuse Rhodes cu un glas hotărât. Nu tre­
buie să-i porţi de grijă.
- Are nevoie de ajutor, insistă Annie ridicând tonul. Mi-a
spus că are nevoie de ajutor.
- Ţi-am zis că nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui.
- D a r omul...
- Annie, i-o reteză doctorul, nu ştii că e inadecvat să strigi?
Annie tăcu.
- Mai ţii minte înţelegerea noastră când te-ai înscris în pro­
iect? Ori îmi dai ascultare şi faci întocmai precum îţi zic, ori
proiectul nu va putea continua. Iţi aminteşti?
- Îmi amintesc, şopti ea.
- Nu trebuie să-ţi baţi capul cu omul acela. El repară ca­
merele şi pleacă. N o i le-avem pe-ale noastre de făcut. Astăzi
o să învăţăm să recunoaştem expresii faciale.
Vorbeam din adâncuri 39

ROBOTUL

M-am întors la cuvă. Am adormit şi la ivirea zorilor eram


clin nou pe insulă, cu robotul meu. M-am dus pe plajă, unde
omul pe nume Evan Collins dormea.
Nu trebuia să-i port de grijă. Asta mi-a spus doctorul Rhodes.
Sticlele cu apă erau goale. Am descoperit că nu mai erau
nuci de cocos. Mi-a luat o oră să găsesc ultima nucă.
O m u l respira încet şi neregulat. Avea cearcăne întunecate
în jurul ochilor şi muşcături de purici pe tot corpul. Unele
dintre ele erau stacojii şi se infectaseră. Crustele zgârieturilor,
acum sparte, oferiseră muştelor prilejul să se aşeze pe răni şi
să se înfrupte din lichidul ce izvora dinăuntru.
- Evan Collins.
Rămase cu ochii închişi.
- Doctorul Rhodes spune că vei repara camerele. Şi apoi
vei pleca.
Nu schiţă niciun gest. Nu trebuia să-i port de grijă. M-am
îndreptat spre ocean. Aveam treabă. Dar m-am oprit la margi­
nea apei. Am luat-o înapoi şi m-am aşezat lângă Evan Collins.
- Îmi spui o poveste?
N i c i o mişcare.
M-am înapoiat la coliba de reîncărcare. Am intrat. Am oprit
robotul şi am deschis ochii în cuvă. Am apăsat butonul pen­
tru asistentă şi am aşteptat. După o vreme, am auzit zăngănitul.
Cuva începu să se deschidă şi lumina năvăli înăuntru. C â n d
s-a deschis cu totul, m-am ridicat şi m-am uitat la Kiri.
- E ceva în neregulă? Te simţi bine, Annie?
- Ceva e în neregulă.
Am vorbit tare, încercând să acopăr murmurul pompelor.
40 PAT M U R P H Y

- E un om pe plajă. Nu e bine. Are faţa roşie, are faţa neagră


şi îl muşcă puricii. Nu e bine. Stă pe plaja mea şi are piciorul
rupt. Are nevoie de un medic. Nu e bine.
- Un om pe plajă? repetă Kiri.
Avea privirile încruntate. Cartonaşele cu expresii faciale pe
care i le arătase doctorul Rhodes spuneau că nu era fericită.
Foarte bine. Nici eu nu eram fericită.
- Un om pe plajă, am zis pentru a doua oară. Nu e bine.
încerc să fiu de ajutor. Ii ajut pe crabi. Dar nu mai găsesc nuci
de cocos. O m u l spune că are nevoie de ajutor. Spune că are
nevoie de ajutor medical. Spune că are nevoie de apă.
Am închis ochii să mă feresc de lumină şi am început să
mă legăn.
Mă gândeam la om. Îmi închipuiam o diagramă ce cuprinde
oamenii care aveau legătură cu ce se întâmplă. Evan Collins,
doctorul Rhodes şi cu mine. Liniile care ne unesc formează
un triunghi. Am adăugat numele lui Kiri în diagramă şi am
retrasat liniile. Acum aveam un triunghi format din Kiri, Evan
şi cu mine. Doctorul Rhodes era deoparte.
- C u m a ajuns omul pe plajă?
- Are o barcă, scufundată. Trec peştii pe lângă ea.
Aveam în minte barca, înţepenită în reciful coralier.
- E spartă. Nu e bună.
- O să îl sun pe doctorul Rhodes.
- N u . Doctorul Rhodes nu...
Am tăcut, neştiind ce să zic.
- Trebuie să spui altcuiva.
Vorbeam mai tare decât ar fi trebuit. Nu-mi păsa. Aveam
doisprezece ani şi spărgeam nuci de cocos în mandibule. Păşeam
pe fundul oceanului şi găseam aur în pietre.
Vorbeam din adâncuri 41

Doctorul Rhodes mi-ar fi spus că nu e adecvat să strig. Eu


cred că era. Un om pe nume Evan Collins era pe plaja mea şi
mi se părea adecvat să strig.
- E un om, am ţipat. Îl cheamă Evan Collins. E pe plaja
mea. Nu mai am nuci de cocos pentru Evan Collins. A r e
nevoie de apă. Are nevoie de ajutor.
- Evan Collins, repetă Kiri. Am înţeles.
- Mi-a spus povestea cu Cenuşăreasa. Mi-a spus povestea
cu Jack şi vrejul de fasole. Î1 cheamă Evan Collins şi are şai­
sprezece muşcături de purici pe obrazul stâng. Are piciorul
rupt. Barca lui e scufundată.
Am simţit mâna lui Kiri pe umăr.
- O să-i spun unchiului meu. Unchiul Mars.
Nu-mi plăcea să simt mâna lui Kiri pe umărul meu. Nu-mi
plăcea lumina orbitoare. M-am întins în cuvă.
- Tu îi spui Unchiului Mars, eu mă întorc la robot.
înapoi pe insulă, soarele era sus pe boltă. Am ieşit din co­
liba de reîncărcare şi am luat-o spre plajă. Afară de nisipul de
sub picioare, nu mai simţeam nimic. Destul cât să ştiu că păşesc
pe teren solid. Destul cât să mă simt confortabil... şi atât.
E v a n C o l l i n s d o r m e a în continuare, întins pe nisip.
Respira încă.
A

Kiri avea să-i spună Unchiului Mars de Evan Collins. In


mintea mea, pe diagrama relaţiilor, Kiri, Evan Collins şi cu
mine eram uniţi de linii care formau un triunghi. Am intro­
dus numele Unchiului Mars în diagramă şi am desenat liniile,
unindu-1 cu Kiri şi Evan Collins. Era cel de-al doilea triunghi,
împreună, cele două triunghiuri formau un diamant. Un
desen bun, mi-am zis eu. Diamantul era o piatră, iar mie îmi
plăceau pietrele.
42 PAT M U R P H Y

L-am lăsat pe Evan Collins pe plajă. Am intrat în apă şi


m-am bucurat când m-am afundat de tot. Am stat toată ziua
lângă hornul hidrotermal şi am strâns pietre.

MATAREKAWARADI

Matareka Waradi era unchiul lui Kiri, dar toată lumea îi


spunea Mars. Era şeful Atlantis Mining and Salvage pe zona
de exploatare minieră din Insulele C o o k , un om cu influenţă,
un om solid, cu o personalitate la fel. Ii cunoştea pe toţi şi era
cunoscut de toată lumea.
Aranjase pentru Kiri să lucreze în sediul Atlantis Mining
din California. Era o fată bună. Muncise pe brânci să obţină
diploma de asistentă şi îşi dorise foarte mult să petreacă o vreme
în Statele Unite. C a m tot atunci când Unchiul Mars a aflat
de dorinţa ei, cei din California i-au cerut să lase la mina
părăsită un robot, care urma să fie folosit într-un program ex­
perimental. Aceştia doreau să lase robotul pe mâna unui om
fără pregătire în domeniu. Ce idee năstruşnică! Mars a între­
bat atunci în stânga şi-n dreapta şi a aflat că era v o r b a de un
proiect al preşedintelui companiei, Eric Westerman. Era fiul
fondatorului companiei, iar cei din vechea gardă îl considerau
cam nesăbuit.
Dacă dorea să pună la dispoziţie un robot foarte costisitor
pentru un experiment trăznit, Mars nu putea să-1 împiedice.
Aflase în schimb, de la un văr care lucra în Departamentul de
Resurse Umane, că aveau nevoie de o asistentă pentru expe­
rimentul ăla ţicnit, care să se-ngrijească de operatorul necali­
ficat, în California.
Vorbeam din adâncuri 43

Aşa că Mars încheie un târg. Dacă Departamentul de Resurse


Umane o va angaja pe Kiri ca asistentă, el îi va permite ope-
torului să folosească robotul. A lăsat să se-nţeleagă limpede
faptul că nu îşi asumă nici o răspundere pentru orice stricăciune
adusă robotului sau altor utilaje ale Atlantis Mining în cadrul
experimentului. Toate mergeau ca pe roate până să primească
emailul de la Kiri.
Mars o ştia de fată chibzuită, cu judecată sănătoasă, aşa că
citi cu luare aminte mesajul urgent primit de la ea. Ii scrisese
ca operatorul necalificat, Annie sau cum o chema, spunea că
pe insula părăsită se află un om pe nume Evan Collins, care
Avea nevoie de ajutor medical. Era tare îngrijorată.
O zi minunată, cu cerul limpede şi azuriu. Mars era plecat
sa verifice cum decurg operaţiunile pe un atol fără nume, în
apropierea insulei unde lucra omul lui Kiri. Pe lângă asta, tre­
buia să repare camerele de pe insulă - primise trei înştiinţări
de la sediul central. Cel care conducea experimentul, un doc-
tor pe nume Rhodes, se plânsese în câteva rânduri că nu mai
poate monitoriza insula. Mars ignorase cererile de reparaţie
din principiu. Nu-1 cunoştea pe doctorul Rhodes. Kiri îi scri­
sese mai demult că tipul era antipatic. Aşa că Mars nu vedea
de ce i-ar face pe plac domnului doctor.
Dar Kiri era îngrijorată şi ziua se anunţa prielnică pentru
un zbor cu hidroavionul companiei, Bush Hawk-XP. Doar celor
cu funcţii înalte în companie li se îngăduia să piloteze acest avion.
Mars îşi sună ajutoarele spunându-le că vor merge pe insulă
să înlocuiască aparatura video şi să vadă cum se descurcă ope­
ratorul experimental.
Când ajunse deasupra insulei, zări din avion barca scufundată.
Trase o înjurătură în barbă şi ateriza într-o zonă ferită de vânturi.
44 PAT M U R P H Y

Ajutoarele sale umflară Zodiacul - o barcă pneumatică - şi por­


niră spre ţărm. Pe Evan Collins îl găsiră la umbra palmierilor,
împrejmuit de sticle goale de apă şi nuci de cocos găurite. Delira
din cauza însetării, dar îşi reveni în simţiri, după ce îl zgâlţâiră puţin,
şi bău apă. După înfăţişare, părea că era acolo de nişte zile bune.
Ii legară comprese la cap şi încheieturi, amestecară nişte elec-
trolit pudră într-o sticlă de apă şi îl ajutară să bea, verificară
atelele de la picior. Pulsul de-abia i se simţea şi îşi pierdea des
cunoştinţa.
Ajutoarele lui Mars tocmai îl transportau pe Evan la Zo­
diac, când robotul ieşi din apă, ţinând o piatră între mandi­
bule. Se apropie de Mars, cu ochii aţintiţi la Evan Collins.
- De ce nu i-ai spus imediat cuiva de omul ăsta? E aici de
câteva zile bune.
Robotul lăsă piatra să cadă la picioarele lui Mars.
- I-am spus doctorului Rhodes. El mi-a zis că omul a venit
aici să repare camerele video.
- Doctorul Rhodes e un idiot. Un prost şi un incompetent.
- I-am spus lui Kiri. Ea 1-a înştiinţat pe Unchiul Mars.
- Eu sunt Unchiul Mars. Mars Waradi.
Mars cercetă robotul, încercând să şi-1 închipuie pe operator.

ROBOTUL

Evan Collins zăcea într-o barcă pneumatică. Va pleca în


curând, iar eu mă voi putea întoarce la crabi.
Ceilalţi doi oameni trăgeau Zodiacul spre apă, iar unchiul
Mars îşi luase răgazul să mă observe. Se aplecă şi ridică piatra
pe care o scăpasem.
Vorbeam din adâncuri 45

- Asta ce mai e? O m u l moare de sete şi tu îi aduci pietre?


- E pentru crabi. Lui Evan Collins i-am adus nuci de cocos,
pană n-au mai fost. I-am adus şi toate sticlele de apă din barcă.
Am fost de mare ajutor.
Unchiul Mars studie cu atenţie piatra din mâinile lui.
- Unde ai găsit-o pe asta?
- Lângă horn.
Oamenii îl strigau pe Mars să vină cu ei.
- O să vin să vorbim despre asta.
Apoi se întoarse şi se alătură oamenilor din barcă.
Am privit cum avionul decolează şi m-am dus să fac cură-
ţenie în locul unde zăcuse omul. Am făcut două grămăjoare,
una cu cojile de nucă, alta cu sticlele de apă. C â n d am termi­
nat, arăta mai bine. Când am terminat, mă simţeam mai bine.

MATAREKA WARADI

Mars ateriza în zona ferită de vânt a insulei şi se urcă în


Zodiac. Primise în dimineaţa aceea un email de la Kiri, din
care află că experimentul doctorului Rhodes fusese anulat. Evan
Collins supravieţuise, dar, chiar şi aşa, doctorul fusese nevoit
Să explice de ce nu înştiinţase pe nimeni de prezenţa unui om
pe insulă. Superiorii lui studiaseră înregistrările şedinţelor cu
Annie şi notaseră încercările fetei de a-i spune doctorului Rho­
des de naufragiat.
„Îmi pare rău de Annie, scria Kiri. E o fetiţă ciudată, dar
are un suflet bun. Doctorul Rhodes urmează să-i explice astăzi
că programul se încheie la sfârşitul săptămânii. Nu cred că o
să primească prea bine vestea."
46 PAT M U R P H Y

Mars trase Zodiacul pe plajă, într-un loc ferit de valuri. Ro­


botul era în păduricea de mangrove. Apropiindu-se, Mars ob­
servă că mai multe pietre fuseseră aşezate în nisip lângă
văgăunile crabilor. Şi parcă erau leite cu piatra pe care o luase
cu el când îl salvase pe Evan Collins.
- Bună, Annie!
- Bună, unchiule Mars! răspunse robotul cu glasul său
metalic.
Mars se aşeză în nisip, alături de robot.
- Vreau să-ţi spun că am analizat piatra pe care ai adus-o
cu tine. E bogată în minereu de aur.
-Da.
- Se pare că ai adunat o mulţime de pietre ca aia.
- D a . Le-am adus pentru crabi. Sunt de mare ajutor.
- Îmi arăţi te rog unde le-ai găsit?
- Da.
- Credeam că nu mai avem ce să scoatem din insulele astea.
Cei mai buni dintre operatorii mei au urmat un filon bogat
în minereu. Au cercetat fundul oceanului, sperând să dea de
ceva, dar s-au întors cu mâinile goale. In schimb, tu ai desco­
perit un filon bun. C u m îţi explici asta?
- Îmi plac pietrele.
- Aşa se pare. Mă întrebam dacă n-ai vrea să lucrezi pen­
tru mine.
- O să caut pietre?
- Despre asta e vorba.
- Pot să îmi păstrez robotul?
- Mai întrebi?
- D a , mi-ar face plăcere.
Vorbeam din adâncuri 47

U ş o r de zis, greu de făcut. Kiri vorbi cu părinţii fetei,


povestindu-le despre cele întâmplate şi despre talentul fetei,
proaspăt descoperit de M a r s . Kiri fu nevoită să găsească un te-
rapeut care s-o poată vedea pe Annie tot la două zile. Mars tre-
bui să rezolve cu protecţia copilului, cu administraţia muncii,
cu reprezentanţii companiei. Dar Mars era un tip descurcăreţ.
Avea multe cunoştinţe, un văr la Departamentul de Resurse
Umane şi o nepoată în care Annie avea încredere, în măsura
în care avea încredere în toţi oamenii pe care-i întâlnea în carne
şi oase. In cele din urmă potrivi lucrurile de minune.

ROBOTUL

Se apropia mareea. Stăteam nemişcată şi priveam crabii.


Unul mare se iţi din văgăuna lui şi mă ţintui cu ochii lui
bulbucaţi. Sub carapacea roşie se lungeau picioarele negre şi lu-
tioase. Avea un cleşte mic, negru şi unul mare şi roşu, pe care
îl ţinea deasupra capului şi îl agita înspre mine. Când stăteam
locului, crabul îşi întorcea privirile spre mare.
Din văgăuni începură să iasă şi alţii. Se holbau pe rând la
mine şi apoi la ceilalţi crabi, agitându-şi cleştii mult prea mari
către masculii din jur. Un crab se repezi spre văgăuna unui
semen de-al său şi amândoi îşi fluturară cleştii până când pri­
mul se lăsă păgubaş.
O femelă se apropie de ei şi freamătul din zonă se intensi-
fică. Îşi agitau cu toţii cleştii sub privirile femelei. Ea puse ochii
pe unul, iar acesta se repezi la ea, apoi se întoarse degrabă la
văgăună, şi tot aşa într-un du-te vino, agitându-şi în perma­
nenţă cleştele.
48 PAT M U R P H Y

Femela îl urmă până la văgăună, ezită câteva clipe şi apoi


intră. Masculul repede după ea. Am văzut cum gura văgăunei
se umple de noroiul azvârlit dinăuntru. Masculul închidea uşa.
Ceilalţi crabi îşi fluturau de zor cleştii către femelele care
tocmai îşi făcuseră apariţia, toţi comunicau între ei şi se com­
portau în conformitate cu nişte reguli pe care se părea că le
cunoşteau deopotrivă.
Îmi făcea plăcere să mă uit la crabi. Nu înţelegeam mare
lucru, dar eram bucuroasă că pot să-i ajut cu pietre.
Mă gândeam la unchiul Mars, la Kiri, la mama şi la tata,
la doctorul Rhodes. Kiri mi-a explicat ce s-a întâmplat şi mi-am
desenat în minte o nouă diagramă. A vorbit cu părinţii mei,
deci am pus-o într-un triunghi cu tata şi mama, iar eu alături,
unită printr-o linie de Kiri. Unchiul Mars discutase cu mine
şi cu Kiri. Al doilea triunghi. Doctorul Rhodes era deoparte
şi nu era legat de nimeni. Crabii erau legaţi de mine. Şi Evan
Collins era legat de mine cu o linie.
Mi-am amintit de povestea Cenuşăresei. Aveam ceva din
zâna cea bună. L-am trimis pe Evan Collins la o petrecere cu
ceilalţi NT-işti. Avea să trăiască fericit până la adânci bătrâneţi.
Îmi plăceau basmele. Şi pietrele. U r m a să strâng pietre pen­
tru Atlantis Mining şi unchiul Mars. U r m a să le aduc pietre şi
crabilor, care vor comunica în felul acela neînţeles. Şi aveam
să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi, singură pe insula mea.
P O R N I R E A C E A S U L U I

BENJAMIN ROSENBAUM

Traducere din limba engleză


GABRIEL STOIAN
Americanii sunt recunoscuţi pentru că stau cu ochii pe ceas, dar,
aşa cum sugerează şi ingenioasa povestire ce urmează, încă nu ştiţi
chiar totul...
BENJAMIN ROSENBAUM, un nume nou în S F , a publicat deja în
The Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov's Science Fiction,
Argosy, The Infinite Matrix, Strange Horizons, Harper's, McSweeney's,
Lady Churchill's Rosebud Wristlet şi în alte reviste. Are un web site
la adresa: www.benjaminrosenbaum.com.

Agenta imobiliară pentru Tărâmul Piraţilor era bătrână. Dez-


gustător de bătrână. Cu Babalâcii ăştia nu puteai fi niciodată sigur,
dar părea trecută de Treizeci. Nu au aceeaşi supleţe a pielii ca
noi, însă unsorile şi pudrele potrivite ţin la distanţă aproape toate
ridurile. Femeia din faţa noastră nu se prea ostenise să se îngri­
jească. Avea zbârcituri serioase în jurul ochilor şi sprâncenelor.
Era îmbrăcată în genul M ă m o s : rochie albastră de gospo­
1
dină, şorţ cu volănaşe, mănuşi albe â la Betty Crocker . Dacă

1
Personaj creat în 1921, imaginea companiei americane General Mills,
prototip al gospodinei perfecte.
52 BENJAMIN ROSENBAUM

ai de gând să goneşti prin părţile astea din Montana, etalându-ţi


sânii aceia mari, tremurători ca piftia şi coapsele uriaşe, cred
că ăsta e compromisul pe care trebuie să-1 faci.
A rostit ceva către cineva aflat în partea din spate a furgone-
tei, după care a pornit grăbită pe alee, îndreptându-se spre noi.
- Minunat loc, a exclamat ea. Şi zona e frumoasă.
- Uite, Suze, mămica ta, mi-a şoptit T o m m y în ureche.
Respiraţia lui m-a gâdilat. L-am împins deoparte.
Era super, nu puteam să neg. Stăteam sub prova de peste
cincisprezece metri a galionului pe care venisem să-1 vedem.
In jurul nostru, o flotă întreagă de cuirasate, goelete, fregate
şi cutere se lăfăia pe peluzele extrem de bine îngrijite şi pe
străzile cenuşii ca oţelul. Majoritatea proprietăţilor erau închise,
având gazonul neatins. D o a r câteva păreau locuite: peluze
presărate de aparate, excavaţii începute cu buldozere de mici
dimensiuni şi apoi abandonate, cu flamurile Bandelor, Cete­
lor şi Clanurilor fluturând pe arborele prova. Tunuri de apă
ce ameninţau trecătorii.
Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor şi m-am
apucat să treier scame între degete.
—Să înţeleg că toţi ăştia sunt N o u ă ?
D o a m n a trecută de Treizeci s-a încruntat.
- Domniţă, îmi pare rău, dar Legea anti-minoritară din 2035...
- Mda, rasă, sex, vârstă aetială, vârstă cronologică, prefe­
rinţe stimulatoare sau origine naţională... cunosc legea. Dar
cine altcineva ar mai dori să trăiască în Tărâmul Piraţilor?
D o a m n a a deschis gura, fără să scoată însă nici un sunet.
- Sau cine şi-o poate permite? a intervenit Shiri.
Se dusese glonţ la scara din frânghie şi ajunsese deja la
jumătatea ei. Tenişii de culoarea cireşelor coapte au trecut peste
Pornirea ceasului 53

margine, căutând pe pipăite copastia ce ocolea casa. Mâinile


Doamnei au tresărit într-un gest disperat de a încerca să apuce
ceva. Aşa li se întâmplă Babalâcilor când ne cocoţăm.
- Eşti săracă? a întrebat-o T o m m y . De aceea te-mbraci aşa?
- N - o mai sâcâiţi pe D o a m n a , a mormăit Max.
El este singurul O p t dintre noi şi ia discriminările aetiale
mai în serios decât noi ceilalţi. E mai simpatic decât noi. Şi
Pompat; are doar un metru şi douăzeci înălţime, dar muşchii
lui bioprelucraţi sunt cât un grepfrut. Trebuie să mănânce zil­
nic un kilogram de friptură de soia tratată cu medicamente
doar ca să-şi păstreze volumul.
D o a m n a de Treizeci şi-a dus palma la ochi şi a clipit pu-
ternic, de parcă ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. Ar fi
fost culmea! Ei nu plâng aproape niciodată. De-abia dacă am
necăjit-o puţin. Am căinat-o în sinea mea, de aceea m-am apro­
piat şi mi-am strecurat mâna într-a ei. S-a crispat şi şi-a retras
mana. Adio cu înţelegerea şi iertarea inter-aetială.
- Să aruncăm o privire la casă, am propus, îndesându-mi
mâinile în buzunare.
- Galion, a zis ea scurt.
- Galion să fie.
1
Făcu din degete un gest-parolă, sugerând o mudra , şi din
galion coborî o pasarelă. Frumoasă treabă!
Recunosc sincer, eram cu toţi emoţionaţi. Exact de mişcarea
asta avea nevoie Banda noastră; cel puţin noi patru eram si­
guri de asta. Ne săturasem să trăim în ghetou - locuiam în
trei case datând din secolul XX din Billings, într-o zonă

1
Gest simbolic sau ritual în hinduism, considerat spiritual sau ener­
getic (n. tr.).
54 BENJAMIN ROSENBAUM

„amestecată ca vârstă", înţesată de Treisprezece, Paisprezece şi


Cincisprezece care jefuiau totul. Vorbim de o populaţie osân­
1
dită de C D A S ; când i-a lovit, virusul le-a blocat glandele pi-
tuitară şi tiroidă, lăsându-le ca o supapă veşnic deschisă. Nu mă
refer doar la gigantism şi la problemele de sănătate provocate
de supradoze de hormoni de creştere, testosteron, estrogen şi
androgen, administrate vreme de treizeci de ani. Sufereau mai
mult din cauza problemelor sociale - criminalitate, violenţă,
orgii, gelozii - şi a permanentei lor autocompătimiri.
E drept că Max ţinea la ei. Iar noi ceilalţi ne simţisem măcar
amuzaţi de viaţa dusă în ghetou. La petrecerile aniversare, le
puteam şoca oricând pe celelalte Bande cu adresa noastră. D a r
asta se întâmpla pe când eram acolo toţi opt, înainte ca O g b u
şi Katrina să fi plecat spre sud. Când eram opt, ne simţeam
ca o Bandă adevărată - invincibili şi suficient de puternici ca
să luăm pe oricine în râs.
I-am urmat pe ceilalţi în foaierul galionului. Console pen­
tru videojocuri pe pereţi, piscină sub podeaua transparentă şi
retractabilă din material superceramic. Tavanul - adică pun­
tea superioară, aşa cred - era la zece metri deasupra şi acolo
se putea ajunge pe scări de frânghie şi parâme ce se legănau.
Pe o bară, un papagal flutura din aripi; părea adevărat, dar pro­
babil că nu era. Am trecut prin vreo două despărţituri.
Nenumărate culcuşuri, dulapuri, rafturi, staţii de lucru, atât cu
ecrane plate, cât şi cu proiecţie pe retină. M-am logat ca oas­
pete pe o staţie. Lăţime de bandă cât cuprinde. Asta îmi con­
venea. Mă îmbrac eu ca un agent de bursă din secolul X X ,
cu costum la două rânduri şi bretele, dar în realitate sunt

Sindromul de inhibiţie a dezvoltării sistemului de comunicare (n. tr.).


Pornirea ceasului 55

editoare de film. ( N u se întâmplă prea des ca vreun N o u ă să


aiba înclinaţii artistice; obsesia noastră de a rezolva probleme
si spiritul nostru dornic de o acerbă concurenţă ne fac să fim
buni ca speculatori pe piaţă, jucători de noroc, programatori
si biotehnicieni. Aşa ne-am câştigat banii şi reputaţia. Nu mulţi
dintre noi au răbdarea necesară pentru artă şi nici nu mani-
festăm vreun interes faţă de domeniu.)
M-am delogat. Max se dezbrăcase şi plonjase în piscină...
ori poate că fusese gândită ca o cadă uriaşă. T o m m y şi Shiri
topăiau pe trambulină, făcând tot soiul de remarci obraznice.
Agenta imobiliară renunţase la încercarea de a mai convinge
pe cineva să-i asculte discursul. Se aşezase pe un scaun moale
şi flexibil şi îşi masa o talpă cu mâinile. Am intrat în bucătărie.
O masă gigantică, o mulţime de scaune şi fotolii pernă, un
enorm centru programabil de pregătire a hranei.
Am ieşit şi m-am dus direct spre Doamnă.
- Nu există maşină de gătit.
- Maşină de gătit? a clipit ea mirată.
Mi-am plimbat degetele de-a lungul unei bretele.
- Îmi place să gătesc, am precizat.
- Găteşti?
Mi-am simţit încordarea din falcă şi umeri - m-am săturat
până peste cap să aud că N o u ă nu gătesc -, dar apoi i-am văzut
ochii. Sclipeau de încântare. O încântare binevoitoare. Mi-a adus
aminte de mama, care se extaziase odată în faţa unor prăjiturele
tari ca piatra, pe care i le pregătisem într-o dimineaţă de iarnă,
pe vremea când locuiam într-un cartier sărac din Maryland,
iar vârsta mea aetială era încă legată de ceasul Naturii. Mama,
ridicând rochia de mireasă în care plănuise să mă mărite, ale
cărei poale dantelate îmi gâdilau faţa. Pe vremea când eram la
56 BENJAMIN ROSENBAUM

facultate, într-o seară la cină, am ridicat privirea de la masă,


m-am oprit în mijlocul unei fraze - îi vorbeam mamei despre
Pălăria pisicii, documentarul meu difuzat (o polemică înfocată
pentru Emanciparea celor sub Cinci; modul în care ciberne­
tica avea să-i elibereze pe Ţânci) - şi văzusem în ochii ei că
încetase de mult să mă mai asculte. Mi-am dat seama că nu mai
eram un N o u ă în ochii ei, ci copilul de nouă ani. Pricepusem
că nu se uita la mine, ci prin mine, hăt departe... către alt acum
şi altă eu: o Femeie. Cu nişte bulgări mari de grăsime numiţi
sâni, atârnând de pieptul celuilalt eu al meu; înaltă cât uşa,
moartă după bărbaţi şi gata să ma căsătoresc; un monstru masiv
şi sexualizat ca şi ea, un pântec pe picioare, o proto-Mamă.
Ea se aştepta să o vadă pe acea Susan, Susan-Femeia, care nu
avea să mai apară vreodată.
- D a , gătesc, am zis, mutându-mi privirea de la ochii
Doamnei.
Mi-am îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor. Mi-ar
fi prins bine o îmbrăţişare, dar Max se scufundase în apă, iar
T o m m y şi Shiri încercau să se doboare unul pe celălalt de pe
trambulină. Am ieşit.
- Am putea aduce un modul de gătit! a promis Doamna.
Un porumbel căuta de mâncare pe peluză. Era cam prăpădit
şi agitat, indicii suficiente ca să-1 socotesc real. Am rămas mult
timp urmărindu-1, apoi cercelul meu a bâzâit. Am făcut mudra
de Acceptare.
- Suze? l-am auzit pe Travis.
- De ce întrebi? Cine crezi că-mi poartă cercelul?
- Suze, A b b y a dispărut.
- C u m adică, „a dispărut"?
- Nu mai răspunde. Locatorul ei e oprit. N - o găsesc nicăieri.
Pornirea ceasului 57

Când Travis era agitat, glasul îi devenea ascuţit. A c u m suna


ca un chiţăit, scos de un şoarece prins în cursă.
Mi-am privit afişajul activ tatuat pe palma stângă. Travis
era acasă. Am făcut mudra pentru A b b y . Nu mi-a apărut nici
0 localizare.
- Rămâi acolo, Travis. Plecăm chiar acum spre tine.
Am urcat în fugă pasarela care ducea la bord. Max se
îmbrăcase şi-şi zvânta şuviţele împletite cu un prosop luat din
cuierul de lângă piscină. T o m m y şi Shiri stăteau la o masă cu
Doamna Agent Imobiliar, uitându-se la nişte documente afişate
pe ecranul din tăblia mesei.
- Trebuie să plecăm. A intervenit o urgenţă personală,
un zis eu.
Max mi s-a alăturat imediat.
- Stai puţin, vrem să luăm casa asta, a spus Shiri.
- V o m discuta, am răspuns.
- Ce-ar fi de discutat? s-a mirat T o m m y . Este uimitoare.
- Este prima pe care am văzut-o, am spus.
- Şi ce dacă?
Doamna Agent Imobiliar ne urmărea cu o expresie reţinută.
Nu voiam să spun că A b b y dispăruse. Nu de faţă cu ea. Nu
în faţa atitudinii aceleia de tipul „putem avea oare încredere
că vă veţi descurca fără ajutorul vreunui adult?", care se
răspândea din toată fiinţa ei ca o duhoare. Mi-am scos mâi­
nile din buzunare şi mi-am strâns pumnii.
- Sunteţi de-a dreptul ridicoli! am spus.
- Şi care-i urgenţa? m-a întrebat Max, calm.
- Ştiu ce-ar spune Travis şi Abby, a intervenit T o m m y . Vor
din tot sufletul o asemenea casă. S-o cumpărăm şi dup-aia o
să avem tot restul zilei liber.
58 BENJAMIN ROSENBAUM

- Putem merge cu parapantele, a propus Shiri.


- Travis şi A b b y nici măcar n-au fost de acord să ne luăm
casă, ce să mai spun de asta.
Am simţit pe umăr palma lui Max.
—Pentru că n-au văzut-o încă, a spus T o m m y .
- Care-i urgenţa? a întrebat Max.
- O fi deraiat vreun tren şi Suze trebuie să se asigure că-i
prima în faţa ecranului, a zis Shiri.
- Ia mai duceţi-vă undeva, i-am tăiat-o eu şi am ieşit
din casă.
Tremuram de adrenalină. Am urcat în maşinuţa noastră
de circ şi am pornit motorul. Max m-a urmat numaidecât.
M-am mutat pe locul din dreapta şi l-am lăsat pe el la volan.
- Ii putem lua mai târziu, a zis el. Sau o să vină c-un taxi.
Ce s-a întâmplat?
Am făcut mudra lui A b b y şi i-am arătat palma.
- A b b y a dispărut. Travis n-a văzut-o şi n-o recepţionăm.
Max a ieşit în stradă.
- A plecat azi-dimineaţă devreme, cu aparatul ăla de foto­
grafiat alb-negru, pe care i l-ai dat. Voia să facă nişte poze.
Am deschis ecranul plat din torpedo şi m-am logat.
- Ăsta nu-i un motiv ca să-nchidă locatorul. Sper că n-a
rămas în apropierea casei - un N o u ă care se plimbă singur prin
ghetou şi face fotografii -, închipuie-ţi aşa ceva!
Am ieşit în viteză din Tărâmul Piraţilor şi am suit rampa
ce dădea în 1-90.
- A b b y n-ar fi făcut o asemenea prostie, a spus Max.
Nici el nu părea însă prea convins. A b b y e cam impulsivă,
iar în ultima vreme mi se păruse melancolică.
- Să anunţăm poliţia? a întrebat el, după o clipă de gândire.
Pornirea ceasului 59

L-am privit tăios. Poliţiştii sunt Babalâci; restricţiile de


înălţime nule permit celor sub Doisprezece să fie admişi în rân­
dul lor, iar Adolescenţii sunt în general prea neciopliţi şi indis-
ciplinaţi. Nu avem pe nimeni printre ei ca să tragem ceva sfori.
- Aşteptăm până avem mai multe informaţii, am zis. A c u m
tine-ţi gura şi lasă-mă să lucrez. Mergem spre casă.
Majoritatea oamenilor îşi închipuie că înregistrările făcute
de camerele publice sunt o arhivă permanentă, universală, uşor
de consultat, a tot ce se întâmplă, filmat clar şi din toate un­
ghiurile. Treaba celor din profesiunea mea este să contribuie
la perpetuarea acestei iluzii. In realitate, reţelele sunt uimitor
de greu de cercetat. Există milioane de videocamere mobile
Ce rătăcesc prin toate zonele unei aglomerări urbane importante,
dar au un procentaj ridicat de defecţiuni şi date false, iar ima­
ginile înregistrate sunt neclare şi cu granulaţie mare; numai o
serie de reconstituiri algoritmice pline de imaginaţie pot face
unele imagini vizionabile. Există numeroase camere mai mari
legate la net, dar deseori sunt ascunse în labirinturi încâlcite
de aprobări şi protocoale. Mai există miliarde de senzori de
mişcare, receptori audio, detectori de locaţie şi monitoare de
date de trafic ce se adaugă acestui amestec, însă nu sunt bine
corelate. Într-o duminică dimineaţa, în doar câteva ore, un
kilometru pătrat din zona centrală a lui Billings generează su-
ficiente date cât să umpli toate computerele secolului X X , plus
toate bibliotecile din secolele anterioare. Căutarea devine un
adevărat iad.
D a r eu sunt tare la asta. Aveam într-un fişier înregistrări
cu A b b y suficiente ca să pot construi un copoi virtual de ca­
litate, după care am creat vreo duzină şi i-am lansat în toată
reţeaua. Curând au început să-mi sosească rezultatele. A b b y
ÓO BENJAMIN ROSENBAUM

a traversat strada în faţa casei noastre la 09:06 şi-a decuplat lo­


catorul; premeditat, mi-am imaginat, pentru că nu existau erori
de logare. La 09:22, s-a oprit să mănânce covrigei şi tăiţei ja­
ponezi la un magazin de delicatese de pe Avenue C, a făcut
nişte fotografii în parc până la 09:56. Acolo a vorbit cu o pe­
reche de Cincisprezece şi a primit ceva de la ei. Din cauza ima­
ginilor cu granulaţie foarte mare, n-am putut vedea ce anume,
dar am simţit cum mi se zbârleşte părul de pe ceafă.
De la 10:03, am pierdut-o; urcase cu un lift într-o bancă şi
dispăruse. In zona aceea din Billings există o reţea de pasarele
private şi un tramvai aerian care sunt slab monitorizate. Am
încercat o senzaţie de gol în stomac, era o modalitate grozavă
să scapi de urmăritori, dacă asta voiai.
Am cumpărat putere de prelucrare suplimentară pentru a
reuşi să rulez informaţiile mai repede, şi am căutat-o pe A b b y
la toate ieşirile pasarelelor şi la tramvai. N i m i c .
Max pătrunsese cu maşinuţa printre turlele şi aleile din Bil­
lings. Umbrele împestriţate şi cenuşii ale clădirilor din plastic
translucid, metal şi ceramică se unduiau deasupra noastră. Am
privit oamenii care treceau prin coridoarele din jur, de toate
vârstele, mărimile şi culorile. O bătrână se deplasa încet pe un
trotuar rulant, chiar deasupra noastră; cred că era o Nouăzeci,
ceea ce însemna că avea vreo sută douăzeci de ani sau chiar mai
mult. Păşea încet, în ritmul ei. Nu vezi aşa ceva în fiecare zi.
Am revenit la nişte înregistrări mai vechi pe care le aveam
de la o petrecere aniversară şi am extras o secvenţă în care Abby
păşea. Am alcătuit un profil ergodinamic şi l-am introdus în
copoii mei virtuali.
Bingo! La 10:42, A b b y părăsise tramvaiul aerian, deghizată.
Cu pantofi cu talpă înaltă, trenci, sâni, coapse şi umeri falşi -
Pornirea ceasului 61

se dădea drept o Paisprezece. Arăta ridicol, parcă ar fi fost cos-


tumată de Halloween. Consultase o bucăţică de hârtie pe care
0 scosese din buzunar.
Până la 10:54, ajunsese într-o zonă cu reputaţie proastă.
- Porneşte spre 30 cu Locust, i-am spus lui Max.
- Rahat! a făcut el. Nu chemăm poliţia?
- N - a m deocamdată nici o informaţie care să merite atenţia
poliţiei. Nici o dovadă că ar fi fost silită.
- Deci avem nevoie de altfel de sprijin, a zis el cu un aer
sumbru.
- D a . Am ridicat privirea de pe ecran. Poţi să faci rost?
- Cred că da.
A făcut câteva mudra cu o mână şi a început să vorbească:
- Salut, Dave, cum îţi mai merge? Ascultă, omule...
Mi-am văzut de ale mele.
Ultima imagine a lui A b b y fusese la ora 11:06. Era împinsă
către o uşă de un Cincisprezece gargantuesc. O ţinea de cot.
Datele biodinamice culese de la câteva camere medicale rătăcite
mi-au confirmat că avea pulsul ceva mai ridicat. Să transmit
datele poliţiei? Ar fi dovedit ele că A b b y era victima unei con­
strângeri? Dar de ce apelase la deghizarea aceea ciudată şi de
ce se furişase hoţeşte? Pornise în vreo aventură în suburbii?
Puteam să o băgăm în bucluc?
Oare A b b y cumpăra droguri?
- Parkhill cu 32, i-am spus lui Max.
Aveam degetele încremenite şi mă tot uitam la acea ultimă
imagine: A b b y şi gigantul care o împingea în beznă.
- Ne poţi întâlni la intersecţia dintre Parkhill şi strada 32?
spunea Max. La naiba, ştiu, omule - tocmai de-aia am nevoie
de tine.
62 BENJAMIN ROSENBAUM

Când am ajuns acolo, ne aşteptau cinci prieteni de-ai lui.


Patru erau clar de la sala de forţă pe care o frecventa. D o i erau
probabil N o u ă sau Zece (unul brunet, celălalt roşcat şi plin de
pistrui) şi aveau o musculatură mai impresionantă decât a lui
Max, cu capetele cocoţate ca nişte nucşoare pe corpurile cât
uşa. Ceilalţi doi erau Adolescenţi Pompaţi; pesemne Cincispre­
zece sau Şaisprezece. Feţele lor blonde de slavi contrastau cu
trupurile ce aminteau de canapele pentru patru persoane sau
de frigidere industriale: aveau degetele de mărimea braţelor
mele şi coapsele cât tot corpul meu. Nu puteam să-mi dau
seama cum o să-i băgăm în clădire.
Şi mai era un al cincilea: un Trei îmbunătăţit. O fată cu
braţe minuscule, care stătea niţel mai departe de ceilalţi. Era
limpede că se tem de de ea. Urmărea norii cu un ochi blând
şi căprui şi avea un zâmbet serafic. Celălalt ochi era cristalul
strălucitor al unui conector laser, iar pe scalpul ei cafeniu, prin­
tre şuviţele împletite se vedeau sclipind şi alte porturi şi intrări,
printre cărările dintre codiţe.
Max a oprit maşinuţa.
- Cine-i Trei? l-am întrebat.
S-a întors către mine. Părea agitat, de parcă se temea că o
să-mi bat joc de el.
- Sora mea, Caria.
- Cool, am zis imediat.
A coborât înainte să spun ceva şi mai ridicol, de exemplu:
„E frumos c-aţi rămas apropiaţi."
Am deschis portiera şi am îngheţat... Caria se apropia în
fugă de noi.
- Max! a ciripit ea şi 1-a cuprins în braţe, îngropându-şi faţa
în abdomenul lui.
Pornirea ceasului 63

- Ce mai faci, scumpo? a întrebat, îmbrăţişând-o.


Am aruncat o privire la afişajul din palmă. Era mort. La
fel si ecranul din maşinuţă. Puteam paria că în preajma Cariei
nu se putea înregistra nimic. Uneori puteai să-ţi dai seama unde
apareau Trei sau D o i îmbunătăţiţi în înregistrările făcute de
camerele publice, urmărind golurile, acele scurte pauze, care-i
urinau pretutindeni. Făcusem odată un documentar experi­
mental despre îmbunătăţirea celor sub Cinci folosind aseme-
nea înregistrări. L-am intitulat Ai grija ce-ţi doreşti; un soi de
urnare răutăcioasă peste ani la Pălăria pisicii.
- Ia-mă-n cârcă! a spus Caria şi Max i-a ridicat imediat
trupuşorul pe umeri.
- Caria, ea e Suze, a zis Max.
- Nu-mi place, a anunţat ea.
Faţa lui Max s-a crispat de spaimă, iar eu am simţit că-mi
sare inima din piept. Am strâns portiera atât de puternic, încât
unghiile mi-au intrat în cheder.
Caria a explodat în chicote de râs, după care a început
sa sughită.
- Glumeam! a spus printre icnete. Ce caraghioşi sunteţi voi!
Am încercat să zâmbesc. încet, M a x s-a răsucit către uşă.
Era o monstruozitate de oţel, dintre acelea cu sistem de secu­
riitate cu placă biodinamică. Asemenea sisteme se presupune
Ci nu sunt conectate la reţea, ceea ce le face aproape invulne-
rabile atacurilor cibernetice. Caria a fluturat din mână spre
ea şi s-a deschis. Cei patru musculoşi s-au bulucit înăuntru -
aibia aşteptau să ajungă la A b b y şi să se îndepărteze de Caria.
Noi trei i-am urmat, cu Caria pe umerii lui Max.
Scara era întunecoasă şi mucedă: mirosea a Adolescenţi, cu
toate glandele şi secreţiile lor, respingătoare şi acre. Aproape
64 BENJAMIN ROSENBAUM

toată lumina din pereţi era stinsă şi singura porţiune care mai
funcţiona în capul treptelor pâlpâia în verde şi roşu, astfel că
trupurile musculoşilor ce urcau apăreau şi dispăreau în acel
staccato stroboscopic.
Pistruiatul a ajuns primul în dreptul uşii din capul scărilor.
Când a întins mâna spre clanţă, am auzit un geamăt prelung,
urmat de o serie de icnete. Ca nişte mârâieli. Iar apoi, ceva
mai slab, un scâncet - un scâncet ascuţit ca de femeie - de parcă
cineva era torturat, în agonie.
Caria a început să plângă.
- Nu-mi place!
- Ce-ai păţit, scumpo? a întrebat-o Max, cu glas temător.
Ce-i dincolo de uşa asta?
- N - o întreba asta! m-am răstit la el. Distrage-i atenţia,
idiotule!
- Max, s-o fac să dispară? a întrebat Caria, printre hohote
de plâns. Să-i fac să se oprească?
- N u ! am exclamat eu şi Max în acelaşi timp.
- Max, am spus cât am putut de dulce, ce-ar fi să o iei pe
Caria şi să vă duceţi la maşinuţă şi să jucaţi ceva frumos?
- Dar poate c-ar trebui să..., a zis el, privindu-mă printre
genunchii mici şi tremurători ai Cariei.
- Acum! am zbierat şi am trecut pe lângă ei.
Pe sub uşă se auzeau gemete şi gâfâieli. Musculoşii s-au uitat
agitaţi la mine. Am auzit tropăitul tălpilor lui Max, care co-
bora treptele din spatele meu şi începuse să cânte „Picioruşe
de paing".
- Înăuntru! am şuierat printre dinţi.
Cei doi N o u ă supermusculoşi şi-au proptit umerii în uşă.
Aceasta s-a deformat şi a scârţâit, dar a rezistat. Dinăuntru s-a
Pornirea ceasului 65

auzit un ţipăt înfundat. Cei doi Adolescenţi Pompaţi s-au încor­


dat , proptindu-se în perete, şi-au îndoit genunchii şi s-au ghe­
muit cu umerii sub fundurile primilor.
- Gata... acum! a strigat cel mai solid dintre ei şi au împins
tuti patru în acelaşi timp.
Uşa s-a deschis brusc, iar musculoşii au căzut claie peste
gramadă înăuntru. Am ţâşnit peste trupurile lor, călcând pe fesa
unuia, pe umărul altuia, apoi pe alt umăr şi am ajuns în cameră.
De pe un covoraş care imita o piele de tigru, întinsă prin-
tre gunoaie, doi Cincisprezece uriaşi şi goi puşcă şi-au ridicat
privirile spre mine. Pielea băiatului era unsuroasă şi plină de
coşuri; părul lăţos îi cădea peste umeri şi muşchii. Femeia era
tintuită sub el, cu sânii imenşi atârnând de o parte şi de alta a
piptului mic şi genunchii încolăciţi în jurul coapselor lui. Intre
tufişurile încâlcite de păr pubian, o porţiune din penisul mas-
culului se vedea ca o punte purpurie şi umflată.
- Pfui! am strigat, iar ei au căzut s-au trântit înapoi şi au
tras blana de tigru deasupra. Unde-i Abby?
- Bună, Suze, a rostit A b b y sec de pe un fotoliu aflat în
stânga mea.
Purta o salopetă albă şi ţinea în mână un pix şi un carneţel.
- Ce dracu' faci aici? am ţipat.
- Te-aş putea întreba acelaşi lucru.
A arătat către mormanul de musculoşi care se ridicau în
picioare cu expresii mirate pe feţe.
- Abby, dar ai dispărut! am spus şi am început să-mi vân-
tur braţele ca o marionetă. Locator... zonă cu faimă proastă...
deghizata... ne-am speriat... pfua!
- Ai de gând să mă urmăreşti cu o armată ori de câte ori
o să-mi închid locatorul?
66 BENJAMIN ROSENBAUM

-Da!
A oftat şi a lăsat deoparte carneţelul şi pixul.
- Îmi pare sincer rău, le-a spus ea celor doi Cincisprezece,
oricum aproape terminasem. Vă deranjează dacă vorbim aici
câteva minute?
- D a , a bolborosit femeia.
- Haide, Abby, am intervenit. Nu se pot opri la jumătate.
Trebuie să... ştii şi tu, să termine ce... făceau. Până nu termină,
creierii nu le vor funcţiona corespunzător.
- Bine, a admis A b b y . In regulă, ă-ă-ă... mulţumesc.
Ajunşi pe scară, am zis:
- Nu te puteai mulţumi cu un canal porno?
- Nu-i acelaşi lucru. Acolo totul e studiat şi comercial. Voiam
să vorbesc cu ei înainte şi după. Trebuie să aflu... cum este.
- D e ce?
S-a oprit o clipă pe scară şi am imitat-o. Mormăind, mus­
culoşii au ieşit în stradă, iar noi am rămas singure în lumina
stroboscopică, verde şi roşie.
- Suze, vreau să pornesc ceasul.
M-am simţit ca şi cum mi-ar fi azvârlit o găleată de apă ca
gheaţa pe spinare.
- Ce vrei să faci?
- O să urmez tratamentele, a spus ea repede, de parcă s-ar
fi temut că o voi întrerupe. Tratamentele s-au îmbunătăţit în
ultimii ani; practic, nu există efecte secundare. Au făcut progrese
şi la sugari. Peste cinci ani, se pare că majoritatea pruncilor nu
vor mai suferi deloc efectele de retenţie, aşa că...
Mi-au dat lacrimile.
- Ce tot spui acolo? am strigat. De ce vorbeşti ca ei? De ce
spui că starea noastră trebuie vindecată?
Pornirea ceasului 67

Am izbit cu pumnul în perete şi m-a durut. M-am aşezat


pe o treaptă şi am izbucnit în plâns.
- Suze, a zis A b b y . S-a lăsat jos alături de mine şi mi-a pus
o mână pe umăr. Îmi place să fiu ca noi... dar vreau...
- Chestia aia? am strigat, împungând cu degetul spre uşa
de unde se auzeau din nou gemete. Asta vrei? Preferi aşa ceva
decât să ne ai pe noi?
- Vreau totul, Suze. Vreau toate etapele vieţii...
- O h , toate etapele idioate, concepute de un Dumnezeu
idiot, care ne-a mai dat şi moartea şi cancerul şi...
Ea m-a prins de umeri.
- Suze, ascultă-mă! Vreau să ştiu cum este ceea ce s-a pe-
trecut acolo sus. Poate n-o să-mi placă şi atunci n-o s-o fac.
Dar vreau să am copii, Suze.
- Copii? A b b y , ovulele tale au patruzeci de ani...
- întocmai. Ovulele mele au doar patruzeci de ani, iar ma­
joritatea sunt încă viabile. Cine ai vrea să aibă copii, Suze? Ba­
balâcii? Lumea porneşte din nou la drum şi eu...
- Lumii îi era bine! am zis şi m-am smuls de lângă ea. Lumii
chiar îi era bine!
Mucii şi lacrimile mi se scurgeau pe faţă, drept în gură, sărate
şi lipicioase. Mi-am şters faţa cu mâneca hainei de agent de
bursă, lăsând pe ea o urmă lucioasă şi îngălată ca de melc.
- Ne-a fost bine...
- Nu-i vorba despre noi...
- Uf, lasă prostiile! M-am ridicat brusc în picioare, prin-
zându-mă de balustradă, ca să-mi păstrez echilibrul. De parcă
o să trăieşti cu noi într-un galion cu tunuri de apă şi o să mai
mergi la petreceri aniversare! N - o să mai faci asta, Abby, nu te
amăgi! O să ajungi aşa! am gesticulat spre uşa de sus. Gelozie
68 BENJAMIN ROSENBAUM

sexuală şi compromisurile sexului, infidelitate, d o m i n a r e şi


exploatare reciprocă, divorţ şi cine ştie ce alte lucrurile
nebuneşti şi stupide...
- Suze..., a şoptit ea.
- Gata, nu vreau să mai aud nimic! am spus. Nu mai des-
chide subiectul! Dacă asta vrei, fă-o, dar atunci ne laşi în pace!
Clar? Nu mai eşti binevenită.
M-am întors şi am început să cobor treptele.
- Cară-te dracului!
Max mă aştepta la piciorul scării. Nu mi-a plăcut felul în
care se uita la mine. Am trecut pe lângă el.
Băieţii de la sala de forţă erau în maşinuţă şi înfulecau cu
poftă sendvişuri lungi de aproape un metru. Caria stătea pe
treptele din faţa clădirii şi vorbea cu o păpuşă din cârpe. A ri­
dicat ochii şi nestemata roşie a ochiului a sclipit spre mine -
pentru o clipă, mi-a părut la fel de orbitoare ca soarele privit
la amiază. D u p ă aceea şi-a îndreptat ochii spre cer.
- Ţie de ce anume ţi-e frică? m-a întrebat.
M-am rezemat de cadrul portierei şi n-am scos o v o r b ă .
O pală de vânt a suflat în lungul străzii, făcând ghemotoacele
de hârtie să danseze pe trotuar.
- Mie îmi este frică de vaci, a continuat ea. Iar Millie -
a ridicat păpuşa de cârpă - se teme de... ă-ă-ă... ă-ă-ă... ştii
chestia aia unde, dacă iei toţi banii pe care oamenii îi chel­
tuiesc şi felul în care se uită unii la alţii în ziua aia şi-i bagi în
cum va fi vremea şi dup-aia poţi să cânţi la pisici şi la altele?
De aia se teme ea.
Mi-am şters ochii cu mâneca.
- Tu poţi vedea viitorul, Caria?
A chicotit, după care a redevenit serioasă.
Pornirea ceasului 69

- Voi vă-nşelaţi rău în privinţa asta. E doar un joc inventat


de voi. Nu există nici un viitor.
- Iţi place să fii îmbunătăţită? am întrebat-o.
- Mie-mi place, dar lui Millie nu-i place. Pe ea o sperie, da'
ea-i prostuţă. Millie vrea să fim ca oamenii şi copacii şi să nu tre­
buiască să-ndreptăm lucrurile mereu. D a r atunci nu ne-am mai
putea juca cu balşoi-gemeinschaft-epistemă-mekhashvei-ibura.
- Am înţeles.
- Max o să iasă cu A b b y la patru mii cinci sute şaizeci şi
două de milisecunde după ce o să termin eu de vorbit şi co­
eziunea proiectată a grupului va creşte cu treizeci şi şase la
sută dacă nu vă certaţi acum, aşa că trebuie să pleci cu
maşinuţa eu o să-i aduc eu şi mi-ar plăcea să locuiesc cu voi
dar ştiu că vă bag în sperieţi dar nu-i nimic şi pot veni în
vizită de ziua lui Max?
- Da, i-am răspuns. Poţi veni în vizită şi la aniversarea mea.
- Serios? Pot veni? A sărit în sus şi m-a strâns în braţe, cu-
prinzându-mi talia şi apăsându-şi obrazul de pieptul meu. Pfiu,
nici n-am ştiut c-o să spui asta!
S-a îndepărtat de mine şi mi-a zâmbit, apoi a făcut semn
către maşinuţă.
- Bine, acum, pleacă repede! Pa!
Am urcat în maşină şi am pornit motorul. Caria mi-a făcut
semn cu mâna, ba chiar a ridicat braţul lui Millie şi 1-a flutu­
rat în direcţia mea. Uşa din spatele ei s-a deschis, am văzut pan­
toful lui Max şi am pornit.
D u p ă ce am ajuns la câteva sute de metri, ecranul a reve­
nit la viaţă şi cercelul meu a început să bâzâie nebuneşte. I-am
comunicat să-mi facă legătura cu Travis.
- A b b y n-a păţit nimic, i-am zis. E cu Max. V o r veni acasă.
70 BENJAMIN ROSENBAUM

- C o o l , a făcut el. Uff! Ce uşurare!


-Mda.
- T o m m y şi Shiri mi-au trimis un film cu casa. Arată superb.
Şi ţie-ţi place?
- D a , la nebunie.
Ajunsesem deja pe 1-90. Dincolo de turlele şi tramvaiele ae­
riene din Billings, am văzut casele de joacă din suburbii întinzân-
du-se în faţa mea: mori, castele, corăbii, domuri, păduri de basm
- C o o l , cred c-au semnat nişte acte sau aşa ceva.
- Poftim? Travis, trebuie să ne punem toţi de acord!
In timp ce am spus asta, mi-am dat seama că A b b y era sin­
gura care nu văzuse casa aceea. Am strâns mai tare volanul şi
am izbucnit în plâns.
- Ce-i? Ce-i? l-am auzit pe Travis.
- Travis! am scâncit. A b b y vrea să pornească ceasul!
- Ştiu, a mormăit el.
- C u m ? Ştiai?
- Mi-a zis azi-dimineaţă.
- Şi de ce n-ai spus nimic?
- M-a pus să-i promit.
- Travis!
- Speram c-o vei convinge tu să renunţe.
Am ales ieşirea spre Tărâmul Piraţilor, trecând cu viteză
printr-un tunel din plastic oranj, decorat cu schelete animate
ieşind din cuferele lui D a v y Jones
- N - o poţi face pe A b b y să se răzgândească.
- Dar trebuie s-o convingem, Suze, trebuie! Haide, nu se
poate să ne-ndepărtăm unii de alţii chiar aşa. Katrina şi Ogbu..
începuse iarăşi să chiţăie ascuţit ca un şoarece prins în cursă
şi, brusc, m-a cuprins greaţa.
Pornirea ceasului 71

- Ţine-ţi gura şi nu te mai văicări! am strigat la el. Ori se


răzgândeşte, ori nu, dar e clar că n-o va face, aşa că va trebui
să te obişnuieşti cu ideea.
Travis a rămas mut. I-am comunicat cercelului să întrerupă
legătura şi să blocheze toate apelurile.
Am oprit în dreptul galionului şi am coborât. In torpedo
am găsit o batistă cu care mi-am şters faţa cu atenţie. Costumul
meu, articol de calitate deosebită, înghiţise şi digerase deja toţi
mucii cu care îl mânjisem - pesemne că proteinele aveau să-i
facă bine. Mi-am verificat faţa într-o oglindă; nu voiam ca
Doamna Agent Imobiliar să mă vadă cu faţa buhăită de plâns.
Din câte îi ştiam pe Shiri şi Tommy, erau tot înăuntru şi în vreun
ring pentru patine cu rotile sau vreo încăpere pentru rodeo.
Furgoneta demodată - o maşină cu adevărat clasică, poate
chiar funcţionând pe benzină - a Doamnei Agent Imobiliar
era parcată lângă casă. M-am apropiat de ea. Portiera glisantă
laterală era deschisă. M-am uitat înăuntru.
Acolo, citind o carte, se afla un N o u ă . Era o fată gătită ca
un copil: codiţe scurte, agrafe, tricou cu căluţ, şosete cu mo­
tocei ţipători. împreună cu aspectul Mămos, se potrivea de mi­
nune, chiar dacă mi se părea puţin bolnavă chestia. Jocul acesta
de-a „Hai să ne prefacem" mi se pare din cale afară de depri­
mant şi jalnic, dar fiecare cu ciudăţeniile lui.
- Salut, am rostit.
Ea a ridicat privirea.
- Ă-ă-ă... salut.
- Locuieşti prin apropiere?
A strâmbat uşor din nas.
- M a m e i nu-i... ă-ă-ă... place să vorbesc despre asta cu
străinii.
72 BENJAMIN ROSENBAUM

Am dat ochii peste cap.


- Ce-ar fi să nu mai joci rolul de fetiţă cuminte? Am pus
o întrebare simplă.
Fetiţa m-a fulgerat cu privirea.
- N-ar trebui să faci atâtea supoziţii despre oameni, a zis
ea şi a ridicat ostentativ cartea în dreptul ochilor.
Am auzit ţăcănitul pantofilor D o a m n e i pe alee. Am simţit
o mâncărime în creştetul capului. U n e l e lucruri nu erau toc­
mai curate în povestea asta.
- Ah, salut! a zis D o a m n a cu un aer vesel, puţin stângaci.
Văd că ai cunoscut-o pe fiica mea.
- Este realmente fiica ta, sau voi d o u ă nu vă mai puteţi ieşi
din roluri?
D o a m n a şi-a încrucişat braţele peste piept şi m-a fixat cu
ochii ei verzi.
- Corintha a contractat sindromul de inhibiţie a dezvoltării
sistemului de comunicare când avea doi ani. A început trata­
mentul în urmă cu şapte ani.
Mi-am dat seama că rămăsesem cu gura căscată.
- Este un D o i care a pornit cronometrul? A trăit douăzeci
şi cinci de ani ca un copil de doi ani neînbunătăţit?
Doamna s-a aplecat pe lângă mine spre interiorul furgonetei.
- Scumpo, te simţi bine acolo?
- Grozav, a răspuns Corintha dindărătul cărţii. Cu excepţia
ocazionalilor ignoranţi care-şi dau cu presupusul.
- Corintha, nu fi obraznică, te r o g , i-a spus D o a m n a .
- Scuze, a zis copila.
D o a m n a s-a întors către mine. C r e d că aveam ochii cât
cepele. Ea a pufnit în râs.
- Să ştii că ţi-am vizionat documentarele.
Pornirea ceasului 73

- Serios?
- D a . S-a rezemat de furgonetă. Tehnic vorbind, sunt bine
facute şi eu consider că o mare parte din ceea ce ai realizat
este foarte convingător. Cel cu golurile din înregistrări... m-a
făcut să înţeleg realmente cum este viaţa pentru copiii conec­
taţi la Internet.
O modalitate greşită şi anapoda de a exprima situaţia, dar
m-am mulţumit să spun:
- Ă-ă-ă... mulţumesc.
- Pe de altă parte, cred că eşti foarte nedreaptă faţă de cei
care nu şi-au îmbunătăţit copiii. Cine-ţi vede filmele îşi închi­
puie că toţi părinţii care n-au apelat la Inbunătăţire au cedat
înaintea stării de Epuizare Parentală şi şi-au trimis copiii la
grădiniţele-internat guvernamentale, vizitându-i doar de
Crăciun. Ori că au dus o existenţă barbară, incestuoasă şi plină
de abuzuri. A aruncat o privire spre fiica ei. De când s-a născut,
Corintha mi-a bucurat existenţa în fiecare zi...
- Haide, zău, mamă, a făcut fetiţa dinapoia cărţii.
- ...dar n-am vrut să-i împiedic în nici un fel dezvolta­
rea. Am socotit că îmbunătăţirea nu era soluţia. Cel puţin
pentru ea.
- Şi ai considerat că ai dreptul să decizi, am zis eu.
- întocmai, a spus ea şi a întărit cu o mişcare viguroasă din
cap. Am socotit că am obligaţia de a decide.
Suze cea pe care o cunosc toţi ar fi dat un răspuns foarte
tăios la asta. Dar nu şi acum. Am urmărit-o pe Corintha trăgând
cu ochiul din spatele cărţii.
O vreme, nimeni nu a spus nimic. Corintha a revenit la
lectură.
- Prietenii mei mai sunt înăuntru? am întrebat.
74 BENJAMIN ROSENBAU

- D a , mi-a răspuns Doamna. Vor să cumpere casa. Cre


că-i foarte potrivită pentru şase persoane şi...
- Cinci, am zis cu glas răguşit. Cred că v o m fi doar cini.
- Aha, a spus D o a m n a Şocată.Îmi... pare rău să aflu asta.
Corintha şi-a lăsat cartea deoparte.
- C u m aşa?
Eu şi D o a m n a am privit-o.
- Şi asta-i o întrebare obraznică? s-a mirat ea.
- Este cam indiscretă, scumpo, a spus Doamna.
- Ă-ă-ă..., am început eu şi m-am uitat apoi la Corintha.
Cineva dintre noi vrea... vrea să pornească ceasul. Să reînceap
procesul convenţional de îmbătrânire biologică.
- Şi? a întrebat Corintha.
- Scumpo, a zis Doamna. Uneori, dacă oamenii... se
schimbă, nu vor să mai trăiască împreună.
- Asta-i o prostie, a spus Corintha. Dacă nici măcar nu v-aţi
certat... Dacă nu-i decât dorinţa cuiva de a creşte... Eu nu voi
renunţa niciodată la prietenii mei pentru aşa ceva.
- Corintha!
- De ce n-o laşi să vorbească? Eu încerc să-ţi respect ideile
arhaice legate de relaţia părinte-copil, dar văd că nu m-ajuţi defel.
D o a m n a şi-a dres glasul.
- Îmi cer scuze, a spus ea după o clipă de tăcere.
Am aruncat o privire către catargul principal şi tunurile
galionului nostru. Către peluza elegantă. Locul avea de toate.
Trambuline şi piscine, frânghii în care să te legeni şi tot soiul de
de jocuri. Îmi puteam imagina ce petreceri aniversare aveam
să ţinem acolo, cu cântece, torturi, cadouri şi jocuri, cu toţi 1
invitaţii udându-se, cu arme cu spumă şi animale artificiale, I
din diverse specii nebuneşti. Puteam angaja clovni şi acrobaţi,
Pornirea ceasului 75

povestitori şi magicieni. Noaptea puteam dormi în hamacuri


pe punţi sau înveliţi în pături pe peluză, sub stele, sau toţi
grămadă, în spaţiul foarte generos de la pupa.
Dar nu reuşeam s-o văd pe A b b y acolo. Nu puteam să văd
o A b b y care creştea în înălţime, căreia îi înmugureau sânii,
care dorea să facă sex cu maimuţe uriaşe, masculi sau femele,
sau şi cu unii şi cu alţii. Care să dorească intimitate, să vrea
să-şi aducă alţi prieteni al căror ceas pornise, pentru a şuşoti
şi hohoti cu ei despre menstruaţie sau despre ritualuri de împe­
rechere. A b b y cu un partener. A b b y cu copii.
- In apropiere de Rimrock Road, a rostit încet Doamna,
există un conac vechi. Nu-i chiar la fel de luxos sau de... tema­
tic ca acesta, dar clădirea principală a fost amenajată ca un cen­
tru de recreere pentru grupuri. Mai există şi două anexe care
permit un anumit grad de intimitate şi... stiluri diferite de viaţă.
M-am ridicat în picioare. Mi-am scuturat pantalonii. A p o i
mi-am vârât mâinile în buzunare.
- Vreau să-1 vedem şi pe acela, am spus.

- pentru Jeff şi Terri


A TREIA TABĂRĂ

DAVID MOLES

Traducere din limba engleză


SILVIU G E N E S C U
Aflat la început, DAVID MOLES a reuşit să-şi vadă povestirile pu­
blicate în Asimov's Science Fiction, Polyphony 2, Strange Horizons şi al­
tele. In textul de faţă dezvăluie un melanj de intrigă, spionaj şi conflicte
culturale pe o planetă îndepărtată şi cu probleme, o încâlceală de eve­
nimente în care ajută foarte mult să ştii care sunt toţi protagoniştii.

Era mai aproape de zori decât de miezul nopţii, când Cicero


împinse la o parte perdeaua scurtă, de pânză, a barului. Aduse
cu el o rafală de vânt şi ploaie, vântul căldicel, iar ploaia cu
gustul ei vegetal, de iaz stătut.
In faţa tejghelei de placaj erau trei scaune cu picior, iar cel
din mijloc era ocupat. Cicero îl alese pe cel din stânga şi se
lăsă greoi pe el.
- Pe unde-ai umblat? îl întrebă bărbatul de pe scaunul din
mijloc. Limba în care se exprimase nu avea mai mult de cinci­
zeci de vorbitori în toată lumea.
Nu-1 luă în seamă. Barmanul îi aşeză dinainte o cupă de
lemn şi-i turnă trei degete dintr-o tărie tulbure. In timp ce li­
coarea se limpezea, barmanul aşeză un bol de supă lângă cupă.
80 DAVID M O L E S

Cicero îşi afundă mâna în mantaua de ploaie, murdară de alge,


şi împinse pe tejghea câteva monede de zinc.
Celălalt bărbat oftă. Cicero se întinse dincolo de el, apucă
o sticlă cu sos picant şi turnă o porţie generoasă în bolul
cu supă.
- Am avut o recepţie la facultate, zise. N - a m putut scăpa.
Amestecă supa cu lingura lungă. Nu puteai alege altă noapte
decât prima din anotimpul furtunilor? Toarnă de rupe. Sorbi
cu zgomot din lingura scurtă şi adăugă o înghiţitură lacomă
din cupă.
- Fir-ar a naibii, Cicero...
- C e , nu ştii de glumă?
Ţinu în echilibru, cu lingura lungă, o chiftea de peşte şi o
examina cu o privire critică înainte de a o băga în gură.
- Am fost urmărit, adăugă el, cu gura plină. Nu mi-a fos1
uşor să-i pierd pe drum.
- Negustori? întrebă celălalt, încruntându-se.
-Poftim?
Cicero înghiţi şi puse lingura jos.
- Bineînţeles că n-au fost negustorii. Chiar crezi că ar fo-
losi oameni? Poate drone sau mai ştiu eu ce.
- Ai dreptate, zise celălalt, calmându-se.
- Ce-i cu tine? Că au fost Specialii sau Imperiul Secret, nu
mai contează, i-am lăsat în urmă înainte să fi ieşit din Cartier.
Strict local.
Marius oftă şi bătu darabana în tejghea ca să atragă atenţia
barmanului. Acum era rândul lui Cicero să aştepte nerăbdător,
în timp ce barmanul lăsă pe tejghea un alt bol şi reumplu am-
bele cupe. In cele din urmă, Cicero dădu din umeri şi reveni
la supă.
A treia tabăra 81

- A fost o recepţie, binevoi el să explice, înfulecând o altă


porţie de peşte. La Cancelarie. Pentru proaspătul profesor
Semard de Optică Inaplicabilă. Am avut o mică discuţie cu el
despre eterul luminescent.
- Asta-i minunat. Tu trebuia să predai economie politică,
nu fizică.
- Predau ce naiba-mi place mie, spuse Cicero, pe un ton blând.
Rămase un moment tăcut, sorbind din licoare. D u p ă o
vreme, ridică privirile.
- Că tot veni vorba de negustori, începu el. Au fost astăzi
pe la Universitate. D o i dintre ei, adulmecând prin apropierea
bibliotecii.
- Ce căutau?
- Habar n-am, dar nu-mi place. Nici măcar nu purtau haine
locale. Nu ştiu ce-au crezut bibliotecarii că erau.
- Ascultă, Cicero, Galen se tot gândeşte să plece acasă.
- Şi să lase Salomé negustorilor? Vino cu altceva.
- Vorbesc serios. In Organizaţie este un consens că ar fi
lucrul cel mai înţelept.
Cicero lăsă cupa jos.
- Mi se rupe mie de consens.
Aşteptă ca Marius să mai spună ceva, iar când văzu că nu
scoate nici un cuvânt vorbi el:
- Ce-ai de gând să faci?
Marius oftă.
- Nu ştiu. Cred c-o să aştept până se vor hotărî.
Cicero privea în jos, jucându-se cu cupa. Rămaseră amân­
doi tăcuţi o vreme.
- Marius, dacă ne întoarcem, o să ne pară rău că am lăsat
în urmă pe cineva?
82 DAVID M O L E S

- O mulţime de oameni. întreaga mişcare a muncitorilor,


pentru început.
Privi spre Cicero şi-i văzu expresia de pe faţă.
- O h , zise el. Clătină din cap. N u , nu la aşa ceva mă refe­
ream.
Cicero oftă.
- Eşti cam cu spatele în corzi, nu? întrebă Marius.
- Cred că da, răspunse Cicero.

Prinse primul tren cu direcţia est pentru a se întoarce în Car-


tierul Universităţii. Vagoanele erau aproape pustii; singurii pa
sageri din vagonul lui Cicero erau doi funcţionari orăşeneşti
din schimbul doi, letargici, strecurându-se înapoi la familiile
lor din suburbii, după ce-şi băuseră leafa pe o săptămână.
Dintr-odată, se simţi foarte singur. N-ar fi trebuit să fie sin-
gur. Undeva, sus, erau cele două nave ale Comunităţii Orga-
nizaţiei, Echitate şi Solidaritate: la bordul lor se aflau analişti şi
computere, reţeaua Q T , care-i lega de birourile Organizaţiei din
Urizen şi Zoa, iar prin intermediul lor de restul coloniei şi de
întreaga Comunitate. Una dintre facţiunile mici, însă active din
cadrul Comunităţii, îşi pusese chiar acum ochii pe lumea aceasta,
pe continent, pe oraş, poate chiar şi pe Cicero însuşi.
Trecu de cartierele de barăci de lângă docuri şi de scheletele
macaralelor acoperite de rugină de la marginea apei şi se înscrise
pe Podul Vechii Republici, lung şi cu deschidere mare. Pentru
o clipă, norii se împrăştiară; pe partea stângă se întindea gol
cu apa verde-cenuşie, înspumată, cu verdele-închis al mării din­
spre larg, iar la dreapta se afla Basia, strălucitoare şi mizerabilă,
A treia tabara 83

cu frunzişul tropical învăluind totul, de la casele de lemn ale


săracilor, până la turnurile de oţel aurit ale Oraşului.
In Basia trăiau un milion de oameni. Alţi o sută de milioane
erau împrăştiaţi prin Salome. Lucrând, dormind, rugându-se.
Furând. Omorându-se unii pe alţii, cu cuţite, gloanţe, condiţii
proaste de igienă şi politică fiscală agresivă. Făcând dragoste.
- Futu-i, spuse Cicero cu glas tare, făcându-1 pe unul din­
tre funcţionarii adormiţi să pufnească şi să-i arunce o privire.
Se întreba cine dintre cercetători, experţi şi pretinşi savanţi
înţelegea cu adevărat ce făceau. Bănuia că foarte puţini. Le cădea
foarte bine să vorbească despre greutatea istoriei, despre com­
plexitatea tot mai mare şi de consecinţele pe termen lung, des­
pre schimbările graduale, făcute la vremea potrivită, când nu
se confruntaseră niciodată cu oamenii a căror viaţă era dată
peste cap prin deciziile lor, nu-i văzuseră la faţă şi nu-i privi­
seră drept în ochi.
Le era foarte la îndemână să sugereze ca Organizaţia să aban­
doneze Salome în mâna negustorilor.
Să-i sugereze s-o abandoneze pe Thalia.
Trenul ajunse la capătul podului şi începu urcuşul îndelung
printre dealurile înverzite de pe partea cealaltă a golfului, iar
ploaia se porni din nou.
Cicero inspiră dintr-odată adânc şi expiră încet.
- Futu-i, zise el din nou. Eu rămân.

Aşteptă în umbra porţii zăvorâte a Colegiului Palmer, până


când supraveghetorul universităţii străbătu cărarea, oprindu-se
la fiecare câţiva paşi pentru a răscoli cu bastonul lung printre
84 DAVID M O L E S

lujerii bambuşilor căţărători, care năpădiseră zidurile roşii ale


colegiului Graces, străvechiul rival al Universităţii Palmer. Zi­
durile rezistaseră la vremea lor focului, revoltelor şi războiului,
însă după o generaţie de pace nu mai fuseseră încercate de alte
violenţe, în afară de încleştarea anuală cu Palmer. Iar acum,
că Graces devenise un colegiu pentru fete, nu mai era nici
măcar asta; singurele provocări aruncate de studenţii din anii
terminali de la Palmer se desfăşurau la scară pur individuală.
C â n d supraveghetorul dispăru din câmpul său vizual,
Cicero se uită în sus şi-n jos pe cărare, îşi trase gluga şi mâ­
necile şi se avântă în vegetaţia umedă. Aşa cum descoperiseră
generaţii întregi de studenţi chiulangii - iar supraveghetorii
o ştiau prea bine - bambusul era suficient de tare încât să
suporte căţăratul unei persoane, iar frunzele destul de dese
ca să ascundă pe oricine.
Cinci ani petrecuţi în mediul cu gravitaţie scăzută de pe
Salome nu-i ajutaseră cu nimic musculatura, însă ajunse ime-
diat sus, apoi o luă pe acoperişul de ţiglă până la Casa Labriola,
unde coborî la balconul dinspre curte de la etajul al treilea.
Îşi dădu taşca jos, se opri o clipă să-şi aranjeze hainele şi să
dea jos frunzele ude prinse în păr şi bătu la prima uşă care-i
ieşi în cale.
D u p ă o vreme, o slujnică adormită veni să-i deschidă.
- B u n ă dimineaţa, Leah. D o m n i ş o a r a T o u r a y primeşte
vizitatori astăzi? |
Servitoarea îşi clătină capul în sus şi-n jos.
- Pe dumneavoastră vă va primi, sunt convinsă, glăsui ea.
A stat trează toată noaptea, cu cărţile ei. Ar fi un act de mi­
lostenie, domnule, dacă aţi putea-o convinge să-şi închidă ochii
măcar un minut înainte de a intra în capelă.
A treia tabără 85

- Am să văd ce pot face.


Studenta-vedetă de la Graces era, de fapt, scufundată în
cărţile ei până peste cap. Masa peste care era aplecată Thalia
Xanthe Touray-Laurion era ticsită de cărţi, câte patru-cinci una
peste alta, iar acolo unde nu se aflau cărţi, erau împrăştiate hâr­
tii. Când pătrunse în încăpere, ea-şi împinse scaunul înapoi
şi-şi dădu la o parte părul de pe ochi.
- Cicero! exclamă ea. Cât e ceasul?
- E joi, răspunse el sărutând-o. Ziua a şaizeci şi opta din
vară, deşi se pare că sezonul furtunilor a venit mai devreme.
Deschise taşca şi scoase la iveală un mic pachet învelit
în hârtie.
- Pentru tine, spuse, aşezându-1 pe masă. D o a r cremă de
fructe. Mă tem că greva de la docuri ne-a lăsat fără ciocolată.
Ea-i aruncă o privire semnificativă, iar el îşi reformulă
răspunsul.
- E ora şase.
- O r a şase, zise ea, revenind cu privirea asupra cărţilor şi
hârtiilor ei. Am nevoie de o pauză.
Se ridică şi se întinse.
- Ştiai că numerele reale nu pot fi numărate? făcu ea,
răsucindu-se brusc.
Cicero îşi încreţi fruntea.
- Nu ştiam. Sau ştiam?
Găsi cafetiera şi o răsturnă deasupra unui coş de hârtii ca
să-i golească filtrul.
- La asta ai lucrat toată noaptea?
- Da, recunoscu, dar e adevărat şi pot dovedi asta!
Cicero umplu cafetiera din ulciorul de lângă pat şi o puse
pe arzător.
86 DAVID M O L E S

- Şi ce-i cu lucrarea aia de statistică pentru Boite? zise, încer­


când să aprindă gazul.
- O h , aia... făcu Thalia, răscolind printre cărţi şi hârtii şi
scoţând la iveală un carnet de eseuri, galben ca un canar. Le-am
făcut. Ieri, la amiază.
Înşfacă un pateu.
- D o a m n e , ce foame mi-e.
Gazul se aprinse. Cicero se întoarse de la arzător şi luă car­
netul. Cuantificarea explicită a efectelor subiective de dinaintea
distribuţiilor: o alternativă la estimarea duratei maxime. Scrisul
Thaliei era auster, trădând o mulţime de lecţii de caligrafie,
dar şi evidenta ei nerăbdare.
- E foarte bun eseul, zise, întorcând paginile. Deşi e mult
prea avansat pentru Boite.
Şi nu doar pentru Boite, se gândi. Avusese de-a face cu ceva
asemănător pe vremuri, în Ahania, la Istoria Matematicii, dar,
de fapt, era mult prea avansat şi pentru el. Răsfoi paginile până
la final.
- Bineînţeles că numerele reale nu sunt cuantificabile, rosti
el absent, în timp ce citea, deşi proiectul de peste noapte al
Thaliei nu avea de-a face cu eseul. Pentru orice secvenţă cuan­
tificabilă a lor, poţi construi o serie de intervale stabilite, care
converg spre un număr absent din secvenţă.
Mai întoarse câteva pagini şi, când îşi ridică privirea, o văzu
pe Thalia holbându-se la el.
- Cicero, am petrecut întreaga noapte dovedind exact asta
şi nu cred că a mai făcut cineva aşa ceva. Eşti profesor de eco­
nomie. De unde ţi-a venit asta?
- Habar n-am, dădu el din umeri. Probabil că am citit-o
pe undeva. Mănâncă-ţi pateul, se sleieşte.
A treia tabără 87

Se servi şi el cu unul.
- Vorbesc serios, continuă Thalia. Eşti foarte inteligent şi
te iubesc mult, dar nu eşti un geniu,
- E-n ordine, tu eşti geniul, şi o sărută. Ştiai că noul pro­
fesor Semard afirmă că viteza luminii în vid este constantă,
indiferent de viteza relativă a sursei şi observatorului?
- D a , i-am citit lucrarea. Am vrut să-i scriu despre asta;
distanţa şi timpul ar trebui să varieze în funcţie de deplasa­
rea observatorului, ca să poată funcţiona aşa. Nu mai încerca
să mă distragi.
Cicero scoase un oftat. Nu pe Thalia încerca s-o distragă,
ci chiar pe el. Se uită prin încăpere după un loc unde să se aşeze
şi, în cele din urmă, luă loc la marginea patului. Aşternutul i
se părea în acel moment extrem de tentant, deşi era după mo­
delul auster şi virtuos preferat de aristocraţii din Travalle şi
Thyatira - un strat subţire de bumbac întins peste suprafaţa
tare de lemn.
Ar fi vrut să ia mâna Thaliei şi s-o tragă la el, să se ghemu-
iască lângă ea, cu păturile trase până peste cap, să adoarmă acolo
întru veşnicie, ca îndrăgostiţii fermecaţi din basme, fără să le mai
pese de profesori şi colegii, revoluţionari şi neguţători aventu­
rieri. Nici de navele aflate pe orbită, invizibile şi ameninţătoare.
Se mulţumi să spună:
- Thalia, dacă va trebui să plec, mă însoţeşti?
- U n d e să pleci? In insule? In Port-St.-Paul?
Port-St.-Paul era capitala uneia dintre coloniile insulare Tra­
valle şi se presupunea că de acolo era Cicero. Şase mii de ki­
lometri de ocean furtunos despărţeau insula de Basia, suficient
ca Universităţii să-i fie imposibil să verifice documentele fal­
sificate, destul cât să acopere orice nepotriviri din povestea lui.
88 DAVID M O L E S

Petrecuse cei trei ani subiectivi ai călătoriei de pe Z o a cu


o febră uşoară, constantă, pe când nanomaşinile medicale îl
modelau, transformându-1 într-un insular R o k a , de la A D N ,
grupă de sânge, culoarea pielii, la conturul pomeţilor şi tex­
tura părului. Chipul pe care-1 văzuse în oglindă îi mai semăna
destul de bine, iar acum se obişnuise cu diferenţele: nasul mai
turtit, părul mai degrabă creţ decât buclat, pielea nu mai era
bleumarin, ci de un castaniu nuanţat, care putea dezvălui
paloarea sau roşeaţa. T o t u l fusese făcut în aşa fel încât pe
Travallese n-ar fi părut străin, ci mai degrabă exotic. Dar exis­
tau destule elemente ca să-1 transforme pe Cicero într-un obiect
al curiozităţii celor din jur şi, ocazional, ţintă a abuzurilor,
însă aproape că nici nu-i păsa de asta.
N u , îl îngrijora ce s-ar întâmpla de ar fi descoperită relaţia
lui cu Thalia. Nu era vorba doar de un scandal, în unele cer­
curi era o ofensă pedepsită prin linşaj.
Scutură din cap.
- Nu contează.
Hotărârea lui se clătinase pentru o clipă, însă luase deja de­
cizia cu mult timp în urmă. Dacă ar mai fi ajuns vreodată în
lumea unde se născuse, asta n-ar mai fi însemnat că se întor­
sese la casa pe care o părăsise. Familia lui, prietenii din
copilărie - în afară de cei puţini plecaţi în călătorii asemă­
nătoare -, cu toţii îşi duseseră viaţa şi muriseră în timp ce el
navigase printre stele, iar şansele de a-i mai vedea pe cei câţiva
plecaţi în expediţii erau extrem de mici. Fusese alegerea făcută
de el; pentru Thalia şi ai ei, deşi încă nu-i întâlnise. Nu-i putea
cere să facă aceeaşi alegere pentru el.
Thalia veni şi se aşeză lângă el.
A treia tabârâ 89

- C â n d termin facultatea, te iau cu mine pe Thyatina. Îl


v o m face pe tata să ne asigure locuri permanente în Scetis
Imperial.
Cicero zâmbi.
- Şi ce va spune maică-ta?
- Se va face lividă, dar n-ar fi ceva nou. Tata se va ataşa
de tine.
Atunci îi luă mâna şi o trase spre el.
- V o m schimba lumea, murmură ea, ai să vezi.

Când Thalia plecă la capelă, Cicero părăsi Colegiul Graces


în acelaşi m o d în care pătrunsese acolo. Participă şi el la slujba
de la capelă, însă la Palmer. Îşi ţinu orele şi fu ori prea îngăduitor
cu studenţii care veniseră la el, ori prea sever, ori amândouă.
Redacta o scrisoare necruţătoare, destinată editorului celui mai
important ziar financiar din oraş, şi una mult mai conciliantă,
pentru principala revistă economică din Thyatira.
Se duse chiar şi la biblioteca centrală şi petrecu o vreme în
Rotonda de Lectură, ascultând cum cădea ploaia pe acoperişul
plumbuit, clănţănitul lifturilor mecanice şi şuieratul pneuma­
tic al tuburilor de comandă. Avea doar o idee vagă despre cum
ar trebui să trateze cu negustorii, însă afacerile lor cu Univer­
sitatea fie că se încheiaseră, fie că erau ocupaţi în altă parte,
pentru că nu se mai arătă nici unul dintre ei.
Cicero plecă încărcat de frustrări, dar şi uşurat, într-o oa­
recare măsură; n-avea nici o idee despre ce-ar fi trebuit să le
spună. Se întoarse în apartamentul lui, apoi rămase cufun­
dat în contemplaţie pentru un timp, privind cum apa ploii
90 DAVID M O L E S

se strecura printre crăpăturile dintre geamuri şi ramele fe


restrei, prost îmbinate.
„Ce-am de gând să fac?" se întrebă.

N a v a lui Cicero, Echitate, fusese ce-a de-a doua care ajun-


sese la Salome, venind dinspre Comunitate. Solidaritate sosise
prima, pregătind terenul pentru misiune, adunând, înregistrând
şi transmiţând informaţii în cel mai deplin secret, pentru ca
Organizaţia să poată pune la cale cel mai bun plan de a readuce
colonia pierdută înapoi în sânul civilizaţiei umane. Echitate, ur­
mând cealaltă navă la o distanţă de douăzeci de ani, îi adusese
pe adevăraţii misionari: specialişti precum Cicero, antrenaţi să
se mişte în societatea de pe Salome precum peştii în apă.
Echitate petrecuse în sistemul Jokanaan mai puţin de doi
ani, când staţiile de observare ale misiunii depistaseră nava ne­
gustorilor, aflată la jumătate de an-lumină distanţă, decelerând
în spaţiul necunoscut. Din arhivele Erei de A u r şi puţinele
şoapte ale comunicaţiilor radio, Comunitatea ştia că omeni­
rea se răspândise, cândva, mult mai departe de spaţiul pe care-1
explorase ea; precum oricare altă misiune a Organizaţiei, cea
de pe Salome ştia că existau şanse să întâlnească adversari veniţi
din altă parte, însă nu se prea aşteptaseră la aşa ceva. Iar dacă
tot se întâmpla asta, presupuseră că va fi o civilizaţie diferită
de Comunitate.
Avură nevoie de ceva timp până să se acomodeze cu adevărul.
In vreme ce Cicero se adâncea tot mai mult în civilizaţia sa adop­
tivă, neacordându-i navei aflate pe drum mai multă importanţă
decât dacă s-ar fi aflat de partea cealaltă a Comunităţii, lingviştii
A treia tabără 91

Organizaţiei schimbau informaţii despre limbile moarte cu


nou-veniţii, încercând să priceapă frazele paradoxale pre­
cum proprietate intelectuala sau drepturi de exploatare. N a v a
nou-veniţilor avea un nume fără noimă, Cerere elastică; orga­
nizaţia pe care o reprezenta părea să fie ceva intitulat Margi­
nal, societate comercială. Pentru întreaga lor civilizaţie foloseau
noţiunea de asociaţie, care semăna bine cu comunitate, însă im­
plica diferenţe tulburătoare de nuanţă.
Chiar şi atunci când ciudata obsesie pentru comerţ a nou-ve­
niţilor le adusese porecla de negustori, iar unii dintre omologii
lui Cicero din Comunitate - experţi în economia dezvoltării -
începuseră să-şi manifeste îngrijorările, nici birourile Organizaţiei,
nici misiunea de pe Salomé nu luaseră aceste nelinişti foarte în
serios. Pur şi simplu, nu părea posibil ca principiile care se apli­
cau planetelor izolate, scufundate în sărăcie, precum Salomé, cu
companii pe acţiuni şi imperiile coloniale bazate pe motorul cu
aburi, să se aplice şi unei civilizaţii interstelare.
Apoi misiunea comercială a Marginalilor aterizase la Basia,
capitala celui mai mare dintre aceste imperii, şi-şi anunţase pre­
zenţa statului Travallese.
Iar Organizaţia - şi misiunea de pe Salomé în special - tre-
buiră deodată să ia foarte în serios aceste îngrijorări.

Pentru Cicero salvarea oamenilor de pe Salomé de ei înşişi


însemna şi că Organizaţia îi va salva de negustori. Abandona­
rea unei întregi planete, pentru a fi înghiţită de o civilizaţie
atât de disfuncţională, care propaga ideea de proprietate prin
spaţiul interstelar, nu era ceva demn de luat în considerare.
92 DAVID M O L E S

Lui Cicero nu-i trecuse niciodată prin cap că Organizaţia


ar putea decide că problema era, pur şi simplu, prea complexă
pentru a putea fi gestionată.
Iar dacă era prea complicată pentru Organizaţie, se întreba
unde-1 aducea asta. „Ce-aş putea face eu singur?"
Ridică blocnotesul cu eseul Thaliei şi răsfoi încet paginile,
nu atât să-1 înţeleagă, cât să urmărească forma cuvintelor.
Cu misiunea Organizaţiei anulată, Thalia şi restul oame
nilor de pe Salome rămâneau lipsiţi de şanse. Cicero simţea
că trebuia să facă el ceva, nu mai era nimeni altcineva.
O bătaie în uşă îi întrerupse gândurile. Ciocănitul se repetă
apoi, cum stătea neclintit, auzi un zornăit de chei.
Se ridică să răspundă şi-1 găsi pe portarul colegiului cu chei
universală deja pregătită. Cu el era şi Bătrânul Profesor Alier,
însuşi Rectorul de la Palmer. Lângă Alier se afla un bărbat
solid, de vârstă mijlocie, cu o pălărie rotundă şi o pelerină
neagră, demodată de cel puţin zece ani, urmaţi de doi poliţişti
orăşeneşti, în uniformă.
- Profesore Alier, zise Cicero, binevoitor, în timp ce rec-
torul şi bărbatul cu pălărie rotundă păşiră înăuntru. Cărui fapt
îi datorez această plăcere?
- Este ceva al naibii de neplăcut, răspunse Alier. Colegiul
te-a creditat cu o încredere neţărmurită, iar tu ai ales o cale
foarte ciudată de a o răsplăti.
Se întoarse spre bărbatul cu pălărie neagră.
- Sper că nu vei amesteca numele colegiului în afacerea asta.
Mintea lui Cicero lucra cu febrilitate. Nu putea fi faptul
că legătura lui cu Thalia fusese descoperită de Colegiu, aceasta
ar fi fost o chestiune disciplinară, care trebuia rezolvată de
Universitate sau, în cel mai rău caz, de „cavalerii" deghizaţi
A treia tabăra 93

ai Imperiului Secret, nu de poliţia oficială. Deşi cursurile sale


erau cu siguranţă subversive, se îndoia că vreunul dintre
duşmanii săi de la facultatea de economie ar fi luat treburile
atât de în serios încât să pună să fie arestat. Pe de altă parte,
activitatea lui Marius era direct conspirativă, iar dacă auto­
rităţile fuseseră cumva la curent cu legăturile lui Cicero cu ele,
în mod sigur voiau să discute cu el despre asta. Însă nu cre­
dea că aşa ceva era posibil.
N u , negustorii făcuseră prima mutare, şi se foloseau de sta­
tul Travallese; era singura explicaţie posibilă.
Cicero era rareori în contact cu Echitate, Solidaritate şi
restul misiunii Organizaţiei. Pentru cazuri urgente, avea un
simplu telefon vocal, implantat în spatele urechii sale drepte.
Spera să mai funcţioneze; nu-1 mai folosise niciodată după
antrenament.
Îşi mişcă maxilarul pentru a-1 activa. Prin os trecu o vibraţie
de răspuns.
„Necazuri", rosti el subvocal.
Bărbatul cu pălărie rotundă avea un accent tipic pentru cei
de pe palierul de jos al clasei de mijloc din Oraş.
- Ne v o m da toată silinţa, domnule, îi spuse lui Alier,
adăugând pe un ton măsurat. Nu mă deranjează să vă spun
că, în majoritatea cazurilor de acest fel, evităm neplăcerile
unui proces.
- Proces? făcu Cicero. Despre ce naiba tot vorbiţi aici?
Se întoarse spre Rector.
- Profesore, cine sunt aceşti oameni?
- Nu fă pe prostul, zise Alier. Acest domn de aici, domnul...?
Se uită spre bărbat şi, cum nu fu rostit nici un nume, îşi
drese glasul şi reîncepu:
94 DAVID M O L E S

- Acest domn de aici face parte din Poliţia Specială. Ei par


să fie convinşi că i-ai putea ajuta într-o anchetă.
- De fapt, îi spuse vesel Specialul lui Cicero, credem că
sunteţi vinovat de spionaj, rebeliune, conspiraţie...
Se aplecă spre el, iar tonul său deveni şi mai încrezător.
- Precum şi de alte fapte pe care sperăm să le identificăm
până la sfârşitul zilei.
Un murmur din ureche îl distrase pe Cicero.
„Sunt negustorii?"
Se aşteptase să fie vreunul dintre băieţii de la comunicaţii,
însă era Livia. Căpitanul Echităţii şi adjunctul comandantu-
lui misiunii Organizaţiei.
„ N u m a i ei trebuie să fie, îi răspunse el. Până acum, numai
localnici", adăugă.
Încercă să-şi mascheze comunicarea tuşind.
„Uite ce-i, zise ea, pe aici avem propriile noastre probleme."
- Trebuie să fie o greşeală, spuse cu glas tare.
Pentru Livia adăugă:
„Sunt pe cale să fiu arestat."
„Du-i de nas cât poţi. Când v o m şti unde te duc, v o m găsi
o cale să te scoatem de acolo."
Corect, se gândi Cicero. Să-i duci de nas. C u m naiba să fac
asta? Specialul dădu din cap.
- Mă tem că noi nu facem asemenea greşeli, domnule.
Făcu semn din cap către unul dintre poliţiştii în uniformă,
iar acesta scoase o pereche de cătuşe, apoi se întoarse spre
Cicero.
- Am să vi le pun, dacă nu vă supăraţi.
Cicero privi în jos şi văzu că încă mai avea în mână Cuan­
tificările explicite.
A treia tabăra 95

- Mă supăr eu, se auzi o voce din balcon.


Cicero se uită într-acolo şi-o văzu pe Thalia urcând pe scări,
iar inima i se opri. Ea intră şi i se adresă direct lui Alier.
- Acesta-i eseul meu, scris pentru profesorul Boite, dom­
nule. L-am rugat pe domnul doctor Cicero să mă sfătuiască
în unele puncte.
Rectorul clipi.
- Domnişoara... Touray, nu-i aşa?
Cicero privi cum pe faţa profesorului alunecau simţăminte
contradictorii; iritare, stânjeneală şi, evident, teama că ar fi
putut-o supăra pe una dintre cele mai bogate şi influente stu­
dente ale Universităţii. Alier se întoarse spre bărbatul de la
Poliţia Specială.
- Desigur, nu este necesar ca eseul domnişoarei T o u r a y să
fie confiscat ca probă, spuse el.
- Iată, interveni Cicero întinzându-i Thaliei eseul.
Privirile li se întâlniră şi degetele li se atinseră în treacăt,
iar stăpânirea de sine a lui Cicero se clătină. Cu degetele tre­
murând în urma atingerii, lăsă încet carnetul. Îşi drese glasul
şi spuse:
- Sunt sigur că toate astea - făcu un semn din cap către
poliţişti - se vor lămuri repede. Ne vedem vineri, la ora
obişnuită.
- Bine, făcu Rectorul. A c u m poţi să pleci, copilă.
Thalia dădu din cap şi, aruncându-i lui Cicero o privire peste
umăr, se întoarse să plece.
- Un moment, vă rog... Domnişoară Touray, făcu Specia­
lul, aşezându-i-se în cale. Nu cumva, sunteţi... scoase o foaie
de hârtie din buzunar şi o parcurse rapid, domnişoara Thalia
Xanthe Touray, Touray-Laurion, nu-i aşa?
96 DAVID MOLES

Pronunţa numele thyatiraniene mult mai bine decat


s-ar fi aşteptat Cicero. Thalia dădu din cap fără un cuvânt.
Specialul zâmbi.
- Ei, asta înseamnă că avem puţin noroc, zise el. Două păsări
dintr-o lovitură, după cum aţi putea spune. Ii întinse Recto­
rului foaia de hârtie şi-i spuse Thaliei: Am un mandat de ares­
tare şi pe numele dumneavoastră.
„Futu-i", se gândi Cicero.
Se răsuci spre poliţistul cu cătuşele şi cu podul palmei drepte
îl lovi atât de tare la rădăcina nasului încât gâtul omului se frânse
Celălalt poliţist înjură şi se aruncă înainte, trântindu-1 pe Rector.
Cicero îl lovi în stomac şi-1 trimise înapoi, în braţele portarului.
- Fugi, apucă el să spună, întorcându-se spre Thalia.
Şi atunci, ceva îl lovi cu putere în ceafă.

Thalia privi cum Cicero se prăbuşea la podea. Aproape că


nici nu-1 văzuse mişcându-se pe bărbatul cu pălărie rotundă.
Acesta se aplecă deasupra lui Cicero şi expiră încet printre bu­
zele strânse.
- A fost cât pe ce, spuse, fără să se adrese cuiva anume,
Îşi masă pumnul. Poliţistul supravieţuitor vomita în
pragul uşii.
- Ofiţer, rosti către el cu asprime, dacă ţi-ai revenit, mi-
face o mare favoare arestând-o pe domnişoară.
Se întoarse spre Rector, care rămăsese cu spatele lipit de
perete şi cu ochii holbaţi de groază.
- O ceaşcă de ceai vă va face bine, domnule. Puteţi pleca-
avem situaţia sub control.
A treia tabără 97

- D a , făcu Alier, nesigur. D a , am să... lăsă propoziţia în


aer, mutându-şi privirile de la Cicero, care încă mai respira,
la poliţistul mort şi înapoi.
Pe când celălalt poliţist culegea de jos cătuşele şi se îndreptă
spre Thalia, bărbatul cu pălărie rotundă îl luă pe Alier de braţ
şi-1 împinse uşor spre pragul uşii.
- Dacă mă gândesc mai bine, ar fi mai nimerit un păhărel
de whisky.
Arătând spre portar adăugă:
- Oferiţi-i şi lui unul.
- Bine v-aţi gândit, domnule, zise portarul.
Bărbatul se uită după ei până dispărură pe scări în jos. Când
sunetul paşilor nu se mai auzi, se întoarse şi îngenunche între
cele două trupuri, punând mâna în dosul urechii stângi a lui
Cicero pentru a-i verifica pulsul. Se părea că nu-1 simţea şi
atunci îi întoarse capul pentru a verifica şi în spatele celeilalte
urechi; spre oroarea Thaliei, se scotoci în interiorul hainei şi
scoase un briceag.
- Ce faceţi? întrebă ea, când bărbatul introduse lama îngustă
sub piele, iar un fir de sânge întunecat se adună în tăietură.
Se zbătu în strânsoarea poliţistului, iar bărbatul cu pălărie
rotundă îşi ridică privirile, pironind-o cu o căutătură îngheţată.
- Calmaţi-vă, domnişoară. Acum sunteţi martor. N-aţi dori
să deveniţi suspect.
Reveni la ceea ce începuse, inspectând pata roşiatică, şi ex­
trase o picătură aurie, nu mai mare decât unghia de la dege­
tul mic al Thaliei. Iată, făcu el. Scoase o batistă din buzunarul
lui Cicero şi-o folosi ca să-şi cureţe briceagul, pe care-1 închise
apoi şi-1 băgă în interiorul hainei, după care apăsă cu batista
pe rană. Asta ar trebui să fie destul.
98 DAVID M O L E S

Se ridică în picioare, ţinând picătura aurită la lumină.


- Ce-i... începu Thalia.
— Şşşş... făcu el, ridicând o mână.
Thalia auzi un bâzâit discret, ca o voce depărtată, dintr-o
comunicaţie radio recepţionată din întâmplare. Suna furioasă
şi îngrijorată.
- Există unii care ar da şi un regat să pună aşa ceva sub mi­
croscop, o lămuri bărbatul, lăsând picătura să cadă pe gresie.
Insă preţul plătit dacă-i lăsăm pe alţii să tragă cu urechea este
mult mai mare.
Şi zdrobi picătura aurită sub călcâi.

- Atacarea unui ofiţer, opunere de rezistenţă la arestare şi


omucidere voluntară, anunţă Specialul, intrând în încăpere.
Ştiam eu că v o m găsi o cale să-ţi extindem pomelnicul de
acuzaţii, profesore, însă nu m-am aşteptat să ne dai o mână de
ajutor.
- Nu sunt profesor, zise Cicero.
De sub bandajul aplicat peste urechea dreaptă se scurgea
un firişor de sânge, lucru foarte agasant.
Crimă. Simţi din nou pocnetul osului frânt transmiţându-i-se
de-a lungul braţului la şocul impactului. Omucidere voluntară.
Avea impresia să se aflau în aripa veche a închisorii Ali-
cata: pereţi şi podea de piatră, o uşă de oţel cu un geam de se­
curitate, astfel ca paznicul de afară să poată vedea în celulă şi
să intervină dacă Cicero devenea violent. Pericolul să se întâm­
ple asta era extrem de redus. De la încheieturile mâinii por­
neau lanţuri groase, treceau prin inelele fixate în podea şi
A treia tabără 99

ajungeau la glezne, încrucişându-se sub scaunul greu, de lemn,


pe care şedea. Se putea mişca puţin pe loc, însă nimic altceva.
- Ei bine, n-aş putea spune că eşti spion, nu? zise Specialul.
Momentan, prefera să stea în picioare şi privea pe hol, prin
gemuleţ.
- Şi mă îndoiesc foarte tare că Alexander C i c e r o este
numele tău real.
- Dar nici spion nu sunt, făcu Cicero. Sunt lector asistent
la economie.
Specialul îşi întoarse capul spre el.
- Ceea ce eşti tu, profesore, mai rămâne încă să stabilim.
Se aplecă în faţă şi se propti cu pumnii pe masă.
- Nu încerca să ne convingi că eşti inocent. Ai abandonat
orice acoperire de acest gen când l-ai ucis pe poliţist.
- Atunci împuşcaţi-mă, zise Cicero. De ce v-aş mai spune
altceva?
Specialul zâmbi şi se ridică.
- O h , doar n-o să te împuşcăm. Eşti mult prea valoros ca
s-o facem. N u , cred că o te ţinem în viaţă.
Se deplasă în jurul mesei, până în spatele lui Cicero, şi se
aplecă asupra lui.
- E posibil s-o ţinem tot aşa săptămâni la rând, zise el cu
glas blând, şoptind în urechea teafără a lui Cicero. Avem câţiva
specialişti foarte pricepuţi la asta.
Cicero se răsuci pe scaun ca să-1 poată vedea pe Special,
măcar cu coada ochiului.
- De ce nu-mi spui ce vreţi?
- Ce vreau eu? făcu Specialul.
Se deplasă de partea cealaltă a mesei şi se aplecă, privindu-1
pe Cicero drept în ochi.
100 DAVID M O L E S

- Ceea ce vreau, profesore, dacă tot eşti aşa de amabil să


întrebi, este ca tu şi ceilalţi asemenea ţie să vă întoarceţi de
unde aţi venit.
- Vrei să spui Port-St.-Paul? zise Cicero. Pentru că...
N-apucă să vadă lovitura abătându-se asupra lui. Îl izbi puţin
mai jos de urechea rănită şi-i azvârli capul într-o parte. Durerea
era copleşitoare, însă reuşi să audă glasul Specialului, aplecai
spre el:
- Vezi, profesore. Până acum am purtat o mască. Am lu­
crat cu Imperiul Secret. Am văzut un insular spânzurat doar
pentru că-i făcuse un compliment soţiei unui negustor de peşte
despre rochia ei, iar eu am ţinut de frânghie.
Îl apucă pe Cicero de păr şi-i trase capul pe spate, iar chi­
pul său, schimonosit de furie, îi ocupă întregul câmp vizual.
- Insă, mai degrabă, l-aş fi lăsat pe maimuţoiul ăla de plajă,
sodomit şi plin de ură s-o aibă şi pe scumpa mea fiică decât să
te las pe tine să-ţi faci de cap cu ţara mea.
Ii dădu drumul.
- Cel puţin, insularul era om.
Lovitura îl făcuse pe Cicero să-şi muşte limba. Îşi răsuci
capul într-o parte şi scuipă sânge.
- Sunt la fel de uman ca şi tine, zise şi regretă asta
instantaneu.
Specialul scoase un hohot scurt, lipsit de veselie.
- Imitaţia-i foarte reuşită, trebuie să le recunosc acest merit
oamenilor voştri. Trase celălalt scaun şi se aşeză, studiind chi­
pul lui Cicero. Văd că acuzaţiile nu te-au surprins, spuse el cu
un zâmbet subţire.
Cicero-şi închise ochii. D a , fusese o prostie; trebuia să-şi fi
ţinut gura.
A treia tabăra 101

Totuşi, se gândi, mai bine ăştia decât negustorii. Nu mai


era o altă cale decât înainte. Inspiră adânc şi apoi expiră. Îşi
deschise ochii şi spuse:
- Suntem umani şi suntem aici să vă ajutăm.
Specialul pufni.
- Asta faci acum? Tu şi prietenii tăi?
Scoase un dosar şi-1 deschise.
- Philip Marius, citi cu glas tare. De profesie maşinist. Acu­
zat de constituire de grup ilegal, spionaj industrial şi sabotaj.
întoarse pagina.
- David Solon. De profesie jurnalist. Acuzat de trădare, sub­
minarea statului, incitare şi calomnie. Jeanne Megaera, soră
medicală: spionaj, comportament indecent, vitriolare, pros­
tituţie şi tentativă de crimă. Cyrus Mus...
Specialul îi mai citi de pe listă încă şase nume. Se părea că
statul dispunea de catalogul complet al agenţilor Organizaţiei
în Travalle şi coloniile sale. Cicero presupunea că negustorii
le dăduseră numele. Spera că măcar unii dintre ei reuşiseră să
scape necapturaţi.
- Şi iată-te şi pe tine, profesore, încheie Specialul. N - a m
pretenţia că înţeleg exact de ce te consideră vinovat Consiliul
Consilierilor Economici, însă din moment ce ţi-ai semnat pro­
pria condamnare la moarte de două sau trei ori deja, în această
după-amiază, cred că problema este, pardon de expresie, teoretică.
închise dosarul.
- Interesantă noţiunea de ajutor pe care v-aţi însuşit-o voi,
profesore, adăugă.
- N - a m spus că suntem aici să vă ajutăm pe voi, spuse

Cicero. Specialul îi dărui o privire admirativă.


102 DAVID M O L E S

- Punct marcat, spuse el. Atunci pe cine? Pe insulari? Lumea


interlopă?
- Pe nepoţii voştri, răspunse Cicero. Şi pe stră-strănepoţii
voştri.
Specialul pufni.
- Şi asta numai aşa, de buni la suflet ce sunteţi.
- Spune-i cum vrei, răspunse Cicero.
- Câtă nobleţe. Nepoţii mei nu ţi-au cerut ajutorul. Nici
nu au nevoie de el.
- Ori ajutorul nostru, ori al negustorilor.
- Negustorii?
- Marginalii, zise Cicero. Ştii despre cine vorbesc.
- O h , da, făcu Specialul. Ilustra Corporaţie Marginală cu
Răspundere Limitată. Concurenţii voştri. A c u m că au sosit,
sunteţi gata să jucaţi cinstit cu noi, aşa-i?
Cicero deschise gura să spună ceva, însă Specialul i-o reteză,
vorbind cu un accent de prin zonele rău famate din port:
- Mai dă-mi o şansă, şefu', pân' mă dau şi io pă brazdă.
Scutură din cap, adăugând cu propriul său accent:
- De câte ori pe zi crezi că aude un poliţai asta, profesore?
A fost o încercare isteaţă, însă-i mult prea târziu.
Se ridică şi bătu în geam. Gardianul de afară se uită în celula
şi apoi deschise uşa.
- Haina mea, spuse Specialul. Şi pălăria.
- Da, domnule.
In timp ce gardianul îi aducea Specialului lucrurile, Cicero
glăsui din nou:
- Crezi că Marginala va juca cinstit? Or să vă înfulece de vii
Specialul îşi luă haina şi pălăria din mâinile gardianului. C
haina înfăşurată pe braţ, se întoarse spre Cicero şi spuse:
A treia tabără 103

- Ce ciudat, profesore. Exact asta spun şi ei despre voi.


U ş a se închise, iar Cicero se trânti pe scaun. In gură simţea
numai gustul sângelui şi al eşecului.
Cel puţin, îşi spuse, nu Thalia era cea care zăcea aici. N-ar
fi tratat-o aşa. Era, probabil, în drum spre casă.

- Sunt cetăţean al Thyatirei, spuse ea înainte ca bărbatul


să fi avut timp să ia loc. Cer să vorbesc cu înaltul Comisar.
Specialul se întinse tacticos şi o pălmui peste faţă. Thalia
îngheţă, prea şocată să-şi mai ducă mâna la obraz. Bărbatul îşi
scoase pălăria.
- Lasă-mă acum cu mofturile astea, domnişoară, zise el cu
o voce blândă. Ştim foarte bine cine sunteţi; ştim chiar şi că
sunteţi verişoara Înaltului Comisar. Va afla despre toate astea
la timpul potrivit.
Bărbatul se aplecă înainte.
- Problema, domnişoară, este despre ce altceva va mai afla?
Ridică din sprâncene, aşteptând-o să înceapă să vorbească.
C u m ea nu spuse nimic, el zâmbi uşor şi se aşeză. Scoase un
dosar şi rămase o vreme tăcut, răsfoindu-1.
- Va trebui să afle, de exemplu, că eşti târfa unui insular?
sugeră privind spre ea.
Thalia nu lăsă să i se citească nimic pe figură. Nu o puteau
şantaja cu ameninţarea că o vor spune familiei. Vărul Milos
ştia deja, de la Serviciul Secret al Ambasadei. Singura problemă
era mama Thaliei, iar pentru această confruntare se pregătise
de multă vreme.
Specialul constată că lovitura nu avusese efectul scontat.
104 DAVID M O L E S

- Ei, atunci, spuse el, nu-mi rămâne decât să presupun că


acesta-i un scandal controlabil. Câteva vorbe nu vor suna decât
ca o dojana... probabil că ar azvârli cauza emancipării femeii
cu vreo douăzeci de ani înapoi, dacă ajung prin ziare...
Clătină din cap cu tristeţe.
- Oh, iar băieţaşul-profesor al tău va atârna în ştreang pen­
tru asta, bineînţeles. Faptul că o fată de aristocrat se distrează
puţin prin alcov, asta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul
lumii, nu?
Thalia nu răspunse.
- Dar ce-ar fi dacă este sfârşitul lumii? zise Specialul.
Aşteptă, studiind-o cu o privire neclintită.
- Ce vrei să spui? făcu ea în cele din urmă.
Specialul surâse.
- Sunt om destul de citit, domnişoară, spuse el, deşi mă
aştept să n-o arăt, nu sunt ca şi cei din cercul tău. Citesc mai
mult reviste. D-alea ieftine. Lecturi cam sub nivelul tău, aş spune.
Insă mi s-a spus că eşti interesată de ştiinţe, aşa că poate te pri­
cepi la astea: întâmplări cu aeronave, Povestiri radio. Uluitorul.
Thalia nu mai citise întâmplări cu Aeronave de pe la unspre­
zece ani. Unul dintre şoferii ei obişnuia să le cumpere prin oraş
şi să-i strecoare Thaliei exemplarele lui, când termina de citit.
- Anul trecut au publicat un serial în Uluitorul, continuă
Specialul. Nu ştiu dacă l-ai urmărit. Era intitulat Oamenii
mascaţi din Naaman.
- Monştri de pe alte planete, care-şi puteau modifica forma,
făcu Thalia. Gunoi senzaţionalist.
Specialul îi acordă un zâmbet abia schiţat.
- De unde-i profesoraşul tău? Thalia îl fixă cu privirea.
- Nu trebuie să-ţi spun eu.
A treia tabarâ 105

- O h , dar ştiu de unde pretinde că este, domnişoară. Îşi


consultă datele din dosar şi citi cu voce tare: Port-St.-Paul,
Chatrangul de Est, Arhipelagul R o k a . Sperasem să fie mai
cinstit măcar cu tine.
Ea nu se putu abţine să nu izbucnească în râs.
- Dacă te aştepţi să-ţi spun că este vreun Naamanit Mascat,
atunci eşti mai prost decât pari.
- Nu-s la fel de deştept ca tine, domnişoară, zise Specialul,
clar nici prost nu sunt. Ştiu că nu-i din N a a m a n . Zâmbi. Este
de undeva mult mai departe de-atât.
Thalia începuse să râdă din nou, însă se opri după ce văzu
faţa Specialului. Expresia lui uşor amuzată nu se schimbase.
- Vorbeşti serios!
Specialul deschise dosarul. Extrase o fotografie puternic
granulată, împingând-o peste masă, spre Thalia, ca s-o poată
examina.
- Sper că-i recunoşti pe Dr. Rosmer şi pe Senatorul Ora-
dour-Monatte. Insă pe ăştia doi i-ai mai văzut până acum?
Fotografia înfăţişa treptele din faţa Rotondei de Lectură a
Bibliotecii Universităţii. Pe trepte erau patru bărbaţi: primul
pe care-1 recunoscu era unul dintre bibliotecarii şefi, altul, po­
litician din Travallese, însă ceilalţi doi...
Trăsăturile lor erau ciudate, străine. Erau scunzi şi solizi,
mai vânjoşi decât Cicero. Amândoi aveau un păr straniu, des­
chis la culoare; culoarea era imposibil de distins în fotogra­
fie, însă Thalia nu credea că era albul vârstei înaintate. U n u l
dintre ei, îşi dădu ea seama după un moment, era femeie;
nu pricepuse mai înainte pentru că erau îmbrăcaţi aproape
identic, pantaloni strâmţi, de culoare închisă, şi haine încheiate
până la gât, o croială cum nu mai văzuse până atunci. N i c i
106 DAVID M O L E S

unul nu purta pălărie, iar părul femeii era chiar mai scurt
decât al bărbatului.
Thalia dădu din cap în tăcere.
- N u ? făcu Specialul. Asta-i ceva încurajator. Cel din
stânga... se aplecă înainte şi ciocăni cu degetul în fotografic,
îşi spune Alien Macleane. Pe femeie o cheamă Bernadette
Parker. Pronunţă cu grijă numele străine..
- Cine sunt?
Specialul se trase înapoi. Problema nu este cine sunt ei,
domnişoară, ci de unde au venit. Ultimul lor port de escala
se află la douăzeci de ani-lumină.
Uimirea Thaliei se reflecta din plin.
- Un an-lumină este... începu Specialul.
- Ştiu ce este un an-lumină. E nebunie curată.
Specialul ridică din umeri.
- Nu pretind că ştiu cum au făcut-o, domnişoară, urmă el
Dar sunt aici.
- De ce? Ce vor aici?
- Asta-i o altă chestiune demnă de discutat. Ei afirmă că
sunt interesaţi de schimburi comerciale. Nu aur sau haine, ori
peşte sărat, care, sunt convins că deja ai realizat, nu merită COS-
turile de transport. Nu, vor cunoaştere, artă, muzică,
învăţământ, literatură.
- Nici asta nu acoperă cheltuielile de transport, glăsui Thalia.
- Aveţi iarăşi dreptate, domnişoară. Intenţia domnului
Macleane şi a domnişoarei Parker, precum şi a prietenilor
lor care-şi spun „Marginala", de la Corporaţia Marginală cu
Răspundere Limitată, ar fi să pună la punct un fel semafor
interstelar, ori radiotelefon, care să conecteze Salomé cu... cu
stelele, presupun, sau cu orice altceva ştiu ei. Zâmbi. N o i le
A treia tabără 107

trimitem nişte înregistrări deteriorate ale Reuniunii Filarmo­


nice, iar ei ne dau planurile pentru construirea de nave spaţiale.
- Asta nu prea sună a învoială cinstită, făcu Thalia.
Specialul se bătu pe-o parte a nasului.
- Ştiţi cum face bani Compania Arhipelagului, domnişoară?
Obişnuiau să cumpere lână, fontă şi cherestea din insule şi le
vindeau aici, în Basia; de aici cumpărau ţesături şi unelte de
oţel şi câte şi mai câte, pe care le vindeau în insule. Bineînţeles,
încă mai fac asta din când în când, însă acum cincizeci de ani
unul dintre factorii de decizie întreprinzători din cadrul C o m ­
paniei şi-a dat seama că era mai ieftin să construiască oţelării
şi fabrici, chiar aici, în insule. Acum, majoritatea mărfurilor
vândute de Companie în insule sunt fabricate acolo, în oţelăriile
Companiei şi uzinele Companiei, din lâna furnizată de tur­
mele Companiei, cu minereu de fier extras din minele C o m ­
paniei, iar ceea ce aduc înapoi în Basia sunt, în majoritatea
cazurilor, banii.
- Atunci înseamnă că nu vor să ne vândă numai planuri pen­
tru navele spaţiale, remarcă Thalia. Nici n-am şti ce să facem
cu ele, la fel cum nici triburile din Deşertul de Est n-ar şti ce
să facă cu planurile de construire a unei locomotive cu abur.
Ca să înţelegem acele planuri, am avea nevoie de anumite
cunoştinţe şi capacitatea inginerească. Ne-ar putea învăţa şi asta...
- Pentru un anumit preţ, domnişoară, spuse Specialul.
Părea să creadă că ea nu-i înţelesese punctul de vedere.
- Pentru cât ar putea suporta piaţa.
- Ştiu, făcu Thalia. Am studiat economia, nu uita.
- Nici măcar o clipă, domnişoară. D a r vezi unde duce asta?
Fiind singura sursă de informaţii de acest tip, nu există nici o
limită la stabilirea preţului. Peste un secol, aceşti oameni ar
108 DAVID M O L E S

putea deţine controlul a jumătate din lumea noastră, aşa cum


şi Compania controlează jumătate din Arhipelag.
- În decurs de un secol, aceşti oameni îşi v o r fi vândut,
probabil, acţiunile şi se vor fi retras din afaceri, dar înţeleg
ce spui. E o nebunie, adăuga ea clătinând din cap. Chiar
dacă este cu totul adevărat, doar nu crezi că D r . Cicero este
unul din ei.
Asta ar explica multe, stranietatea lui greu de identificat,
indiferenţa lui faţă de convenţii, modul în care combina
noţiunile cele mai ezoterice cu ignoranţa lui privind lucrurile
dintre cele mai banale. Deşi pentru Thalia era o problemă să
şi-1 imagineze pe Cicero ca pe un extraterestru, ideea că el ar
fi putut fi un colonizator avar i se părea ridicolă.
Specialul se ridică. Rămase tăcut pentru un moment, făcând
câţiva paşi înainte şi înapoi, uitându-se pe coridor.
- Expediţia Marginalilor a sosit aici cam acum trei ani,
începu el. S-au dus direct la Senat şi s-au anunţat, au explicat
de unde veneau şi ce propuneri aveau pentru noi. Evident, Se­
natul a cerut dovezi. Ne-au arătat o grămadă de dispozitive şi
fleacuri, însă Senatul, de fapt, senatorul Oradour-Monatte, cel
pe care l-ai văzut în fotografie, a vrut mai mult, să guste puţin
din această cunoaştere pe care voiau să ne-o vândă. „Spuneţi-mi
ceva", le-a zis. „Ceva ce nu ştiu." Ştii ce i-au spus? Specialul
încetă să se mai plimbe prin încăpere şi se răsuci spre ea. I-au
relatat, domnişoară, că o altă expediţie era deja aici. Un alt soi
de oameni ai spaţiului - presupun că dintr-o altă constelaţie -
cu totul diferiţi.
Pentru o clipă, Thalia rămase cu ochii holbaţi la el, apoi
clătină încet din cap.
- Crezi că Cicero este unul dintre ei.
A treia tabără 109

- Domnişoară, spuse Specialul, sunt destul de sigur de asta.


Lucrul acela pe care i l-am scos din ureche dovedeşte că nu pro­
vine din lumea aceasta, dar şi fără el, am o mulţime de probe.
Trase din nou scaunul şi se aşeză.
- Nu mă face să pierd vremea prefăcându-te că nu crezi,
adăugă el.
Thalia scutură din cap. Cicero avea de gând să-mi spună,
se gândi ea. Aproape că o şi făcuse în dimineaţa asta, la plecare.
Trebuie să se fi gândit că n-am să-1 cred.
Dar l-aş fi crezut, oare?
- Atunci ce vor? întrebă ea.
Drept răspuns, Specialul scoase o altă fotografie. N-ar fi putut
spune unde sau când fusese făcută. Îl înfăţişa pe Cicero, în hai­
nele unui docher vorbind cu un alt bărbat, îmbrăcat la fel. Ar
fi putut fi fratele lui Cicero, deşi trăsăturile sale erau mai dure,
iar părul nu-i era atât de decolorat, în nici un caz, însă păreau
a fi din aceeaşi parte a lumii, indiferent care ar fi fost aceea.
- L-ai mai văzut pe acest bărbat până acum? spuse Specialul.
- Niciodată, răspunse Thalia.
- Se prezintă drept Philip Marius, o lămuri Specialul. O lucră­
tură destul de murdară. Este sabotor şi anarhist, între altele.
Purtătorii de cuvânt ai mişcării docherilor, oameni precum Mas-
pero şi Coser sunt cei care apar prin ziare, însă băiatul nostru,
Marius, aranjează lucrurile. Eşti sigură că nu l-ai mai văzut?
- Sunt sigură.
Specialul oftă.
- Ei bine, domnişoară, domnii Marginalei ar putea fi pe cale
să ne ia pe toţi în sclavie, în cele din urmă, însă sunt oameni
de afaceri. D u p ă standardele acestei categorii, au fost destul
de amicali, negociind direct cu Senatul, oferind statului, din
110 DAVID M O L E S

când în când, tot felul de informaţii ciudate. Bătu cu degetul


în fotografia lui Cicero şi a anarhistului Marius. Insă cei din
trupa profesorului tău au fost mai puţin politicoşi. Ne supra­
veghează de zece ani şi mai bine, fără să catadicsească să se pre­
zinte; de cinci ani se află printre noi, în secret, stârnind tulburări
de stradă, corupându-i pe săracii noştri şi pe tineri. Infil-
trându-se în uzine, spitale, biserici şi... universităţi.
- Predarea economiei politice copiilor aristocraţiei nu se prea
poate considera drept coruperea tineretului, comentă Thalia. Iar
dacă ar fi aşa, atunci ar fi vinovată de asta întreaga facultate.
Specialul zâmbi înţelegător.
- Deocamdată, putem lăsa de-o parte viaţa privată a pro­
fesorului, şi a ta la fel, zise el. Insă nu asta-i ceea ce nu m-a
lăsat pe mine să dorm nopţi în şir - şi ceea ce-am vrut să aflu
de le tine - este gândul că profesorul tău şi prietenul său,
Marius, precum şi restul amicilor lor, s-ar putea să lucreze
împreună cu domnul Macleane şi ai lui. Jucând la ambele capete
împotriva centrului, înţelegi, adică împotriva noastră. .1
- Şi au făcut-o? întrebă Thalia.
- Asta aş vrea să ştiu, domnişoară, zise clătinând din cap.
Insă nu cred aşa ceva. Consider opiniile dumitale despre carac­
terul Doctorului Cicero ciudat de persuasive. S-ar putea să fie
un mincinos, un criminal - rostise cuvântul cu încetineală, peste
strâmbătura Thaliei - şi un simpatizant al anarhiştilor, un spion
de pe altă planetă, însă nu este un capitalist. In afară de asta..
In uşă se auzi o bătaie timidă.
- Intră, spuse Specialul iritat.
Îşi făcu apariţia un gardian al închisorii, în uniformă.
- Duba-i pregătită, domnule, anunţă el.
- Bine, zise Specialul. Vin imediat.
A treia tabara 111

- D a , domnule. U ş a se închise.
Specialul adună fotografiile şi le puse înapoi în dosar, apoi
băgă dosarul în geantă şi se ridică.
- Şi în afară de asta? insistă Thalia.
- Poftim?
- In afară de ce? făcu ea. Care-i celălalt motiv pentru care
nu crezi că prietenii lui Cicero şi această Corporaţie Margi­
nală nu sunt mână-n mână.
- Ah, da. Specialul ciocăni în uşă, iar gardianul o deschise.
Ei bine, domnişoară, între arestarea tânărului tău domn şi a
câtorva dintre prietenii săi, aranjarea unei mici ciocniri în faţa
birourilor din Oraş ale Marginalei şi câteva alte elemente de
abatere a atenţiei... Presupunând că n-au înscenat asta special
pentru noi, se pare că avem două tabere care au tot tras una
în alta în ultima oră şi jumătate.
Îşi ridică pălăria înaintea Thaliei.
- Mulţam, domnişoară, mai zise el şi ea auzi zgomotul cheii
în broască în urma lui.

Gardienii îl conduceau pe Cicero cu greutate - din cauza


cătuşelor şi a lanţurilor de la picioare - prin coridoarele înguste-
şi pe cele câteva serii de trepte în jos. Încercă să numere trep­
tele şi să-şi amintească înălţimea închisorii Alicata, însă totul
i se învârtejea în cap. Ii stăruia în faţa ochilor frontonul Casei
Trilisser şi tot număra treptele scării în spirală ce ducea la apar­
tamentul său. Urechea îi sângera iarăşi, dar cu mâinile legate
nu putea face nimic.
112 DAVID MOLES,

Ajunseră la o cale de acces acoperită, atât de lungă şi întu­


necată încât părea să fie subterană. Ambele capete ale pasaju­
lui boltit erau străjuite de câte-o perdea de apă de ploaie, iar
lumina zilei filtrată printre ele era verzui-cenuşie, mohorâtă.
Afară aştepta o dubă fără ferestre, fără nici un semn. Spe­
cialul ocupă loc în faţă, lângă şofer. Gadienii îl împinseră pe
Cicero în spate, şi urcară după el. Nu era chiar surprins să vadă
deja ocupată banca din compartimentul de vizavi, iar acolo,
prăbuşit între doi gardieni care-1 încadrau, pe Marius. Arăta
destul de rău. Spre deosebire de Cicero, aflat încă în robele
lui universitare, pe care le purta când fusese arestat, Marius
era îmbrăcat în salopeta verde, uniforma închisorii, cu plas­
turi pe piele, mânjit de sânge, iar unele pete erau proaspete.
Ochiul şi urechea dreaptă erau acoperite cu bandaje însânge-
rate, toată partea dreaptă a feţei era şi ea năclăită, iar pe piept
se vedeau urme de sânge închegat şi vomă. Cicero n-ar fi putut
pune mâna-n foc că era conştient.
Motorul porni, iar duba se puse în mişcare hurducănin-
du-se. Pentru un scurt moment, pe acoperiş se auzi răpăitul
ploii, dar duba se opri din nou; uşile fură deschise, iar Cicero
aruncă o ocheadă spre o curte lată, împrejmuită de ziduri
înalte, dominată de turnuri. A p o i câmpul său vizual fu blo­
cat, din nou, de Special şi de doi gardieni, îmbrăcaţi în cape
roşii, înarmaţi cu carabine. U n u l dintre ei avea un carnet şi
ceva de scris.
- Deţinutul numărul 91264, alias Philip Marius, spuse el.
Specialul făcu un gest spre Marius, iar gardianul privi în sus,
notând ceva în carnet. Deţinutul 91186, alias Alexander Cicero.
Gardianul din dreapta lui Cicero îl apucă de mâinile încătuşate
şi le ridică. Cel cu carneţelul mai notă ceva.
A treia tabără 113

- Transferat de la închisoarea Alicata la închisoarea Imaz,


spuse Specialul.
- Aşa scrie şi aici, făcu gardianul cu carneţelul. Rupse o foaie
şi i-o întinse Specialului. Poftiţi.
- Mulţam, zise Specialul.
închiseră din nou uşa, iar duba se puse în mişcare. Furtuna
se înteţise, Cicero putea auzi cum vântul şuiera peste acoperişul
dubei, azvârlind valuri de ploaie pe lateral, cu sunet de pietri­
cele. Intre vânt şi starea drumului, pusă în evidenţă prin
zgâlţâiturile scaunului şi protestele suspensiei, aproape că se
aştepta ca duba să se răstoarne dintr-o clipă în alta. Era un aer
închis şi fierbinte şi realiză că-i era greu să respire.
Imaz. Alicata era o închisoare obişnuită, pentru delinc­
venţi obişnuiţi. I m a z era locul unde-i duceau pe criminalii
periculoşi, pe cei care încercaseră să evadeze şi pe acei deţi­
nuţi politici ai căror aliaţi sau susţinători se presupunea că
ar încerca să-i elibereze. Bănuia că lui i se puteau aplica toate
cele trei categorii.
D a r cum îi duceau pe oameni la Imaz? Ştia că închisoarea
se afla pe o insulă şi era construită între zidurile unei vechi
fortăreţe medievale de pe malul mării. Valurile stârnite de se­
zonul furtunilor măturau golful insulei, amplificate de ţărmu­
rile înalte, conturate ca o pâlnie, ajungeau adesea şi la cincizeci
de metri înălţime. Nici o ambarcaţiune nu putea rezista în apele
acelea şi numai un smintit curajos s-ar fi putut încrede în di­
rijabilele şubrede, experimentale, de pe Salomé. În m o d sigur
nici poliţia şi nici chiar Specialii nu dispuneau de vreunul.
Deplasarea dubei părea să aibă un traseu ascendent, pe
dealuri, nu spre port în j o s . Poate că nu erau duşi la Imaz,
de fapt, nu direct acolo.
114 DAVID M O L E S

D u b a se opri şi Cicero auzi o conversaţie înăbuşită dinspre


cabină. U r m ă zăngănitul metalic al unei porţi deschise, iar duba
se smuci, punându-se în mişcare, dar nu pentru multă vreme.
Vântul se domoli, iar răpăitul ploii pe acoperiş încetă când in­
trară într-un tunel sau garaj. U n d e se aflau?
Uşile se deschiseră într-un spaţiu întunecos, în care zăngănea
ceva, cu miros de maşinării şi de furtună. Gardienii îl scoa­
seră pe Marius, iar unul dintre ei îi spuse lui Cicero:
- Ieşi!
Se aflau sub un vast acoperiş metalic, susţinut de piloni de
oţel. Erau pe coama dealurilor înalte de pe ţărmul sudic al re­
giunii interioare litorale, privind direct în furtună. Departe,
în larg, peste valurile cu coama înspumată, verzi-cenuşii, stânca
colţuroasă a Imazului se ivea dintre norii întunecaţi, biciuiţi
de vânt, ca prova unui vas de război ieşit din ceţuri.
Patru cabluri, subţiri ca firul plasei de păianjen, două sus şi
două jos, se întindeau spre ei. Spre capătul celălalt dispăreau
în ploaie, invizibile, însă, văzute de aproape, erau de oţel şi
groase cât braţul unui om. In apropierea dubei, sub acoperişul
metalic, se afla o maşinărie uriaşă, cu roţi dinţate de statul unui
om, scripeţi şi, zăngănind, un motor cu aburi. Trăgea cablurile
superioare, în timp ce cablurile de jos se derulau. Privi din nou
în miezul furtunii şi văzu o cabină, suspendată între cabluri,
înaintând lent spre ei. Pe Cicero îl copleşi, brusc, ameţeala.
Specialul îi surprinse privirea şi zâmbi.
- Ne descurcăm cu înălţimile, nu-i aşa, profesore?
Cicero nu-i răspunse.
Cabina era de mărimea unui vagon de tren, cu un contur
vag aerodinamic, cu colţurile rotunjite şi părţile laterale bom­
bate cu plăci metalice nituite, năpădite de rugină. In afară de
A treia tabăra 115

asta, se legăna periculos de mult pe când se apropia de ţărm,


trăgând cablurile înainte şi-napoi, iar Cicero putea auzi vân­
tul şuierând pe lângă carcasa metalică a cabinei. Zgomotul se
potoli când cabina ajunse sub tendă şi se opri brusc. O trapă
se deschise în jos, devenind o scară scurtă, iar din interior ieşiră
doi gardieni, amândoi în pelerine de ploaie şi înarmaţi cu pis­
toale automate de calibru mare.
Specialul îşi prezentă documentele şi, după o scurtă exa­
minare a lor, gardienii se dădură respectuoşi la o parte.
- D u p ă dumneata, profesore, făcu Specialul.
Gardienii de la Alicata îl împinseră pe Cicero în sus pe
trepte şi apoi în cabină. Interiorul era iluminat de un şir de
becuri incandescente aflate în colivii de sârmă, fixate pe tavan,
înăuntru se mai aflau patru gardieni şi câteva banchete de oţel.
Ferestrele cabinei erau zăbrelite bine.
Marius fu adus înăuntru pe o targa şi aşezat la capătul
celălalt al cabinei. Cicero fu predat gardienilor de la Imaz şi
forţat să se aşeze. Ii legară lanţuri de cătuşe şi de glezne, tre-
cându-le prin belciugele de fier fixate de podea, sub banchetă.
Specialul urcă, urmat de doi dintre gardienii Imazului, care
ridicară uşa şi o ferecară. Cabina se puse în mişcare cu o smu-
citură, iar şuieratul vântului deveni imediat un urlet ascuţit.
- A fost vreme, începu Specialul, luând loc pe bancheta de
vizavi de Cicero, când Imaz era izolat de restul lumii cam zece
săptămâni pe an. Vechii regi obişnuiau să se adune acolo, în
timpul războaielor. Senatului i-au trebuit patru ani să-i scoată
de acolo, în timpul Reunificării. Chestia asta, ciocăni în ban­
chetă, a fost instalată cu treizeci de ani în urmă, după ce nişte
deţinuţi răzvrătiţi au incendiat depozitul de grâne, în timpul
sezonului furtunilor. Majoritatea gardienilor au scăpat, refugiaţi
116 DAVID M O L E S

în fortăreaţă, cu propriile lor rezerve. Când primele bărci au


putut să ajungă acolo, la sfârşitul iernii, doar un deţinut din
douăzeci mai era în viaţă. D a r nici nu mai rămăseseră prea
multe cadavre, încheie cu un zâmbet sardonic.
Cicero îşi întoarse capul şi închise ochii. Cabina plonja
rapid - cablurile se zgâlţâiau destul de tare -, apoi tot săltă şi
se zgâlţâi după cum o aruncă furtuna. Stomacul lui Cicero se
revoltă, iar el îşi dădu dintr-odată seama de ce banchetele erau
doar metal, fără nimic altceva: aşa puteau fi curăţate mai uşor.
Îşi deschise din nou ochii, ceea ce era un pas înainte. Spre neca­
zul lui, Specialul arăta de-a dreptul încântat; parcă ar fi fost aşezat
pe terasa unei cafenele din parc, într-o zi însorită de primăvară.
Gardienii în uniformă erau cam verzi la faţă. Cicero încercă
să estimeze şansele pe care le avea, dacă ar fi încercat să-1 de­
zarmeze pe unul dintre ei şi să folosească arma împotriva ce­
lorlalţi; dacă n-ar fi avut cătuşele şi lanţurile de la picioare, ar
fi fost o şansă din trei, însă belciugele care fixau lanţurile erau
destul de solid prinse.
Specialul îi surprinse privirea şi zâmbi, iar Cicero avu im­
presia neplăcută că-i citea gândurile.
A p o i cabina se opri brusc şi Specialul împreună cu cei şase
gardieni se împrăştiară pe podea. N u m a i lanţurile arestaţilor
îi împiedicară să fie şi ei azvârliţi de pe banchete. Luminile se
stinseră, iar urletele vântului crescură în intensitate.
- Ce m a m a dracului, gemu Specialul, ridicându-se. Se
întâmplă des asta?
- N u , domnule, zise unul dintre gardienii de la Imaz.
- Ne-am oprit, comentă altul, privind pe geam.
Aşa era. Nu numai că încetaseră să mai avanseze către insulă,
dar legănatul ce le provoca rău de mare se oprise şi el.
A treia tabăra 117

- Aprindeţi lumina de avarie, ordonă Specialul. Anunţaţi


staţia şi aflaţi ce naiba s-a întâmplat.
Un gardian deschise un dulăpior aflat sub una dintre banchete
şi scoase o lampă de semnalizare, alimentată de la baterii. Se duse
la capătul celălalt al cabinei, uitându-se înapoi spre ţărm, şi
aprinse lampa în perdeaua de apă a ploii.
- E groaznic de întuneric afară, domnule, zise el nesigur
şi se răsuci. Nu ştiu dacă...
Fereastra din spatele lui făcu implozie, aruncându-1 la podea,
ţăndări de geam şi fragmente de metal invadând spaţiul din
interiorul cabinei. In acelaşi moment ceva - mai multe lucruri,
de fapt - lovi părţile laterale ale cabinei, iar uşa zbură în afară,
smulsă din ţâţâni.
Specialul urlă ceva, cuvintele erau imposibil de înţeles prin
urletul subit al vântului şi valurilor, iar cabina fu scăldată într-o
străfulgerare albă în timp ce el trase un foc pe deasupra capu­
lui gardianului căzut. Glonţul lovise ceva în afara câmpului
vizual al lui Cicero şi ricoşa, spulberând încă un geam.
- LA P O D E A ! Bubui vocea amplificată a unei femei, o voce
din Comunitate.
Cicero făcu tot ce-i stătea în putinţă, aplecându-se peste mâi­
nile sale încătuşate. A p o i auzi pocnetele inhibatoarelor elec­
trostatice şi, cum unul dintre gardieni deschise focul cu
automatul, în flăcările de la gura ţevii Cicero întrevăzu silueta
translucidă a unuia dintre misionarii Organizaţiei, camuflajul
optic al costumului neputând ţine pasul prea bine cu modi­
ficările rapide ale iluminatului din interiorul cabinei. Silueta
se prăbuşi sub ploaia de gloanţe, însă altele năvăliră pe uşă şi
A

pe ferestrele devastate. Într-o clipită, toţi gardienii căzură la


118 DAVID M O L E S

podea, iar agenţii, patru - bărbaţi şi femei - îşi decuplară ca­


muflajul, iar costumele reveniră la culoarea lor strălucitoare.
Misionarul căzut, cu un costum de un verde deschis, îşi re­
veni şi îngenunche înaintea lui Cicero. Scoase un instrument
şi, într-o clipită, buloanele care asiguraseră lanţurile lui înce­
pură să fumege şi se înroşiră.
Misionarul îşi ridică masca pentru a dezvălui un chip întu­
necat, bărbos.
- Lucius, făcu Cicero.
- Eşti bine? întrebă bărbatul.
Fără să mai aştepte răspunsul, extrase un scanner medical
şi-1 verifică pe Cicero din cap până-n picioare.
- Sunt în regulă, zise Cicero. Vezi de Marius.
Lucius zâmbi.
- Nu eşti deloc bine, comentă el, dar ai să faci faţă.
Se duse în spate, să-1 examineze pe Marius.
Un costum de un galben ţipător se dovedi a-i aparţine Li-
viei, într-o dispoziţie foarte nefericită.
- Ne-ai cam făcut să alergăm, zise.
- Prin forţa împrejurărilor, răspunse Cicero. Ceilalţi sunt
în regulă?
- Toţi cei din Thyantira şi Arhipelag au plecat, rosti Livia.
Am recuperat-o pe Megaera de pe acoperişul unui spital şi pe
Cassia din port. Dar Solon e mort, împuşcat pentru că s-a opus
arestării. Nu ştiu nimic de Mus şi de ceilalţi din sud-est; una
dintre celelalte nave de desant trebuia să meargă după ei.
Cicero încercă să-şi reamintească faţa lui Solon şi desco­
peri că nu putea, deşi toţi misionarii se antrenaseră împreună
mare parte din cei cinci ani subiectivi. Solon, mic de statură,
înzestrat cu un acut simţ al scandalului, care 1-a ajutat atât
A treia tabăra 119

de bine în acoperirea lui ca jurnalist de investigaţie. E r a tot


ce-şi amintea.
Livia îşi coborî privirea spre display-ul de la încheietură.
- Haide, Echitate vine să ne recupereze. A v e m douăzeci de
minute, nu mai mult. Se întoarse şi-i vorbi cuiva din afară:
aruncaţi corzile de siguranţă.
„Nu-i pot lăsa să mă ia de aici", se gândi Cicero.
Deşi ar fi vrut cu disperare să se odihnească, să îngăduie să
fie dus pe sus până la Echitate, ca un prunc obosit, dus acasă
de la o petrecere, nu-şi putea permite asta. Îşi dădu seama, deşi
era ceva teribil de greu de imaginat, că în drum spre camerele
de interogatoriu de la Imaz i-ar fi fost mult mai bine. Cel puţin
de acolo avea o şansă să se întoarcă pe Travallese, să-i ajute pe
cei din Salomé să reziste în faţa negustorilor; ar mai fi avut o
şansă de a o revedea pe Thalia.
Se ridică brusc.
- Livia, trebuie să mă întorc în oraş.
Livia se răsuci spre el.
- Glumeşti. Solidaritatea a fost distrusă, Cicero. Am pier­
dut urma navei negustorilor; au trimis înspre noi vreo cinci
sute de ţinte false şi interceptori robotizaţi, iar Echitate se luptă
să scape de ei chiar în acest moment, încercând să se pună pe
poziţie ca să ne recupereze. Părăsim acest sistem, C i c e r o ,
Organizaţia pleacă, întări şi privi din nou spre display. Mai
avem optsprezece minute.
Adăugă, ridicând vocea:
- Lucius, îl putem urni de-acolo?
Marius răspunse chiar el.
- Pot merge. Să ne cărăm naibii de-aici.
- Corect.
120 DAVID M O L E S

Livia se îndreptă spre uşă şi privi în sus, prin ploaie.


- Livia, începu Cicero.
- Ne certăm în nava de desant, dacă vrei, i-o întoarse.
O coardă de siguranţă coborî până la ei. Livia o prinse şi
o ataşă de costum. U r m ă coconul hamului de recuperare, pe
care-1 asigură de una dintre balustrade.
- Poftim, făcu ea şi se dădu la o parte.
Cicero auzi elicele navei de desant accelerând şi gemând
pe când se luptau să menţină aparatul în aer şi să compenseze
asaltul violent al vântului. Se deplasă cu grijă spre uşă, iar ploaia
adusă de vânt îi muşcă obrajii. Carena navei era o suprafaţă
netedă, cenuşie şi curbată deasupra capului său, iar trapa des­
chisă era strălucitoare şi ademenitoare, înconjurată de lumi­
nile albe de alarmă.
Privi în jos. Dedesubt - la capătul hăului - valurile mării
agitate erau cenuşii-închis, mai întunecate decât carena desan-
torului, cenuşii, cu o spumă verzuie pe creste. Într-o parte, stânca
Imazului se înălţa deasupra lor, mult mai sus şi mai aproape decât
ar fi crezut. Pe partea cealaltă, ţărmul se întindea ca o umbră
alungită, iar când încercă să urmărească linia până acolo unde
ar fi trebuit să înceapă arcul larg al golfului, unde ar fi trebuit
să întrezărească un contur al oraşului, furtuna dizolvase totul.
- Marius, spuse el brusc, tu te duci primul.
Marius şontâcăi spre uşă.
- Eşti sigur?
Cicero făcu semn din cap către hamurile de salvare.
- Pleacă! Eu... „nu mai vin", se pregătise să spună, însă
vocea-i pieri.
Marius îi puse o mână pe umăr dând de înţeles că ştia.
- Noroc!
A treia tabăra 121

- Pleacă! făcu Cicero.


Marius îi zâmbi. Începuse să intre în hamul de salvare,
apoi aruncă o privire spre ceva pe deasupra umerilor lui şi
zâmbetul îi pieri.
- J o s ! strigă, azvârlindu-1 într-o parte. Cicero se împiedică
şi căzu în cabină. Se auzi o împuşcătură mai puternică decât
rafalele care răsunaseră în cabină cu câteva minute mai devreme,
iar când Cicero privi în sus, văzu că Specialul se ridicase într-un
genunchi, cu pistolul ţinut bine în ambele mâini. Privirea
Specialului o întâlni pe a lui Cicero, iar pistolul se deplasă, şi
el îşi văzu moartea cu ochii, într-un mic cerc de beznă.
Cicero rămase nemişcat.
A p o i încărcăturile paralizante îl loviră pe Special din trei
părţi, iar pistolul căzu dintre degetele inerte.
Lui Cicero îi trebui puţin până să se poată ridica în picioare,
pentru că muşchii nu voiau să-1 ajute.
Se întoarse să-i mulţumească lui Marius, însă nu mai găsi
pe nimeni.
Când se duse la uşă şi privi afară, nu mai era nimeni nici acolo.
Doar luminile inutile ale desantorului, valurile înspumate
şi ploaia.

Thalia nu mai ştia cât timp trecuse. Dormise o vreme, cu


capul pe masă; scaunul nu era deloc confortabil, însă era mai
c o m o d decât betonul rece al podelei.
La un moment dat, luminile tremurară, iar pe hol se auziră
glasuri ridicate, însă nu putu să distingă nici un cuvânt. Altă
dată, un gardian în uniformă verde îi aduse o tavă cu un bol
122 DAVID M O L E S

de supă de peşte, uleioasă, şi o ceaşcă de ceai rău la gust. Gar­


dianul nu răspunsese nici uneia dintre întrebările Thaliei, nici
măcar n-o privise în ochi.
Când uşa celulei se deschise, Thalia se aşteptă să-1 vadă pe
Special. In locul lui apărură doi gardieni înarmaţi şi un alt in­
divid. Bărbatul era cam pe ultimii ani ai vârstei de mijloc şi,
în pofida staturii sale - era mai degrabă scund - mergea gâr­
bovit. Părul său, acolo unde nu era cărunt, avea o nuanţă ciu­
dată de galben, ca frunzele uscate. Purta un pardesiu de un
cenuşiu mat, care nu semăna cu nimic din ce văzuse Thalia
mai înainte, şi părea la fel de obosit ca şi ea.
Trecură câteva momente până să fie capabilă să recunoască
în el pe bărbatul din fotografia Specialului, cel de pe treptele
bibliotecii.
Gardienii ieşiră şi închiseră uşa în urma lor.
- Îmi pare rău pentru toate astea, zise bărbatul.
Pronunţia era clară, însă accentul era la fel de ciudat ca şi
haina lui.
- Mă numesc Allen Macleane. Fac parte din Marginala L L C .
Adăugă un gest ciudat, ridicându-şi mâna dreaptă cu dege­
tele lipite, iar palma perpendiculară cu podeaua.
- D a , ştiu. Iar asta să însemne că aţi câştigat?
Macleane se împurpura la faţă, iar mâna-i căzu lângă corp.
Clătină din cap.
- Vă supăraţi dacă mă aşez?
Fără nici un cuvânt, Thalia făcu semn spre celălalt scaun,
iar Maclean îl luă.
- Mulţumesc!
Îşi lăsă privirea în jos un moment, timp în care schiţă cu
degetele un model pe masă.
A treia tabăra 123

- Am aflat că prietenul dumneavoastră, Cicero, a fost salvat,


zise ridicând capul. Am crezut că aţi vrea să aflaţi. Oamenii lui
au atacat cabina care-1 transporta spre Imaz.
Thaliei îi sări inima-n piept.
- Să însemne că... începu ea.
- Să însemne că au câştigat ei? făcu Macleane. Nu chiar.
Le-am distrus una dintre nave, iar cealaltă este pe fugă. A c u m
sunt dincolo de orbita lui Herodias şi accelerează la doi G. Nu
se mai întorc prea curând, zise şi oftă. Dar asta nu însemnă
că am câştigat noi. N a v a noastră, singura noastră navă, este
avariată, poate chiar distrusă; suntem blocaţi aici. Fără navă, nu
avem nici o cale de a-i contacta pe ai noştri şi, oricum, sunt prea
departe pentru a ne ajuta. T o t ce mai avem pe orbită sunt
maşinării pe care nu le putem controla. Toţi cei care au fost la
bordul navei sunt morţi; propriul meu frate se află printre ei.
- Îmi pare rău, spuse Thalia.
Insă de-abia dacă mai asculta; se gândea la distanţele din­
tre stele şi la noua teorie a profesorului Semard, despre lumină
şi timp.
„ O h , Cicero, iubitule."
Ii veni în minte că se putea foarte bine ca şi el să fie mort,
iar asta însemna că nu se va mai întoarce niciodată.
A p o i se gândi: nu, nu înseamnă nici pe departe aşa ceva.
înseamnă că trăieşte, e undeva, departe, iar dacă vor continua
să gonească, va trăi, astfel că atunci când eu voi fi bătrână şi
n-am să-mi mai pot aminti chipul său, el va rămâne tânăr, con­
servat de scurgerea lentă a timpului, ca în chihlimbar, departe,
printre stele, căutând lumina.
Iar acesta era un motiv suficient pentru a fi mulţumită,
pentru a continua.
124 DAVID M O L E S

Îşi dădu seama că pe obraji i se prelingeau lacrimi.


„Trebuie să mă adun, se gândi ea. O m u l acesta va crede că
plâng după frate-său."
Însă privind spre chipul brăzdat al lui Allen Macleane îşi
dădu seama că era prea deştept pentru asta.
- Amândoi am pierdut, rosti el cu blândeţe. Voi aţi câştigat,
nu vă daţi seama? Voi, cei din Salome, aţi învins.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Am venit aici gândindu-ne că sunteţi doar o adunătură
de barbari. Primitivi. Sunt sigur că Organizaţia - oamenii ami­
cului dumneavoastră, Cicero - a avut aceleaşi convingeri.
Vedeţi, nu v-am luat în serios. C â n d ai voştri, mă refer la gu­
vernul din Travallese, au luat măsuri împotriva noastră, ne-am
închipuit că Organizaţia se află în spatele acţiunii, tot aşa cum
şi ei au presupus că noi suntem la originea acţiunilor împo­
triva lor, continuă zâmbind. Şi noi, şi ei, ne supravegheam
cu atâta intensitate încât am uitat că mai este şi o a treia tabără
implicată, voi. Ne-aţi manipulat cu mare artă pe unul împo­
triva celuilalt, iar noi habar n-am avut că făceaţi asta.
- Domnule Macleane, începu Thalia, nu fac parte din jocul
dumneavoastră. Nu sunt nici măcar un pion. Sunt doar o spec­
tatoare. N - a m decât o idee foarte vagă despre ce vorbiţi.
- Îmi pare rău! Nu m-am referit la dumneavoastră, perso­
nal, însă ai voştri ne-au dus exact acolo unde au dorit. N-au
mai rămas decât vreo douăzeci dintre ai noştri. D a c ă v o m
supravieţui aici, v o m fi la mila lor.
- Nu-i vorba de ai mei.
Thalia îşi înălţă mâinile încătuşate.
- Senatul din Travallese nu-i cunoscut pentru milostenia sa.
A treia tabără 125

- Ştiu, spuse Macleane. Ne vor stoarce de tot ce avem. Isto­


rie, geografie stelară, ştiinţele de bază. Tehnologie, armament,
mai ales, construcţia de nave, ca să poată contracara urmă­
toarea expediţie extraterestră cu propriile lor mijloace. Dădu
din cap. Ei nu înţeleg cu cine se pun.
- Nu sunt una de-a dumneavoastră. Nu sunt nici măcar din
Travallese. Dacă Cicero vi s-a împotrivit, atunci şi eu o fac.
Ce-are asta de-a face cu mine?
- Mi s-a spus că sunteţi bună la matematici.
- Sunt uluitoare la matematici.
Macleane zâmbi.
- Aţi accepta o ofertă de lucru?

Ca să-1 poată urca la bordul desantorului trebuiseră să-1 se­


deze pe Cicero. Livia nu era deloc încântată de asta, pentru
că mai târziu, fără nici o îndoială, vor fi probleme. Insă era
clar că o luase razna, cerând să fie lăsat în vagonul avariat, chiar
şi după ce localnicii îl împuşcaseră pe Marius.
Livia îşi verifică display-ul. Celelalte nave de desant, cu pro­
priile lor încărcături de evacuaţi, ţineau pasul. In urma lor, pe
când flota de interceptoare robotizate a negustorilor şi ariergarda
Organizaţiei terminaseră cu anihilarea reciprocă, spectacolul*
nebunesc al bombelor de fuziune şi exploziilor de antimaterie
pierea şi el, după ce transformaseră noaptea de pe Salome în zi.
Nu se putea spune care dintre părţi, dacă vreuna dintre ele
supravieţuise, reuşise să învingă acolo, însă nu mai conta; nici
Livia, nici Galen nu mai voiau să-şi asume nici un risc şi acum
erau decişi.
126 DAVID M O L E S

Lucius se apropie de ea după ce-1 examinase pe Cicero,


mişcându-se încet şi cu prudenţă sub forţa acceleraţiei
gravitaţionale.
- Se pune el pe picioare, spuse Livia.
Lucius clătină din cap.
- D a r mă întreb cum va fi când se va trezi?
Livia nu-i răspunse, deşi se gândea: A naibii să fi fost dacă
m-aş fi întors fără nici unul dintre ei.
Pe ecranul din faţă, flama violetă a motoarelor Echităţii
dispăru, iar nava interstelară îşi coborî câmpul de forţă şi re­
duse motoarele pentru a permite navelor de desant s-o ajungă
din urmă. Mai repede decât ar fi părut posibil, corpul întune­
cat al navei se mări în faţa lor; pentru un moment plutiră în
derivă, dar apoi pilotul automat al desantorului porni ajuta­
jele de corecţie şi simţiră o smucitură şi se auzi un pocnet
metalic când îi înşfăcară dispozitivele de fixare.
A p o i , acceleraţia se mări când motoarele navei interste­
lare intrară din nou în acţiune şi se avântară spre siguranţa
genunii cosmice.
STATUL VOLUNTAR

CHRISTOPHER ROWE

Traducere din limba engleză


LAURA BOCANCIOS
Aventura stranie şi minunată care urmează ne descrie o socie­
tate pe cale de a fi înghiţită şi transformată de o Singularitate ciu­
dată şi puternică - şi povesteşte despre cei puţini care, în procesul
de deglutiţie, îi rămân înţepeniţi în gâtlej.
CHRISTOPHER ROWE s-a născut în Kentucky şi încă locuieşte
acolo. împreună cu Gwenda Bond, administrează o mică tipogra­
fie şi editează apreciata revistă Say. Povestirile sale au fost publicate
în SCI FICTION, Realms of Fantasy, Electric Velocipede, Idomancer,
Swan Sister, Trampoline, The Infinite Matrix, The Journal of
Pulse-Pounding Narratives, precum şi în alte publicaţii şi au fost adu­
nate în 2003 în volumul Bittersweet Creek.

Soma îşi lăsase maşina în parcarea de la capătul potecii,


deasupra Plajei Guvernatoarei. Un loc sigur, de obicei, ve­
rificat adesea de Patrula de Autostradă din Tennessee şi
înconjurat din trei părţi de stânci de calcar ce se scufundau
în Golful Mexicului.
Dar astăzi, după urcuşul greu pe cărarea dinspre plajă, văzu
că maşina îi fusese atacată. Geamul de lângă şofer era spart.
Soma îşi lăsă raniţa să cadă şi alergă la maşină. Aceasta se
feri din calea lui, dădu cu spatele, cât îi îngăduia funia cu care
130 CHRISTOPHER ROWE

era priponită, înainte de a-1 recunoaşte şi de a se întoarce, cu


un slab şi jalnic suspin.
- Oh, maşină, zise Soma, mângâind capota şi deschizând
portiera. Oh, maşină, eşti rănită.
Pe urmă Soma scotoci prin trusa medicală, azvârlind deoparte
semnale luminoase şi bandaje, şi găsi, în sfârşit, în sfârşit, flaco­
nul cu alifie. întinse unguentul pe geamul sfărâmat, mătură cio
burile în şanţ şi doar apoi pulveriza gazul analgezic pe întreaga
portieră, doar apoi închise ochii, accesă semnalele de apel, coborî
ecranele. Îşi deschise capul şi îl folosi ca să sune la poliţie.
In puţinele minute dinainte de a vedea cadrele de biciclete
albastru cu alb virând din direcţia soarelui, cu aripile din bule
umflându-se cu furie, rămase cu privirea pierdută către plaja
din Nashville. Macaralele cultivate acolo din ordinul Guver­
natoarei pentru a draga portul aveau să intre curând în repau­
sul de iarnă - frunzele lor, ce se întindeau pe mai multe
pogoane, erau deja colorate în nuanţe de portocaliu şi auriu.
- Soma-cu-Cutia-de-Vopsele-de-pe-Aleea-Tipografului, se
auziră glasuri de deasupra.
Soma se întoarse şi-i văzu pe poliţişti aterizând. Vorbeau
cu toţii simultan, în incantaţia ritmică a executării legii.
- Maşina ta va fi vindecată pe cheltuiala contribuabililor.
Pe urmă cuvintele rituale:
- Iar răufăcătorii vor fi deferiţi justiţiei.

Eficienţa şi ordinea luară după-amiaza în stăpânire, în vreme


ce ploaia care se anunţase începu să cadă. Unul dintre cei 144
de Detectivi îşi făcu apariţia, iar Soma şi poliţiştii îl priviră cu
Statul voluntar 131

toţii, simţind povara slujbaşului Guvernatoarei înăuntrul ca­


petelor. Înlătură gândurile unuia dintre membrii Patrulei Au­
tostrăzii şi se urcă pe spatele lui, mişcările bărbatului devenind
mai puţin fireşti în timp ce era călărit şi ghidat. Detectivul filmă
declaraţia lui Soma.
- Am venit să desenez copiii de pe valuri, zise Soma.
Îşi deschise micul rucsac în faţa camerei balon de săpun,
scoase cărbunele şi creioanele, blocul de desen cu hârtie din
comerţ, prinsă între plăcile ruginite de metal adunate de la
groapa de gunoi de la gura Râului Cumberland.
- Arată-ne, arată-ne, incantă Detectivul.
Soma răsfoi printre schiţe. In negru şi gri, desenase na­
dele plutitoare care se îngrămădeau pe valuri în această
perioadă a anului. Micuţi, majoritatea bebeluşi goi, dar şi
câteva fetiţe în costume de baie dintr-o singură piesă, chiar
şi un băiat gras, prepuber, care se agăţa cu disperare de o
minge dezumflată, îndreptând ochii îngroziţi şi rugători
către privitor.
- Ţţ-ţţ, cântă Detectivul, percutant. Desenează firicelele la
bebeluşii ăia, Pictor Soma. Marchează liniile de la călcâie.
Soma fu tentat să-i arate Detectivului atestatele artistice
tatuate în jurul încheieturilor sale în cerneluri delicate,
roz-portocalii, ca să-i reamintească agentului care aspecte ale
vieţii civice intră în competenţa fiecărei autorităţi, dar îşi muşcă
limba, de teama unei proscrieri Pentru-Siguranţa-Publică.
De parcă nu toată suflarea din Tennessee ar fi ştiut că
pruncii care se bălăceau în valuri nu erau decât extremităţi,
nimic altceva decât nade care creşteau din boturile aligato­
rilor ghemuiţi pe fundul nisipos al apei.
Detectivul recapitula:
132 C H R I S T O P H E R ROWE

- Ai fost aici în exerciţiul funcţiunii, ai parcat legal, ai


plătit taxele corespunzătoare pe metru, nu ai văzut nimic,
ai informat autorităţile la timp. Soma-cu-Cutia-de-Vop-
sele-de-pe-Aleea-Tipografului, Patrula de Autostradă din Ten-
nessee salută spiritul tău civic.
Poliţiştii erau împrăştiaţi în jurul parcării, proiectând lu­
nete de reper şi privind înapoi în timp. Dar auziră cu toţii alu­
zia, îşi încetară activitatea şi izbucniră în urale răguşite pentru
Soma. Acesta le acceptă adularea îndatoritor.
Pe urmă Detectivul sparse camera balon de săpun şi înhaţă
filmul înainte să cadă. Îl rulă, îl mestecă, dus pe gânduri, apoi
descăleca de pe poliţist, care se cutremură şi căzu peste Soma.
Astfel că nu auzi în primele momente ce începuseră să scan­
deze ceilalţi, nu descifra mesajul până ce nu văzu ce anume
înconjurau. Ceva era agăţat în ghimpii subţiri ai unui scaiete
aplecat, crescut la marginea parcării.
- Pană de cioară, incantară poliţiştii. Pană de cioară. Pană
de cioară. Pană de cioară.
Până şi Soma, licenţiat în artă, nu în drept, îşi dădu seama
ce însemna bucăţica aceea fâlfâitoare de negru. Maşina îi fusese
atacată de Kentuckieni.

Din câte îşi amintea, Soma nu pictase niciodată un autopor­


tret. Dar avea o stare de melancolie, aşa că ar fi putut să ia câ­
teva notiţe vizuale ale chinuitorului său drum de întoarcere la
Nashville, dacă s-ar fi gândit că-şi poate feri hârtia de ploaie.
Soma între mare şi oraş ar fi putut numi un asemenea ta­
blou. Sau Soma între furtuni, dacă hotăra să aleagă singurul
Statul voluntar 133

moment senin când soarele se arătase prin stratul ame­


ninţător de nori.
Oricare dintre aceste imagini ar fi înfăţişat un tânăr înalt,
cu o pălărie cu boruri largi, îmbrăcat cu pantaloni negri trei
sferturi şi un jerseu galben desfăcut, dezvelind un piept uscăţiv.
Un tânăr, desigur, dar nu unul obişnuit cu plimbările lungi
pe jos. Nu era nimic de făcut, maşina lui urma să rămână în
parcarea de la capătul cărării cel puţin trei zile.
Femeia mecanic sosise pe când poliţiştii plecau, urcând la
galop drumul de pietriş, călare pe o iapă albă însemnată cu cruci
roşii. Sărise din şa şi scosese câteva sunete de compătimire la
adresa maşinii, chiar înainte de a-1 saluta pe Soma, făcându-se
astfel îndrăgită simultan de automobil şi de proprietar.
Scărpinând maşina la baza antenei, examinând exact punc­
tul maşinii care avea mai multă nevoie de atenţie, se prezentă.
- Sunt Jenny-cu-Vaselină-sub-Unghii, zise ea, dar nu părea
că asta o deranjează, căci, în timp ce vorbea, îşi trecu mâna
liberă prin părul blond, tuns demodat de scurt.
Îşi fluieră calul şi începu să despacheteze desagile de pe şa.
- Voi fi nevoită să construiesc un garaj mai mare decât în
mod normal pentru maşina ta, Pictor Soma, căci trebuie să
ne găzduiască pe mine şi calul meu în timpul convalescenţei.
Dar nu te teme, autorizaţiile mele sunt în bună regulă. Am
asigurări de la oraş şi de la stat. Totul se face pe cheltuiala
contribuabililor.

Ceea ce era o foarte mare uşurare pentru Soma, sărac fiind.


Cu prieteni şi mai sărmani, nici unul cu maşină, fără să poată,
134 CHRISTOPHER ROWE

astfel, chema pe cineva de pe Alee să-1 salveze, iar acum acest


drum lung, umed, înapoi spre oraş.
Bineînţeles că Soma şi prietenii lui nu duceau o viaţă lip­
sită de confort. Deasupra atelierelor aveau spaţii uscate de dor­
mit, călduroase sau răcoroase, în funcţie de anotimp, chiar
curate, dacă asta era înclinaţia unui anume artist, aşa cum era
Soma. Un spaţiu uscat, cald sau rece, unde să doarmă. Un spaţiu
bun pentru muncă şi o şansă mai mult decât suficientă de a-şi
vinde picturile şi desenele, căci Aleea era unul dintre celelalte obiec­
tive pe care le vizitau provincialii când ajungeau în Nashville.
înainte de a se duce la Opera imensă, boltită, sau după.
Toate acestea şi, pe deasupra, o maşină, desigur, libertatea
drumului. Chiar dacă drumul nu era chiar atât de liber, fiindcă
maşina nu era tocmai a lui, era darul familiei sale, un produs
al fermei lor. Amândoi, maşină şi artist, produse ale acelei vieţi
la fermă pe care Soma s-a străduit din răsputeri s-o uite.
Dacă tinereţea petrecută la fermă n-ar fi fost atât de înde­
părtată, poate că nu l-ar fi durut picioarele aşa. Poate că nu
s-ar fi simţit chiar atât de nefericit coborând, cu paşi târşâiţi,
drumul de pietriş către oraş, poate că ar fi avut privirea des­
tul de ageră să zărească un oraş atât de pierdut în ceaţă, auzul
destul de ager să perceapă ţipetele şi croncăniturile înfundate
pe care atacatorii lui le folosiră ca să se organizeze, înainte de
a ţâşni de jur împrejur - lăsându-se de pe crengile copacilor, ur­
când din şanţuri, ieşind din tufişuri.
Avu loc un atac al Ciorilor în faţa căruia Soma rămase
înmărmurit.
- Asta se întâmplă numai la televizor, spuse.
Peşterile şi dealurile pe care le bântuiau nestingheriţi aceşti
Kentuckieni erau la sute de kilometri depărtare şi mai către
Statul voluntar 135

nord şi est, dincolo de linia nestatornică de conflict a uneia


dintre graniţe. Kentuckienii nu putea fi aici, atât de departe
de palisadele frontierei de la Fort Clarksville şi Barren Green.
Dar iată-i aici, fără doar şi poate, ţopăind şi ţipând, zgâri­
ind pietrişul cu cizmele lor cu gheare, clipind pentru a alunga
ploaia ce le şiroia în spatele măştilor şi peste ochi.
O Cioară plesni de două ori din limbă şi, dintr-odată, Soma ,
deveni obiectul principal al unei activităţi intense. Mâini no­
roioase îi deschiseră gura cu forţa, nasul şi gura îi fură badi-
jonate cu o pastă care la început îl înţepă, apoi îl amorţi.
Mâinile îi fură legate în faţă cu o sfoară groasă de cânepă. Chiar
şi aşa speriat cum era, Soma nu-şi putu stăpâni uimirea:
- Sfoară pentru fumat! zise.
Conducătorul cetei se strâmbă, clătină din cap cu dispreţ
şi neîncredere.
- Sfoara şi ţigările provin din două varietăţi cu totul dife­
rite de plante, zise cu un accent abia descifrabil. Volii sunt
proşti de-a binelea.

Pe urmă Soma se căznea să străbată prin tufişuri, când târât,


când îmbrâncit, şi chiar aproape dus pe sus de un şir de Fraţi
Ciori. Băieţii alergau cu mari eforturi, de parcă Soma ar fi fost
o povară pentru ei, altminteri viteza lor normală trebuie să fi
fost înspăimântătoare. In sfârşit, cineva anunţă o oprire şi Soma
se prăbuşi.
Căpetenia se apropie, scoţându-şi masca şi ştergându-şi faţa.
Cute roşii, adânci, îi brăzdau chipul dinspre tâmple, peste pomeţi,
până la nasu-i cârn. Soma ar fi zis că bărbatul avea patruzeci de
136 CHRISTOPHER ROWE

ani dacă l-ar fi văzut pe Alee, îmbrăcat ca un om obişnuit, în


tricou şi pantaloni scurţi.
Deşi era extenuat, Soma şi-ar fi dorit să scoată carnetul şi
o bucată de cărbune din rucsăcelul pe care încă îl purta, ca să
poată imortaliza câteva dintre chipurile sălbatice din jurul său.
Căpetenia se uita lung la el, fără să vorbească, astfel că Soma
rupse tăcerea.
- Cicatricile acelea, pictorul îşi ridică mâinile legate şi trasă dâre
în josul fiecărui obraz al său, sunt ceremoniale? Iţi indică rangul?
Kentuckienii aflaţi destul de aproape ca să poată auzi puf­
niră şi izbucniră în râs. Omul din faţa lui Soma făcu o rapidă,
exagerată pantomimă de dezgust. Îşi desfăcu mâinile, o, zei,
pe urmă îşi scoase masca cu cioc de pe cap şi îi arătă lui Soma
dosul acesteia. Două curele de piele se încrucişau în interior, spri­
jinind suprastructura sofisticată a măştii şi împiedicând-o, ob­
servă Soma, să apese cu toată greutatea pe nasul celui care o purta.
Se uită din nou la conducător, îl văzu frecând urmele care păleau.
- Scuze, zise pictorul.
- Nu-i nimic, răspunse Cioara. Asta e soarta unui nobil
sălbatic, să fie greşit înţeles de locuitorii decadenţi ai oraşului.
Soma se holbă la bărbat preţ de un minut. Zise:
- Băieţi, cred că ne uităm la aceleaşi programe TV.
Căpetenia privea împrejur, numărându-şi băieţii. Îşi coborî
masca şi îl trase pe Soma în picioare.
- Se prea poate. Trebuie să plecăm.

Se dovedi că numele căpeteniei era Japheth Sapp. Cel puţin


aşa îl strigau ceilalţi Fraţi Ciori, de pe unde hoinăreau ei, în
Statul voluntar 137

faţă sau în urmă, dând târcoale prin tufişuri, căţărându-se de


pe crengile subţiri pe ramuri şi pe trunchiuri, sus, deasupra.
Soma se adânci într-un spaţiu de visare, incantând subvo-
cal şi supravocal (fiind redus la tăcere cu brutalitate de Japheth).
Într-un moment de luciditate, ghicise că pasta pe care i-o ad­
ministraseră Kentuckienii avea probabil un efect de anihilare
a voinţei. Nu-şi dădea seama că poate să-şi deschidă capul şi să
sune după ajutor, nici măcar nu voia. Dar " Voi avea grijă de
tine", promitea Atena întotdeauna. Se agăţa de acest gând şi avea
impresia că nu intra în panică datorită drogurilor pe care i le
dăduseră Ciorile, dar şi fiindcă avea să fie salvat în curând de
poliţie. „ Voi avea grijă de tine." In definitiv, nu era acesta unul
dintre sloganurile Guvernatoarei, cristalizat din fulgii publici-
t ari pe cerul de deasupra de Nashville, în timpul Campaniei?
Ii făcea bine să se gândească la aceste lucruri. Îi făcea bine
Să se gândească la capitala sănătoasă şi să uite că era răpit de
nişte străini, de indieni, de bandiţi.
Atunci căpetenia cetei de atacatori îl aruncă într-un şanţ,
fluierând şi gesticulând, chemându-şi toţi băieţii să plonjeze
în apă, să se îngrămădească laolaltă, aruncându-şi pelerinele în
sus şi acoperindu-se cu ele.
- Ce se întâmplă, şefu'? întrebă băiatul cu ochi albaştri, pe
care Soma îl observase mai devreme şi care stătea acum ghemuit
în mocirlă, cu cotul proptit în coastele lui Soma.
Japheth Sapp nu răspunse, dar un altul, mai tânăr, şuieră:
- P.A.T. are până şi un urs în văzduh!
La această neverosimilă remarcă şoptită, Soma se întrebă
dacă urs însemna salvare. Deşi anumite aspecte ale acestei ex­
perienţe erau plăcute. Nu-i trecu prin minte să se teamă pen­
tru sănătatea lui, nici măcar după ce Japheth îl doborî cu o
138 CHRISTOPHER ROWE

uşoară lovitură de picior înapoia genunchilor, atunci când pic­


torul se ridică şi dădu la o parte pelerinele cu pene, pentru a
zări o părticică din cer.
Sus era într-adevăr un urs. Da, era îmbrăcat în albastru şi alb.
- Vreau să văd ursul, zise tânăra Cioară.
Japheth clătină din cap:
- Te duc la Movila Răchitei, Lowell, când ne întoarcem
acasă, şi-ţi arăt urşii negri care trăiesc în susul Râului Verde.
Ursul de colo e doar un robot făcut din baloane şi posedat de
un demon, nu merită să te uiţi la el decât dacă eşti destul de
aproape ca să-1 poţi spinteca.
Cu toţi cei care-1 capturaseră concentraţi la liderul lor sau
la cer, Soma se întrebă dacă ar putea să-şi deschidă capul. De
îndată ce fu străbătut de acest gând, Japheth Sapp se întoarse
către el şi îl pironi cu privirea.
- Mai daţi-i ăstuia nişte pastă, se adresă el găştii. Dar aveţi
grijă cum vă purtaţi cu el, mai avem nevoie de capul voiului
ca să traversăm Cumberlandul, chiar şi după ce mituim gân­
dacii de colectare.
Soma vorbi prin substanţa vâscoasă cu care rotofeiul cu
pene de bufniţă îi acoperea jumătate din faţă.
- Gândacii de colectare lucrează pentru oraş şi nu li se poate
aduce nici un reproş. Planurile voastre sunt eronate dacă se
bazează pe coruperea slujbaşilor Guvernatoarei.
Alte huiduieli, alte sâsâituri.
- Dacă gândacii de colectare ar avea mame, mi le-ar vinde
pentru jumătate de butoi de whisky de Kentucky. Noi avem
mai mult de o jumătate de butoi.
Soma ştia că Japheth minţea - era o tactică obişnuită de
instigare folosită de eroii neoanarhişti.
Statul voluntar 139

- Ştiu că minţi. E o tactică binecunoscută a...


- Taci din gură, Pictor Soma! Îmi placi aşa cum eşti, dar am
citit cu toţii programul Guvernatoarei. Vei vedea că suntem prea
sofisticaţi pentru tiparele voastre.
Japheth făcu un semn şi grupul se împrăştie. Mlădiţele aler­
gară afară şi trunchiul principal se eliberă din strânsoare. Şi
nu sunt un agitator anarhist. Sunt multe, dar asta nu.
- Cântăreţ! zise o Cioară tânără, trecând cu pas grăbit pe
langa ei.
- Cânt, uneori, la sfârşit de săptămână, asta vrea să spună.
Nu am un contract de înregistrări sau ceva, zise Japheth, îmbol-
dindu-1 acum pe Soma chiar el.
- Sudor! spuse un altul.
- înscris în sindicat, preciza Japheth. Asta e munca mea
de zi cu zi, şi lucrez la frontieră.
Alte minciuni, ştia Soma.
- Atunci, să presupun că voi aţi construit Zidul împrejmuitor?
Tot ce spunea îi amuza copios pe aceşti oameni.
- Nu doar Kentuckienii, volule, tot restul lumii. Numai
că noi îl numim câmpul de separaţie.
- Agitator, cântăreţ, sudor, zise pictorul, în timp ce starea
de amorţire se răspândea mai adânc decât înainte, afectând felul
în care rosti cuvintele şi felul în care le alese.

- Asasin, mormăi Bufniţa, primul lucru pe care Soma îl au- zise rostit de bărbatul v

Japheth se căţăra pe un mal în faţa lui Soma. Se opri şi se


răsuci. Piciorul lui sfredeli stratul de frunze, răspândind un
miros jilav. Se uită la Bufniţă, apoi, aspru, la Soma, ghicindu-1.
- Acum eşti bine dopat, Pictor Soma. N-ai cum să-ţi des­
chizi capul ăla până nu ţi-1 deschidem noi. Aşa că, negreşit,
140 CHRISTOPHER ROWE

iată adevărul: Nu suntem aici doar ca să-i furăm lucrurile. Sun­


tem aici să pătrundem în castelul ei. Suntem aici s-o ucidem
pe Atena Parthenus, Regină a Logicii şi Guvernatoare a Sta­
tului Voluntar Tennessee.

Jenny-cu-Vaselină-sub-Unghii împrăştie ramuri înfrun­


zite prin parcare, lăsând frunzele lungi, verzi de ferigă să
se usuce înainte de a folosi mormanul pentru a-şi face patul.
Calul ei privea pe deasupra uşii scunde a boxei sale. In in­
teriorul corpului principal al garajului, maşina lui Soma dor­
mea anesteziată.
- Taman destule pentru un pat moale, căluţule, zise Jenny.
Vom dormi cu toţii bine, după ziua asta grea.
Atunci văzu acel mic fâlfâit. Una dintre crengi avea o pană
prinsă între frunze şi, da, pana avea culoarea neagră a tăciu­
nelui, albastrul întunecat al nopţii, fumuriul nordului. Jenny
oftă, căci calitatea ei de cetăţean nu era atât de nepătată ca a
lui Soma, iar poliţiştii o tulburaseră. Dar îşi deschise capul,
privind ţintă la pană.
Un telefon săltă dintr-un tulipier, ceva mai jos pe drumul
către Nashville. Cârâi în zboru-i scurt şi ateriza, greoi, lipsit de
graţie, în faţa lui Jenny. Îşi întoarse ochii de mărgea către ea:
- Sună, zise telefonul.
- Alo, spuse Jenny.
Operatoarea lui Jenny avea exact vocea lui Jenny, alt lucru
care o tulbura în taină. Operatorii altor oameni avea glasu­
rile unor staruri de televiziune, ale unor Legislatori celebri sau
personaje vesele de desene animate, dar Jenny făcea parte din
Statul voluntar 141

acea minoritate de persoane ai căror Operatori şi Profesori


aveau mereu vocea lor. Jenny îşi aminti un slogan din Cam­
panie: „Vocea mea e vocea ta."
- Patrula de Autostradă din Tennessee a cules deja una,
Vindecătoare Jenny.
Glasul din telefon se îngroşă în jurul ei şi începu să i se pre-
lingă prin urechi, ca un sirop rece.
- Dar vrem o mostră şi din aceasta. Ţine bine pana, Jenny,
şi deschide-ţi capul puţin mai tare.

Acum, iată secretul penelor. A celei pe care Jenny a dat-o


poliţiei şi a penelor pe care una dintre lunetele de reper o cap-
t urase deja. Secretul acelor pene şi al penelor înşirate ca nişte fa­
nioane de-a lungul cărărilor ce coborau dinspre Zidul
Împrejmuitor, şi chiar al penelor de Bufniţă care forţaseră in­
trarea prin acea barieră, lăsând lumea exterioară să pătrundă
înăuntru. Toate erau îmbibate de intrigă. Fiecare dintre ele fu­
sese înmuiată în matematică potentă, aplicaţia autonomă pusă
la punct de Bufniţele Ierbii Albastre.
Penele erau capcane. Erau momeli şi false atacuri. Nu mar­
cau drumul urmat de Kentuckieni.
Matematica rămase tăcută şi nemişcată, plutind prin capul
lui Jenny, prin neînsemnatele mijloace de apărare ale telefo­
nului şi prin mai considerabilele, dar, totuşi, evitabilele, cer­
curi de sârmă ghimpată din jurul Operatoarei. Matematica
scotocea după un Detectiv sau chiar un Legislator, deşi era
puţin probabil să găsească vreunul care să nu ragă într-o haită
de confraţi.
142 CHRISTOPHER ROWE

Se ţinea departe de Comodorii din Marele Strat de Sare din


jurul Parthenonului. Era perfidă. Avea ţeluri limitate, dar rea­
lizabile. Marca drumul pe care nu mergeau.

Ciorile îl puneau pe Soma să care lucruri.


- Eşti mai puternic decât crezi, îi spuse unul dintre ei şi î
împovăra cu un butoi cu doage de stejar alb, în care se blo
tocărea un lichid. Soma observă că multe dintre ciori duceau
asemenea butoaie, în timp ce altele cărau saci de pânză, umezi,
plini de noroi, pătaţi de resturi vegetale şi mirosind a mân-
care pentru săraci.
Japheth Sapp ducea doar o bucată de hârtie. O consultă
când se strânse laolaltă cu Bufniţa şi băiatul cu ochi albaştri,
ghemuiţi în albia unui râu secat, la câţiva metri de locul unde
ceilalţi membri ai cetei îşi scoteau lucrurile.
Soma nu avea habar unde se aflau în acest moment, deşi
îşi dădea seama vag că urmaseră un arc mai sus de subur­
biile nordice, iar conversaţiile indicau că se îndreptau acum
spre capitală, oricât de improbabil ar fi sunat. Îşi simţea şi
acum capul amorţit şi moale pe dinăuntru, o stare nu toc­
mai neplăcută, dar care nu servea simţului său de orientare
şi aşa slăbit.
Totuşi, îşi dădu seama ce oră era când lumina verde
împestriţa valea în care se odihneau se transformă în roz. Aşa,
cu mintea înceţoşată, recunoscu fenomenul şi zâmbi.
Norii scoaseră un sunet ascuţit, apoi, dintr-odată, în jurul
lui totul se precipită. Pentru prima oară în ziua aceea, reacţia
Ciorilor la ceea ce percepeau a fi o criză nu se soldă cu vârârea
Statul voluntar 143

Iui Soma undeva sau îndesarea lui sub ceva. Aşa că fu liber să
cânte imnul, în timp ce Ciorile se agitau înnebunite.
In clipa în care sunetul de clopot căzu din cer, Japheth îşi
azvârli masca la pământ, privi aspru către un bărbat sprinten,
cu capul roşu şi răcni:
- Pe unde umblă responsabilul cu timpul? Trebuia să ne
reaminteşti!
Dar bărbatul nu avu timp să răspundă, căci, asemeni tutu­
ror celorlalţi, scotocea prin sac, înfăşurându-şi un set sofisti­
cat de apărătoare crenelate pentru urechi în jurul capului.
Muzica porni şi Soma începu:
- Deseară vom reface Tennessee, în fiecare seară refacem
Tennessee...
Era deosebit de ciudat că nici unul dintre Kentuckieni nu
i se alătură şi că nici unul dintre ei nu se mişca în cercurile pe
care, în mod normal, un grup de dimensiunea aceasta le-ar
forma în timpul intonării imnului.
Totuşi, ar fi fost şi mai ciudat dacă ar fi făcut-o.
- Deseară vom reface Tennessee, în fiecare seară refacem
Tennessee...
In mijlocul unui hăţiş de sălcii de pe malul celălalt al pâ-
râului secat se afla un desiş de flori-trompete, astfel că alămurile
sunau mai puternic decât era obişnuit Soma. Poate că erau mai
departe de oraş decât credea. Pasionaţii diferitelor genuri mu-'
zicale aveau tendinţa de a găsi asemenea locuri şi de a le frec­
venta în timpul imnului.
- Deseară vom reface Tennessee, în fiecare seară refacem
Tennessee...
Soma dansa vesel, târşâindu-şi picioarele într-o mişcare
de unul singur, cu un ochi la ratonul gras care îşi legăna capul
144 CHRISTOPHER ROWE

în ritmul muzicii, în timp ce rostogolea pietre în albia râu­


lui, când văzu cum Cioara tânără, care voise să vadă ursul,
începu să bată ritmul, ridicând şi coborând o cizmă cu
gheare. Bufniţa fu prima dintre străini care observă cizma
ce bătea tactul.
- Deseară vom reface Tennessee, în fiecare seara refacem
Tennessee...
Soma nu simţea adevărata legătură cu colectivitatea pe care
imnul i-o oferea zi de zi, nu simţea că-i sporeşte încrederea şi
vigoarea, dar punea asta pe seama substanţelor pe care i le
dăduseră Kentuckienii. Se întrebă dacă foloseau aceleaşi dro­
guri pentru Cioara ce cădea acum, cu un spasm uşor, sub po­
vara Bufniţei, care o doborâse la pământ. Ceilalţi ţintuiră
braţele şi picioarele Ciorii dansatoare, iar Japheth scoase la
iveală un ac şi injecta biata creatură cu o seringă enormă, plină
cu o substanţă maronie, lăptoasă, care avea consistenţa mierii;
Soma îşi aminti că ştia numele Ciorii dansatoare. Japheth Sapp
îi spusese băiatului Lowell.
- Deseară vom reface Tennessee, în fiecare seară refacem
Tennessee...
Lumina rozalie păli, ratonul se îndreptă, cu mersu-i legănat,
către pădure, florile-trompetă amuţiră, iar Soma termină exe­
cutarea unei piruete.
Bărbatul cu capul roşu stătea în faţa lui Japheth, cu un aer
chinuit, bântuit. Continua să se uite într-o parte, către locul
unde Bufniţa stătea peste Cioara care dansase.
- Japheth, am pierdut şirul, atâta tot, spuse el. E atât de
greu aici să ţii evidenţa întâmplărilor.
Chipul lui Japheth trecu într-o clipă de la mânie la
dezamăgire şi apoi la ceva ce semăna a iertare.
Statul voluntar 145

- Aşa este. E greu să ţii şirul. Toată lumea o mai dă în bară


uneori. Şi cred că i-am administrat stabilizatoarele la timp.
Pe urmă, Bufniţa spuse:
- Partea a doua acum, Japheth. Trebuie să aşteptăm a doua
tură de reziduuri ca să prindem gândacul nostru de colectare.
Japheth se strâmbă, dar clătină aprobator din cap.
- Oricum, nu putem pleca, nu înainte de a şti ce se va întâm­
pla cu Lowell, zise el, aruncând o privire către băiatul incon­
ştient. Duceţi whisky-ul şi mâncarea înapoi în ascunzătoare.
Montaţi reţeaua. Rămânem aici peste noapte.
Japheth se apropie cu pas apăsat de Soma, cu pumnii
strânşi, albi.
- Lucrurile sunt tot mai limpezi pentru tine, Pictor Soma,
chiar dacă ţi se pare că sunt din ce în ce mai greu de înţeles.
Motivaţiile noastre vor deschide în tine noi perspective.
Luă bărbia lui Soma în mâna stângă şi îi ridică faţa. Îşi flu­
tură mâna, arătând către Lowell.
- Iată unul dintre motivele mele pentru toate acestea.
Încet, dar cu pocnituri serioase, Japheth îşi desfăcu degetele.
- Lupt împotriva ei, Soma, în speranţa că nu va mai fereca
o minte. Lupt împotriva ei, ca minţile deja legate sa poată
fi eliberate.
Dimineaţa, băiatul care dansase era mort.

Jenny se trezi în semi-întunericul umed şi rece, ghemuită


pe pietrişul parcării. Calul său necheza încet. Îşi dădea seama
vag că, de o bună bucată de vreme, calul necheza şi dădea semne
de nelinişte, iar asta o readuse la starea de conştientă.
146 CHRISTOPHER ROWE

Se rostogoli pe o parte şi se ridică în picioare, scuipând pen­


tru a scăpa de gustul de metal al Operatoarei, care îi stăruia
în gură. O peliculă uscată de sânge îi acoperea nările şi buza
superioară, simţea substanţa solzoasă până şi în urechi. Privi
către garaj şi văzu că nu era singura care se deşteptase.
Acum culcă-te înapoi, îi spuse maşinii.
Maşina lui Soma se ridicase pe roţile din spate şi privea afară
prin fereastra deschisă, lăsându-şi greutatea pe zidul înălţat prin
creştere accelerată, împingându-1 în afară.
Jenny scoase un sunet plescăit, sperând că-şi va linişti calul
şi se îndreptă către maşină. Era afectată de starea de confuzie
şi îngrijorare a acesteia.
Atinse antena cu mâna.
- Ar trebui să mai dormi. Nu-ţi faci griji pentru mine. Ope­
ratorii îşi dau seama când nu eşti cooperant, atâta tot, chiar
când tu nu ştii că eşti necooperant. Pe urmă trebuie să scoto­
cească iar, puţin mai mult decât e confortabil, ca să găsească
răspunsurile pe care le vor.
Jenny reuşi să convingă maşina să coboare de la fereastră,
crispându-se puţin la ecoul durerilor ascuţite care îi străfulgerau
prin cap şi prin urechi.
- Să nu-i spui proprietarului tău, dar asta nu e prima dată
când am fost pusă sub semnul îndoielii. Acum, la culcare.
Maşina avea un aer şovăitor, dar rulă supusă înapoi spre
patul de reparaţii crescut din podeaua garajului. Se aşeză,
mormăi puţin, pe urmă îşi stinse farurile.
Jenny o ocoli, se duse la uşă şi intră. Găsi capsulele de apă
pline şi reci şi bău cu nesaţ. Apa avea un uşor gust de sare. Mai
luă o înghiţitură, apoi umezi o cârpă cu o parte din lichidul
astringent, ca să şteargă sângele uscat. Pe urmă se puse pe treabă.
statul voluntar 147

Gândacii de colectare ieşiră mişunând din oraş, traversară


Podul Eminentei Opoziţii, sub ochii vigilenţi ai urşilor care
pluteau deasupra, trasând un unghi drept de-a lungul digu­
lui, către terenurile de debarasare. Soma şi Kentuckienii stă­
teau ascunşi în pustietatea acoperită de tufişuri de la marginea
terenurilor, aşteptând.
Bufniţa aşeză o mână pe umărul lui Japheth, arătând către
un gândac de colectare care tocmai intra pe terenuri. Apoi
Bufniţa se ridică în genunchi şi începu să se târască printre tufe
şi aparate moarte.
- Pictor Soma, şopti Japheth, va trebui să-ţi rup maxilarul
în câteva minute ca să scoatem cât mai multe dintre tentacu­
lele ei, dar ţi-1 vom suda la loc de îndată ce trecem râul.
Soma era prea cuprins de efectul pastei ca să poată păstra
în minte ambele ameninţări în acelaşi timp. Un maxilar rupt.
Ciori în capitală. Se concentra asupra celei de-a doua.
- Urşii vă vor ridica şi vă vor arunca în Stratul de Sare, zise.
Copiii se vor căţăra pe voi în timpul Campaniei şi Legislatorii
vor sta pe umerii voştri pentru a-şi ţine discursurile electorale.
- Urşii nu ne vor vedea.
- Urşii veghează râul şi podurile şi...
- ...şi ochii lor nu se închid niciodată, îl completă Japheth.
- Da, am văzut reclamele.
Un gândac de colectare, unul mare, lung de patruzeci de
metri, se înălţă deasupra lor, aşezat, într-un echilibru precar,
pe şirul de picioare din spate. Soma spuse:
- Sunt reclame foarte bune.
Iar gândacul goli mizeriile peste ei.
148 CHRISTOPHER ROWE

Regatul de date al Atenei oglindea regatul ei fizic. Con-


strucţii unu-la-unu copiau clădirile şi populaţia, arătând cine
domina şi cine era dominat.
In acel spaţiu numeric, matematica Kentuckienilor găsi
podul. Lumina crudă a urşilor plutea deasupra. Fiecare urs re­
prezenta o fracţiune, statistic semnificativă, a Guvernatoarei
înseşi. Din punctul de vedere al matematicii, cei doi care for-
mau perechea de deasupra Podului Eminentei Opoziţii arătau
ca nişte sori in miniatura, aruncând raze scrutătoare asupra
gândacilor de colectare care mărşăluiau, asupra şalupelor care
pluteau de-a lungul Cumberlandului şi chiar asupra apelor râu­
lui, luminând analogiile numerice ale lucrurilor periculoase
care sălăşluiau pe fundul mocirlos al acestuia.
Gândacii de colectare ieşiră din oraş, cu abdomenele volumi­
noase umflate de reziduurile inserate pe traseele lor. Matematica
vedea că gândacul care tocmai trecea printre razele de examinare
ale urşilor avea o mulţime de restaurante pe itinerariul său. Ra­
zele străpungeau carapacea cenuşie, dezvăluind o abundenţă de
substanţe gelatinoase nedigerate, căni sfărâmate, şerveţele soioase.
Gândacii care se îndreptau in direcţia opusa, goliţi şi gata
de reîncărcare, erau cercetaţi cu şi mai multă atenţie decât
tovarăşii lor care se îndrepta către exterior. Razele de exami­
nare erau nimicitoare, totale şi extrem de precise.
Matematica ştia ca precizia şi acurateţea nu sunt acelaşi lucru.

- Moartea lui Lowell ne-a întârziat mai mult decât credeam,


zise Japheth, adresându-se celor patru Ciori, Bufniţei şi, bănuia
Statul voluntar

Soma, gândacului în interiorul căruia se aflau. Japheth îi


însărcinase pe ceilalţi din grupul de atac să-1 ducă pe băiatul
mort înapoi către nord, şi astfel, acolo unde stăteau ghemuiţi,
era loc berechet.
Interiorul abdomenului gândacului era mai mare decât apar­
tamentul lui Soma cu un coeficient de doi şi mirosea a flori,
în loc de diluant pentru vopsele. Insă apartamentul lui Soma
nu era alcoolic.
- Asta e bine, totuşi, bine, bine. Glasul gândacului răsună
din toate direcţiile deodată. Sunt programat pentru o tură de
odihnă. Mătăluţele voastre aţi întârziat şi aţi pierdut ultima
mea tură, iar acum putem să ne odihnim cu toţii şi să bem un
whisky bun. Bun bun!
Dar nici unul dintre Kentuckieni nu bău nici un strop de
whisky din butoaiele pe care le-au deschis de cum au alune­
cat pe gâtul gândacului. In schimb, cam la fiecare jumătate de
oră, turnau încă un galon într-una dintre fisurile umede care
străbătea tot interiorul gândacului. Abdomenul gândacilor de
colectare nu era proiectat pentru digestie, doar pentru evacuare,
şi sistemul circulator era cel care făcea toată munca de trans­
portare a burbonului la creierul gândacului.
Soma înmuie un deget intr-un butoi deschis şi il duse
la limbă.
- Burbonul arde! zise el, scoţându-şi degetul din gură.
- Arde bine! spuse gândacul. Bine bine!
- Ştiam că nu toţi vom putea realmente să intrăm în oraş -
nu avem destule echipamente, în primul rând - dar şase este
numărul minim. Şi, de vreme ce suntem în întârziere,
va trebui să aşteptăm imnul de diseară în apartamentul
gazdei noastre.
150 CHRISTOPHER ROWE

- Aleea Tipografului e la trei kilometri de Parthenon, zise


Bufniţa, făcând semn cu capul către Soma.
Japheth încuviinţă.
- Ştiu. Şi ştiu că pot fi cei mai lungi trei kilometri din lume.
Dar am fost conştienţi că ne aşteaptă un drum greu.
Bătu în peretele gri, curbat, de care se sprijinea cu cotul.
- Hei! Gândacule! Cât mai durează până ce îţi începi tura?
Un lung şi dezamăgit suspin scutură abdomenul.
- Încă două ore, omule-burbon, răspunse gândacul.
- Scoate-ţi echipamentul, vere, îi spuse Japheth Bufniţei.
Se ridică în picioare şi se întinse, făcând semn celorlalte Ciori
să facă la fel. Se întoarse către Soma: Noi, ceilalţi, îl vom ţine.

Jenny ieşise afară spre sfârşitul dimineţii, când ultimii aburi


ardeau încă dinspre faleză, căutând materiale organice cu umi­
ditate scăzută ca să hrănească garajul. Îşi consumase o mare
parte dintre rezerve muncind la un lucru sau altul, până târ­
ziu în noapte.
Aşa cum bănuise, după gustul sărat al apei, filtrele din
locaşurile dintre rădăcinile principale şi sistemul de instalaţii
al garajului erau colmatate cu nămol. Le suflase cu aer com­
primat - nu era nevoie să înlocuieşti ceea ce puteai repara -
şi le reinstalase, unul, două, trei. Dar în timp ce sufla în fil­
tre, auzise în compresorul de aer un şuierat care nu îi plăcea
şi, când s-a dus să-1 verifice, 1-a găsit gâfâind din cauza efortu­
lui, cu limba atârnându-i pe bancul de lucru unde era aşezat.
Apoi lucrurile au decurs aşa cum decurg lucrurile, şi ea a
trecut cu entuziasm de la o problemă minoră de întreţinere
Statul voluntar 151

la alta - ştergând lacrimile de crocodil ale compresorului, în


timp ce curăţa periile din motorul AC al acestuia, pe urmă
înlocuind siguranţa garajului.
- Rezistoarele sunt atât de uşor fuzibile, glumise, adre-
sându-se calului său, în timp ce îl ştergea cu crengile de ferigi
dulce-mirositoare pe care le adusese pentru patul ei.
Desigur, în tot acest timp, a urmărit maşinuţa, monitori­
zând temperatura în punctele principale şi făcând tot ce i-a stat
în putinţă să convingă fereastra spartă să se sudeze la loc, neted
şi ferm. La un moment dat, când maşina s-a trezit în toiul nopţii,
gemând din pricina colicilor, Jenny a fost nevoită să ridice ca­
pota, descoperind că bujiile trebuiau scoase şi curăţate. Erau
mânjite cu reziduurile vâscoase ale gazului analgezic pe care
proprietarul maşinii îl împrăştiase atât de abundent.
Ţâţâi. Indicaţiile de pe etichete arătau clar că duza trebuia
orientată departe de blocul motor. Totuşi, Pictorul Soma nu
era de învinuit, căci eforturile sale fuseseră bine intenţionate.
Era o reparaţie uşoară şi oricum Jenny ar fi scos bujiile în tim­
pul reglajului pe care îl planificase pentru dimineaţă.
Aşadar, reparaţii şi vindecări, lumini aprinse şi scule în
funcţiune, iar când s-a trezit în sunetele schimbului de dimi­
neaţă, garajul a început imediat s-o avertizeze, îndreptând către
ea lumini de chihlimbar, oriunde se întorcea. Sunetele mârâite
pe care garajul le revărsa dinspre amplificatoare au agitat calul,
astfel că Jenny a pornit să caute ceva de pus în rezervorul
garajului înfometat.
Când se întoarse, aducând o legătură de lemne uscate şi o
jumătate de găleată de nuci vechi, pe care vreun culegător le
înghesuise sub o ieşitură şi le uitase acolo, cu cel puţin două
toamne în urmă, maşina dispăruse.
152 CHRISTOPHER ROWE

Jenny alergă la marginea parcării şi privi în josul dru­


mului, deşi nu putea vedea prea multe. In această perioadă a
anului, ceaţa dimineţii trecea direct în negura amiezii. Vedea
oraşul şi porţiuni de drum între copaci şi linia falezei, dar nici
urmă de maşină.
Garajul bazai şi Jenny îi vârî micul dejun în dispozitivul
de captare. Nu-şi deschise capul să sune la poliţie, nu-şi reve­
nise încă pe deplin de pe urma întrevederii din ziua precedentă.
Şovăia chiar să-şi deschidă capul măcar atât cât avea nevoie ca
să acceseze înregistrările de securitate pentru propriul garaj.
Dar ea făcuse garajul şi construise şi reconstruise tot ce se afla
în el, aşa că îşi asumă riscul.
Stătea lângă bancul de lucru, frecându-şi tâmplele, când o
Jenny translucidă şi o maşină translucidă se întrupară din lu­
mina deformată. Jenny-lumină îşi puse un rucsac-lumină,
scarpină absentă maşina-lumină pe capotă când trecu pe lângă
ea şi se îndreptă către uşă. Jenny-lumină nu priponi maşina.
Jenny-lumină nu încuie uşa.
- Prostuţa Jenny-lumină, zise Jenny.
De îndată ce Jenny-lumină dispăru, maşinuţa-lumină se
apropie de ferestrele mari, deschise. Ridică o rotiţă drăgălaşă
şi se agăţă de tocul ferestrei, aşa cum făcuse cu o zi înainte,
când o privise pe Jenny cea reală ieşind înot din visul cu ofi­
cialii statului.
Maşina-lumină ţinu un far chiar deasupra tocului ferestrei,
preţ de câteva minute, pe urmă se lăsă înapoi pe podea, cu un
salt (Jenny cea reală umflase cauciucurile din primul moment,
chiar înainte de a face garajul să crească).
Maşina-lumină îşi tură motorul emoţionată. Apoi, doar o
lovitură uşoară în uşă şi era afară, în parcare. Se îndreptă către
Mulul voluntar 153

treptele ce duceau jos, spre plajă, bombându-şi grilajul până


la pământ. înconjură puţin parcarea, adulmecând ici şi colo,
până ce găsi ceea ce căuta. înainte de a porni în goană pe dru­
mul către Nashville, făcu cale întoarsă şi se opri în faţa boxei
Galului. Maşina-lumină îşi deschise portiera şi o legănă înainte
si înapoi de vreo două ori. Calul real necheză şi îşi scutură capul
catre maşina-lumină, prieteneşte.
Jenny-cu-Vaselină-sub-Unghii îşi cercetă calul cu cea mai
aspră privire pe care un mecanic putea să i-o arunce unui cal.
Calul necheză.
- Râzi, calule, zise ea, dezlegându-1, dar tot trebuie să mer­
gem după ea.

In interiorul gândacului de colectare era o situaţie oarecum


neplăcută, legată de o imensă instalaţie de sticlă şi cositor a
Bufniţei. Fraţii Ciori încercau pe cât puteau să-1 ţină nemişcat
pe Soma, iar Japheth părea să regrete sincer când îi deschise
pictorului gura mult mai mult decât îşi imaginase până atunci
Soma că este posibil.
- Ar fi trebuit să bei mai mult whisky, zise Japheth.
Se auzi un pocnet puternic, ud, iar Soma se scutură, înţepeni
şi leşină.
- Ei, asta-i bine pentru toţi.
Îşi ridică privirea către Bufniţă, care examina printr-o lupă
şlefuită dintr-o piatră semipreţioasă gâtlejul pictorului.
- Ai reuşit să pătrunzi?
Bufniţa clătină din cap.
- Vorbeşte cu matematica ta, zise Cioara.
154 CHRISTOPHER Row

Matematica se rotea în cercuri pe sub pod, trăgând uneori


prin apă un şir de numere generat de curiozitate. întotdeauna
numere volatile, căci, invariabil, orice ar fi fost ceea ce vieţuia
sub apă se năpustea asupra rândurilor şi le trăgea dedesubt.
Stimulul pe care îl aştepta matematica sosi în sfârşit sub
forma unui vuiet surd, ridicându-se din pământul jilav. Era
important ca matematica să nu ştie de la care gândac de co­
lectare a emanat sunetul. Existau anumite tehnici dezvol­
tate de urşi pentru a scoate informaţia de la matematica
îndărătnică.
Nu avea importanţă. Matematica ştia procedeele. Avea
stimulul. Se împrăştia peste lunga linie de reprezentări pe
care gândacii o ofereau urşilor, afectându-i transformările
şi claritatea.
Deasupra, urşii îşi făceau treaba cu mare precizie.
Dedesubt, Kentuckienii pătrunseră în Nashville neobservaţi.

Soma se trezi şi îi văzu pe Kentuckieni făcând ceva îngro­


zitor. Când încercă să vorbească, observă că faţa îi era imobi­
lizată de o mască făcută din ceva ce mirosea a docuri, dar era
moale şi subţire. Cele patru Ciori mai tinere erau îmbrăcate
în tricouri şi pantaloni scurţi, colorate în nuanţele cele mai
aprinse ale spectrului. Japheth se chinuia într-o haină lungă,
zornăitoare, pe care erau agăţate scoici şi condensatoare vechi.
Dar Bufniţa îl înspăimânta pe Soma cel mai tare. Bărbatul cu
pieptul larg era acoperit cu pietre de opal de la gât până la
Matul voluntar 155

glezne şi nu era îmbrăcat cu nimic în afară de o pereche de


pantaloni croiţi dintr-un ziar vechi. Soma gemu, încercând să
le atragă din nou atenţia.
Băiatul cu ochi albaştri spuse:
- Pictorul tău se trezeşte, Japheth.
Dar deasupra lui Soma se aplecă Bufniţa, punând o mână
sub bărbia pictorului şi mişcându-i capul înainte şi înapoi cu
surprinzătoare blândeţe. Bufniţa clătină din cap, pentru sine,
bănuia Soma, căci nici una dintre Ciori nu reacţiona, pe urmă
scoase bandajele de pe faţa pictorului.
Soma trase adânc aer în piept şi spuse:
- Nimeni n-a mai purtat opale de luni de zile! Şi pantalo­
nii ăia scurţi! Făcu semn către ceilalţi. Prea mult portocaliu!
Prea mult portocaliu!
Japheth râse.
- Ei, bine, atunci vom fi turişti veniţi din provincie, nu
prinţi de pe Aleea Tipografului. Deranjează pe cineva?
Se răsuci, făcând scoicile şi circuitele să zornăie.
Soma îşi încreţi buzele, clătină din cap.
- Scoicile şi condensatoarele sunt depăşite, spuse.
Japheth încuviinţă.
- Aşa scrie pe cutie, continuând. Hei! Gândacule! Am ajuns
deja la piaţă?
- Greu de spus, omule-whisky, veni răspunsul. Ochii îmi
joacă feste.
- Destul de aproape. Deschide. Partea din spate a abdome­
nului animalului pârâi şi se căscă larg.
Japheth se întoarse către ceată.
- Băieţi, sunteţi gata să jucaţi rolul volilor?
156 C H R I S T O P H E R ROWE

Ciorile mai tinere începură să adune pânza de sac. Bufniţa


săltă un rucsac greu, îşi aranja florile de la pălărie şi spuse:
- Hei-rup!

Într-o vale, cu orizontul mărginit de copaci în toate


direcţiile, Jenny şi calul ei dădură peste maşina care suspina.
Se împotmolise în noroi. Jenny bănuia că se afla acolo de ceva
vreme, dând înainte şi înapoi de-a lungul lizierei nordice.
- Vezi ce-ai păţit? întrebă Jenny, descălecând.
Maşina se întoarse către ea şi se scutură. Aripa laterală din
faţă era boţită rău, iar capota şi parbrizul erau pline de frunze
şi crenguţe.
- Doreai să ajungi în pădure? Maşinile sunt pentru drumuri.
Şterse nişte noroi de pe aripa avariată.
- Nu-i chiar aşa de rău. E doar o treabă de cosmetică. De
ce-ar încerca o maşină să meargă acolo unde sunt copaci? Vezi
ce se întâmplă?
Calul strigă. Se îndepărtase puţin în pădure şi stătea la rădă­
cina unui plop uriaş. Jenny vârî mâna prin geamul pasagerului,
evitând cuvertura împletită din fibre de sticlă din cealaltă parte
şi trase frâna de mână.
- Aşteaptă aici.
Alergă să ajungă din urmă calul. Lovea cu copita un mic
petic de pământ. Jenny era mecanic şi nu avea simţ de orien-
tare în pădure, dar putu observa conturul unei sandale cu var-
ful despicat. Cine ar putea să umble prin pădure cu asemenea
încălţăminte nepotrivită?
Statul voluntar 157

- E vorba de un artist. Un artist care caută o scurtătură


către Alee, mă gândesc, zise Jenny. Care poartă încălţări ciu­
date de artist.
Se întoarse, dusă pe gânduri. Maşina se prăpădea de dor.
Nu era ceva nemaiauzit, dar nici obişnuit. Faptul că maşina
îi ducea dorul într-atât o făcu să aibă o părere mai bună des­
pre Pictorul Soma.
- Spune şi tu, calule. Melancolia încetineşte repararea unei
maşini. Cred că maşina asta s-ar reface mai bine în propriul
ei spaţiu de parcare.
Maşina se tură.
- Dar mai e şi garajul, care e lângă plajă, adăugă Jenny.
întoarse lucrurile pe toate părţile.
- Calule, zise ea, ţi se mai cuvin încă trei zile de concediu
luna asta. Dacă te las liber acum în contul lor, vrei să împa-
cnetezi garajul şi să mi-1 aduci in oraş?
Calul îşi scutură capul cu entuziasm.
- Bun. Atunci eu voi merge cu maşina înapoi la Alee...
Dar calul îşi freca deja coastele de ea.
- Bine, bine.
Scoase o cutie cu alifie din centura de scule, îşi înmuie de-
getele in ea, pe urmă îşi trecu mâinile peste spatele calului. Cru­
cile roşii i se lipiră de mâini, răsucindu-se. Cutiile pentru astea
sunt în dulapul meu, spuse ea, apoi îi veni inspiraţia:
—Uite aici, maşina, zise şi aşeza crucile pe capota.
Se răsuciră până ce ajunseră în locurile regulamentare de
pe uşi şi de pe capotă.
- Acum eşti o ambulanţă. Nu e sută la sută legal, poate,
dar astfel poţi conduce repede şi poţi să fluieri ca o sirenă.
158 CHRISTOPHER ROWE

Maşina îşi învârti roţile din spate, dar nu putu să învingă


frâna de mână. Jenny râse:
A

- Încă un minut, Am nevoie de tine ca să mă duci în oraş.


Se întoarse să-i spună ceva calului, dar el galopa deja de-a
lungul drumului de coastă.
- Nu uita să goleşti rezervoarele de apă înainte să-1 împa­
chetezi! strigă ea.

Soma descoperi că gândacii de colectare pătaţi cu resturi


vegetale erau umpluţi cu rădăcini. Morcovi şi napi, o
jumătate de duzină de varietăţi de cartofi, sfeclă. Kentuckie-
nii se împrăştiară prin Piaţa Fermierului, dându-le la schimb
cu toptanul pentru sucurile şi gelurile pe care maimuţele de
piatră le aduseseră din grădinile lor.
- Acesta este obiectivul nostru secundar, zise Japheth.
Facem asta tot timpul, dăm la schimb cartofi dopaţi pentru
gunoiul ăla pe care voi îl mâncaţi.
- Ne otrăviţi?
Soma ieşea puţin de sub efectul drogului sau ceva de genul
acesta. Gândurile i se transformau oarecum.
- Dopaţi cu nutrienţi, amice. Patruzeci de ani nu e o vârstă
înaintată afară din Tennessee. Se pare că Atena nu se pricepe
mai mult la nutriţia umană decât la psihologia umană. Hei,
încercăm să vă ajutăm.
Pe urmă ajunseră chiar în centrul pieţei şi vuietul mulţimii
înghiţi replica lui Soma, oricare a r i i fost aceasta.
Japheth îl ţinea strâns de braţ în timp ce vorbea cu o
maimuţă bătrână şi căruntă.
Statul voluntar 159

- Patru kile, aşa-i?


Maimuţa cântărea o legătură de morcovi.
- În regulă, mormăi maimuţa. In regulă, omule. Pentru
patru kile îţi dau... patru jeleuri albastre.
Lui Soma nu-i venea să creadă. Nu îi plăcuseră morcovii
niciodată, dar ştia că sunt foarte căutaţi. Patru jeleuri albastre
era un preţ jignitor. Dar Japheth spuse:
- S-a făcut, şi vârî în buzunar tuburile de plastic pe care
maimuţa i le întinsese.
- Nu eşti nici un fel de negustor, spuse Soma, sau dădu să
spună, dar îşi auzi propriile cuvinte bolborosite într-un ames­
tec neinteligibil de vocale. Într-un semestru de primăvară, pe
când era deja asistent universitar de un an de zile, fusese solici­
tat de urgenţă să muncească la interfaţă. Gata cu bursele.
- Pictorule, strigă Japheth.
Soma ridică ochii. In faţa lui stătea o Cioară îmbrăcată în
hainele luxoase ale Aleii. încercă să-şi deschidă capul, să sune
Patrula de Autostradă din Tennessee. Nu-şi putu găsi capul.
- Dă-i una dintre astea galbene, zise o maimuţă. Sunt bune
pentru ameţeli.
- Pictorule, strigă Japheth din nou.
Ii strângea umărul ca într-o menghină.
Soma se strădui să stea în picioare cu propriile puteri.
- Uit ceva.
- Aş! zise Japheth. Iţi aminteşti. Deşi prea repede pentru
nevoile mele. Ascultă-mă. Maimuţele de piatră sunt cetăţeni
voluntari cu drepturi depline ai statului Tennessee.
Bizareria afirmaţiei îl trezi pe Soma din reverie şi îl între­
rupse brusc pe vânzător:
- Lua-te-ar naiba, omule, spuse maimuţa.
160 C H R I S T O P H E R ROWE

- Nu, nu, spuse Soma, pe urmă recită mecanic: Tennessee


este un stat postcolonial desăvârşit Regatul maimuţelor de piatră
este un principat-partener în interiorul graniţelor noastre şi, cu
toate că maimuţele sunt aliaţii noştri de nădejde, ele nu se supun
Guvernatorului nostru, ci regelui lor.
- Mda, zise maimuţa. Atâta vreme cât ne luăm autorizaţiile
şi plătim maşinile de taxare. In plus, de cine să asculte cubu­
rile de jeleu în afară de regele-maimuţă, ei?
Soma îl conduse pe Japheth la următoarea tarabă.
- Au mai rămas multe de spălat acolo, zise Japheth.
- Eu mă spăl în fiecare zi, răspunse Soma, pe urmă se
prăbuşi peste o tavă cu recipiente de suc. Primele rezultate erau
remarcabile.
Un bărbat îndesat, acoperit cu nestemate negre se apropie
de ei. Bărbatul care insultase maimuţa spuse:
- S-ar putea să fi distrus prea mult, devine cam şubred.
Bărbatul îndesat se uită în ochii lui Soma.
- Putem să-1 stabilizăm destul de uşor. In autoservire sunt
televizoare.
Apoi Soma şi Japheth beau punci fierbinte şi urmăreau bu-
letinul de ştiri. Undeva, în Golf, era un război. Comodorii călare
pe urşi se avântau prin nori, săgetând zepelinele cubaneze.
- Cubanezii nu vor avea niciodată superioritate în aer, spuse
Soma, şi se simţi îndreptăţit să afirme asta.
Japheth îl privi obosit.
- Vreau ca deocamdată să gândeşti aşa, Pictor Soma, spuse
el cu glas scăzut. Dar sper că nu peste multă vreme vei şti că
nu trăieşte nici un cubanez în locul numit Arhipelagul Ap-
palachian şi că promontoriul acela sărat de acolo nu se numeşte
Golful Mexicului.
Statul voluntar 161

Urmară rezultatele cursei de biciclete şi Soma aruncă o


privire asupra listelor, sperând să vadă numele sale favorite
în fruntea clasamentului general.
- Acela e Râul Tennessee, stăvilit de orgoliul Guverna­
toarei voastre.
Soma văzu că avea paharul aproape gol şi îl auzea pe prie­
tenul său Japheth continuând să vorbească.
- Ce? întrebă el zâmbind.
- Te-am întrebat dacă eşti gata să te duci la Alee, răspunse
Japheth.
- Bine, bine, zise Soma.

Matematica înainta de-a lungul unor alei neînsemnate, eva­


cuând datele din refugiile secundare şi terţiare, când o simţi con-
turându-se la orizont. Căută zece mii de căi de evadare, dar le
respinse pe toate când observă că fusese subminată, că se afla acum
în interiorul ei, devenind parte a ei, că este rudimentara din punc­
tul de vedere al materialelor dar inteligentă inteligentă ca arhitec­
tură şi existaseră perioade oarbe locuri nevăzute de stârpit de stârpit
de verificat din nou de verificat încă de o mie de ori cu totul cu totul
de distrus tot toată mica matematică iarba albastră este absorbită.

- Aleea noaptea! strigă Soma. Nu-i ca-n locurile de unde


veniţi voi, băieţi, aşa-i?
Picioroangele unui lampagiu îşi făcură loc prin micul grup.
Soma observă că prietenii lui se holbau cu gura căscată la capul
162 CHRISTOPHER ROWE

cu masca de sudură a slujbaşului, când acesta răsuci un ventil din


vârful unui copac şi aprinse gazul cu o atingere uşoară a limbii.
- Hai să mergem la mine, zise Soma. Când e vremea imnu­
lui, putem să privim parada din balconul meu. Locuiesc într-una
dintre mansardele de deasupra Tiraniei Anecdotei.
- Deasupra cui? întrebă Japheth.
- E o tavernă. Sunt proprietarii mei, răspunse Soma. Volii
sunt atât de idioţi.
Dar nu era adevărat.
Prietenul Bufniţă al lui Japheth căzu în genunchi şi vomită
direct în stradă. Soma se holbă la sferele care se zgâlţâiau în
şanţ în timp ce omul bolborosi câteva vorbe înecate.
- A luat penele. Acum ne caută.
Prea mult punci, îşi zise Soma, gândindu-se la Bufniţă, la
el însuşi şi la toţi prietenii nebuni ai lui Japheth.
- Soma, cât mai avem? întrebă Japheth.
Soma îşi aminti deprinderile.
- Nu mai e mult.
Şi nu era, doar câţiva metri chinuiţi, cu Soma în frunte şi
cu prietenii lui Japheth, ba ducându-1 pe sus pe amicul lor beat,
ba târându-1 după ei, în josul Aleii. Nimic neobişnuit. In fie­
care seară era Carnaval pe Alee.
Pe urmă un semn cu mâna către paznicul din faţa Anec­
dotei, apoi pe scări în sus, pe urmă, la uşă, cântecul „Deschide,
deschide!" şi, în sfârşit, toţi îngrămădiţi în spaţiul strâmt.
- Uite acolo, zise cel căruia îi era rău, arătând spre chiu­
veta industrială pe care Soma o instalase pentru a-şi uşura
munca de spălare a pensulelor. Pensulele... unde erau pensulele
sale, creioanele, notiţele pentru seminarul complexităţii?
- Prosoape, Soma?
Statul voluntar 163

- Ce? A, da, le aduc imediat.


Soma se agită de colo-colo, căutând prosoape, scoţând ta-
bureţi pentru oamenii, acum tăcuţi, care îi umpleau camera.
Ii dădu lui Japheth prosoapele.
- E de la mâncare? întrebă Soma.
Japheth ridică din umeri.
- A mâncat demult, s-ar putea spune. Bufniţele sunt numere
în aceeaşi măsură în care sunt carne. Se despoaie. Acelea care
curg în canalul tău de scurgere sunt cifre de unu şi zero.
Bărbatul voinic - parcă aşa fusese, voinic - bărbatul sfri­
jit, cu opale ce se desprindeau de pe el, spuse.
- Avem la dispoziţie doar câteva minute. In tot oraşul
mişună Detectivi pedeştri. Ce am lăsat în mine e prea profund
pentru minţile lor înguste, dar întreaga zonă e în fierbere şi
situaţia va deveni din ce în ce mai încordată. Lăsaţi-mă numai...
Se întoarse şi vomită din nou în chiuvetă. Lăsaţi-mă câteva mi­
nute până la imn.
Japheth îşi schimbă poziţia, împiedicându-1 pe Soma să vadă
Bufniţa. Făcu semn cu capul către desenele de pe perete.
- Ale tale?
Băiatul cu ochi albaştri se apropie de chiuvetă. Ajută Bufniţa
să se lase pe jos. Soma se uită la tablouri.
- Da, majoritatea. Pe câteva le-am târguit.
Japheth studia cu atenţie un desen în cărbune, un portret.
- Acesta ce reprezintă?
Desenul înfăţişa un bărbat tânăr, subţire, îmbrăcat într-un
costum de epocă, sprijinit de un fel de maşinărie, uitându-se
ţintă la privitor. Soma nu-şi amintea anume cum 1-a desenat,
dar ştia ce trebuia să fie.
164 CHRISTOPHER ROWE

- Este o caricatură. Le fac în timpul Campaniei, pentru pro­


vincialii care vin în oraş să voteze. Probabil cineva m-a rugat
să-1 desenez şi pe urmă nu a revenit să-şi ia tabloul.
Îşi aminti cum încercase să-şi amintească. Îşi aminti cum ii
ceruse mâinii să-şi amintească, atunci când capul nu a vrut.
- Sunt... ce-ai pus în mine? întrebă Soma.
Obrajii îi erau umezi şi spera că erau lacrimi.
Bufniţa se chinuia să se ridice în picioare. Un sunet de clo­
pot răsună din cer şi Bufniţa spuse.
- Acum, Japheth. Nu mai e timp.
- Încă un minut, se răsti Cioara. Ce am pus în tine? Tu...
Japheth scuipă. Când îţi aminteşti, încearcă să îţi aminteşti asta.
Tu ai ales asta! Toţi alegeţi asta!
Bărbatul furios nu ar fi auzit nici un răspuns pe care Soma
l-ar fi putut da, căci în clipa aceea toţi kentuckienii îşi închi­
seră urechile cu manşoanele lor ciudate. Spre surprinderea lui,
îi puseră şi lui Soma o pereche, cu forţa.

Când intrară în labirintul de străzi care duceau către


Aleea Tipografului, Jenny reuşi în sfârşit să convingă maşina
să nu mai hohotească. Drumul înapoi fusese lung, maşina
o apucase pe fiecare drum lăturalnic către nord, întorcân-
du-se, ocolind, încercând chiar să intre la un moment dat
pe terenurile de debarasare, până să-i alunge gândacii de co­
lectare, cu mârâieli ameninţătoare. In timpul imnului, în
vreme ce Jenny bătea darabana şi se străduia să articuleze
cuvintele, maşina îşi continuă căutarea, fără ca măcar să
simuleze că dansează.
Statul voluntar 165

Aşa că Jenny deveni din ce în ce mai fascinată de compor­


tamentul maşinii. Mai cunoscuse maşini care erau ataşate
robeşte de proprietarii lor, cunoscuse maşini deştepte, unele
aproape la fel de deştepte ca gândacii de colectare, dar cele două
trăsături nu păreau să meargă niciodată împreună.
- Maşinile sunt câini sau maşinile sunt pisici, îi spusese Pro­
fesorul ei, ca să explice fenomenul, încă una de pe lunga listă
a afirmaţiilor enigmatice care constituiau educaţia oficială în
Statul Voluntar.
Dar iată un gândac de colectare care nu părea să se ridice
la înălţimea renumelui acelor creaturi pentru abilitate. Maşina
urmărea gândacul de câteva cvartale - Jenny îşi dădu seama
de asta după ce maşina, pentru prima oară de când intraseră
în incinta oraşului, făcu o întoarcere îndepârtându-se de adresa
pictată pe plăcuţa de identificare.
Gândacul era considerabil şi înainta uşor de-a lungul Străzii
Comerţului, alunecând de pe o parte pe alta şi, evident, igno­
rând semnele de circulaţie, care se îngrămădeau în jurul capu­
lui său, într-un nor agitat.
- Maşină, mai bine am ieşi de pe strada asta. Gândacii va­
gabonzi sunt prea mult pentru PAT. Dacă nu-şi revine, un
Comodor va fi eliminat din Parthenon. Jenny avea uneori
coşmaruri cu Comodorn.
Maşina nu o ascultă, deşi în mod obişnuit ştia să asculte
cu deosebită atenţie, ci acceleră în direcţia gândacului. Jenny
vedea acum că gândacul se oprise în faţa unui restaurant şi
îşi deschisese abdomenul. Din interstiţiile dintre torace şi
cap începură să se ivească tentacule de evacuare, când pa­
tronul restaurantului începu să-1 atace, lovind tentaculele
cu o mătură.
166 CHRISTOPHER ROWE

- Pleacă, strigă bărbatul, cu faţa roşie, ca vesta şi jambie­


rele pe care le purta. Ţi-am spus deja de două ori. Capeţi tu
ceva de aici la Pastele Cailor! Pleacă! Ţi-am chemat deja su­
praveghetorul, gândacule!
Glasul gândacului răsună pe stradă.
- Nici o încărcătură? Bine, bine. Oftatul lui era pură satis­
facţie, dar Jenny nu avea timp să-1 aprecieze. Maşina acceleră
şi Jenny îşi acoperi ochii, anticipând coliziunea. Dar maşina
se opri pe nesimţite, la câţiva milimetri, se uită în cavitatea
goală a pântecelui gândacului, pe urmă oftă, deloc mulţumită.
- Vino, maşină, o îndemnă Jenny. Trebuie să se fi întors
deja. Hai să încercăm acasă, bine?
Maşina claxona şi execută o întoarcere precisă din trei
mişcări. Când cotiră pe Aleea Comerţului şi urcară viaductul
care se arcuia deasupra Pieţei Fermierului, Jenny întrezări o
mişcare pe cerul întunecat.
- Cu siguranţă biciclete PAT, zise ea. Îl urmăresc pe ami­
cul tău gândac.
În cel mai înalt punct al podului, Jenny se aplecă şi privi
în jos, la zarva controlată a pieţei. Mai multe tarabe făceau
afaceri bune şi când Jenny văzu de ce, îi ceru maşinii să se
oprească, pe urmă scoase un fluierat.
- Hei, Maimuţă! strigă ea. Aici, sus, nişte sfeclă!
Lui Jenny îi plăcea sfecla la nebunie.

semnale de la subsidiarele din centrul oraşului rapoarte în tran­


zit şi recomandări creşterea procentelor dedicate observării şi pre-
dicţiei expediere comodor în exterior autoritatea constructului
biologic scăzută sub parametri
Statul voluntar 167

- Totuşi, e ciudat că nu ştiu ce înseamnă, nu vi se pare,


prieteni? spunea Soma probabil a cincea oară de la plecare.
Strada Bisericii. Biserica. Aţi mai auzit undeva cuvântul ăsta?
- Nu, zise băiatul cu ochi albaştri.
Kentuckienii erau din ce în ce mai puţin comunicativi, pe
măsură ce micul grup înainta către vest, pe Strada Bisericii.
Era un bulevard lung, larg, dar destinat exclusiv pietonilor şi
vehiculelor de urgenţă. Nu era chiar o stradă, mai degrabă un
parc lung, căci nu se aflau magazine şi apartamente pe nici una
dintre laturi, doar clădirile guvernamentale scunde, cenuşii,
de culoarea ardeziei în lumina apusului.
Apusul. De aceea bulevardul era aglomerat, ca în fiecare seară.
Soarele se lăsa din ce în ce mai jos, până să dispară în spatele Par-
thenonului. Exact în clipa în care discul dispărea în spatele edi­
ficiului nisipiu, Marele Strat de Sare se autolumina şi întinderile
albe ce înconjurau Parthenonul străluceau cu o lumină de gheaţă.
Stratul abunda în minerale care îi alimentau pe Legislatori
şi pe Urşi, dar lumina albă pe care o emana era sterilă. Soma
observă că feţele Ciorilor deveneau tot mai palide, pe măsură
ce se apropiau de sursa acesteia. Munca lui era fascinantă şi de­
venea din ce în ce mai fascinantă pe măsură ce mai multe disci­
pline începeau să găsească metode de a-şi integra domeniile de studiu
în meta-arhitectura ştiinţei. Catedra sa era în primul rând coau-
toarea unei lucrări alături de un expert în creşterea animalelor.
Bufniţa îi ţinu capul lui Soma, în timp ce pictorul vomită
ultimele rămăşiţe pe care le mai avea în stomac.
Japheth şi ceilalţi îi linişteau pe trecători.
„Prea mult vin de la maimuţe", spuneau ei, adăugând: „Am
venit din provincii, nu e obişnuit cu o mâncare atât de grea!"
„E copleşit de imaginea Parthenonului."
168 CHRISTOPHER ROWE

Japheth se aplecă lângă Bufniţă.


- De ce îl afectează atât de tare, în comparaţie cu ceilalţi?
Bufniţa spuse:
- Ei, bine, întotdeauna i-am dus înapoi, la nord de graniţă.
Pe nebunul ăsta îl târâm tot mai aproape de slava stăpânei sale.
Nici măcar n-am putut bănui ce anume încearcă să umple
spaţiile goale pe care le-am lăsat în el, dar sunt destul de sigur
că orice e ceea ce năvăleşte înăuntru nu e în totalitate de la ea.
Japheth ridică o sprânceană către adjunctul său.
- Cred că astea sunt cele mai multe cuvinte spuse laolaltă
pe care le-am auzit vreodată de la tine.
Bufniţa zâmbi, o altă premieră, dacă acel mic rictus trist
putea fi socotit zâmbet.
- N-a mai rămas mult timp pentru discuţii. Ridică-te acum,
amice pictor.
Bufniţa şi Japheth îl ridicară pe Soma în picioare.
- Ce-ai vrut să spui? întrebă Soma, ştergându-şi gura cu
dosul palmei, prin „slava stăpânei sale"?
- Guvernatoarea, răspunse Japheth. Bufniţa a spus „slava
Guvernatoarei sale" şi Japheth îşi trecu degetele peste braţul
lui şi, da, era acolo, slava Guvernatoarei.
Strada Bisericii avea o uşoară pantă coborâtoare pe ultimele
câteva sute de metri. Din locul unde se aflau, puteau vedea că
strada se termina la marginea spectaculos definită a Marelui
Strat de Sare, care avea rolul de camere legislative în Statul Vo­
luntar. In centrul stratului se înălţa Parthenonul şi, cu toate
că nici un cetăţean obişnuit nu traversa sarea în clipa aceea,
era multă mişcare şi culoare.
Doi urşi zăceau cu faţa în Strat, legănându-şi capetele în
timp ce îngurgitau substanţa de pe jos. Mai bine de o duzină
Statul voluntar 169

de Legislatori erau într-o deambulaţie lentă, cu trupurile gi­


gantice, slinoase, lăsând dâre de aur sau argint, în funcţie de
apartenenţa politică. Unul dintre ei hăpăia o statuie albă de
sare, dintre multele răspândite pe teren, câştigând câţiva metri
în înălţime, de unde să-şi poată murmura sloganurile cântate.
Şi, nemişcaţi în colţurile palatului rectangular care domnea în
mijloc, se odihneau patru Comodori.
Erau nişte giganţi de rugină contorsionaţi, asemănători prin
înălţimea impunătoare şi prin batisferele uleioase care acope­
reau putina carne pe care o aveau adânc în torsurile lor, dar
altminteri fiecare o siluetă cu costume diferite cu senzori şi lame,
fiecare cu un set diferit de membre articulate sau aripi sau roţi.
- Iţi poţi da seama care e fiecare? îl întrebă Japheth pe
băiatul cu ochi albaştri, care începuse să murmure printre dinţi,
cu ochii ţâşnind de la un Comodor la altul.
- Sutcliffe cu ochi de rubin, pecetea, distrugătorul,
Nguyen Ademenitorul, şoptind, minţind,
Burroughs adăposturi, ieşit din subteran...
Băiatul şovăi, clătinând din cap.
- Cel din colţul de nord-est seamănă oarecum cu Praxis Dale,
dar ea ar trebui să fie plecată la Vest, unde se luptă cu Federa­
lii. Prezenţa fizică a Sfântului Santal avea acelaşi profil cu al lui
Dale, dar îl credeam dispărut, mistuit de Atena, după ce ulti­
mul atac împotriva câmpului de separaţie a costat-o atât de mult.
- Nu voi înţelege niciodată de ce se joacă de-a politica cu
subordonaţii ei, când ea este subordonaţii ei, zise Japheth.
Bufniţa spuse:
- Cu Comodorii nu-i chiar aşa, ei nu sunt ca majoritatea...
cetăţenilor. Cred că este Sfântul Santal, trebuie să-1 fi recon­
stituit, sau măcar o parte din el. Iţi aminteşti mnemonicul lui?
170 CHRISTOPHER ROWE

- Santal strălucind, cântă băiatul cu ochi albaştri.


- Înăuntru şi afară, îl completă Japheth, privind Bufniţa în
ochi. E timpul, aşadar?
- Când vom ajunge în Strat, voi face orice îmi va cere, chiar
aşa gol cum sunt, zise Bufniţa. Leagă-mă.
Apoi băiatul cu ochi albaştri îl luă pe Soma de braţ şi îl
îndemnă întruna să admire priveliştile Parthenonului, întor-
cându-i capul de la locul unde Ciorile înfăşurau Bufniţa în
viţă-de-vie. Scoaseră dintr-un rucsac coiful Bufniţei şi i-1 aşezară
pe cap, strângând filetele la gât poate mai mult decât ar fi con­
siderat Soma că e confortabil.
Două dintre Ciori ridicară Bufniţa între ele, cu picioarele
împleticindu-se puţin. Soma văzu că scobiturile măştii din drep­
tul ochilor fuseseră astupate cu o bandă puternic reflectorizantă.
Japheth se adresă celorlalţi:
- Urşii nu vor interveni; le va lua prea mult să se ridice de
la mâncare. Evitaţi legislatorii, chiar şi dârele lor. PAT vor fi
la sol, dar nu vă vor deranja. Băieţi, ştiţi de ce vă aflaţi aici.
Cele două Ciori care ţineau Bufniţa, i-o predară lui Japheth,
care o luă de mână. Băiatul cu ochi albaştri spuse:
- Ştim de ce ne aflăm aici, Japheth. Ştim de ce ne-am născut.
Şi, cât ai clipi, cele patru Ciori tinere dispărură, alergând
în toate direcţiile, cu excepţia drumului de întoarcere pe
Strada Bisericii.
- Pictor Soma, zise Japheth. Mă ajuţi să-1 conduc pe acest om?
Fu luat prin surprindere. Deşi nu ştia de existenţa vreunui
regulament care să-i interzică asta explicit, în mod tradiţional
nimeni nu păşea pe Strat decât în timpul Campaniei.
- Mergem în Stratul de Sare? întrebă.
- Mergem în Parthenon, răspunse Japheth.
Statul voluntar 171

În timp ce traversau Strada Bisericii dinspre sud, maşina


se opri dintr-odată.
- Acum ce mai e, maşină? întrebă Jenny. Strada Bisericii
era artera de circulaţie din capitală care îi plăcea cel mai puţin.
Maşina adulmecă pământul o clipă, pe urmă, fără nici un
avertisment, coti brusc la stânga şi acceleră, cu sirena urlând.
Turiştii şi localnicii veniţi să admire apusul se împrăştiară în
toate părţile, în timp ce maşina şi Jenny goneau vâjâind către
orizontul alb, strălucitor.

Bufniţa nu reuşi să facă decât câţiva paşi cu propriile pu­


teri, încetini, apoi, se clătină şi pe urmă Cioara şi pictorul
începură să-1 care.
- Ce se întâmplă cu el? întrebă Soma.
Trecuseră graniţa şi se aflau pe sare. Lăsaseră cei mai teme­
rari vizitatori la o jumătate de cvartal în urmă.
- A dispărut în sine, răspunse Japheth.
- De ce?
Japheth râse pe jumătate.
- Ştii mai bine decât mine, amice.
In acel moment, Comodorul cel mai apropiat de ei făcu
un pas înainte, cu piciorul drept, târî piciorul stâng câţiva metri
în aceeaşi direcţie şi pe urmă, răsucindu-se, se prăbuşi la pământ
cu un bubuit răsunător.
- Hoooo! strigă Japheth. Ce puternic se prăbuşesc! Ar fi
mai bine să începem să fugim acum!
172 CHRISTOPHER ROWE

Soma era dezamăgit, dar nu surprins, să vadă că Japheth


nu a vrut să spună să fugă de acolo.
Lângă drumul uşor curbat pe care Japheth îl alesese prin
strălucirea orbitoare, se afla doar un urs. Chiar aşa, uşoară,
golită de matematica sa, Bufniţa era, totuşi, o povară şi Soma
nu putea să piardă prea mult timp admirând culorile învol­
burate din blana de plastic a ursului.
- Ţine-o înainte, strigă Cioara. In faţa lor, doi dintre Como-
dori se întorseseră dintr-odată unul către celălalt şi lansau lovi­
turi violente. Soma văzu o siluetă minusculă agăţată de umerii
unuia dintre uriaşi, văzu cum se desprinde, cade şi dispare sub
o cizmă placată cu fier de mărimea unui gândac de colectare.
Apoi Soma alunecă şi căzu el însuşi, trăgându-i după sine
pe ceilalţi doi, pe terenul strălucitor, ridicând un nor de cris­
tale usturătoare de sare în aer. Observă că unul dintre picioa-
rele sale încălţate cu sandale era acoperit cu nămol auriu,
încercaseră să ia prin învăluire unul dintre Legislatori, dar
sfârşiseră prin a se împletici pe dâra altuia.
Japheth ridică Bufniţa, acum moale ca o păpuşă de cârpe
şi, icnind, îl săltă pe umerii.
- Soma, ar trebui sa vii. S-ar putea să reuşim sa intram. Nu
e deloc o decizie greu de luat.
Cum poţi să n-o iei? La început, a trebuit să fie convins, dar
apoi a devenit unul dintre cei care s-au dus în lume sâ-i convingă
pe ceilalţi. Nu e doar istorie, e post-istorie.
-Soma!
Japheth alergă direct la pictorul neclintit, încetinit de po­
vara Bufniţei de pe umeri. Se năpusti înspre Soma, doborându-1
din nou la pământ, cu toţii ratându-1 pe Legislatorul neştiutor
care trecu încet pe lângă ei.
Statul voluntar 173

- Sus, sus! zise Japheth. Stai in spatele lui, atâta timp cat
se mişcă în direcţia potrivită. Cred că băieţii mei au pierdut
un Comodor. Glasul îi era foarte trist.
Legislatorul se opri şi scoase un răget. Un abur fetid începu
să se ridice din el. Japheth îl luă pe Soma de braţ şi îl trase
dupa sine, prin haos. Unul dintre Comodori, primul care
căzuse, stătea nemişcat la pământ, cu doi sau trei Legislatori
croindu-şi drum de-a lungul sau. Cei doi care se luptaseră
zăceau încleştaţi unul în braţele celuilalt, abia mişcându-se,
strălucind din ce în ce mai fierbinte. Singurul Comodor rămas
în picioare, cu ochii ca nişte sori roşii, părea că priveşte fix
chiar în spatele lor.
Când Comodorul începu să-şi furişeze privirea mai aproape,
Soma îl auzi pe Japheth spunând:
- Am ajuns mai aproape decât aş fi crezut.
Apoi maşina lui Soma, acoperită în mod misterios cu cruci
roşii şi văicărindu-se cu glas subţire, se apropie pe nesimţite,
oprindu-se cu un scârţâit în sarea din faţa lor.
Soma deschise fără ezitare portiera cea mai apropiată din spate
şi îl trase pe Japheth in urma lui. După ce toţi trei - pictor,
Cioară, Bufniţă - se îndesară pe bancheta din spate, Soma strigă:
- Pe scările alea in sus, maşină!
Pe scaunul din faţă se afla o femeie ai cărei ochi păreau mari
-
ca nişte farfurii.

comodori avarie oameni fără cap în strat impunere convenţii


recuperare, întărire, abandonare temporară teleprezenţă locali-
zare spion cu un cap spion cu un cap localizat
174 CHRISTOPHER ROWE

Jenny-cu-Vaselină-sub-Unghii se temea să n-o ia razna. Ceva


îi bubuia în cap, deşi nu încerca să-1 deschidă. Ieri, lucrase la o
reparaţie oarecare, pe plajă, punând la loc un geam spart. In seara
asta, traversa în goană Marele Strat de Sare, cu Legislatorii, urşii
şi Comodorii comportându-se într-un mod pe care nu-1 mai
văzuse şi despre care nu mai auzise.
Jenny însăşi se comporta într-un mod de care nu mai auzise.
De ce nu a tras pur şi simplu frâna de mână, de ce nu a ieşit din
maşină, nu a aşteptat PAT? De ce s-a ţinut mai strâns şi a co­
borât parasolarul ca să poată privi în oglindă bancheta din spate?
Erau trei bărbaţi. La început nu fusese sigură. Unul părea a
fi inconştient şi era îmbrăcat într-un costum ciudat, un fel de
coif care îi acoperea complet capul. Nu-1 cunoştea pe bărbatul
în jachetă cu condensatori care îşi scotea capul pe fereastră, încer­
când să vadă ceva deasupra lor. Totuşi, pe celălalt îl recunoscu.
- Pictor Soma, spuse ea. Maşina ta se simte mult mai bine,
deşi ţi-a dus dorul îngrozitor.
Proprietarul maşinii nu făcu decât să se uite la ea cu ochi mari.
Celălalt se trase înapoi prin geam, cu o bucurie sălbatică pe chip.
Smulse coiful de pe capul bărbatului culcat cu faţa în jos şi strigă:
- Ai auzit? Imprevizibilul pe care l-ai profeţit! Şi s-a nimerit
în favoarea noastră!

*
Soma se gândea cu îngrijorare la suspensiile maşinii, fără a
mai pomeni de cauciucuri, când făcu slalom printre picioarele
ultimului Comodor rămas pe poziţie şi săltă pe treptele abrupte
ale Parthenonului. N-a lucrat direct la proiectarea subsistemelor,
când s-a apucat să dezvolte maşinile. Atena începuse deja să preia
Statul voluntar 175

o bună parte din detalii. Totuşi, nu toate, nu putea s-o acuze pen­
tru vina pe care o simţea el pentru ca-şi transformase subiecţii ani­
male în ceva asemănător unor componente încorporate.
Dar maşina reuşi să ajungă pe platforma şirului exterior de
coloane, aparent deloc afectată. Bărbatul de lângă el, Japheth,
aşa-1 chema şi era din Kentucky, sări din maşină şi alergă către
uşile imense, închise cu contragreutăţi.
- E din pricina crucilor. Ne aflăm într-un vehicul de urgenţă,
conform uzanţelor lor.
Vorbise mecanicul, Jenny, aşezată pe scaunul din faţă, încer­
când să-şi oprească hemoragia nazală cu o cârpă unsuroasă.
- O aud pe Guvernatoare, continuă ea.
Soma îl auzea pe Japheth urlând şi înjurând. întinse Bufniţa
pe bancheta din spate şi se caţără afară din maşină. Japheth
bătea zadarnic în uşi, însângerându-şi pumnii, învârtindu-se,
scuipând. Îl zări pe Soma.
- Astea n-au fost aici înainte, spuse el, arătând către două
coloane de argint care se înălţau oblic din podeaua platformei,
terminându-se în flanşe pe uşi. Nu sunt încuiate, doar pecetluite
de cilindri nenorociţi!
Japheth tremura.
- Cra! strigă el. Cra!
- Ce încearcă să facă? întrebă femeia din maşină.
Soma îşi frecă tâmplele cu degetele, străduindu-se să-şi
amintească.
- Cred că încearcă să refacă Tennessee, răspunse el.

CU greutatea a o mie de maşini în ţeastă, cu tropotul a o mie


de cai în ochi, Jenny era incapabilă să ia vreo decizie raţională.
176 CHRISTOPHER ROWE

Aşadar, iraţional, părăsi maşina. Se îndreptă, împleticindu-se,


către baza uneia dintre coloanele de argint. Când încercă să
se agaţe de ea, mâna îi alunecă.
- Ulei, spuse ea. Sunt doar cilindri hidraulici. Privi de jur
împrejurul îmbrăcăminţii metalice, acolo unde cilindrul dispă­
rea în platformă, văzu placa de legătură. Îşi scoase şurubelniţa
de la centură şi o folosi pentru a îndepărta placa.
Proprietarul îi şoptea maşinii, dar nebunul venise lângă Jenny.
- Ce faci? întrebă el.
- Nu ştiu, răspunse ea, vorbind doar în sensul cel mai
larg. Imediat, îşi vârî încheieturile în placa de legătură,
mişcându-şi licenţele şi garanţiile guvernamentale de la înche­
ieturi pe sub un jet de lumină, cerându-i iute, cu glas mur­
murat, scuze maşinăriei. Apoi îşi folosi briceagul pentru a
tăia o despicătură verticală, cât putu de lungă, în furtunul
hidraulic.
Fluidul ţâşni din perforaţie, acoperind-o pe Jenny cu o sub-
stanţă lucioasă, verde murdar. Cilindru cedară.
Bărbatul de lângă Jenny o privi. Se întoarse şi se uită la
Soma-cu-Cutia-de-Vopsele-de-pe-Aleea-Tipografului şi la maşină.
- Trebuie că am avut un plan destul de prost, spuse, pe urmă
se grăbi să tragă silueta cu coif de pe bancheta din spate.

breşă veniţi acasă toţi comodorii veniţi acasă anulaţi destinaţia


de urgenţă către vehicul neidentificat şi reveniţi acum salt
înăuntru salt înăuntru salt înăuntru

Jenny nu putu să-i ajute pe Soma şi pe prietenii lui să-şi


târască povara prin uşile templului, dar ea intră, clătinându-se.
O văzuse până atunci pe Atena doar în părţi minuscule, în
Statul voluntar 177

altare manechin, care găzduiau doar fracţiuni infime ale


Guvernatoarei.
Aici se afla adevărata şi copleşitoarea Atena, aici se afla sculp­
tura înaltă de cincisprezece metri, cu arme şi armură, însoţită
de rămăşiţele sfărâmate ale duşmanilor ei împietriţi în mar­
mură. Jenny reuşi să-şi ridice capul şi să privească dincolo de
picioarele încălţate cu sandale, mai sus de veşmintele aurite,
dincolo de obrajii strident vopsiţi, către ochii de lazurit.
Atena o privi şi ea. Atena făcu un salt.
In capul lui Jenny, în interiorul unei arhitecturi atât de
mici, nu mai era loc pentru Jenny-cu-Vaselină-sub-Unghii.
Jenny fugi.

Soma văzu mecanicul, femeia care fusese atât de bună cu


maşina lui, căzând în genunchi, cu sângele ţâşnindu-i din nas
şi din urechi. Îl văzu pe Japheth aşezând Bufniţa, ca o ofrandă,
în faţa Guvernatoarei. El fusese printre detractori, luase în de­
râdere ideea de a găzdui corpul principal într-un loc cu potenţial
simbolic atât de mare.
În spatele lui, maşina claxona. Zgomotul de-abia se auzea
peste sunetele metalice, stridente ce ieşeau din Strat. Como-
dorul care rămăsese în picioare îşi răsucea bustul, întorcându-şi
jumătatea superioară către Parthenon. Sarea supraîncălzită se
topea, într-o dâră care cobora încet către trepte.
Soma alergă înapoi la maşină. Intră, aplecându-se, şi îşi
aminti de portiera din spate, de cadoul surpriză. O răsucire
in camera de combustie, pe urmă o apăsare şi cheia pătrunse in
coloană. Maşina tremură.
178 CHRISTOPHER ROWE

- Fugi acasă cât de repede poţi, maşină. înapoi la fermă,


cu ai tăi. Fii iute, maşină, fii isteaţă.
Maşina se deşteptă. Se scutură de stăpânirea lui Soma şi îşi
închise căpşorul. Scoase un sunet scurt de surprindere şi pe
urmă alergă cu o viteză năucitoare, săltând în josul scărilor,
peste sarea topită şi prin furtună, în timp ce bicicletele cu aripi
de bule coborau de jur împrejur. Comodorul începu o nouă
răsucire domoală, încercând s-o urmărească.
Soma se întoarse la liniştea relativă din interiorul Parthe-
nonului. Privirea Atenei era otrăvitoare, dar el nu o putea
simţi. Bufniţa îi smulsese această capacitate. Bufniţa care zăcea
înaintea lui Japheth, lipsită de apărare, în faţa cuţitului pe care
acesta îl ridica.
- De ce? strigă Soma.
Dar Japheth nu-i răspunse, ci plonja peste Bufniţă,
într-un salt de-a dura, evitând cu greu rafala de lovituri cu
picioarele şi croşee venite din partea lui Jenny. Ochii îi erau
larg deschişi şi sângerau. Din urechi şi din nări îi curgea şi
mai mult sânge, dar continua să-1 atace pe Japheth cu furie
neobosită.
Japheth se ghemui şi făcu un salt. Răspunsul la întrebarea
lui Soma veni, cu glas nedesluşit, din partea lui Jenny. Totuşi,
nu era Jenny. Soma cunoştea vocea, şi-o amintea de undeva
şi nu era Jenny.

e o bombă în carnea aceea prietene soma un cuţit o ameninţare


un anihilator

Japheth strigă la Soma.


- Trebuie să hotărăşti din nou! Scoate adevărul din el!
Statul voluntar 179

Făcu semn către Bufniţă, cu cuţitul. Soma trase aer în piept,


suspinând.
- Atât de liber cu vieţile. Unul dintre motivele pentru care
am urcat aici.
Trupul lui Jenny se apropie împleticindu-se de Japheth, dar
Cioara căzu pe podeaua lustruită. Trupul lui Jenny alunecă în
cădere, cu tălpile pantofilor acoperite de acelaşi ulei ca şi salopeta.
- Vărul meu Bufniţă a murit asfixiat, Soma, cu cel puţin
zece minute în urmă, spuse Japheth. A murit imperfect şi
necontrolat.
Apoi se îndoi puţin de spate şi azvârli obiectul ascuţit
într-un arc uşor. Cuţitul zăngăni la picioarele lui Soma.
Mereu aceleaşi argumente.
Mereu aceleaşi argumente...
Soma ridică cuţitul şi privi în jos, la Bufniţă. Lupta din faţa
lui, dintre o femeie moartă şi un bărbat care cu siguranţă va
muri curând, se depănă mai departe. Japheth nu mai spuse
nimic, doar se uită la Soma cu ochi rugători.
Ochii trupului lui Jenny îi urmăriră privirea, văzură cuţitul
în mâna lui Soma.

vei promova amicesoma vei urca la rangul de comodorai fost


al 96-lea acum eşti al 99-lea soma-cu-cutia-de-vopsele-de-pe-aleea-ti-
pografului statul voluntar îţi aplaudă spiritul civic

Dar nu era dispreţul de până atunci, refuzul intrării în cer­


cul celor mai înalte minţi. Amintiri de dinainte şi după, deci­
zii luate de el şi pentru el, simţiri şi urcuşuri hotărâte de tot
mai puţini şi apoi de unul singur, unul care fusese un produs, nu un constructor.
180 CHRISTOPHER ROWE

Soma împlântă cuţitul în pieptul nemişcat al Bufniţei şi


tăie in jos, către pântece, cu toată puterea pe care şi-o putea
aduna. Pielea şi grăsimea căzură de-a lungul unei fisuri mai
drepte decât ar fi putut el să taie. Bomba - cuţitul, anihila­
torul, ameninţarea - arăta ca un balonaş alb. Îl înţepă cu vâr­
ful ucigaş al lamei Kentuckianului.

O novă erupse în centrul spaţiului, acolo unde vieţuiesc


matematica şi Detectivii. Un val de numere purificatoare năvăli
în afară, împrăştiindu-se în întreg oraşul Nashville, de-a lun­
gul Statului Voluntar, umplând spaţiul din interiorul câmpu­
lui de separaţie.
Cei 144 Detectivi se evaporară. Regele Maimuţelor de
Piatră, nimic altceva decât o lumină diformă, deveni umbră.
Comodorii rămaseră nemişcaţi, biologia distrusă aşezată în
piepturile lor deveni oarbă, pe urmă surdă şi muri.
Iar Nashville cel plin de cântec amuţi. Zece mii de mii de ca­
pete se opriră şi zece mii de mii de suflete deveniră nesimţitoare,
fără sprijin, avand nevoie de renaştere.
La nord de Zidul împrejmuitor, începură să sune alarmele.
La Parthenon, Japheth Sapp îşi aşeză cu blândeţe vâr­
furile degetelor arătător şi inelar pe pleoapele lui Jenny şi
le închise.
Apoi Cioara răvăşită trecu pe lângă Soma şi se năpusti afară,
în noapte. Marele Strat de Sare nu mai strălucea, până şi lu­
minile oraşului păliseră, astfel că Soma îl pierdu repede din
priviri. Dar apoi vocea croncănită răsună încă o dată.
- Am rănit maşina numai fiindcă am rost nevoiţi.
Statul voluntar 181_

Soma se gândi o clipă, apoi spuse:


- Şi eu la fel.
Dar Cioara dispăruse şi Soma nu avea nimic altceva de
făcut decât să aştepte. Luase singura decizie care îi mai
rămăsese. Privi aiurea cum urşii în flăcări pluteau jos, în mare.
O imagine extraordinară, dar îşi rătăcise cumva vopselele.
UN ZEU DIN UMBRĂ

NANCY KRESS

Traducere din limba engleză


ANTUZA GENESCU
Iată povestea unei călătorii în spaţiu, extrem de periculoasă,
în care pasagerii învaţă că, oricât de departe ai merge, tot nu eşti
destul de departe de tine însuţi...
Nancy Kress a început să-şi vândă povestirile elegante şi intense
la mijlocul anilor şaptezeci. De atunci, a devenit o colaboratoare
asiduă la Asimov's Science Fiction, The Magazine of Fantasy & Science
Fiction, Omni şi altele. A scris romanele The Prince of Morning
Bells, The Golden Grove, The White Pipes, An Alien Light, Brain
Rose, Oaths and Miracles, Stinger, Maximum Light, versiunea roman
a povestirii Beggars in Spain, care i-a adus Premiile Hugo şi Ne­
bula, urmarea ei, Beggars and Choosers, şi o serie de romane po-
pulare recente, Probability Moon, Probability Sun şi Probability
Space traduse la Editura Lucman (Luna probabilistică, 2001, Soa-
rele Probabilistic, 2004, Spaţiul probabilistic, 2005). Povestirile
ei au fost adunate în Trinity and Other Stories, The Aliens of Earth
şi Beaker's Dozen. Romanele mai recente sunt Crossfire (Foc
încrucişat, Lucman, 2005), Nothing Human şi Crucible. A primit
premiul Nebula pentru povestirile Out of All Bright Stars şi The
Flowers of Aulit Prison. A publicat în Antologiile Dozois nume­
rele 2, 3, 6-15 şi 18-21.
186 NANCY K R E S S

1. N A V A |

Mă uitam cum se lansează sonda de pe observatorul aflat


pe puntea superioară a navei Kepler, cu întreg fuzelajul Schaad
luminat de stele. Stăteam între Ajit şi Kane. Observatorul, unde
se afla şi grădina navei, devenise imperiul plantelor mele exo­
tice, care înfloreau cu o exuberanţă rară. A trebuit să ne stre-
curăm între fuzelaj şi un strat de comoralia înalte de doi metri
ca să vedem lansarea.
- N-ai putea să mai tai plantele astea din când în când,
Tirzah? întrebă Kane.
Îşi apăsă nasul de fuzelajul aproape invizibil, ca un copil.
O fâşie despică scurt cerul.
- Uite-o. Nu-i mare lucru de văzut, adăugă el.
M-am întors şi l-am aţintit cu privirea. Nu-i mare lucru de
văzut? Dincolo de navă se întindea, în toată gloria ei sânge­
roasă, zona cea mai violentă şi mai periculoasă din galaxie.
E-adevărat, Kepler se oprise la o sută de ani lumină de miez,
pentru siguranţa oamenilor, iar norii de praf şi gaze camuflau
priveliştea. Dar, pe de altă parte, ne aflam prea departe pen­
tru o vedere panoramică.
Gaura neagră supermasivă Sagittarius A*, centrul mortal
al galaxiei, strălucea de gazele fierbinţi pe care le absorbea în
uitare. In jurul ei se rotea Sagittarius Vest, o spirală cu trei braţe
de plasmă fierbinte, având zece ani lumină în diametru şi
radiind furioasă pe măsură ce se răcea. Iar în jurul acesteia,
Sagittarius Est, o carapace uriaşă rămasă în urma unei explo­
zii catastrofale din ultima sută de mii de ani, extinsă spre ex­
terior. Am văzut mii de stele, inclusiv cele albastre şi fierbinţi
ale IRS16, care pluteau periculos de aproape de gaură şi dădeau
Un zeu din umbră 187

naştere unui vânt stelar atât de furios ca făcea să fluture coada


lungă a stelei roşii gigantice din preajmă. Toate se precipitau,
radiau, se ciocneau, se despicau, într-un vuiet care cuprindea
întreg spectrul electromagnetic. Toate stârnite împotriva par­
fumului fin şi dulceag al florilor mele cu viaţă scurtă.
Nu se întâmplă nimic. Dar Kane nu fusese niciodată inte­
resat de privelişti uimitoare.
- Aşa-i, nu prea ai ce vedea, spuse Ajit, pe tonul lui muzi­
cal. Dar avem pentru ce să ne rugăm. Şi uite-aşa ne ducem noi.
- Eu nu mă rog, se răsti Kane.
- N-am zis să ne rugăm în sensul religios, preciza Ajit calm.
El e întotdeauna calm. M-am referit la speranţă. E un lucru
miraculos, nu? Uite-aşa ne ducem noi.
Avea dreptate, bineînţeles. Pe sondă se aflau entitatea Ajit,
entitatea Kane şi entitatea Tirzah, transferate într-un calcula­
tor de cristal, nu mai mare decât o floare de comoralia. „Noi"
vom intra în învălmăşeala de stele, unde trupurile omeneşti
n-aveau cum să pătrundă. „Noi" vom studia, măsura şi încerca
să găsim răspunsuri la întrebări ştiinţifice în miezul acela înspu­
mat de spaţiu-timp galactic. In proporţie de nouăzeci la sută,
masa sondei era scutul calculatorului. Nouăzeci la sută din res­
tul masei proteja cele trei minicapsule pe care sonda ni le va
trimite înapoi, cu date înregistrate şi analizate. Nu exista nici
un alt mod de a obţine informaţii din baia aceea de radiaţii
tulburătoare, în afară de minicapsule.
Tot aşa, nu exista nici un m o d de a cunoaşte exact ce
întrebări trebuiau să pună Ajit şi Kane până nu se apropiau
de Sag A*. Entităţile transferate pe sondă vor şti. Ele ştiau
tot ce ştiam Ajit, Kane şi cu mine, până în momentul în care
am fost transferaţi.
188 NANCY K R E S S

- Shiva dansând, spuse Ajit.


- Poftim? întrebă Kane.
- Nimic. N-ai de unde să ştii la ce m-am referit. Vino cu
mine, Tirzah. Vreau să-ţi arăt ceva.
Am renunţat le efortul de-a urmări sonda, mi-am micşorat
ochii şi i-am zâmbit lui Ajit.
- Sigur că da.
Doar pentru asta sunt aici.

Pielea lui Ajit e mai fină decât a lui Kane, cu mai puţini
muşchi. Kane se antrenează zilnic în sala de sport de pe navă,
încruntându-se ca un demon. Ajit mă rostogoli şi mă atinse
pe perineul meu satisfăcut, încălzit.
- Eşti atât de frumoasă, Tirzah...
A m râs.
- Toţi suntem frumoşi. De ce să creăm o nouă modificare
genetică?
- Oamenii mai fac şi lucruri ciudate.
- A m observat, l-am tachinat eu.
- Uneori mă gândesc că activităţile mele şi ale lui Kane sunt
pentru tine necunoscute. I e vad cum stai la masa şi ne asculţi
şi-mi dau seama că nu înţelegi fizica noastră. Asta mă întristează.
Mi-am pus mana pe mâna lui, ascunzându-mi iritarea cu
priceperea obţinută în urma unei practici îndelungate. Nu mă
irită sensibilitatea asta calmă a lui Ajit. E grozav în pat, mai
tandru şi mai atent decât Kane, dar se iveşte un alt aspect: aerul
său de superioritate îngăduitoare. „Mă întristez pentru tine."
Se întristează pentru mine! Pentru că nu sunt om de ştiinţă!
Un zeu din umbră 189

Sunt căpitanul expediţiei, cu statut de master în conducerea


A

navei şi diplomă de îndrumător Spiritual clasa întâi. Pe Kepler,


cuvântul meu e lege, fără excepţie. Am o experienţă de peste
cincizeci de ani standard şi m-am specializat în instruirea
savanţilor. N-am pierdut niciodată o expediţie şi n-am nevoie
de mila nimănui.
Fireşte, nu l-am lăsat pe Ajit să-mi afle gândurile. I-am masat
mâna cu a mea, adică mâna lui îmi masa perineul, şi am tors încet.
- Mă bucur că te-ai hotărât să-mi arăţi asta.
- De fapt, nu asta voiam să-ţi arăt.
-Nu?
- N u . Aşteaptă aici, Tirzah.
Se ridică şi merse cu paşi mici, gol, la micul său dulap. Un
corp frumos, toarte frumos, moale şi maroniu, ca un copac
subţire, curăţat. Îl vedeam cu claritate. Ajit întotdeauna face
dragoste cu toate luminile din cabină aprinse, ca sub lumina
soarelui. Stăteam pe patul lui, nu pe al meu. Niciodată nu l-am
dus pe el sau pe Kane în cabina mea, pentru că păstram în ea
diverse lucruri despre care ei nu ştiau, şi nici nu vor afla, de
la echipamente de supraveghere duplicat la detectori subder-
mali rar utilizaţi.
Ajit scoase din dulap o statuie. Se întoarse ruşinat, totodată
mândru, ca să mi-o arate. M-am ridicat în capul oaselor, surprinsă.
Era o statuie mare, destul de mare să ocupe tot spaţiul din
dulăpior. Şi grea, se vedea din felul în care o ţinea în faţa tru­
pului său gol. Părea o statuetă veche de bronz, întruchipând
un fel de zeu cu patru braţe, într-un cerc de flăcări din bronz
foarte vechi.
- Nataraja, îmi spuse el. Shiva dansând.
- Aut...
190 NANCY K R E S S

- N u , nu sunt un adorator al zeilor. Zâmbi. Mă cunoşti, ştii


că nu-i aşa. Hinduismul are mulţi zei, câteva mii, dar, pentru
oricine altcineva în afară de ignoranţi, ei nu reprezintă decât întru­
chipări ale diferitelor aspecte din realitate. Shiva reprezintă dan­
sul creaţiei şi al distrugerii, fluxul de energie constant din cosmos.
Naşterea şi moartea şi renaşterea. Mi s-a părut potrivit să-1 aduc
în miezul galactic, unde totul se naşte, moare şi renaşte.
Nu mi se păru o explicaţie solidă. Ar fi fost suficientă o ho­
logramă, care n-ar fi ocupat aproape tot spaţiul din dulăpiorul
lui Ajit. înainte să-i spun ce gândesc, el rosti:
- Statuia există în familia mea de patru sute de ani. Tre­
buie s-o duc acasă, împreună cu răspunsurile la întrebările
mele ştiinţifice.
Nu înţeleg prea bine preocupările ştiinţifice ale lui Ajit, nici
pe ale lui Kane, dar ştiu foarte bine ce mult înseamnă pentru
el. E datoria mea. In trupul splendid al lui Ajit sălăşluieşte o
ambiţie nestăvilită, un fluviu hrănit cu dorinţele unei familii
sărace care a sacrificat bruma de avere câştigată în Bombay pen­
tru fiul preferat. Ajit este receptaculul în care au turnat atâtea
speranţe, atâtea sacrificii, atâta egoism. Tensiunea acumulată
îl face atât de tandru când iubeşte. Nu-şi permite să se distrugă.
- O să duci statuia înapoi la New Bombay, i-am spus eu
încet, odată cu răspunsurile pe care le cauţi.
In mâinile sale, în lumina strălucitoare, statuia de bronz
arunca umbre săltăreţe pe trupul său gol.

L-am găsit pe Kane la terminalul său, atât de adâncit în gân­


duri că nu mi-a simţit prezenţa până nu l-am strâns de umăr.
Tresări, înjură şi-şi luă ochii de pe monitor.
Un zeu din umbra 191

- C u m merge, Kane?
- Nu merge deloc. C u m ar putea să meargă? Îmi trebuie
mai multe date!
- O să le primeşti. Ai răbdare, l-am sfătuit.
Îşi frecă urechea stângă, un tic vechi, care-i revine de câte
ori se enervează, adică mai tot timpul. Când e agitat şi emo­
ţionat, îşi trece mâna stângă prin părul roşcat şi aspru, până
când şuviţele stau drept, ca nişte flăcări. Acum zâmbi trist.
- Nu sunt o fire prea răbdătoare.
- N u , nu eşti.
- Dar ai dreptate, Tirzah. O să vină şi informaţiile. Dar
mi-e greu să aştept după prima minicapsulă. Ce n-aş da
să fi avut mai multe! Afurisiţii de birocraţi meschini! La o
acceleraţie de...
- Nu mă lua iar cu cifrele tale, i-am spus.
In joacă, l-am tras uşor de păr.
- Kane, am venit să-ţi cer o favoare.
- Bine, îmi spuse el imediat. Despre ce e vorba?
Kane nu se gândeşte niciodată înainte. Ajit ar fi devenit ime­
diat prudent.
- Vreau să înveţi să joci go cu Ajit.
Se încruntă.
- De ce?
Cu Kane trebuie să fii tot timpul logic. Mi-ar face orice fa-
voare i-aş cere, dar, dacă nu înţelege totul, o face din silă.
- Păi, în primul rând pentru că go-ul te ajută să-ţi treacă
timpul până soseşte prima minicapsulă. Faci altceva în afară
de a prelucra aceleaşi date la nesfârşit, până când nici nu mai
ştii ce înseamnă fiecare. In al doilea rând, pentru că este un
joc destul de complex şi cred c-o să-ţi placă. In al treilea rând,
192 NANCY K R E S S

mă pricep şi eu să-1 joc destul de bine, dar Ajit e mai bun, cum
vei fi şi tu, cred, aşa că o să pot învăţa de la amândoi.
In al patrulea rând, mi-am zis eu în gând, pentru că Ajit e
un maestru, te va bate de fiecare dată şi trebuie să-i crească
încrederea în sine.
Ajit nu e un savant de calibrul lui Kane. De fapt, nimeni
din lumile colonizate nu-1 depăşeşte pe Kane. Toţi trei ştim
asta, dar n-am rostit-o nici măcar o dată. Sunt genii cu care
cei inferiori lor pot lucra cu uşurinţă, care sunt destul de ge­
neroase ca să-şi încetinească goana minţii lor strălucitoare la
ritmul paşilor lenţi ai celor mai puţin dăruiţi.
- Go, spuse Kane gânditor. Am prieteni care-1 joacă.
O afirmaţie nepotrivită. Kane nu are prieteni în sensul cla­
sic al cuvântului. Are colegi, are ştiinţa şi mă are pe mine.
Îmi zâmbi, un semn rarisim de recunoştinţă pe chipul său
atrăgător.
- Mulţumesc, Tirzah. O să joc cu Ajit. Ai dreptate, chiar
o să ne treacă mai uşor vremea până sosesc datele preliminare.
Dacă îmi ocup timpul, poate că n-o să-ţi mai par un monstru.
- În ochii mei, eşti frumos, i-am spus, mângâindu-1 iar pe
păr şi surâzând cu dezinvoltură, aşa cum îi plăcea lui. Poţi fi
şi monstru, că mie nu-mi pasă.
Kane râse. In astfel de clipe, sunt foarte atentă să nu-mi
trădez sentimentele. Nici faţă de Kane, nici în faţă de Ajit.

2. S O N D A

Ne-am trezit automat după hipersalt. Din motive pe care


nu le înţeleg, hipersaltul nu e instantaneu, poate pentru că nu
Un zeu din umbră 193

e un salt adevărat, ci un tunel dimensional Calabi-Yau. Tre­


cuseră câteva zile pe navă, iar sonda plutea la mai puţin de cinci
ani-lumină de miezul galactic. Deconectată, funcţiona perfect.
Scutul rezistase peste aşteptări. La fel şi noi. Am făcut ochi
mari când am examinat monitoarele din sala principală.
Pe Kepler, norii de praf alterau şi ascundeau panorama. Aici
totul era clar. Am alunecat pe lângă o stea care se avântase deja
în spirala mortală spre interiorul lui Sag A*. Imaginile arătau
gaura ucigătoare în toată splendoarea ei: roiul albastru, fier­
binte al IRS16. Steaua roşie gigantică IRS7, cu coada ei lungă
spulberată de vânturile stelare. Stele trecute de punctul fără
întoarcere, atrase inexorabil de gravitaţia de pe Sag A*, spre
orizontul evenimentelor. Imaginile radio, raze gama şi in-
fraroşii dezvăluiau mai mult, strălucind de radiaţiile fiecărui
obiect extraordinar, mortal de pe cerul aprins.
Acolo strălucea unul dintre misterele pe care Kane şi Ajit
veniseră să le studieze: tinerele stele masive care nu erau atrase
de Sag A* n-ar fi trebuit să fie nici masive, nici relativ stabile.
Astfel de stele n-ar trebui să se afle atât de aproape de gaură.
Distanţa dintre gaură şi una dintre ele, îmi spusese Kane, era
cam dublul orbitei lui Pluto. C u m s-a ajuns aici?
- E extraordinar, într-un sens diabolic, le-am spus lui Ajit
şi Kane. Vreau să merg sus în observator şi să mă uit de acolo.
- Observatorul! repetă Kane mustrător. Trebuie să mă apuc
de treabă! Se aşeză în faţa terminalului său.
Nimic din acestea nu e adevărat. Pe sondă nu se află nici
un observator şi nu pot urca scara „sus" la el. Nu există nici
sală principală cu terminale, scaune, masă, monitoare şi un cal­
culator. Noi suntem calculatorul, mai precis, suntem înăuntrul
lui. Dar programele care rulează odată cu noi fac să pară totul
194 NANCY K R E S S

real, de parcă am fi pe Kepler. Acest lucru, s-a stabilit pe baza


experienţei dezastruoase de exploatare a cosmosului, e nece­
sar pentru a ne menţine stabili, cu mintea întreagă. Versiunile
umane au nevoie de această iluzie, de realitatea din umbră, iar
noi o acceptăm cu uşurinţă. De ce nu? E configuraţia presta­
bilită a minţilor noastre.
Aşadar, Kane „se aşeză" la „terminalul" lui, ca să verifice
datele preliminare preluate de senzori. Ajit îi urmă exemplul,
iar eu m-am dus „sus" în observator. Am stat acolo privind
afară vreme îndelungată.
Eu, celălalt „eu", cel de pe Kepler, am crescut pe o staţie din
Norul Oort, din Sistemul Solar. Spaţiul este casa mea. Nu prea
înţeleg cum trăiesc locuitorii noroaielor pe planete, nici de ce
ar vrea s-o facă, pe fundul unui strat umed şi jegos, de aer in-
controlabil. Am învăţat să simulez că înţeleg dragostea plane­
tară, pentru că asta e meseria mea. Kane şi Ajit se trag şi ei din
tărâmuri stâncoase, Ajit din New Bombay, Kane chiar de pe
Terra. Sunt savanţi ai cosmosului, dar nu adevărate fiinţe ale sale.
Nici un locuitor al noroaielor nu vede stelele. Şi nici o fiinţă
umană nu a văzut vreodată ce văd eu acum, inima agitată a
universului uman.
Într-un sfârşit, am coborât înapoi, am reverificat datele
navei, apoi m-am aşezat la masa din sala principală şi am înce­
put să brodez. Decorarea antică, irelevantă a hainelor este
foarte liniştitoare, aproape la fel de liniştitoare ca grădinăritul,
deşi, bineînţeles, nu de asta brodez. Toţi îndrumătorii Spiri­
tuali clasa întâi fac lucru de mână. Iţi permite să observi îndea­
proape oamenii, în timp ce pari inocent, absorbit de gânduri.
Ca de obicei, Kane nu-mi simţi prezenţa. Aş fi putut să mă
uit la el printr-o lupă şi tot nu m-ar fi observat, dacă lucra. Pe
Un zeu din umbră 195

Kepler, m-a lămurit, în cuvinte simple, atât de simple pe cât


pot fi lămuririle lui, de ce nu ar trebui să existe stele tinere
atât de aproape de miez, şi mi-a oferit trei explicaţii posibile
ale prezenţei lor acolo. Toate astea mi le-a spus, în maniera
lui tipică, în pat. Intimitate post-coitum.
- Spectrele stelelor arată că sunt tinere, Tirzah. Şi aproape.
SO-2 e la optzeci de AU de Sag A*! Nu e bine! Miezul e total
neprielnic pentru formarea stelelor! In plus, stelele astea apro­
piate au orbite particulare.
- Eşti foarte afectat, am remarcat eu, zâmbind.
- Sigur că sunt! Exclamă el, fără pic de ironie în glas. Stelele
alea tinere n-au ce căuta aici. Forţa mareei din gaură ar putea
face bucăţele orice nori de praf fierbinte înainte de a se forma
o stea. Şi dacă s-au format mai la distanţă, să zicem, la o
depărtare de o sută de ani-lumină, ar fi trebuit să moară înainte
de a se apropia atât de mult. Stelele astea supermasive rezistă
numai câteva milioane de ani.
- Şi totuşi, sunt aici.
- Da. De ce mai porţi dantela asta? E enervantă.
- Pentru că ai fost foarte nerăbdător şi n-am avut timp s-o
dau jos.
- Păi, dă-o jos acum.
L-am ascultat. Mă trase lângă el şi continuă să bolborosească
despre formarea stelelor în miez.
- Există trei teorii. Prima zice că un nor de praf, aflat la
aproximativ şase ani lumină în jurul miezului, formează
întruna stele, care sunt măturate de vânturile galactice, apoi
atrase înăuntru şi tot aşa. A doua spune că există o gaură neagră
intermediară, de mărime mijlocie, care se învârte în jurul lui
Sag A* şi exercită o forţă contrară asupra stelelor. Dar de ce
196 NANCY K R E S S

nu-i detectăm undele radio? A treia teorie spune că stelele nu


sunt deloc tinere, ci sunt alcătuite din rămăşiţele altora mai
vechi, care s-au unit pentru a crea un corp numai în aparenţă
strălucitor şi tânăr.
- Ţie care-ţi place? l-am întrebat.
- Nici una, îmi răspunse el.
După aceea, într-una din schimbările fulgerătoare de care
era capabil, îşi concentra întreaga atenţie asupra mea.
- Te simţi bine, Tirzah? Ştiu că pentru tine asta trebuie să
fie o călătorie plictisitoare. Manevrarea navei nu-ţi cere prea
mult timp, nici să te ocupi de mine.
Am râs cu glas tare. Neînţelegând de ce, Kane se încruntă
puţin. Era un discurs tipic pentru el. O izbucnire bruscă de
preocupare intensă, care se va dovedi la fel de trecătoare. Nici
un cuvânt despre Ajit, de parcă numai el ar fi existat pen­
tru mine. Ignora cu desăvârşire desele clipe când am inter­
venit între el şi Ajit, am aplanat conflictele dintre ei, am
petrecut timp calmându-i şi acordându-le atenţie fiecăruia
în parte. Doi bărbaţi care semănau cu stelele de afară mai
mult decât ar fi fost în stare să recunoască. Strălucitori, fier­
binţi, intenşi, instabili.
- Sunt bine, Kane. Mă distrez.
- Păi, atunci e bine, trase el concluzia şi, uitând de mine,
medita din nou la teoriile lui.
Nici Kane, nici Ajit nu ştiu că eu îl iubesc pe Kane. Nu-1
iubesc pe Ajit. Indiferent ce anume trezeşte dragostea în ini­
mile noastre, e imposibil de înţeles. Kane trezeşte în mine
fericirea, dorinţa, împlinirea, lucruri care fac lumea să strălu­
cească pentru că el, dificil, cercetător, vital, este în ea. Ajit,
nu din vina lui, mă lasă rece.
Un zeu din umbra 197

Nici unul din ei nu va afla aceste lucruri. M-aş mustra dacă


le-ar afla. Sentimentele mele nu contează. Sunt căpitan.

- La naiba şi la dracu'! exclamă Kane, admirativ. Ia priveşte!


Ajit reacţiona de parcă i s-ar fi adresat lui, dar nu era adevărat.
Pur şi simplu, gândea cu glas tare. Am lăsat broderia deoparte
şi m-am dus în spatele lor, la terminale.
- Citirile sunt probabil greşite, spuse Ajit. Cred că senzo­
rii au fost afectaţi, fie în hipertranzit, fie de radiaţii.
Kane nu făcu nici un comentariu. M-am îndoit că 1-a auzit.
- Despre ce e vorba? am întrebat,
Îmi răspunse Ajit:
- Citirile de masă sunt greşite. Indică o densitate de masă
ridicată în mai multe zone de spaţiu gol.
- Acolo s-or fi formând stelele noi?
Nici măcar Ajit nu se deranja să-mi răspundă. Asta mi-a
dat de înţeles că am întrebat o prostie. Nu contează; eu nu
mă pretind om de ştiinţă. Am vrut doar să continue discuţia
între ei, să verific în ce stadiu se află minţile lor.
- Ar fi fost ideal dacă echipamentul ar fi ieşit întreg după
saltul în radiaţie, spuse Ajit.
- Kane? am întrebat eu.
- Nu-i echipamentul de vină, mormăi el. Deci ascultase,
chiar dacă numai cu o ureche. E supersimetria.
Ajit îl contrazise imediat, în termeni necunoscuţi mie. Se
lansară într-o discuţie pe care n-aveam nici o şansă s-o înţeleg.
I-am lăsat să se contrazică puţin, apoi mai mult, pentru că se
198 NANCY K R E S S

desfăşura aşa cum trebuie să se desfăşoare o discuţie ştiinţifică:


intensă, dar nu violentă, nu o ceartă.
Când se liniştiră puţin, i-am întrebat:
- A plecat minicapsula spre pe Kepler? Cei de acolo aşteaptă
datele preliminare, iar ea are nevoie de câteva zile pentru a
face saltul. Şi-a amintit vreunul din voi să le înregistreze şi
să le trimită?
Se uitară amândoi la mine ca la un străin care n-avea ce căuta
acolo. In clipa aceea, pentru prima oară, semănau perfect.
- Mi-am amintit eu, îmi spuse Ajit. Datele preliminare au
plecat spre Kepler. Kane...
Îşi reluară discuţia.

3. N A V A

Partidele de go n-au fost o reuşită.


Problema, din câte mi-am dat seama, era Ajit. Juca mult
mai bine decât Kane, graţie atât intuiţiei, cât şi experienţei.
Pe Kane nu-1 deranja absolut deloc; răspundea la provocări.
Dar propria-i superioritate evidentă îl afecta subtil pe Ajit.
- Partidă câştigată, spuse Ajit a treia oară în seara aceea.
Am ridicat ochii de pe broderie la tonul încrezut din
vocea lui.
- La naiba şi la dracu! exclamă Kane, fără resentimente.
Aşază-le din nou.
- N u , cred că mă duc să-mi sărbătoresc victoria cu Tirzah.
De fapt, era noaptea lui Kane, dar ei doi nu insistau asu­
pra priorităţii. Asta pentru că nu îi lăsam eu. E datoria mea
să le dau impresia că le stau la dispoziţie amândurora în orice
Un zeu din umbra 199

moment doresc. Fireşte, controlez, printr-o sută de semnale


discrete, fără ca ei să-şi dea seama, care sunt aceste momente.
Locul unde fac dragoste îl aleg în funcţie de cel pe care tre­
buie să-1 cercetez. Cererea directă a lui Ajit, punându-mă în
legătură cu victoria lui la go, era o noutate.
Ca de obicei, Kane nu sesiză nimic.
- Bine. Doamne, de-ar veni odată minicapsula. Vreau să
am datele!
Acum, că nu mai era atent la joc, deveni din nou agitat. Se
ridică şi patrulă prin sala care nu-i permitea să se mişte prea mult.
- Cred că mă duc în observator. Mai vine cineva cu mine?
Uitase deja că eu plecam cu Ajit, care împietri. Un lucru
atât de neînsemnat, iar el se simţea ofensat. Kane nu era afec­
tat de victoria lui sau de faptul că mă ducea cu el ca pe un tro­
feu. Un alt bărbat ar fi simţit puţină ciudă, apoi ar fi uitat.
Ajit nu era un astfel de bărbat. Nici Kane. Bărbaţii cu fire sta­
tornică nu pleacă voluntari într-o astfel de misiune.
Cu mine, altfel stau lucrurile. Am crescut în spaţiu. Oame­
nii de ştiinţă, nu.
Am lăsat deoparte broderia, l-am luat de mână pe Ajit şi
m-am lipit de el. Pentru moment, Kane părea să nu aibă pro­
bleme. Nerăbdarea cu care aştepta datele nu-i va face rău. Ajit
era cel de care trebuia să mă îngrijesc.
Eu am fost cea care a sugerat partidele de go. Un căpitan
bun n-are voie să facă asemenea greşeli. Aşa că tot eu trebuia
să rezolv problema.

Când sosi minicapsula, situaţia se înrăutăţise deja.


Nici unul dintre ei nu voia să renunţe la joc. Jucau ca nişte
obsedaţi, la început şase sau şapte partide pe zi, apoi nouă sau
200 NANCY K R E S S

zece, apoi tot timpul cât stăteau treji. Ajit câştiga în continuare
cele mai multe partide, dar nu toate. Kane îşi concentra inte­
ligenţa formidabilă punând la cale diverse strategii şi avea avan­
tajul că se implica în joc, dar nu prea mult. Da, era obsedat,
dar am văzut că, odată ce găsea ceva mai bun de făcut, aban­
dona jocul fără să se mai uite la tablă.
Ajit se concentra şi el mai mult. Se ambiţiona mai tare să
câştige, chiar dacă pierdea câteva partide. Când îi veni iar rân­
dul să câştige, privirea şireată i se lumină de bucurie. Aruncă
piesa câştigătoare pe tablă din răsucirea încheieturii, gest în
care am simţit dispreţ şi teamă deopotrivă.
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să intervin, am pus la
bătaie toate trucurile câştigate într-un secol de experienţă.
Nimic nu mergea. Sexul înrăutăţea lucrurile. Ajit îl considera
un trofeu binemeritat, Kane, o pauză dintre partide.
Într-o noapte, Ajit scoase statuia lui Shiva şi o aşeză provo­
cator pe masa din sala principală. Ocupa două treimi din spaţiu,
un cerc de metal mare în jurul dansatorului cu patru braţe.
- Ce-i asta? întrebă Kane, ridicând ochii de pe tabla de joc.
Vai de mine, e un zeu!
- Un concept intelectual, am zis eu repede. Fluxul ener­
giei cosmice din univers.
Kane râse, fără să fie maliţios, dar ochii lui Ajit se aprinseră.
- Vreau să stea aici, rosti el.
- Nici o problemă. E rândul tău, răspunse Kane, ridicând
din umeri.
Greşit, greşit. Ajit sperase să-1 provoace pe Kane, să-1 facă să
obiecteze la prezenţa statuii. Voia o confruntare, ocazia să-şi ma­
nifeste bucuria răutăcioasă. Să scape de tulburarea provocată de
jocul superior al partenerului său. Să se elibereze de furia care
Un zeu din umbră 201

mocnea în el împotriva lui Kane, savantul superior lui. Statuia


trebuia să reprezinte revendicarea unui drept, chiar o palmă peste
faţa adversarului: Sunt aici şi ocup mult spaţiu! Bagă de seamă!
Kane îl ignoră pur şi simplu, cu o scuturare din umeri.
- Mai spune-mi o dată ce e cu Nataraja. Ce reprezintă flăcă­
rile de pe cercul cel mare?
- Focul care distruge lumea, mă lămuri el cu glas stins.
- E rândul tău, Ajit, interveni Kane.
Un incident minor. Dar într-un loc îndepărtat din mintea
mea, unde l-am ascuns, conştientă, dar încă nu foarte afectată
de el, încolţi teama.
Situaţia îmi scăpa de sub control.
Atunci sosi prima minicapsulă.

4. S O N D A

Minţile transferate tot minţi rămân. Nu sunt programe de


calculator obişnuite. Deşi eliberate de constrângeri biologice,
ca enzimele care provoacă somnul, foamea şi dorinţa sexuală,
păstrează anumite obiceiuri. De fapt, tocmai obiceiul creează
anumite structuri, care ne feresc de buclele din sistem. Pe
sondă, treaba mea era să menţin obiceiurile. Era cea mai bună
protecţie pentru minţile acelea strălucitoare.
- E vremea să ne culcăm, domnilor, am anunţat, veselă.
Stăteam în sala principală de şaisprezece ore, Kane şi Ajit
la terminale, eu, privindu-i în linişte. Am putere de concen­
trare similară ca intensitate cu a lor, deşi de alt tip. Ei nu
bănuiesc asta. Nu mai brodam de câteva ore, dar nici unul
dintre ei nu observase.
202 NANCY K R E S S

- Tirzah, nu putem dormi acum! strigă Kane.


- Ba da, acum.
Se uită la mine cu ochi de copil supărat. Dar Kane nu e un
copil; nu fac eu greşeala să-1 tratez aşa. Ştie că o entitate electro­
nică trebuie să se oprească, pentru ca programul de întreţinere
să se poată derula. Erorile de operare trebuie detectate înainte de
a se extinde şi împiedica funcţionarea. Din cauza radiaţiei din jurul
sondei, programul e mai necesar ca niciodată. Are nevoie de câ­
teva ore ca să se încheie. Eu controlez instrucţiunile de derulare.
Ajit mă privi răbdător. Era noaptea lui. Şi asta făcea parte
din obicei, pe lângă faptul că-i ajutam în munca lor. Nu o dată
s-a întâmplat ca intuiţia unui savant aflat în grija mea să găsească
soluţia salvatoare la o problemă ştiinţifică pe când se afla în
braţele mele. Sexul transferat în calculator, ca omologul său
fizic, e şi un stimulent, şi un relaxant.
- Bine, bine, mormăi Kane. Noapte bună.
L-am deconectat şi m-am întors către Ajit.
Ne-am dus în cabina lui. Era încordat din cauza datelor şi
a celor şaisprezece ore petrecute cu Kane. Dar am observat
fericită că mi se dedica în întregime. La sfârşit, l-am rugat să-mi
explice datele preliminare.
- In cuvinte simple, te rog. Nu uita cu cine vorbeşti!
- Cu o doamnă inteligentă şi drăgălaşă, preciza el, iar eu
i-am zâmbit cum se cuvenea. Dar a văzut că nu glumeam, chiar
voiam să cunosc datele.
- Stelele tinere masive sunt acolo, deşi n-ar trebui... Kane
ţi-a explicat asta, ştiu.
Am făcut un semn afirmativ din cap.
- Sunt într-adevăr tinere, nu un aluat de stele bătrâne. Am
verificat. Acum încercăm să adunăm şi să rulăm date ca să
Un zeu din umbra 203

verificăm celelalte două teorii care stau în picioare: un inel de


materie fluctuant care „însămânţează" stelele sau alte găuri negre.
- Şi cum procedaţi?
Ajit ezită. Ştiam că încearcă să găsească explicaţii pe
înţelesul meu.
- Rulăm diverse programe, ecuaţii şi simulări. încercăm
să stabilim unde să trimitem sonda data viitoare, ştii despre
ce vorbesc.
Sigur că ştiam. Nimeni nu mută nava fără aprobarea mea.
Mai putea face încă două salturi şi eu le aprobam pe ambele.
- Trebuie să alegem un punct din care să lansăm raze de
radiaţii diferite pentru a evalua rezultatele. Cele mai grele nu
rezistă mult acolo, ştii... le distorsionează gravitaţia supergăurii.
Se încruntă.
- Ce-i, Ajit? Ce e cu gravitaţia?
- Kane avea dreptate, nu-i nimic în neregulă cu detectorii.
Indică în apropiere o masă, nu mare, dar detectabilă, care nu
manifestă altceva decât gravitaţie. Nici un fel de radiaţie.
- O gaură neagră, i-am sugerat.
- N u , e prea mică. Găurile negre mici radiază, Hawking
a demonstrat-o demult. Temperatura internă e prea ridicată.
Nu există găuri negre mai mici de trei mase solare. Detecto­
rii de masă indică ceva mult mai mic.
- Ce anume?
- Nu ştim.
- Datele pe care le-aţi trimis înapoi pe Kepler conţineau
toate citirile bizare ale detectorilor?
- Bineînţeles, spuse el, uşor iritat.
L-am tras mai aproape de mine.
204 _ N A N C Y KRESS

- Ştiu că mă pot baza oricând pe tine, i-am spus, şi am simţit


cum i se relaxează corpul.
Ne-am oprit sistemele, apoi am căzut unul în braţele celuilalt.

A doua zi, a fost rândul lui Ajit să descopere a doua ano­


malie. Eu am descoperit-o pe a treia.
- Se întâmplă ceva cu orbitele gazoase, îl informă el pe
Kane. Şi se întâmplă ceva cu ele tot timpul.
Kane se mută la terminalul lui Ajit.
- Hai, povesteşte-mi.
- Gazele căzute din discul circumnuclear... vezi, se curbează
acolo, lângă braţul vestic al lui Sag A Vest...
- E vântul de la roiul IRS16, spuse Kane imediat. Ieri am
actualizat citirile.
- N u , am făcut deja corecţii.
- Atunci poate magnetizarea de la IRS7 sau...
Iar vorbeau pe limba lor. I-am ascultat suficient cât să pri-
cep problema in general. Gazele ieşeau cu viteză toarte mare
din norii din spatele discului circumnuclear, care înconjura
miezul ca o gogoaşă gigantică. Forţe de diverse naturi împin­
geau şuvoiul de gaze ca printr-o pâlnie pe traiectorii înguste,
conice. In final, gazele o să încercuiască gaura neagră, o să alu­
nece în spirală în ea şi o să se comprime la temperaturi de mi­
liarde de grade înainte să fie absorbite în intestinele găurii. Am
înţeles procesele.
Dar traiectoriile n-au fost cele prevăzute. Gazele alunecau
în jos greşit, apropiindu-se de gaură în cu totul alt mod decât
prevedeau forţele care acţionau asupra lor.
Un zeu din umbră 205

- Vreau să mut sonda mai repede decât am planificat, îi


spuse Ajit lui Kane în cele din urmă.
- Stai, am intervenit eu imediat. Nava se deplasează numai
la decizia mea. Încă n-a sosit timpul s-o mutăm.
- Sigur că ţin seama de tine, Tirzah, îmi spuse Ajit, cu
obişnuita lui politeţe.
Dar acum însoţise politeţea de un soi de strălucire. Am re-
cunoscut-o imediat. Savanţii se poartă aşa când le încolţeşte
în minte o idee măreaţă.
M-am aşteptat la obiecţii din partea lui Kane sau să-1 ridi­
culizeze, dar probabil că discuţia lor tehnică îl pusese şi pe el
pe gânduri. Tot părul roşcat de pe cap i se făcu măciucă. Aruncă
o privire scurtă la monitoarele lui, apoi la cele ale lui Ajit, apoi
la bărbatul mai tânăr.
- Vrei să muţi sonda de partea cealaltă a lui Sagittarius A Vest.
-Da.
- Arată-mi, m-am interesat eu
Ajit afişă graficul simplificat, construit de el cu săptămâni
în urmă, pentru o privire de ansamblu asupra misiunii. Pe el
se vedea gaura neagră în centrul galaxiei şi structurile princi­
pale din jurul ei: roiul de stele albastre fierbinţi, stelele tinere
masive, care n-ar fi trebuit să fie atât de aproape de gaură,
IRS16, steaua roşie gigantică şi coada ei lungă şi mândră. Toate
acestea, plus sonda noastră, de o parte a Sagittarius A Vest,
rămăşiţa plasmatica spiralată, cu trei braţe. Ajit atinse calcula­
torul şi apăru un punct nou de partea cealaltă a lui Sag A Vest,
mai depărtat de gaură decât eram noi atunci.
- Vreau să mergem acolo, Tirzah, spuse el.
Kane înclină aprobator din cap.
Făcând pe naiva, le-am spus amândurora:
206 NANCY K R E S S

- Am crezut că n-are rost să mergem acolo. Pe lângă asta,


aţi zis că Sag A Vest ne va bloca vederea pe toate lungimile
de undă, din cauza radiaţiei sale.
- Aşa va fi.
- Păi, atunci...
- Se întâmplă ceva acolo acum, mă întrerupse Kane. Ajit
are dreptate. Zona aceea e sursa de deformare a gazelor atrase
de gaura neagră. Trebuie să mergem acolo.
Ajit are dreptate.
Tânărul nu-şi schimbă expresia feţei. Îşi păstră strălucirea,
animat de propria idee şi, înţelegeam acum, de susţinerea lui
Kane. L-am aţâţat mai tare:
- Dar, Kane, cum rămâne cu studiul tău despre stelele ti­
nere masive? Nu pot muta sonda decât de câteva ori. Rezerva
noastră de combustibil...
- Am suficiente date despre ele acum, mă întrerupse el, şi
asta e mai important.
Mi-am ascuns satisfacţia.
- Bine. O să mut sonda.
Dar, când am intrat în legătură cu programul navei, am des­
coperit că sonda fusese deja mutată.

5. N A V A

Kane şi Ajit se năpustiră asupra minicapsulei cu date pre­


liminare ca nişte lupi flămânzi. Adio partide de go. Nimic
altceva, doar muncă, dacă nu insistam eu.
La început, mi-am zis că e bine aşa. Mi-am zis că, renunţând
la competiţia inutilă şi incitantă a jocului, cei doi savanţi vor
Un zeu din umbra 207

conlucra la problemele arzătoare care însemnau atât de mult


pentru amândoi.
- La naiba şi la dracu, exclamă Kane, admirativ. Ia priveşte.
Ajit reacţiona ca şi cum Kane i s-ar fi adresat lui, dar nu
era adevărat. Pur şi simplu gândea cu glas tare. Am lăsat bro­
deria deoparte şi m-am dus în spatele lor, la terminale.
- Citirile sunt probabil greşite, spuse Ajit, pe noul său ton
arogant, dobândit în urma victoriilor la go. Senzorii au fost
afectaţi, la urma urmei, fie în hipertranzit, fie de radiaţii.
Spre deosebire de alte daţi, Kane îi sesiză aroganţa din voce.
O contră cu un rânjet pe care probabil că-1 afişa în faţa stu­
denţilor impertinenţi.
- Probabil sunt greşite? Stilul ăsta pueril de-a trage conclu­
zii pripite nu duce nicăieri.
- Care citiri? am întrebat eu repede.
Îmi răspunse Ajit, în cuvinte blânde, chiar politicoase, dar
tot am simţit furia din spatele lor:
- Citirile de masă sunt greşite. Indică o densitate de masă
ridicată în mai multe zone de spaţiu gol.
- Acolo s-or fi formând stelele noi?
Nici măcar Ajit nu se deranja să-mi răspundă. Asta mi-a
dat de înţeles că am întrebat o prostie. Nu contează; eu nu
mă pretind om de ştiinţă. Am vrut doar să continue discuţia
între ei, să verific în ce stadiu se află minţile lor.
- Ar fi fost ideal dacă echipamentul ar fi ieşit întreg după
saltul în radiaţie, spuse Ajit, prea monoton.
- Kane? am întrebat eu.
- Nu echipamentul e de vină. E supersimetria, adăugă el.
Ajit îl contrazise imediat, în termeni necunoscuţi mie. Se
lansară într-o discuţie pe care n-aveam nici o şansă s-o înţeleg.
208 NANCY Kress

Dar sesizam cum creştea mânia lui Ajit, pe măsură ce Kane îi


minimaliza ideile. Aproape că vedeam mânia lui, o plasmă fier-
binte. Kane îl ridiculiza în continuare, iar densitatea plasmei
creştea neîncetat.
Cearta se întrerupse brusc. Cei doi plecară fiecare la ter-
minalul lui şi lucrară ca nişte roboţi douăzeci de ore fără între-
rupere. A trebuit să-i oblig la pauză de masă. Erau obsedaţi,
cum numai savanţii sau artiştii pot fi. Nici unul din ei nu veni
noaptea în cabina mea. Aş fi putut să le ordon, dar am prefe­
rat să nu exercit asupra lor o forţă prea puternică încât să le
distrugă încrederea în mine, decât la nevoie. In cele din urma,
am fost totuşi nevoită să blochez accesul la terminale.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Tirzah! se răţoi la mine
Kane. Asta-i o ocazie unică pentru o specie! Am de lucru!
- O să te odihneşti, i-am spus eu, calmă. Terminalele sunt
închise timp de şapte ore.
- Cinci.
- Bine.
Peste cinci ore, Kane o să doarmă buştean.
Se ridică, înţepenit de orele petrecute pe scaun. Kane e tre­
cut bine de o sută de ani; numai rejuvenaţii au o asemenea ca­
pacitate de muncă. Muşchii încordaţi, obişnuiţi să fie
antrenaţi, tresăriră scurt. Se clătină, râse şi-şi reveni imediat.
Dar nu înainte de a se lovi de masă. Statuia lui Ajit alu­
necă şi căzu pe podea. Era veche, avea patru sute de ani, spu­
sese Ajit. Şi metalele obosesc, deşi mai greu ca oamenii. Statuia
se lovi de punte exact în locul potrivit ca să se spargă.
- Vai... îmi pare rău, Ajit.
Scuzele lui Kane sosiră prea târziu. Ştiam - cu fiecare celulă
din corp ştiam - că întârziase pentru că mintea lui procesa
Un zeu din umbră 209

în continuare datele şi avea nevoie de un efort suplimentar


ca să se concentreze pe altceva. Nu conta. Ajit se crispa şi furia
lui suferi o schimbare provocată de tonul nepăsător, absent
al lui Kane.
- Nava poate lipi statuia, am spus eu repede.
- Nu, mulţumesc, rosti Ajit. O las aşa cum e. Noapte bună.
- Ajit...
Am vrut să-1 prind de mână. S-a ferit.
- Noapte bună, Tirzah.
- Razele gama din Sag A Vest nu variază conform previ-
ziunilor, mă anunţă Kane, clipind de două ori. Ai dreptate,
sunt extenuat.
Se trânti pe pat. Ajit plecase deja. Am lăsat să treacă ceva
vreme până am ridicat bucăţile din statuia lui Ajit şi le-am ţinut
în mână, cu ochii pe silueta spartă a zeului dansator.

Datele preliminare, anunţă Kane la sosirea lor, erau destule


ca să-i ţină ocupaţi până venea cealaltă minicapsulă. Dar a doua
zi deveni iarăşi nerăbdător şi ceru mai mult.
- Se întâmplă ceva cu orbitele gazoase, rosti el cu glas tare,
dar nu mi se adresă nici mie, nici lui Ajit.
Nu era ceva nou, obişnuia să lucreze în tăcere perioade
lungi, până când cuvintele ţâşneau din el fără să se adreseze
cuiva anume, ci doar gândurilor sale învârtejite. Urechea i se
iritase de la atâta frecat.
- Ce nu-i în regulă cu ele? l-am întrebat.
C u m n-am primit răspuns, poate nu m-a auzit, am repetat
întrebarea cu glas mult mai ridicat.
210 NANCY K R E S S

Kane ieşi din universul lui şi se încruntă la mine.


- Gazele căzute din discul circumnuclear nu indică traiec­
toriile corecte spre Sag A*.
Am repetat ce ştiam de la el:
- Nu e vântul de la roiul IRS16?
- N u . Am verificat citirile actualizate ieri şi am făcut
corecţiile necesare.
Cu asta, mi-am încheiat şirul de întrebări pe care le
puteam pune.
- Am nevoie de mai multe date! izbucni Kane.
- O să le primeşti, într-un sfârşit.
- Le vreau acum! strigă el şi râse amar pentru sine, apoi se
apucă iar de treabă.
Ajit rămase tăcut, de parcă nimeni n-ar fi vorbit în
preajma lui.
M-am uitat la el până când se ridică, se întinse şi aruncă o
privire în jur.
- Prânzul într-un minut, am spus. Dar mai întâi vino cu
mine să ne uităm la ceva.
Am pus imediat piciorul pe scara ce ducea la observator,
aşa că fie mă urma, fie începea să se certe cu mine. Preferă să
vină după mine.
Aşezasem statuia lipită pe bancă, lângă fuzelaj. Din partea
aceea nu se vedea prea bine spectacolul oferit de miez, dar plan­
tele exotice erau mai rare, iar mii de stele sclipeau pe un cer
care nu mai fusese atât de luminat de la naşterea Soarelui. Shiva
dansa în cercul lui de flăcări reîntregit, pe fundalul glorios al
spaţiului cosmic.
- Ţi-am zis că nu vreau s-o repari, îmi spuse Ajit sec.
Un zeu din umbra 211

Când vorbesc cu Kane, pot să-1 contrazic; e destul de pu­


ternic să-mi reziste şi, de fapt, nu prea ştie ce-i respectul.
Altfel stau lucrurile cu Ajit. Am lăsat ochii în jos şi l-am
luat de mână.
- Ştiu. Mi-am permis s-o lipesc pentru că... ei, bine, mi-ai
zis c-ai vrea s-o vezi iar întreagă şi mie îmi place foarte mult.
Are atâtea sensuri ascunse, pe lângă cele evidente, mai ales aici.
In locul ăsta, în clipele astea. Te rog să mă ierţi.
Câteva momente, Ajit păstră liniştea. Apoi îmi sărută mâna.
- Tu chiar vezi sensurile ei ascunse.
- Da, am spus.
Şi era adevărat. Shiva, dansul fără sfârşit, fluxul neconte­
nit de energie schimbându-şi forma şi starea... C u m să nu-1 vezi
în norii de gaze care devin stele, în gaura neagră care le dis­
truge, în violenţa şi puterea de creaţie din afara fuzelajului?
In acelaşi timp, era vorba de acuitatea cu care sesizai evidenţa.
Ţineam privirea în jos pentru ca Ajit să nu citească în ea umbra
de satisfacţie.
Mă sărută.
- Eşti atât de profundă, Tirzah. Şi atât de blajină.
Nu eram nici una, nici alta. Ajit nu sesiza aparenţele înşelă­
toare, decât pe cele paranoice care, presupunea el, existau în alţii.
Corpul i se relaxa în braţele mele şi ştiam că o parte din
mintea lui se liniştise. Noi doi vedeam frumuseţea spirituală
inaccesibilă lui Kane. Aşadar, îi era superior, într-un fel. Coborî
după mine pe scară ca să ia prânzul. L-am auzit fredonând o
melodie veselă. Mulţumită de mine, m-am dus în bucătărie.
Kane se ridică atât de brusc din faţa terminalului că îi
străluciră ochii.
- Ah, stelele astea de rahat! Da, Tirzah. Am înţeles.
212 NANCY K R E S S

M-am oprit, crispată. N-am mai văzut pe nimeni să arate


aşa, nici măcar pe Kane.
- Ce-ai înţeles?
- Totul. Mă apucă şi mă învârti într-un dans stângaci, exu­
berant. Totul! Am înţeles absolut tot! Stelele tinere, orbitele
gazoase, masa dispărută din univers! Totul, fir-ar al dracului,
totul!
- Ceee?
Mă învârtea atât de repede că-mi clănţăneau dinţii. Kane,
opreşte-te!
Mă ascultă şi mă îmbrăţişa până-mi trosniră coastele.
Apoi îmi dădu drumul dintr-odată şi-mi târî trupul învineţit
la terminal.
- Uite, iubito, m-am prins. Stai jos aici, iar eu o să-ţi ex­
plic pe înţelesul tău. O să-ţi placă la nebunie. O să-i placă de
tine. Priveşte aici, în zona asta din spaţiu...
Am aruncat o scurtă privire înapoi, la Ajit. Pentru Kane,
el nici nu exista.

6. S O N D A

- Sonda s-a mutat, le-am spus lui Ajit şi Kane. A depăşit


mult deviaţia calculată. Cu un factor de zece.
Ochii lui Kane, roşii de atâta muncă, se aprinseră.
- Arată-mi traiectoria.
- Am transferat-o pe ambele voastre terminale.
De regulă, datele navei sunt ţinute separat. N u m a i eu le
pot vedea.
Kane afişă traiectoria pe monitor şi scoase un fluierat.
Un zeu din umbră 213

Sonda se află sub tensiunea de gravitaţie şi radiaţie care, în


cele din urmă, o va distruge. Ştim cu toţii asta. Dublurile noas­
tre în carne şi oase nici măcar nu erau sigure că sonda va su­
pravieţui destul ca să trimită minicapsula cu date şi sunt
convinsă că au jubilat de fericire când au primit-o. Probabil
că au considerat-o un dar ceresc. Îmi închipui cu câtă nerăbdare
aşteaptă restul informaţiilor. Pe navă, eu, celălalt „eu", con­
tasem pe datele care vor unge, ca uleiul, mecanismele, disen­
siunile şi tensiunile dintre Kane şi Ajit. Aşa sperasem.
Noi, entităţile electronice, avem destul combustibil să
mutăm sonda de două ori. După aceea, întrucât ultima noastră
deplasare o va duce la o cincime dintr-un an-lumină de gaura
neagră din centrul galaxiei, va aluneca în spirală în Sag A*.
Dar, înainte de asta, va fi fost ruptă în bucăţi de gravitaţia
găurii. Numai că noi, dublurile, vom dispărea înainte ca sonda
să plonjeze spre distrugerea completă.
Deviaţia actuală a sondei, la o distanţă considerabilă de
gaură, avansa mult mai repede decât prevăzusem noi. Era şi
puţin în afara cursului. Eram traşi în direcţia generală a Sag A*,
dar nu pe traiectoria gravitaţională care ne-ar fi adus pe orbita
lui, în momentul şi în locul anterior stabilit de calculator.
Practic, la rata noastră de acceleraţie actuală, aveam toate
şansele să ratăm orizontul evenimentelor.
Ce se întâmpla?
- Poate-i mai bine să nu mutăm sonda de partea cealaltă a
Sag A Vest până nu aflăm ce forţă ne trage după ea, sugeră Kane
Ajit studia datele peste umărul lui.
- N u . . . aşteaptă... rosti el ezitant, cred că ar trebui să
ne m u t ă m .
- De ce? îl stârni Kane.
214 NANCY K R E S S

- Nu ştiu. Tocmai am... spune-i intuiţie. Ar trebui să ne


mutăm acum.
Mi-am ţinut respiraţia. Kane nu se baza decât pe intuiţia
lui. Dar lucrurile se mai schimbaseră oarecum. Kane spusese
„Ajit are dreptate. Zona aceea e sursa care deformează gazele
atrase de gaura neagră." Ajit nu-şi schimbase expresia, dar eu
i-am simţit satisfacţia, reală ca şi căldura din inima mea. De
aceea avea acum curajul să dea glas intuiţiei sale încă nefor­
mate, „necoapte", cum îi plăcea lui Kane să spună.
- Poate ai dreptate, rosti Kane meditativ. Poate că...
Se opri brusc şi căscă ochii.
- Dumnezeule!
- Ce-i? l-am întrebat, în ciuda propriei mele voinţe. Ce s-a
întâmplat?
Mă ignoră.
- Ajit, rulează simulările pentru orbitele gazose în corelaţie
cu deviaţia sondei. Eu mă ocup de stelele tinere.
- De ce... începu Ajit, dar înţelese imediat ce era în min­
tea lui Kane.
Rosti ceva în indiană, poate un blestem, poate o rugăciune.
Nu mi-am dat seama. Nu înţelegeam nici ce idee aveau, nici
ce se petrecea cu orbitele gazoase şi stelele tinere din afara son­
dei. Dar vedeam clar ce se întâmplă înăuntrul ei.
Ajit şi Kane începură să lucreze cu frenezie. Îşi dădeau
ordine unul altuia şi comentau, transferau date, făceau copii
de siguranţă ale simulărilor şi ecuaţiilor. Îşi aplecară scau-
nele unul spre celălalt şi vorbiră într-un jargon neinteligibil.
La un moment dat, Kane strigă: „Ne trebuie mai multe date!"
iar Ajit râse, nestingherit şi dezinvolt, apoi trecu imediat
înapoi la treabă. I-am urmărit multă vreme, pe urmă
Un zeu din umbra 215

m-am furişat în linişte spre puntea de observaţie pentru un


moment de intimitate.
Spectacolul de afară era mai impresionant ca niciodată,
poate pentru că fusesem atraşi spre el mai aproape decât
plănuisem. Norii gazoşi învăluiau şi înmuiau inima întuneri­
cului, Sag A*. Coada înspăimântătoare a giganticei roşii lumina
partea aceea de cer. Stelele risipeau o strălucire de neimaginat
pe Staţia J, unde m-am născut, loc încremenit într-un braţ
îndepărtat al galaxiei. Exact în faţa mea sclipea roiul albastru
fierbinte IRS16.
Probabil că am stat pe punte mai mult decât am intenţionat,
deoarece Kane veni să mă caute.
- Tirzah! Coboară! Vrem să-ţi arătăm unde ne mutăm noi
şi de ce.
Noi
Cu glas sever, dar cu inima plină de bucurie, i-am spus:
- Kane, tu nu îmi arăţi mie unde mergem. Îmi ceri voie.
Eu conduc această navă.
- Da, da, ştiu, eşti o doamnă autoritară. Haide!
Mă prinse de mână şi mă trase către scară.

Îmi explicară amândoi, întrerupându-se şi corectându-se re­


ciproc cu duritate, dar simţindu-se excelent. M-am concentrat
cât am putut, am încercat să înţeleg tehnicismele de care nu
se puteau lipsi, aşa cum nu se puteau lipsi de aer. La sfârşit,
mi s-a părut c-am priceput de ce erau atât de emoţionaţi.
- Materia întunecată, am rostit, tatonând cuvintele pe limbă.
Suna prea ciudat ca să fie serios, dar Kane insistă:
216 NANCY K R E S S

- Teoria există de secole întregi, dar deGroot a discreditat


o mare parte din ea în 2086. A...
- Dacă a fost discreditată, de ce... am vrut să întreb.
- Am zis „în mare parte". La deGroot apăreau întotdeauna
anomalii matematice. Şi acum vedem unde a greşit. A...
începură să-mi explice unde era greşeala, dar i-am întrerupt.
- Nu, ajunge cu digresiunile! Lăsaţi-mă să vă spun ceea ce
cred c-am înţeles din ce mi-aţi spus.
Urmă o clipă de linişte, în care mi-am căutat cuvintele.
Amândoi bărbaţii aşteptau nerăbdători, Kane ducându-şi mâna
prin păr, Ajit surâzând larg.
- Mi-aţi spus despre o teorie conform căreia, imediat după
Big Bang, gravitaţia s-a detaşat cumva de celelalte forţe din uni­
vers, aşa cum materia s-a detaşat de radiaţie. In acelaşi timp,
voi, savanţii, ştiţi de două secole că nu există destulă materie
în univers pentru ca toate ecuaţiile voastre să fie valabile. Aşa
că oamenii de ştiinţă au susţinut că există o mare cantitate de
„materie întunecată" şi o mulţime de găuri negre, dar lucru­
rile nu s-au mai potrivit. Iar acum nu se justifică nici orbitele
gazelor atrase de gaura neagră, nici deviaţia sondei, nici fap­
tul că stele tinere masive se formează atât de aproape de gaură
fără să fie spulberate de forţa gravitaţională. Forţa care
acţionează asupra norilor uriaşi care trebuie să condenseze pen­
tru a forma stele atât de mari.
Mi-am tras respiraţia repede, ca să nu mă întrerupă nici unul
din ei şi să-mi tulbure ideile cu termenii lor tehnici.
- Dar acum credeţi că, dacă gravitaţia s-a desprins
într-adevăr de celelalte forţe imediat după Big Bang...
43
- La aproximativ 1 0 secunde după, mă ajută Ajit, dar l-am
ignorat.
Un zeu din umbră 217

- ...atunci s-au creat două tipuri de materie, una normală


şi una „întunecată". Ca materia şi antimateria, numai că nu
pot interacţiona decât prin gravitaţie. Nici un fel de inte­
racţiune prin intermediul altei forţe, radiaţii sau alte forţe
mai slabe. N u m a i gravitaţia. E singurul efect pe care mate­
ria întunecată îl are asupra universului nostru. Gravitaţia.
Iar acum, o mare parte din materia întunecată a apărut de
partea cealaltă a lui Sag A Vest. Are suficientă gravitaţie ca să
influenţeze traiectoria gazelor atrase de gaura neagră. Şi deviaţia
sondei. Şi stelele tinere, pentru că materia întunecată exercită
o forţă contrară asupra norilor de stele masive şi ăsta e moti­
vul pentru care nu le distruge gaura, cum ar fi normal. Au timp
să se transforme în stele.
- Păi, cam aşa e, dar ai omis nişte aspecte care modifică şi
validează ansamblul, spuse Kane încruntat şi nerăbdător.
- Da, Tirzah, inimioară, îţi scapă... nu poţi să spui forţă
contrară... dă-mi voie să-ţi mai explic o dată.
O luară de la capăt, dar de data asta nu i-am mai ascultat.
Poate că n-am înţeles teoria în ansamblu, ci numai parţial. Îmi
era suficient.
Ei doi aveau o teorie viabilă. Eu aveam o expediţie viabilă,
cu un scop clar şi savanţi care colaborau în sens productiv, şi
probabilitatea unui succes.
Îmi era suficient.

Kane şi Ajit pregătiră a doua minicapsulă pentru navă, iar


eu m-am pregătit să mut sonda. Eram într-o stare de spirit
218 NANCY K R E S S

extraordinară. Râdeam şi glumeam mult, întrerupţi de izbuc­


nirile intense ale dialogurilor neinteligibile dintre Ajit şi Kane.
Dar, înainte de a-mi termina programarea, capul lui Ajit
dispăru.

7. NAVA

Kane lucră ziua întreagă la teoria lui despre materia întune­


cată. Lucra frenetic, aplecat peste terminal, ca un câine flămând
peste un os plin de carne, fără să ridice privirea sau să spună
vreun cuvânt. Şi Ajit lucra, dar efortul lui avea alte calităţi.
Ambele terminale erau conectate la acelaşi calculator, desigur;
orice vedea Kane, vedea şi Ajit. Iar Ajit urmărea ce făcea Kane.
Asta făcea Ajit: îl urma. Mi-am dat seama după sincroni­
zarea accesărilor lui, după cum îşi ţinea corpul. Era un savant
cu bun-simţ, dar nu de calibrul lui Kane. Dacă ar fi avut date
şi timp suficient, ar fi putut ajunge acolo unde se îndrepta Kane
cu mare viteză. Poate. Sau ar fi putut să aducă completări va­
loroase gândirii lui Kane. Insă acesta nu-i lăsa timp; el era întot­
deauna primul şi nu cerea ajutor. Îl eliminase complet pe Ajit.
Nimic nu mai exista, în afară de munca lui.
Spre seară se uită dintr-odată spre mine şi-mi spuse:
- O să mute sonda... Entităţile transferate... O s-o mute.
- De unde ştii? l-am întrebat. Încă nu e timpul, dacă ne luăm
după program.
- N u . Dar o s-o mute. Dacă am descoperit materia întu­
necată aici, o s-o descopăr şi acolo. O să decid că e nevoie de
mai multe date de pe partea opusă a lui Sag A Vest, unde se
află cea mai mare cantitate de masă întunecată.
Un zeu din umbră 219

L-am privit. Parcă ar fi avut mintea răvăşită, ca un războinic


roman care tocmai s-a luptat cu un leu. Numai sângele lipsea.
Plete sălbatice şi murdare. Când a făcut duş ultima oară?
Haine pătate cu mâncarea pe care l-am obligat s-o înfulece
la prânz. Ridurile, apărute din cauza stresului şi oboselii, în
ciuda rejuvenării, îi coborau muşchii feţei. Ochii îi străluceau
ca Sag A Vest.
Doamne, cât îl iubeam. Pe un ton hotărât, dar precaut,
i-am spus:
- Ai dreptate. Entitatea Tirzah va muta nava pentru măsu­
rători mai bune.
- Apoi vom obţine date mai multe peste câteva zile, inter­
veni Ajit. Dar radiaţiile de pe partea cealaltă a Sag A Vest sunt
încă foarte intense. Să sperăm că nu se vor defecta programele
sondei sau chiar entităţile înainte de a primi noi informaţiile.
- Mai bine să sperăm că dublura mea nu se defectează
cu mult înainte, preciza Kane, altfel n-o să ştim nici ce date
să adunăm.
Se întoarse cu faţa la ecran. Cuvintele lui brutale rămaseră
în aer.
L-am văzut pe Ajit cum îşi întoarce privirea de la mine. Se
ridică şi merse în bucătărie.
Dacă m-aş duce după el prea curând, ar considera că mi-e
milă de el. Ar fi şi mai ruşinat atunci.
- Kane, am spus cu glas şoptit, dar furios, eşti abject.
Se întoarse şi mă privi cu uimire neprefăcută.
- Ce-ai zis?
- Ştii bine ce-am zis.
Dar nu ştia. Nici măcar nu conştientiza vorbele rostite de
el înainte. Pentru el, reprezentau un adevăr simplu, evident.
220 NANCY K R E S S

Fără entitatea Kane, pe sondă nu s-ar mai desfăşura activităţi


ştiinţifice de mare clasă.
- Vreau să stau de vorbă cu tine sus, pe puntea de observaţie,
i-am spus. Nu acum, peste zece minute. Iar tu vei fi acela care
va anunţa că vrea să-mi spună ceva pe punte.
Întârzierea de zece minute şi invitaţia venită din partea lui
Kane pentru o întâlnire pe punte vor ascunde de Ajit faptul
că-1 protejam.
Dar am pus răspunderea pe umerii lui Kane. Era obosit,
era stresat, cobora, inevitabil, de pe culmile stâncoase ale des­
coperirii sale. Nici corpul, nici mintea nu pot rămâne la
înălţimea care frizează isteria prea mult. Judecasem greşit, din
cauza supărării. Acum se răsti la mine:
- O să ne întâlnim pe puntea de observaţie când o să am
eu chef, nu altă dată. Nu-mi forţa mâna, Tirzah. Nici măcar
în calitate de căpitan.
Se întoarse la terminalul lui.
Ajit veni din bucătărie cu trei pahare pe o tavă.
- Un pahar de sărbătoare. O descoperire esenţială merită
aşa ceva. Cel puţin atât.
M-am simţit atât de uşurată încât aproape că m-am dat de
gol. Era în regulă. Îl interpretasem greşit pe Ajit, îl subesti­
masem. Pentru el, descoperirea lui Kane era mai importantă
decât neimplicarea lui în ea, la urma urmei. înainte de toate,
Ajit era un om de ştiinţă.
împărţi paharele: unul mie, unul lui Kane, unul pentru el.
Kane sorbi în grabă, mai mult de formă, şi se întoarse la mo­
nitor. Eu însă mi-am savurat băutura, zâmbindu-i lui Ajit,
încercând să-i comunic, cu căldură, admiraţia pe care o nutream
pentru că s-a ridicat deasupra sentimentelor personale.
Un zeu din umbra 221

- De unde ai vinul? Nu era pe lista navei.


- Din rezervele mele proprii, îmi răspuns el şi surâse.
Rezervele personale nu apar pe nici o listă şi nici nu sunt
verificate. O sticlă de vin, statuia lui Shiva... Ajit adusese lu­
cruri interesante în miezul galaxiei. Am sorbit din licoarea
roşie. Avea alt gust decât vinurile terriene sau marţiene cu care
eram obişnuită: mai aspru, mai deplin, nu aşa dulceag.
- E minunat, Ajit.
- M-am gândit eu c-o să-ţi placă. E făcut în oraşul meu, New
Bombay, din struguri modificaţi genetic, aduşi de pe Terra.
Nu se întoarse la terminalul său. In următoarea jumătate
de oră, mă distra cu poveşti din N e w Bombay. Era un bun
povestitor, subtil şi amuzant. Kane lucra întruna, ignorându-ne.
Termenul de zece minute pe care i l-am impus ca să mă cheme
pe puntea de observaţie venise şi trecuse.
După o jumătate de oră, se ridică şi se clătină. Data trecută,
când spărsese statuia lui Ajit, înţepenise din cauza statului înde­
lungat pe scaun. Atunci îşi revenise lovindu-se de masă. Acum
se prăbuşi, greu, la podea.
- Kane!
- N-am nimic, n-am nimic... nu exagera, Tirzah! De ce
naiba nu mă laşi în pace!
Nu era deloc frumos din partea lui şi mi-a venit să-i trag
o palmă. N-am făcut-o. Se ridică singur, scutură din cap ca un
animal uriaş şi spuse:
- Sunt extenuat. Mă duc să mă culc.
N-am încercat să-1 opresc. Plănuisem să dorm la Ajit, oricum.
Detectasem, spre sfârşitul poveştilor lui despre N e w Bombay,
o discretă undă de falsitate, o exagerare voită.
222 NANCY K R E S S

Dar Ajit îmi zâmbi. Mi-am dat seama că mă înşelasem. Am


simţit brusc dorinţa de a dormi singură în noaptea aceea.
Dar nu puteam. Ajit, oricât de repede îşi revenise în urma
brutalităţii inconştiente a lui Kane, tot mai avea câteva puncte
sensibile. Era datoria mea era să le descopăr, să văd cât de grave
erau rănile şi să le vindec. Era datoria mea să menţin cât mai
ridicat nivelul productiv al expediţiei, să ripostez la orice com­
portament depreciativ şi dispreţuitor al lui Kane faţă de el.
I-am răspuns lui Ajit cu un zâmbet.

8. S O N D A

Nimeni nu intră în panică în momentul când lui Ajit îi


dispăru capul. Ne aşteptasem la asta, bineînţeles. De fapt, ne
aşteptasem să se întâmple mai repede. Sonda plutea într-o mare
de radiaţii de intensitate maximă în galaxie, la lungimi de undă
mortale: raze gama de la Sagittarius Est, raze X, vânturi puter­
nice de particule ionizate, lucruri al căror nume nu-1 cunoşteam.
Era un miracol că scutul sondei ţinuse atât de mult, dar nu va
rezista la nesfârşit. Una sau mai multe particule penetraseră
şi ajunseseră în calculator, alterând o parte din programul de
întreţinere a entităţilor electronice.
Era un rateu nesemnificativ. Salvarea de siguranţă se activă
într-o clipă şi capul lui Ajit reapăru. Ştiam că nu era decât înce­
putul. Se va întâmpla din nou şi din nou, până când va fi afec­
tată programarea şi nu va mai putea fi refăcută de salvările
automate, pentru că vor fi şi ele afectate sau pentru că noi,
entităţile, nu suntem ca alte programe. Ci mai mult decât ele
şi, în acelaşi timp, mai puţin. O entitate are copii de siguranţă,
Un zeu din umbra 223

care menţin umbrele pe care le vedem şi nava, umbre care ne


păstrează întregi minţile capturate. O entitate nu-şi poate găzdui
propriile copii de siguranţă. Şi o singură copie influenţează prea
mult, contaminând originalul. S-a încercat, iar consecinţele au
fost dureroase.
Mai mult, noi, entităţile, rulăm doar parţial pe calculato­
rul principal. Nu suntem nici fiinţe biologice, nici un şir lung
de coduri, ci câte puţin din amândouă. O parte din substrat,
hardware-ul, este conectat asemenea neuronilor, deşi mai solid
construit: mii de mile de polimeri organici de nanostructură.
Iată de ce entităţile electronice gândesc în ritmul unui creier
uman, nu al calculatorului. Şi tot de asta ne simţim la fel ca
originalele noastre.
După rateul de întreţinere a lui Ajit, dispoziţia noastră, nu
demult exuberantă, se schimbă. Eram serioşi, dar nu amărâţi.
Lucram constant, concentraţi şi plini de speranţă, hotărând unde
să plasăm exact sonda şi introducând coordonatele saltului.
- Ne vedem în curând, ne-am spus unul altuia.
I-am sărutat uşor pe Kane şi Ajit pe buze. Pe urmă ne-am
oprit şi sonda făcu saltul. Peste câteva zile, am ieşit de partea
cealaltă a lui Sag A Vest, toţi trei întregi. Dacă mi-ar sta în
fire, aş fi spus o rugăciune de mulţumire. In locul ei, i-am spus
lui Ajit:
- Văd că ţi-ai păstrat capul.
- Foarte bine că a făcut-o, comentă Kane absent, deja arun-
cându-se în scaunul din faţa terminalului său. O să avem ne­
voie de el. Şi, Ajit, detectorii de masă... pe toţi zeii afurisiţi!
Se pare că tot u r m a să ne rugăm, chiar dacă într-un m o d
vulgar.
- Ce este? Ce-i acolo? am întrebat.
224 NANCY K R E S S

Pe monitoare nu se vedea nimic.


- Absolut nimic. Şi, în acelaşi timp, totul.
- Vorbeşte pe limba mea!
Kane, absorbit cum era, sunt sigură că nici nu mă auzea.
Ajit spuse:
- Detectorii de masă indică o masă uriaşă la mai puţin de
un sfert de an-lumină depărtare. Detectorii de radiaţii nu indica
nici unul nimic. Ne deplasăm...
- Accelerăm rapid. Am studiat datele navei; rata de acce-
leraţie mă făcu să clipesc. O să ne lovim de ce-o fi acolo. Nu
imediat, dar forţa gravitaţională...
Sonda era mică, dar forţa gravitaţională a giganticei necu-
noscute o va spulbera când se va apropia suficient.
Gigantica necunoscută. Dar senzorii nu indicau nimic.
Doar umbre.
Mă cuprinse o senzaţie neobişnuită. Nu de teamă, ci una
mai complicată, mult mai stranie.
Propria mea voce îmi răsuna ciudat în urechi:
- Dacă ne ciocnim? Ştiu, ai zis că orice tip de radiaţie treee
prin materia întunecată ca şi cum n-ar fi acolo, pentru ca nici
nu este, nu în universul nostru, dar cum rămâne cu sonda? D a c a
ne lovim înainte de a lua măsurătorile finale din orizontul eve­
nimentelor pe Sag A*?
- N-o să ne ciocnim, spuse Ajit. O să ne deplasăm înainte,
Tirzah, apoi ne întoarcem la gaură. Kane...
Uitară de mine din nou. M-am dus pe puntea de observaţie.
Prin fuzelajul transparent, am privit la miriadele de stele de pe
porţiunea de cer îndepărtată de Sag A Vest. Apoi m-am întors
şi am privit norul de plasmă rotitor, cu trei braţe, radiind
în timp ce se răcea. Nimic nu bloca vederea lui Sag A Vest.
Un zeu din umbra 225

Totuşi, între noi se întindea o masă uriaşă de materie întu­


necată, nevăzută, atrăgând spre ea tot ceea ce vedeau simţurile
mele ameţite.
In stânga mea, dispărură toate plantele exotice din observator.

Ajit şi Kane lucrau febril. I-am obligat încă o dată să se


oprească şi să „doarmă". Radiaţia era aici la fel de intensă ca
în poziţia noastră anterioară. Eram exact în Sagittarius A Est,
carapacea uriaşă extinsă, rămăşiţa unei explozii inimaginabile
din ultima sută de mii de ani. La lungimile de undă pe care le
vedeam eu, Sag A Est era invizibil, dar detectorii de raze gama
parcă înnebuniseră.
- Nu ne putem opri cinci ore! strigă Kane. Nu-ţi dai seama
câte pagube ar face radiaţiile în vremea asta? Trebuie să
adunăm cât mai multe date, să le prelucrăm şi să trimitem a
doua minicapsulă!
- O să trimitem a doua minicapsulă chiar acum, am spus
eu. Şi-o să ne oprim numai trei ore. Dar, Kane, o să ne oprim.
Vorbesc serios. Entităţile electronice se defectează mai tare dacă
nu se rulează programul de întreţinere decât dacă se expun la
radiaţii externe. Ştii asta.
Ştia. Se încruntă la mine şi înjură, se jucă puţin cu mini-
capsula, apoi o expedie şi se opri.
- Numai un minut, Tirzah, mă rugă Ajit. Vreau să-ţi arăt ceva.
- Ajit...
- N u , nu e matematică. Iţi promit. E ceva ce-am adus de
pe Kepler. Obiectul n-a fost inclus în programul sondei, dar
pot să-ţi arăt o hologramă.
226 NANCY K R E S S

Undeva în măruntaiele calculatorului, dublura lui Ajit con­


cepu un program. Apăru o hologramă bidimensională pe un
monitor. Am clipit, surprinsă.
Era un fel de statuie a unui zeu cu patru braţe într-un cerc
de flăcări din bronz foarte vechi.
- Nataraja, îmi spuse el. Shiva dansând.
- Ajit...
- N u , nu sunt un adorator al zeilor. Zâmbi. Mă cunoşti, ştii
că nu-i aşa. Hinduismul are mulţi zei, câteva mii, dar, pentru
oricine altcineva în afară de ignoranţi, ei nu reprezintă decât întru­
chipări ale diferitelor aspecte din realitate. Shiva reprezintă dan­
sul creaţiei şi al distrugerii, fluxul de energie constant din cosmos.
Naşterea şi moartea şi renaşterea. Mi s-a părut potrivit să-1 aduc
în miezul galactic, unde totul se naşte, moare şi iar renaşte.
Statuia există în familia mea de patru sute de ani. Trebuie s-o
duc acasă, împreună cu răspunsurile la experimentele noastre.
- O să duci statuia înapoi la N e w Bombay, i-am spus eu
încet, odată cu răspunsurile pe care le cauţi.
- Da, am început să cred şi eu asta.
Îmi zâmbi. Un zâmbet care întruchipa toate nevoile per­
sonalităţii sale imprevizibile, dar şi politeţea şi curajul.
- Acum o să mă culc, îmi spuse.

9. N A V A

A doua zi dimineaţa, când m-am trezit după un somn adânc,


jumătate extenuare, jumătate sex, Ajit era deja treaz şi stătea
în faţa terminalului său. Se ridică în clipa în care am intrat în
sala principală şi mă privi cu gravitate.
Un zeu din umbra 227

- Tirzah, a sosit minicapsula. Am introdus deja datele în


sistem.
- Ce s-a întâmplat? Unde-i Kane?
- Doarme, bănuiesc.
M-am dus la patul lui Kane. Stătea pe spate, îmbrăcat tot
cu hainele de acum trei zile, care miroseau. Sforăia uşor. Am
vrut să-1 trezesc, apoi m-am hotărât să aştept puţin. Avea mare
nevoie de odihnă, iar eu puteam folosi timpul împreună cu
Ajit. M-am întors în sala principală, strângându-mi cureaua
de la haină.
- Ce s-a întâmplat? am repetat.
- Am introdus datele din minicapsula în sistem. Numai corecţii,
până la ultima informaţie. Kane zice că primul set a fost greşit.
- Kane? am întrebat eu, prosteşte.
- Dublura lui, îmi explică Ajit răbdător. Spune că radiaţiile
au lovit senzorii sondei la primul lot, înainte să-şi dea ei seama.
Au trimis datele preliminare imediat după salt, pentru că nu
ştiau cât rezistă sonda. Acum au avut timp să descopere unde
anume a lovit radiaţia, să repare programele senzorilor şi să
facă alte măsurători. Entitatea Kane spune că acestea noi sunt
precise, celelalte, nu.
Am încercat să înţeleg cele auzite.
- Deci teoria despre materia întunecată a lui Kane... Nu e
nimic adevărat în ea?
- Nu ştiu, recunoscu Ajit. Nu vom afla decât după ce vedem
că e susţinută de date. Tocmai a sosit minicapsula.
- Atunci poate că n-am mutat sonda, am zis, referindu-mă
la celălalt „eu". La dublura mea.
Nu ştiam ce vorbesc. Şocul era prea puternic. Toate teo-
riile alea, triumful lui Kane, toată tensiunea... M-am uitat mai
228 NANCY K R E S S

atent la Ajit. Era foarte palid şi obosit, aşa cum arată orice
bărbat tânăr modificat genetic.
- N-ai prea dormit, i-am spus.
- N u . Ieri a fost... o zi grea.
- Da, l-am aprobat, remarcând politeţea din afirmaţia lui
care subestima realitatea. Da.
- Să-1 trezesc pe Kane? mă întrebă el cu timiditate.
- Lasă-mă pe mine.
Kane se trezea foarte greu. A trebuit să-1 scutur de câteva
ori până să devină conştient.
- Tirzah?
- Cine altcineva? Kane, trebuie să te scoli. S-a întâmplat ceva.
- Ppp... poftim?
Căscă larg şi căzu greu pe peretele despărţitor. Putea din
tot corpul.
M-am dat înapoi.
- A sosit a doua capsulă. Dublura ta a trimis o înregistrare.
Zice că datele preliminare erau compromise din cauza
defecţiunilor de funcţionare provocate de radiaţii.
Asta reuşi să-1 trezească. Se uită la mine ca la un călău.
- Datele sunt compromise? Toate?
- Nu ştiu.
Sări din pat şi alergă în sala principală. Ajit îi spuse:
- Am introdus deja în sistem datele din minicapsulă, dar...
Kane nu-1 asculta. începu să prelucreze datele cu frenezie
şi după câteva minute răcni pur şi simplu:
-Nu!
M-am lipit de peretele despărţitor, nu de teamă, ci de
mirare. Nu mai auzisem nici un adult care să scoată un ase­
menea zgomot.
Un zeu din umbră 229

Din fericire, nu mai urmară şi altele. Kane lucra ca un


nebun, în linişte. Ajit lucra şi el în faţa propriului terminal,
nu ca ieri, copiindu-1 pe Kane, ci cu-adevărat. Le-am adus amân­
durora cafea proaspătă. Kane o înghiţi pe-a lui fierbinte cum
era. Ajit nici nu se uită la ea.
După jumătate de oră, Kane se întoarse spre mine. înfrân­
gerea i se citea chip, în ochii, buzele şi maxilarul lăsat. Numai
părul jegos îi stătea ţeapăn. Îmi spuse simplu, cu sinceritatea
disperării:
- Noile date invalidează ideea materiei întunecate.
- Du-te şi fă un duş, Kane, m-am auzit spunând.
Spre surprinderea mea, se ridică şi plecă din cameră tâ-
rându-şi picioarele. Ajit mai lucră vreo câteva minute, apoi
urcă scara spre puntea de observaţie. Privi înapoi peste umăr
şi-mi spuse:
- Tirzah, vreau să fiu singur. Te rog să nu vii după mine.
Nu m-am dus. Am stat la măsuţa din sala principală,
m-am uitat la cafeaua mea, rămasă nebăută, şi nu m-am gân­
dit la nimic.

10. S O N D A

Kane spuse că datele provenite din noua poziţie a sondei


păreau a fi corecte. „Corecte", aşa se exprimase, apoi reveni
la terminalul său.
- Ajit?
Am ajuns să mă bazez pe el tot mai mult pentru tranziţie.
Era la fel de ocupat ca şi Kane, dar mai amabil. Era logic. Dacă,
pentru Kane, Ajit era un element secundar, totuşi necesar
230 NANCY K R E S S

activităţii intelectuale, acelaşi rol îl jucam eu pentru amândoi.


Ajit adoptase această postură, convins că era apreciat. Eu m-am
pomenit făcând acelaşi lucru. încetarea luptei ne-a făcut pe
amândoi mai buni.
Kane, întotdeauna sigur pe el, lucra în continuare. Ajit
îmi spuse:
- Noile citiri confirmă prezenţa unei mari mase gravita­
ţionale, care afectează şi gazele atrase, şi sonda. Stelele tinere,
aflate atât de aproape de Sag A* sunt o problemă mult mai
complicată. Trebuie să modificăm întreaga teorie de formare
a stelelor pentru a motiva curburile spaţio-temporale provo­
cate nu numai de gaură, dar şi de masa întunecată. E o pro­
blemă foarte complexă. Kane a pus calculatorul să lucreze la
ea iar eu voi analiza diferite locuri de pe Sag A* Vest şi de pe
stelele aflate de partea opusă a masei şi voi studia rezultatele.
- Dar detectorii de masă? Ei ce indică?
- Că suntem traşi către o masă de aproximativ jumătate
de milion de sori.
Jumătate de milion de sori. Şi noi n-o vedeam. Nici cu ochii,
nici cu senzorii radio, nici cu detectoarele de raze X, cu nimic.
- Am o întrebare. Are un orizont al evenimentelor? Absoarbe
lumina, ca o gaură neagră? Nu gravitaţia unei găuri negre
absoarbe lumina?
- Ba da. Dar radiaţiile, inclusiv lumina, străpung mate­
ria întunecată. Nu înţelegi? Ea nu interacţionează deloc cu
radiaţiile normale.
- Dar are gravitaţie. De ce nu absoarbe lumina?
- Nu ştiu. Avu o mică ezitare. Kane crede că nu inte­
racţionează cu radiaţiile ca particule care reacţionează la gra­
vitaţie. Numai ca unde.
Un zeu din umbra 231

- C u m poate face asta?


Ajit mă prinse de umeri şi mă scutură în glumă.
- Ţi-am spus. Nu ştim. E ceva cu totul nou, inimioară. Ştim
despre ce va face şi ce nu va face cât ştiau hominizii despre foc.
- Numai să nu faceţi din ea un zeu, i-am spus, testându-1.
Ajit nu muşcă. Nu se crispa, ca şi când aş fi făcut o referire
nelalocul ei la desenul lui Shiva pe care mi-1 arătase cu o seară
înainte. Râse şi se întoarse la treabă.

- Tirzah! Tirzah!
Sistemul automat mă trezi. Ajit probabil că se trezise cu
câteva minute înaintea mea, pentru că mă striga. Alarma suna
nebuneşte.
- Kane a fost lovit!
Am alergat la patul lui. Stătea nemişcat în aşternut. Nu pro­
gramul de întreţinere fusese lovit, pentru că avea corpul
nevătămat; la fel şi aşternutul. El însă era ţeapăn şi nu reacţiona.
- Rulează diagnosticul complet.
- L-am pornit deja.
- Kane, l-am strigat, scuturându-1 uşor, apoi mai tare. Se
mişcă puţin şi scoase un geamăt. Deci dublura lui nu murise.
M-am aşezat pe marginea patului, luptându-mă cu frica, şi
l-am luat de mână. Kane, iubitule, mă auzi?
Mă strânse de degete. Expresia de pe chip rămase neschim­
bată. După o pauză în care timpul păru să stea în loc, Ajit rosti:
- Diagnosticarea s-a încheiat. Aproximativ o treime din
creier nu mai funcţionează.
M-am întins lângă Kane şi l-am luat în braţe.
232 NANCY K R E S S

Ajit şi cu mine am făcut tot ce am putut. Am folosi ma­


terial de la amândoi, ne-am copiat dublurile, le-am tăiat şi
le-am reasamblat. Da, copierea duce la erori, dar nu aveam
de ales.
întrucât entităţile electronice rulează pe o combinaţie
extrem de complexă de reţele informatice şi reţele de po­
limeri cu nanostructură, nu putem fi înlocuite p u r şi sim­
plu de un program de siguranţă. Din unicitatea combinaţiei
software/hardware rezultă diferenţa dintre o entitate co­
ruptă şi un creier uman care suferă un atac cerebral sau are
o tumoare.
Creierul entităţii electronice nu trebuie să pompeze sânge
sau să controleze respiraţia. Nu trebuie să mişte muşchi sau
să secrete hormoni. Deşi în strânsă legătură cu programele mai
„pure", care ne menţin iluzia că ne mişcăm şi trăim ca fiinţe
tridimensionale, pe o navă tridimensională, legătura dintre cre­
ierul nostru şi calculator este mult mai complexă decât cea din­
tre fiinţa umană şi terminalul pe care îl foloseşte. Aveam la
dispoziţie resursele calculatorului, dar cu ele nu puteam înde­
plini decât scopuri limitate.
Când Ajit şi cu mine am reuşit să-1 reparăm cât de cât pe
Kane, sau un pseudo-Kane, el intră în sala principală şi se aşeză.
Arăta, se mişca şi zâmbea la fel ca înainte. Partea asta a fost
uşor de reparat, la fel de uşor ca înlocuirea capului lui Ajit sau
plantele exotice de pe puntea de observaţie. Dar bărbatul care
se uita la terminal cu o privire goală nu era Kane.
- La ce lucram? ne întrebă el.
- Materia întunecată.
Un zeu din umbră 233

- Materia întunecată? Ce-i asta?


Ajit îi răspunse calm:
- Am aici toată munca ta, Kane. Munca noastră. Cred c-o
pot duce la capăt, acum că tu ne-ai arătat drumul cel bun.
Confuz, Kane făcu un semn de încuviinţare din cap.
- Mulţumesc, Ajit. Dar vezi să nu faci vreo greşeală! com­
pletă el, cu o sclipire din vechea lui combativitate.
- Cu ajutorul tău, n-o să greşesc, spuse Ajit vesel şi în clipa
aceea am simţit că sunt foarte aproape de a-1 iubi cu adevărat.

Îşi împărţiră munca într-un mod nou. Kane era capabil să


preia citirile senzorilor şi să le ruleze prin algoritmurile pres­
tabilite. Practic, Ajit m-ar fi putut învăţa pe mine s-o fac. Kane
însă părea mulţumit şi privea concentrat la monitoarele lui.
Ajit se ocupă de partea ştiinţifică propriu-zisă. Când am
rămas o clipă singuri, l-am întrebat:
- Te descurci?
- Cred că da, îmi răspunse, fără să fie nervos sau arogant.
Kane a pus bazele. Şi am lucrat împreună la preliminarii.
- Nu mai avem decât un salt.
- Ştiu, Tirzah.
- Cu riscul ca radiaţiile să ne omoare pe toţi...
- Nu încă. Mai dă-mi puţin timp.
M-am lăsat o clipă pe umărul lui.
- Bine, Ajit. Puţin timp.
Mă cuprinse cu braţul, nu ca un îndrăgostit, ci ca un prie­
ten. Ştiam amândoi că nu mai aveam nici măcar puţin timp
la dispoziţie.
234 NANCY K R E S S

11. NAVA

Kane suferi din cauza contaminării datelor de pe sondă


numai temporar. D u p ă o jumătate de zi, renunţă la de teoria
materiei întunecate, îşi arhivă munca şi reveni la teoriile
originale despre t i n e r e l e stele masive din apropierea
găurii. Folosi noile date de pe sondă, care erau toate ampli­
ficări logice ale citirilor preliminare.
- Am câteva idei, mă anunţă el. O să vedem.
Nu era binedispus ca de obicei, cu atât mai puţin exube­
rant, ca după descoperirea teoriei despre materia întunecată,
dar lucra constant. E tare ca piatra Kane. E nevoie de mult
mai mult ca să-1 dobori, sigur mai mult decât o teorie ratată.
Insensibilitatea stâncii are avantajele ei.
Ajit, pe de altă parte, nu lucra în adevăratul sens al cuvân­
tului. Nu vedeam ecranele de la terminalul său, dar îi înţele­
geam limbajul corpului. Era agitat şi neatent. Insă altceva mă
îngrijora pe mine, şi a n u m e atitudinea lui faţă de Kane.
Furia lui dispăruse complet.
I-am urmărit atentă, prefăcându-mă că studiez jurnalul
navei sau că brodez. Furia e cel mai puţin subtil dintre toate
mesajele transmise de corp. Chiar dacă reuşeşti s-o maschezi,
semnele ei tot se observă, dacă ştii unde să te uiţi: muşchii
de la ceafă sunt încordaţi, corpul adoptă o poziţie răsucită,
vocea dobândeşte o anumită nuanţă. Ajit nu manifesta nici
unul dintre aceste semne. In schimb, aflat faţă în faţă cu Kane,
ca la prânz, pe care i-am obligat să-1 luăm împreună în sala
principală, am observat altceva. O superioritate vicleană, un
triumf secret.
Un zeu din umbra 235

Poate mă înşel, mi-am zis. Mi s-a mai întâmplat. Antipa­


tia mea faţă de Ajit crescuse atât de mult, că nu mă mai încre-
deam în propria intuiţie.
- Ajit, i-am spus când am terminat prânzul simplu pe care-1
pregătisem, vrei, te rog, să...
Alarma porni cu un dangăt asurzitor. Spărtură, spărtură,
spărtură.
Am alergat la monitorul principal, care se activă automat.
Spărtura era în cala din partea dreaptă a navei, penetrată com­
plet de o masă de o sută de grame. Într-un minut, roboţii
nanotehnologici o reparară temporar. Alarma se opri şi cal­
culatorul începu să mă informeze autoritar:
- Spărtura a fost sudată cu un strat nanotehnologic tem­
porar. Sudura trebuie întărită în două ore cu un strat de fu-
zelaj permanent, tip A-6. Pentru localizarea spărturii şi rezerva
de strat, consultă jurnalul navei. Dacă nu se găseşte...
L-am oprit.
- Putea fi şi mai rău, spuse Kane.
- Păi, sigur că putea fi şi mai rău, m-am răstit eu, regre­
tând imediat.
Nu aveam voie să mă răstesc. Că o făcusem era un semn
care arăta cât de mult mă afecta situaţia de pe Kepler. Nici să
fiu afectată nu aveam voie; dovedea lipsă de profesionalism.
Kane nu se supără.
- Ar fi putut lovi motoarele sau spaţiile locuite. Chiar mă
mir că nu s-a mai întâmplat. In zona asta rătăcesc o mulţime
de fragmente.
- Nu mergi în cală, Tirzah? mă întrebă Ajit.
Bineînţeles că aveam să merg în cală. Dar de data asta nu
m-am răstit la el. I-am zâmbit:
236 NANCY K R E S S

- Ba da, mă duc să-mi pun costumul.


- Vin şi eu, spuse Kane.
Am clipit. Aveam de gând să-1 întreb pe Ajit dacă nu vine
cu mine. Aşa puteam să-1 studiez când era singur, poate chiar
să-i pun nişte întrebări mai indiscrete. L-am întrebat pe Kane:
- N-ai de lucru?
- Nu ajung la nici un rezultat. Şi vreau să extrag particula.
N-a ieşit din navă. La o sută de grame, trebuie să mai fi rămas
ceva din ea după spărtură.
Ajit se crispa când auzi că, din nou, Kane era tratat prefe­
renţial. Şi el ar fi vrut să extragă particula; nu e nimic mai in­
teresant pentru savanţii spaţiului cosmic decât pietrele moarte.
In fond, deseori mi-am zis că Sag A* nu e decât o piatră uriaşă,
fără viaţă. Dar eram prea deşteaptă ca s-o afirm cu glas tare.
Aş fi putut să-i ordon lui Ajit să mă urmeze, iar lui Kane,
să rămână pe loc. Dar mi-am dat seama că n-aş fi făcut decât să
înrăutăţesc situaţia. In starea lui actuală de sensibilitate exacer­
bată, lui Ajit nu i-ar fi plăcut să primească ordine de la nimeni,
nici de la mine. N-aveam de gând să-i dau ocazia să se retragă
în carapacea enervantă a stării de spirit în care se afla acum.
- Păi, să mergem, atunci, i-am spus pe un ton distant lui
Kane, care îmi zâmbi şi plecă după costume.
Calele, trei la număr, din motive de siguranţă, sunt pline
de provizii de toate felurile. Tot la câteva zile, combin efor­
tul de a inspecta nava în amănunt şi de a împărţi mâncarea ca
să ne ajungă. Nu suntem entităţi electronice; organismul nos­
tru are nevoie de mâncare, la fel mult ca hrana cealaltă, pe care
trebuie s-o asigur eu.
Toate cele trei cale pot fi presurizate la nevoie, dar de obi­
cei nu sunt. Generarea şi împrospătarea aerului nu consumă
Un zeu din umbră 237

prea multă energie, dar consumă. Kane şi cu mine ne-am dus


în cala din dreapta navei în costume încălzite şi cu căşti.
- O să arunc o privire împrejur.
Adusese un minicalculator. L-am văzut calculând traiecto­
ria probabilă a particulei în funcţie de datele navei şi unghiul
spărturii, atât cât îl putea deduce. Pe urmă dispăru în spatele
unui paiet cu cutii marcate SOYSYNTH.
Spărtura era mai mare decât crezusem; particula de o sută
de grame lovise într-un unghi prost. Dar roboţii nanotehno-
logici îşi făcuseră datoria cu brio, iar stratul permanent se
lipea fără probleme. Am început să inspectez cu atenţie restul
fuzelajului, cu instrumentele mele manuale.
Kane înjură zdravăn.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. M-am lovit de cutii.
- Vezi să n-o mai faci. Ultimul lucru de care am nevoie e
să-mi faci dezordine în cală.
Pentru un bărbat bine făcut, Kane e cam neîndemânatic
în mişcări. Fac pariu pe nava mea că nu se pricepe la dans şi
sunt gata să pariez pe viaţa mea că nici nu încearcă.
- Nu văd nimic. Nu poţi să faci mai multă lumină?
Am făcut lumina mai mare, dar el tot se lovi de cutii. De
câte ori se freca de ceva, trăgea o înjurătură. Am făcut o in­
specţie mai amănunţită ca de obicei, dar nu am găsit nimic
îngrijorător. Ne-am întâlnit la uşa calei.
- Nu-i aici, îmi spuse Kane. Particula aia. Nu-i aici.
- Vrei să spui că n-ai găsit-o.
- N u , vreau să spun că nu-i aici. Nu crezi că sunt capabil
să găsesc o particulă fierbinte nemişcată într-o cală plină de
cutii mari?
238 NANCY K R E S S

Am tastat codul uşii.


- Deci s-a evaporat la impact. Gheaţă, ioni şi praf.
- Ca să penetreze un fuzelaj Schaad? N u . Se răzgândi. La
urma urmei, poate... Ce-ai găsit?
- Nu prea multe. Găuri şi zgârieturi pe dinafară, nimic
neaşteptat. Fără pagube de structură îngrijorătoare.
- Reziduurile de aici se învârt pe orbita miezului, fără îndo­
ială, dar noi suntem atât de departe de ele că nu se mişcă atât
de repede. Totuşi, ar fi trebuit să fim avertizaţi. Pe mine mă
îngrijorează mai tare sonda. Când trebuie să sosească a treia
minicapsulă?
Ştia răspunsul la fel de bine ca mine. Faptul că întreba arăta
că era tot atât de tensionat ca noi.
- Peste trei zile, i-am spus. Ai răbdare.
- N-am răbdare.
- Ce mai noutate...
- Şi mă mai tem că sonda va fi lovită de reziduuri care se
învârt pe orbită cu viteză mare, şi ăsta-i va fi sfârşitul. Ştiai că
stelele apropiate de Sag A* se învârt cu câteva mii de rotaţii
pe secundă?
Ştiam. Mi-o spusese de nenumărate ori. Sonda fusese întot­
deauna o chestiune speculativă. Kane jubilase la primirea pri­
melor date de la ea.
Nu l-am mai auzit pe Kane să spună că se teme de ceva.
Nici măcar nu folosea cuvântul.
Am vrut să-i distrag atenţia de la subiect. Dacă trecea
într-adevăr printr-o stare de resemnare şi meditaţie, atunci
acesta era cel mai potrivit moment ca să-mi fac eu datoria.
- Kane, în legătură cu Ajit...
Un zeu din umbra 239

- Nu vreau să vorbesc despre mucosul ăla căcăcios, mă între­


rupse el, pe un ton nici pătimaş, nici răzbunător. Nu mi-am
ales bine asistentul, asta e.
De fapt, nu şi-1 alesese el. Votul lui fusese unul din multe.
Nu i-am spus-o. Aruncă o ultimă privire în cală.
- Cred că ai dreptate. Particula a sublimat. Asta e.
I-am pus mâna înmănuşată pe braţ. Nu era o atingere intimă,
dar una cât se poate prietenoasă, având în vedere circumstanţele.
- C u m mai merge misterul stelelor tinere, Kane?
- Nu prea bine. Dar aşa e ştiinţa.
Uşa calei se deschise, iar el păşi afară cu dificultate.
Am privit şi eu cala pentru ultima oară înainte de a stinge
lumina, dar nu era nimic de văzut.

Când ne-am întors, am remarcat că statuia lui Shiva, lipită,


stătea din nou pe masa din sala principală, chiar pe mijlocul ei.
Îndreptându-se direct spre terminalul său, Kane probabil că nici
n-o observă. I-am zâmbit lui Ajit, deşi nu ştiam sigur de ce adu­
sese statuia înapoi. Îmi spusese că nu vrea s-o mai vadă niciodată.
- Tirzah, te-ar interesa o partidă de go?
Nu mi-am putut ascunde surpriza.
-Go?
- Da. Vrei să joci? mă întrebă cu surâsul lui cuceritor.
- Desigur.
Scoase tabla şi, ciudat, o aşeză în echilibru pe genunchi.
Când îmi văzu faţa, mă lămuri:
- O să jucăm aici. Nu vreau să-1 deranjăm pe Dansatorul
Cosmic.
240 NANCY K R E S S

- Bine.
Nu ştiam ce să cred. Mi-am tras un scaun, m-am aşezat cu
faţa la el şi m-am aplecat asupra tablei.
Ştiam amândoi că Ajit e un jucător mai bun decât mine.
De asta jucam amândoi: el, ca să câştige, eu, ca să pierd. învăţ
mai multe în ipostaza înfrântului. Oamenii foarte competi­
tivi - m-am gândit că nu cunosc pe nimeni mai competitiv
decât Ajit - se relaxează numai când nu sunt ameninţaţi.
Aşa că am încercat să fiu cât mai puţin ameninţătoare. Am
pălăvrăgit amândoi şi am râs, în vreme ce Kane trudea la teo­
riile lui, care nu-1 duceau nicăieri. Statuia zeului dansator mă
privea chiorâş de pe masă. Ştiam, cu fiecare moment care tre­
cea, că ratam, în mod sublim, o misiune deja ratată.

12. S O N D A

Kane era mai blând, de când fusese iradiat. Cine poate spune
cum se întâmplă astfel de lucruri? Şi personalitatea este codată
în creierul uman, fie în oameni, fie în entităţile electronice. El
era tot Kane, dar noi îi vedeam acum numai partea mai amabilă,
mai drăguţă. înainte, această parte fusese dominată de intelectul
lui combativ, o forţă a naturii în sine, ca un vânt turbat. Acum
intelectul slăbise, iar vântul se linişti. Peisajul se întindea senin.
- Ajit, iată ecuaţiile care voiai să fie rulate.
I le trimise pe terminal, apoi se ridică şi se întinse. Se deze­
chilibra puţin. O defecţiune a entităţii electronice pe care Ajit
şi cu mine n-am reuşit s-o reparăm, nici măcar s-o depistăm.
Creierul e atât de complex... Kane se clătină. Ajit se ridică re­
pede să-1 susţină.
Un zeu din umbră 241

- Încet, Kane. Uite, stai jos aici.


Îl aşeză pe un scaun de la masă. Eu mi-am lăsat lucrul deoparte.
- Tirzah, îmi spuse Kane, mă simt ciudat.
- În ce sens? Mă cuprinse panica.
- Putem juca go?
Eu îl învăţasem anticul joc de strategie, iar lui îi plăcuse.
Nu era un jucător foarte bun, eu eram mai bună, dar îi plăcea
şi nu-1 deranja când pierdea. Am scos tabla. Ajit, un maestru
al jocului, reveni la teoria materiei întunecate. Făcea mari pro­
grese, ştiam, deşi recunoştea deschis că ideile de bază îi
aparţineau lui Kane.
La jumătatea celei de-a doua partide, întreaga sală prin­
cipală dispăru.
Mă cuprinse scurt o panică oarbă. Pluteam în vid, nu ve­
deam nimic şi nu aveam nici un punct de reper. Un vertij
înspăimântător, care-mi bloca orice idee raţională, analogul
unui ţipăt de durere ancestral, înăbuşit în ungherul cel mai
ascuns al creierului meu orbit: pierdută, pierdută, pierdută
şi rătăcită..*
Programul de întreţinere automată porni, şi sala principală
apăru imediat la loc. Kane se prinse de marginea mesei şi se
holbă la mine, palid ca moartea. M-am dus la el, l-am luat în
braţele mele liniştitoare şi m-am uitat la Ajit. Kane se agăţă
de mine. O parte din mintea mea sesiză că unele lucruri din
sala principală nu se mai potriveau: uşa de la bucătărie era prea
scundă ca să treci prin ea fără să te apleci, un scaun dispăruse,
la fel tabla de go. Codul de întreţinere era prea afectat ca să
refacă totul aşa cum trebuia.
- Trebuie să luăm o hotărâre, îmi spuse Ajit. Radiaţia ne
poate lovi oricând.
242 NANCY K R E S S

- Ştiu.
M-am strecurat din îmbrăţişarea lui Kane.
- Te simţi bine? l-am întrebat.
- Da, zâmbi el. O clipă am...
Îşi pierdu ideea.
Ajit aduse la masă scaunul de la terminalul său, în locul celui
dispărut. Se aşeză pe el şi se aplecă în faţă, mutându-şi privi­
rea de la Kane la mine.
- E o decizie pe care trebuie s-o luăm toţi trei. Mai avem
de trimis pe Kepler o singură minicapsulă şi mai putem face
un singur salt. In orice clipă am putea pierde... totul. Ştiţi bine.
Ce credeţi că ar trebui să facem? Kane? Tirzah?
Toată viaţa mea am auzit că şi cei mai bolnavi oameni pot
să preia conducerea, dacă circumstanţele o cer. N-am crezut
că e adevărat, mai ales în cazul unei personalităţi ca a lui Ajit:
paranoică, furioasă la un nivel atât de profund, încât nici nu-şi
dădea seama. Acum mi-am schimbat părerea.
- Mă simt ciudat, mărturisi Kane, şi asta probabil înseamnă
că am mai fost radiat puţin şi programul nu mă mai poate re­
para. Cred... cred...
- Kane?
L-am luat de mână.
Nu-şi găsea cuvintele.
- Cred c-ar fi mai bine să trimitem minicapsulă acum.
- Sunt de acord, spuse Ajit. Dar ar însemna s-o trimitem
fără datele culese la saltul următor, la limita orizontului eve­
nimentelor lui Sag A*. Kepler nu va primi citirile. O să pri­
mească informaţiile despre materia întunecată, dar ce era mai
important despre ea am trimis cu a doua minicapsulă. Dar
e mai bine decât nimic. Mă tem că, dacă aşteptăm s-o trimitem
Un zeu din umbra 243

după ce facem saltul, Kepler nu va mai primi nimic. Va fi


prea târziu.
Cei doi bărbaţi se uitară amândoi la mine. In calitate de
căpitan, saltul era decizia mea. Am încuviinţat cu o înclinare
a capului.
- Şi eu sunt de acord. Trimiteţi minicapsula cu datele pe care
le aveţi acum, apoi sărim. Dar nu în orizontul evenimentelor.
- De ce? izbucni Kane, apropiindu-se de adevărata lui
natură, de când suferise accidentul.
- Pentru că nu are rost. Nu mai putem trimite date
înapoi, aşa că datele din orizontul evenimentelor dispar odată
cu noi. Şi putem supravieţui mai mult dacă sărim la distanţă
de miez. La câteva sute de ani lumină, unde radiaţiile sunt
minime.
- N u , rostiră ei într-un glas, ca şi cum s-ar fi înţeles.
- Nu?
- N u , repetă Ajit, calm, persuasiv. Aşa nu o să scăpăm,
Tirzah.
- Dar nu trebuie să scăpăm deloc! Decenii întregi! Poate
secole întregi! Numai când sonda nu mai are energie să se
menţină în viaţă sau...
Sau până când e lovită de reziduurile cosmice. Sau până sun­
tem loviţi din nou de radiaţii. Nici un loc din spaţiul cosmic
nu e sigur.
- Şi ce-o să facem secole la rând? O să-mi pierd minţile. Eu
vreau să lucrez.
- Şi eu, îl susţinu Ajit. Vreau să preiau citirile din orizon­
tul evenimentelor şi să profit de ele la maximum, cât mai pot.
Chiar dacă n-o să le vadă nici o persoană de pe Kepler.
Erau oameni de ştiinţă.
244 NANCY K R E S S

Dar eu? Oare aş fi putut eu, crescută pe o staţie, să trăiesc


secole întregi pe o navă mică, fără alt scop decât supravieţuirea,
prinsă în capcană împreună cu cei doi bărbaţi? Un Ajit
compătimitor şi liniştit, acum că era numărul unu. Un Kane
bolnav, tandru, dar cu inteligenţa ciuntită. Şi o Tirzah con­
ducând o expediţie inutilă, care nu se îndreaptă nicăieri, pen­
tru că nu are spre ce anume.
Aş fi sfârşit urându-i şi pe ei, şi pe mine.
Ajit îmi luă mâna stângă. Cu dreapta încă îl ţineam pe Kane,
aşa că formam un cerc frânt în sala lovită de radiaţii.
- Bine, am spus eu. O să trimitem minicapsula şi apoi vom
face saltul în orizontul evenimentelor.
- Da, rosti Kane.
- Eu mă apuc de treabă, anunţă Ajit. Tirzah, dacă tu şi Kane
vreţi să mergeţi pe puntea de observaţie sau altundeva,
pregătesc eu prânzul şi lansez minicapsula.
Se întoarse încet cu spatele la noi şi se aşeză la terminalul său.
L-am condus pe Kane în cabina mea. Era o noutate: eu eram
cea care mă culcam în patul savanţilor. Insă al meu, al căpi­
tanului, păstra lucruri numai pentru ochii mei. Acum nu mai
avea importanţă.
Am făcut dragoste, iar după aceea, cu trupul lui superb, în
drum spre bătrâneţe, în braţele mele, i-am şoptit:
- Te iubesc, Kane.
- Şi eu te iubesc, îmi spuse el simplu.
Nu aveam cum să ştiu dacă vorbea serios sau dacă îmi
dăduse un răspuns automat, ieşit la lumină dintr-un ritual
din alte vremuri, pe jumătate uitat. Nu avea importanţă. In
univers există mult mai multe feluri de a iubi decât bănuisem
eu cândva.
Un zeu din umbra 245

Am stat în linişte multă vreme. In cele din urmă, Kane


îmi spuse:
- Încerc să-mi amintesc valoarea lui pi: 3,1. Mai departe
am uitat.
- 3,141, l-am ajutat eu, cu glas tensionat. Atât îmi amintesc.
- Trei virgulă unu patru unu, repetă Kane, conştiincios.
L-am lăsat repetând numerele la nesfârşit. M-am dus să tri­
mit sonda în orizontul evenimentelor lui Sag A*.

13. N A V A

A doua spărtură în fuzelaj se dovedi mai gravă decât prima.


Nu sosise a treia minicapsulă de pe sondă.
- Probabil că dublurile noastre electronice sunt moarte,
spuse Kane sec. Ar fi trebuit să sară la o sută douăzeci şi
cincea parte dintr-un an-limină de orizontul evenimentelor.
Calculele noastre n-au reuşit să stabilească exact unde anume.
Poate că au ajuns înăuntru, iar sonda se va roti în spirală la
nesfârşit în jurul lui Sag A*. Sau au fost loviţi de radiaţii
puternice şi-au fost pârliţi.
- E posibil, am spus eu. C u m merge treaba cu stelele ti­
nere masive?
- Nu merge. Blocaj matematic.
Arăta oribil, tras la faţă şi, din nou, nespălat, ceea ce mă
deranja mai tare decât trebuia. Cât de greu e, din respect pen­
tru colegii tăi, dacă nu din alt motiv, să faci un duş? Cât poate
dura? Nici măcar nu se mai antrena.
- Kane, am început să spun, calm, dar cât se poate de
hotărâtă, vrei să...
246 NANCY K R E S S

Alarma porni din nou, la 115 decibeli. Spărtură, spărtură,


spărtură...
M-am uitat pe monitoare.
- Dumnezeule...
- Spărtura a fost sudată cu un strat nanotehnologic tem­
porar. Sudura trebuie întărită într-o oră şi jumătate cu un strat
de fuzelaj permanent, tip 1-B, suplimentat cu echipament de
lipire, dacă este posibil. Pentru localizarea spărturii şi rezerva
de strat, consultă jurnalul navei. Dacă nu se găseşte...
L-am oprit.
Intrusul lovise motorul de rezervă. Era o particulă mult
mai mare decât prima, deşi, întrucât ne lovise şi apoi îşi văzuse
de drum, în loc să penetreze nava, nu aveam cum s-o recuperăm
ca s-o studiem. Insă detectorii de masă exteriori semnalau o
particulă de cel puţin două kilograme, care probabil că se de­
plasa cu viteză mult mai mare decât prima. Dacă ne-ar fi lovit
direct, am fi fost deja morţi. Dăduse navei o lovitură indirectă,
defectând motorul de rezervă.
- O să vin din nou cu tine, îmi spuse Kane.
- De data asta nu mai ai ce particulă să colectezi. Sau să nu
colectezi.
- Ştiu. Dar aici nu ajung la nici un rezultat.
Kane şi cu mine, în costumele speciale, ne-am dus în com­
partimentul motorului de rezervă. Imediat ce l-am văzut, am
ştiu că nu mai pot face nimic. Exista defecţiuni care se pot re­
media, dar şi defecţiuni pe care nu le mai poţi repara. Partea
din spate a compartimentului fusese retezată, împreună cu un
fragment din motor. Nu era de mirare că recomandarea cal­
culatorului fusese un strat de tip 1-B, echivalentul a „aruncă
o copertină peste el şi uită-1".
Un zeu din umbra 247

In timp ce reparam spărtura, Kane verifică marginile ei, apoi


motorul inutil. Plecă înaintea mea. L-am găsit studiind spărtura
pe ecranul meu din sala principală. Nu-şi vâra nasul în jurna­
lul navei, nu avea voie, o ştia, ci se uita la informaţii şi mişca
din mână când voia altele, încruntându-se urât.
- Ce este, Kane? l-am întrebat.
Nu voiam neapărat să aflu; reparaţia îmi luase ore întregi
şi eram extenuată. Ajit nu se vedea pe nicăieri. Dormea, stătea
pe puntea de observaţie sau, mai puţin probabil, se antrena
în sala de sport.
- Nimic. Orice ne-o fi lovit nu emitea radiaţii. Deci nu
se deplasa prea rapid, altfel senzorii externi ar fi detectat cel
puţin ionizarea. O r i era o masă rece, ori senzorii nu func­
ţionează bine.
- Pornesc programul de diagnosticare, am spus eu, obosită.
Altceva?
- Vreau să deplasez nava.
L-am privit uluită. Costumul îmi alunecase până la mijloc.
Casca o aşezasem pe masă, împingând statuia lui Shiva la o parte.
- Să deplasezi nava?
Ajit ieşise din cabină şi se ivi în prag.
- Da, rosti Kane. Să deplasez nava.
- Dar astea sunt coordonatele la care se va întoarce capsula!
- Nu se mai întoarce. Tu chiar nu mă asculţi niciodată, Tif-
zah? Dublurile n-au supravieţuit. A treia minicapsulă ar fi tre­
buit să ajungă de câteva zile bune; ar fi ajuns, dacă ar fi fost
trimisă. Sonda a dispărut, la fel şi dublurile. Câte date ne-au
trimis, atâtea avem. Dacă vrem mai multe, va trebui să mer­
gem după ele.
- Să mergem după ele? am repetat eu, prosteşte. Cum?
248 NANCY K R E S S

- Ţi-am spus o dată! Mutând nava mai spre interiorul mie­


zului, ca să luăm citirile în locul sondei. Măcar câteva.
- Nava se deplasează exclusiv la ordinul lui Tirzah, in­
terveni Ajit.
Sprijinul lui, sosit când nu aveam nevoie de el, mai ales
pe tonul acela agresiv, mă înfurie mai mult decât propunerea
lui Kane.
- Mulţumesc, Ajit, mă descurc şi singură!
Greşeală, greşeală.
Nedescurajat, Kane insistă:
- Nu zic să ne apropiem de orizontul evenimentelor,
bineînţeles, nici de prima poziţie a sondei, lângă roiul stelar. Dar
putem să ne deplasăm mai spre interior. Poate la zece ani-lumină
de miez, între braţul nordic şi cel vestic al lui Sag A Vest.
- Şi am ajunge drept în discul circumnuclear! exclamă Ajit.
Unde radiaţiile sunt mult mai puternice decât aici!
Kane se întoarse spre el, remarcându-i prezenţa pentru prima
oară după zile întregi. Frustrarea şi dezamăgirea acumulate în
ultima vreme răbufniră:
- Am fost loviţi de două ori de particule care au deteriorat
nava. E clar că suntem pe traiectoria unei mase echivalente cu o
centură de asteroid care se învârte în jurul miezului la distanţa
asta imensă. Discul circumnuclear nu poate fi mai periculos, pen­
tru că, dă-mi voie să-ţi amintesc, e format din gaze moleculare,
iar profilul radiaţiilor lui principale e necunoscut. Şi un student
în anul întâi la astronomie ştie asta. Sau tu eşti laş, pur şi simplu?
Pielea lui Ajit se înroşi, apoi se făcu palidă. Îşi păstră ex­
presia feţei. Dar simţeam că iradiază căldură, o furie ancestrală
extraordinară, tocmai pentru că era înăbuşită. Se duse în ca­
bina lui şi încuie uşa.
Un zeu din umbra 249

- Kane! am strigat eu, mânioasă, prea obosită, frustrată şi


dezamăgită de mine însămi ca să mă controlez. Nu poţi...
- Nu mai pot suporta, continuă el, apoi se deplasă cu paşi
apăsaţi spre sala de sport. Am auzit bicicleta zornăind chinuită.
M-am dus şi eu în patul meu, am încuiat uşa, am strâns din
ochi, m-am forţat să mă controlez. Dar şi pe sub pleoapele
închise vedeam umbre înfuriate.

După câteva ore, i-am chemat pe amândoi în sala princi­


pală. Când Kane refuză, i-am ordonat. Am luat statuia lui Shiva
pe masă şi i-am dat-o lui Ajit, să-i găsească un loc oriunde,
numai pe masă nu. O duse la el în cabină fără să scoată un cu­
vânt, apoi se întoarse.
- Nu se mai poate aşa, am spus eu, calmă. Suntem toţi con­
ştienţi. Ne aflăm împreună în acest spaţiu restrâns ca să realizăm
ceva important, iar misiunea se ridică deasupra sentimentelor
noastre. Amândoi sunteţi raţionali, savanţi, altfel n-aţi fi aici.
- Nu încerca să faci pe şefa linguşindu-ne, spuse Ajit.
- Vă rog să mă iertaţi. Nu asta am intenţionat. Dar e
adevărat că sunteţi amândoi oameni de ştiinţă, că aţi fost amân-
doi consideraţi suficient de raţionali să călătoriţi în cosmos.
Nu mă puteau contrazice. N-am mai spus de câte ori ju­
decau greşit comisiile de certificare, de câte ori erau mituite
sau prea ameţite de renumele candidaţilor, pentru a privi ce
se ascunde în spatele lor. Dacă Ajit şi Kane ştiau şi ei, nu
lăsau să se vadă.
- Eu sunt de vină pentru toate probleme noastre de aici, am
spus, în cel mai potrivit stil pentru un îndrumător Spiritual.
250 NANCY K R E S S

Şi nu minţeam. E datoria mea să menţin armonia productivă


pe navă. In cazul nostru, suntem cu toţii de acord, numai ar­
monie productivă nu există.
Nici un comentariu. Am văzut că amândoi se temeau să
nu încep o discuţie interminabilă despre dinamica grupurilor,
un subiect fără nici o trecere în rândul astrofizicienilor. Kane
spuse brusc:
- Eu tot vreau să deplasez nava.
Eram pregătită pentru asta.
- N u , Kane. Nu ne vom apropia mai mult.
Profită de punctul meu slab.
—Atunci putem sări în altă poziţie, la aceeaşi distanţă de
miez? Poate ne-ar ajuta măsurătorile făcute din alt punct
de bază.
- Nu facem nici un salt până când nu sunt sigură că nu mai
soseşte minicapsula.
- Cât durează asta?
Vedeam cum, sub accesul de furie copilărească, mintea
inteligentă a lui Kane lucra febril, plănuia măsurători,
cântărea opţiuni.
- Mai aşteptăm încă trei zile.
- Bine. Zâmbi pentru prima oară după multe zile. Mulţumesc,
Tirzah.
M-am întors spre Ajit:
- Ajit, cu ce te putem ajuta? De ce anume ai nevoie?
- Eu nu cer nimic, îmi răspunse cu o expresie ciudată,
intensă, imposibil de citit, că un moment am simţit o teamă
iraţională. Apoi se ridică şi plecă în cabina lui. L-am auzit
încuind uşa.
Dădusem greş încă o dată.
Un zeu din umbra 251

Alarma nu mai porni la miezul nopţii. Nimic evident nu-mi


tulbură somnul. M-am trezit însă oricum, când am auzit pe
cineva în sala principală. Muşchii braţului drept se încordară
ca să deschidă cabina. M-am forţat să stau nemişcată.
Ceva nu era în regulă. Intuiţia, umbra aceea enigmatică a
judecăţii raţionale, îmi spuse să rămân pe loc. Să nu deschid
cabina, să nu întind mâna ca să accesez datele navei pe ecra­
nul din el. Să nu fac absolut nici o mişcare.
De ce?
Nu ştiu.
Din sala principală se furişa miros de cafea. Deci unul din­
tre cei doi bărbaţi nu putea să doarmă. Îşi pregăti o cafea şi-şi
activă terminalul. Şi ce dacă?
Nu te mişca, îmi comandă partea preraţională a minţii mele,
din umbră.
Mirosul de cafea se accentua. Scârţâi un scaun. Zgomote
obişnuite, banale.
Nu te mişca.
N-a trebuit să mă mişc. După-amiaza trecută nu le-am po­
menit lui Kane şi Ajit de împrejurările când comisiile de cer­
tificare judecaseră greşit, fuseseră mituite sau prea ameţite de
renumele candidaţilor pentru a privi ce se ascunde în spatele
lor. De situaţiile când spaţiul insuficient, asociat cu un ego înfu­
murat şi munca febrilă îl conduseseră la dezastru pe îndru­
mătorul Spiritual al misiunii. Dar am învăţat. Cabina mea
ascundea dispozitive despre care savanţii nu ştiau nimic.
Privirea mi-a alunecat prudent spre un spot aflat exact
deasupra mea, pe tavan. Numai ochii mi se mişcau. Am clipit
252 NANCY K R E S S

conform tiparului: de două ori rapid, de trei ori mai lung, de


două ori rapid, apoi am privit fix, continuu. Ecranul se aprinse.
Erau date duplicat despre navă. Nu o copie de siguranţă,
ci informaţii complet separate, primite simultan de la aceiaşi
senzori care transmiteau jurnalului principal, dar direcţionate
spre zone de stocare independente, inaccesabile de la calcula­
torul principal. Savanţii sunt utilizatori sofisticaţi. N-ai cum
să ascunzi date de ei, dacă vor să le modifice, decât dacă le sto­
chezi undeva separat, fără ştirea lor. Am clipit din nou con­
form tiparului, fără să mişc un deget, şi am activat diferite
ecrane cu date despre navă.
N-a fost deloc greu de găsit.
Ieri, la 18:50, o minicapsulă ateriza în compartimentul spe­
cial destinat ei. Calculatorul principal nu primise nici un sem­
nal. Astăzi, la 3:00, adică în urmă cu cincisprezece minute,
compartimentul minicapsulei fusese deschis manual şi
încărcătura îndepărtată. Din nou, nici un semnal spre calcu­
latorul principal.
Semnătura în infraroşu din sala principală, aşezată în faţa
terminalului, era Ajit.
Poate că erorile în transmiterea semnalelor erau simple
coincidenţe, iar Ajit transfera acum date din a treia mini­
capsulă în calculator, bând o cafea bună în timp ce lucra,
jubilând la gândul că i-o luase înainte lui Kane. Dar eu mă
gândeam la altceva.
La ce mă gândeam?
N-a trebuit să mă gândesc. Pur şi simplu, mi-am dat seama.
Lucrurile mi s-au dezvăluit, clare ca un hologramă. Toate. Ajit
furase şi a doua minicapsulă. In dimineaţa când eu şi Kane am
dormit buştean, după ce, cu o seară înainte, ne dăduse vin
Un zeu din umbra 253

pentru a sărbători teoria despre materia întunecată. Oare ce


ne pusese în vin? Dormisem ca lemnul. Ajit ne spusese că mi-
nicapsula sosise înainte de a ne trezi, că introdusese deja da­
tele în calculator. Că dublura lui Kane îşi cerea scuze că datele
preliminare, de la care Kane pornise când îşi construise teo­
ria materiei întunecate, erau greşite, afectate de radiaţii.
Ajit inventase scuza şi înlocuirea datelor. In realitate, a doua
minicapsulă susţinea teoria lui Kane, n-o invalida. Ajit salvase
cele trei minicapsule ca să le folosească singur, să pretindă că
descoperise el materia întunecată. Se folosise de a doua capsulă
ca să invalideze datele sosite cu prima. Şi avea de gând să susţină
că a treia nu sosise, că nu fusese trimisă de sonda dispărută.
Kane al meu, adevăratul, nu găsise particula din spărtură
pentru că fusese alcătuită din materie întunecată. De asta, nu
din cauza vitezei mici, nu indicase particula nici o radiaţie. Şi
a doua spărtură fusese tot materie întunecată. Eram convinsă,
de parcă mi-ar fi arătat pagini întregi de ecuaţii care să mi-o
demonstreze.
Dar mai ştiam un lucru. Dacă m-aş fi dus în baie şi mi-aş fi
cercetat minuţios corpul, fiecare părticică a lui, aş fi găsit, într-un
loc bine ascuns, urma discretă, obişnuită, a unui detector sub-
dermal plasat în seara când băusem vinul drogat. La fel şi Kane.
Detectoarele îl informau pe Ajit despre toate mişcările noas­
tre, nu doar cele majore, ca un pas sau o îmbrăţişare, dar şi cele
mai mici, cum ar fi accesarea datelor navei pe ecranul din ca­
bina mea. Iată de ce mă avertizase intuiţia. Ajit nu voia să fie
descoperit în timp ce fura minicapsulele.
Am şi eu detectori similari în rezerva mea, dar nu crezu­
sem că misiunea era chiar atât de distrusă, încât să am nevoie
de ei. Refuzasem să cred aşa ceva, dar mă înşelasem.
254 NANCY K R E S S

Dar cum avea de gând Ajit să se folosească de munca furată


de la Kane, când acesta era aici şi ştia că îi aparţine?
Bineînţeles, cunoşteam răspunsul din momentul în care cli­
pisem ca să activez ecranul din tavan, când, în sfârşit, am re­
cunoscut faţă de mine însămi ce turnură oribilă luase misiunea.
Am împins uşa cabinei şi am strigat veselă.
- Hei? Miroase cumva a cafea? Cine-i acolo?
- Eu sunt, îmi răspunse Ajit, cu o sclipire genială în glas.
N-am somn. Hai să bei şi tu o gură de cafea.
- Imediat, Ajit.
Mi-au pus haina, am strâns-o la talie şi mi-am strecurat în
palmă pistolul ţinut într-un loc secret din saltea.

14. S O N D A

Sonda făcu un salt reuşit. Trăiam.


La o distanţă aşa de mică de miez, priveliştea nu era atât
de spectaculoasă. Sag A*, care ne captă imediat pe orbită, arăta
ca o regiune nebuloasă dominantă. Nebulozitatea, explică Ajit,
era o combinaţie de radiaţii Hawking şi gaze supraîncălzite
înghiţite de gaura neagră. Roiul albastru intens al IRS16 era
ascuns de norii de plasmă ionizată din jurul sondei. Am simţit
forţe gravitaţionale, dar sonda era atât de mică, încât nu ne
afectară încă semnificativ.
Ajit a descoperit o modalitate reuşită de a aplica teoria lui Kane
despre materia întunecată la traiectoriile gazelor atrase de gaura
neagră, precum şi ale orbitelor stelelor tinere de lângă Sag A*.
Spune că s-ar putea să se găsească foarte multă materie întunecată
lângă miez, dacă nu şi mai departe. Ar putea furniza suficientă
Un zeu din umbra 255

masă pentru „echilibrarea" universului, împiedicându-1 fie să se


dezintegreze pentru totdeauna, fie să se autodistrugă. Materia întu­
necată, rămasă de la începuturile creaţiei, poate salva creaţia în sine.
Kane încuviinţează scurt explicaţiile lui Ajit. Mă ţine de
mână. Eu îi mângâi palma delicat, cu degetul mare, desenând
cerculeţe ca nişte orbite mici.

15. N A V A

Ajit stătea în faţa terminalului, complet îmbrăcat, cu ca­


feaua aburindă la îndemână. Nu i-am dat timp să râdă de mine.
Am păşit în sala principală şi am tras.
Săgeata sedativă îl adormi aproape instantaneu. La greutatea
lui, efectul ei dura o oră. Kane nu auzi bufnitura cu care căzu de
pe scaun; uşa lui rămase închisă. Am intrat în cabina lui Ajit şi
am cercetat-o centimetru cu centimetru, spărgând încuietoarea
dulăpiorului personal, ocupat în cea mai mare parte de statuia
de bronz a lui Shiva. Minicapsulele nu erau acolo, nici în altă parte.
Am luat la rând bucătăria. Nu le-am găsit nici acolo.
Nici la duş, în sala de sport sau printre stocuri.
Poate că Ajit a ascuns cuburile în compartimentele motoare­
lor, în cele de alimentare sau în oricare dintre cele peste zece com­
partimente ale navei, numai că nu erau presurizate. Ar fi trebuit"
să-şi pună un costum sau să le presurizeze. Oricare dintre cele
două cazuri ar fi apărut printre datele mele particulare. N-au
apărut. Nu voise să-şi asume riscul prea multor operaţiuni secrete.
Nu avusese medicamente decât ca să ne drogheze pe mine şi pe
Kane o singură dată. Altfel n-ar fi apelat la detectorii subdermali.
Am bănuit că ascunsese capsulele în observator.
256 NANCY K R E S S

Examinarea lui presupunea săpături. La sfârşit, plantele


mele exotice zăceau unele peste altele prin încăpere. Pietrele
fântânii erau şi ele risipite peste tot. Eram murdară şi trans­
pirată, cu haina mânjită de pământ. Dar le găsisem: două cu­
buri de cristal din a doua şi a treia minicapsulă, scoase din scutul
lor protector greu. Mizeria căzu uşor de pe suprafaţa lor fină.
Trecuseră patruzeci şi cinci de minute.
M-am dus jos, să-1 trezesc pe Kane. Trebuia să facem ime­
diat saltul. Într-o navă pentru trei persoane, n-ai loc să ţii un
prizonier închis prea multă vreme. Chiar dacă ne puteam pro­
teja de Ajit, nu credeam că-1 puteam proteja pe el de Kane.
Minicapsulele validau munca lui Kane despre materia întune­
cată. Orice alt bărbat s-ar fi bucurat atât de tare, încât ar fi
uitat de furt. Dar nu Kane.
Ajit zăcea unde-1 lăsasem. Tranchilizantul îşi făcea datoria.
I-am mai administrat o doză şi am intrat în cabina lui Kane.
Nu era acolo.
Am stat nemişcată destul de mult, pe urmă mi-am pus cos­
tumul cuprinsă de panică.
Cercetasem deja sectoarele presurizate ale navei. Numai
de-ar fi în cală, scotocind încă o dată, degeaba, în speranţa că
va găsi vreo urmă a primei particule care ne-a lovit! De-ar fi
în compartimentul motorului de rezervă stricat, entuziasmat
de o idee genială pentru a-1 salva! De-ar fi...
- Kane! Kane!
Zăcea în cală, întins pe-o parte, cu costumul găurit, lângă
o bucată de plastic dintr-o cutie de rezerve pe jumătate deschisă.
Ajit aranjase lucrurile în aşa fel încât să pară că Kane deschi-
sese o cutie marcată S E N Z O R I DE REZERVA, îşi rupsese
costumul, iar roboţii nanotehnologici nu-1 putuseră repara.
Un zeu din umbră 257

O încercare stângace, dar care, dacă n-ar fi fost reputaţia lui


până acum nepătată, ar fi avut rezultatul scontat.
Kane cel din costum nu mai semăna cu Kane al meu.
Am îngenuncheat lângă el. L-am luat în braţe şi l-am implo­
rat, printre lacrimi, să se întoarcă la mine. Am bătut cu pumnii
înmănuşaţi pe punte până când era să-mi rup şi eu costumul Cred
că, în clipa aceea unică şi înspăimântătoare, nici nu mi-ar fi păsat.
M-am întors în sala principală, am schimbat arma tranchi­
lizantă cu un cuţit şi i-am tăiat gâtul lui Ajit. Singurul meu
regret a fost că nu era treaz când am făcut-o, iar sentimentul
acesta de regret l-am simţit târziu, mult mai târziu.

Am pregătit nava pentru saltul prelung înapoi pe Braţul Orion.


După salt, va urma accelerarea-decelerarea spre Skillian, cea mai
apropiată lume colonizată, proces care va dura o lună standard.
Fizica spaţială, pe care nu o înţeleg, spune că aşa trebuie: o navă
nu poate executa un salt prea aproape de un corp de dimensiuni
mari, ca o planetă. Se pare că materia întunecată nu contează.
Ambele cadavre, al lui Ajit şi al lui Kane, zac în cala ne­
presurizată. Strădania lui Kane legată de materia întunecată
se află în cabina mea. In fiecare noapte mângâi cele două cu­
buri care îi vor spori şi mai mult faima în Lumile colonizate."
A

In fiecare zi mă uit la date, la ecuaţii, la munca lui salvată în


terminal. N-o înţeleg, dar uneori mi se pare că-1 văd, că-i zăresc
şinele, în simbolurile acelea inteligente, care dezvăluie secre­
tele energiei cosmice.
Eurile noastre din umbră, nu acelea esenţiale, sunt cele care
ne-au distrus misiunea, umbrele din miezul fiecărei fiinţe umane.
258 NANCY K R E S S

Ambiţia şi combativitatea lui Ajit. Viziunea mărginită a lui Kane


despre alţi oameni şi limitele lor. Mândria mea, care m-a făcut
să cred că ţineam sub control furia ucigătoare, când ea deja tre­
cuse demult de punctul în care putea fi stăpânită. In noi toţi.
Am lăsat în urmă, în inima galaxiei, un singur lucru. Chiar
înainte de a face Kepler saltul, am aruncat statuia lui Shiva în
direcţia lui Sag A*. Nu sunt sigură, dar îmi imaginez că va
călători spre gaura neagră din miezul galaxiei, va fi atrasă de
gravitaţia ei şi va aluneca în spirală, pentru ca într-o zi să dis­
pară dincolo de orizontul evenimentelor, într-o singularitate
de neimaginat. Asta vreau să i se întâmple. O urăsc.
In ce mă priveşte, nu am energia necesară să urăsc cele ce
mi se vor întâmpla. Voi povesti totul autorităţilor. Fără îndo­
ială, mi se va retrage autorizaţia de îndrumător Spiritual, dar
nu mi se va intenta proces pentru uciderea lui Ajit. Căpitanul
este legea supremă pe o navă. Aveam autoritatea legală să-1 ucid.
Dar nici o expediţie ştiinţifică nu mă va angaja vreodată pe
post de căpitan. Partea utilă a vieţii mele s-a sfârşit, iar restul
nu valorează mai mult decât stelele carbonizate despre care
Kane spunea că se învârt pe orbita lui Sag A*, încercuind
zadarnic miezul până la moarte, fără să dea lumină.
O umbră.

16. S O N D A

Rămânem lângă miezul galactic, Kane, Ajit şi cu mine.


Orizontul evenimentelor lui Sag A* e la aproximativ o cin-
cisprezecime dintr-un an-lumină dedesubtul nostru. In timp ce
ne apropiem de el în spirală, viteza noastră creşte dramatic.
Un zeu din umbra 259

Punctul de la care nu ne mai putem întoarce este a douăzecea


parte dintr-un an-lumină. Radiaţiile mortale, în mod ciudat, sunt
mai mici acum decât atunci când pluteam lângă materia întune­
cată, de partea cealaltă a lui Sag A* Vest, dar e destul şi atât.
Cel puţin o parte din creierul meu a fost afectată, împreună
cu programul de reparare. Aşa cred. E greu de spus cu sigu­
ranţă, dar nu-mi amintesc prea multe din cele întâmplate
înainte de a veni la bordul sondei, nici amănunte legate de pre­
zenţa noastră aici. Uneori parcă îmi aduc aminte, dar imagi­
nile îmi fug din minte imediat. Ştiu că eu, Ajit şi Kane suntem
umbre, dar nu ştiu ale cui.
Ajit şi Kane îşi desfăşoară nestingheriţi activitatea lor
ştiinţifică. Am uitat la ce lucrează, dar îmi place să mă aşez şi
să-i privesc muncind. Ajit se ocupă de idei, iar Kane încearcă
să-i fie de ajutor, deşi mai demult Kane avea idei şi Ajit încerca
să-i fie de ajutor. Ştim cu toţii că ştiinţa va dispărea în Sag A*,
odată cu noi. Savanţii lucrează oricum, nu pentru altceva, ci
pentru că le place să lucreze. Aceasta este, de fapt, cea mai pură
ştiinţă din univers.
Misiunea noastră e un succes. Ajit şi Kane au găsit răspun­
suri. I-am ajutat să coopereze, le-am îndeplinit toate dorinţele
între timp şi mi-am condus nava în siguranţă spre inima
galaxiei. Sunt mulţumită.
Există şi dificultăţi. E deprimant să urci pe puntea de ob­
servaţie. Cele mai multe plante au rămas şi înfloresc din abun­
denţă, dar a dispărut o bucată mare din fuzelaj. In consecinţă,
tot ce se găseşte acolo, florile, banca, oamenii, plutesc prin spaţiul
cosmic, rămaşi împreună numai datorită gravitaţiei pe care o exer­
cităm unul asupra celuilalt. Nu înţeleg cum de putem respira
aici, aerul a dispărut. Nu înţeleg multe lucruri, dar le accept.
260 NANCY K R E S S

Sala principală e intactă, numai că trebuie să te apleci ca


să treci pe sub uşa de la bucătărie, înaltă de numai jumătate
de metru. A dispărut cabina lui Ajit. Ne descurcăm numai cu
două cabine, pentru că mă culc în fiecare noapte ori cu Kane,
ori cu Ajit. Terminalele sunt intacte. Unul nu mai afişează
nimic. Ajit 1-a folosit pentru a menţine o hologramă progra-
mată şi suprapusă peste fostul monitor. E imaginea unui zeu
indian, Shiva, pe care mi-a arătat-o mai demult.
Shiva dansează. Dansează tot timpul, cu cele patru braţe
graţioase, într-un cerc de flăcări. E o figură dinamică, cu braţele
şi picioarele unduitoare şi expresia mobilă. Şi flăcările danseaza.
Numai chipul zeului e calm, detaşat, senin. Kane e în stare
să-1 privească ore întregi.
Zeul, ne explică Ajit, reprezintă fluxul de energie din uni­
vers. Shiva creează, distruge, recreează. întreaga materie şi ener­
gie participă la acest dans ritmat al tiparelor create şi distruse
în decursul timpului.
Materia întunecată, la asta lucrează Ajit şi Kane. Mi-am
amintit. Ceva s-a detaşat de restul universului imediat după ce
s-a născut. Dar şi materia întunecată s-a prins în dans. Am simţit
forţa ei gravitaţională acţionând asupra navei noastre. Nu o
vedem, dar e acolo, modificând orbitele stelelor şi traiectoriile
vieţilor, în marele joc al umbrelor aruncate de Shiva dansând.
Nu cred că Ajit, Kane şi cu mine mai avem mult. Dar nu
contează, chiar nu contează. Ne-am atins scopul pentru care am
venit aici şi, întrucât şi noi ne încadrăm în tiparul universal, nu
ne putem pierde. Când sonda va aluneca în gaura neagră, în
miez, dacă vom rezista până atunci, va deveni o parte a fluxu­
lui de energie cosmică inevitabil, nesfârşit, glorios - dansul divin.
Sunt pregătită.
OAMENI DE NISIP Şl Z G U R Ă

PAOLO BACIGALUPI

Traducere din limba engleză


ROXANA BRÎNCEANU
Urmează o vizită într-un viitor sumbru, în care vestea bună
este că oamenii au supravieţuit. Vestea rea este că nu prea a mai
rămas altceva...
PAOLO BACIGALUPI a debutat în 1998 în The Magazine of Fan-
tasy & Science Fiction, a stat departe de acest gen pentru câţiva ani,
dar a revenit în noul secol, cu proze publicate în F & SF şi Asi-
mov's. A apărut în Antologia Dozois nr 21. Bacigalupi locuieşte
împreună cu familia sa în vestul statului Colorado, unde lucrează
la un ziar ecologic.

- O mişcare ostilă! Mult înăuntrul perimetrului! Mult


înăuntru!
Mi-am smuls ochelarii Reacţie Imersivă în timp ce adrena­
lina alerga prin mine. Peisajul urban virtual pe care eram cât
p-aci să-1 distrug dispăru, înlocuit de multiplele imagini din
camera noastră de monitorizare a operaţiunilor miniere SesCo.
Pe unul dintre ecrane, traseul roşu fosforescent al unui intrus
aluneca peste o hartă de teren, un impuls fierbinte ca sângele
croindu-şi drum către Mina 8.
264 PAOLO BACIGALUPI

Jaak ieşise deja din camera de monitorizare. Am alergat


după echipament.
L-am ajuns la vestiare, când tocmai înhăţa un T S - 1 0 1 ,
nişte grenade şi-şi trăgea exoscheletul de impact peste cor­
pul tatuat. Îşi înfăşură bandulierele de protecţie peste ume­
rii masivi şi alergă spre ecluzele exterioare. Mi-am încheiat
exoscheletul, am tras 101-ul din rastel, i-am verificat încărcătura
şi l-am urmat.
Lisa era deja în HEV, ale cărui turbine ţipau ca nişte du­
huri rele, când se deschise trapa. Centaurii santinele ridicară
armele spre mine, apoi se relaxară, după ce datele de identifi­
care prieten/duşman se derulară pe displayurile lor. Am ţâşnit
peste pistă, cu pielea înţepându-mă sub rafalele vântului
îngheţat din Montana şi sub jetul motoarelor Hentasa Mark
V. Deasupra, norii sclipeau în portocaliu, luminaţi de roboţii
minieri ai SesCo.
- Hai, Chen! Mişcă! Mişcă! Mişcă!
Am sărit în vehiculul de vânătoare. Nava ţâşni spre cer.
Se aplecă, aruncându-mă într-un perete, apoi motoarele Hen­
tasa îşi încheiară ciclul şi vânătorul se îndreptă înainte. Trapa
HEV-ului alunecă, închizându-se. Urletul vântului tăcu.
Am înaintat chinuit către coconul de pilotaj şi am privit
peste umerii lui Jaak şi ai Lisei peisajul de dedesubt.
- Ai avut un joc bun? întrebă Lisa.
Am mârâit.
- Aproape câştigasem. Ajunsesem până la Paris.
Am tăiat ceţurile de deasupra bazinelor de colectare, zbu­
rând la câţiva centimetri deasupra apei, apoi am atins malul
opus. Vânătorul se zdruncină când softul anticoliziune ne az­
vârli de pe terenul accidentat. Lisa nu ţinu cont de computere
Oameni de nisip şi zgura 265

şi forţă nava înapoi, aproape de sol, aducându-ne atât de jos


încât mi-aş fi putut târî mâna prin prundiş în timp ce goneam
şuierând pe deasupra lui.
Alarmele urlară. Jaak le decupla, iar Lisa împinse vânătorul
şi mai jos. In faţă se desluşea o movilă de reziduuri. I-am ras
culmea şi am căzut, la limita greţei, în valea următoare. Mo­
toarele Hentasa se cutremurară, când Lisa le forţă până la
limită. Am mai şters o culme. La orizont se întindea profilul
zimţat al munţilor perforaţi de mine. Ne-am scufundat din nou
în ceaţă şi am trecut razant peste un alt bazin de colectare,
lăsând siaje neregulate în apele dense şi aurii.
Jaak studie scanerele vânătorului.
- L-am prins, zise cu un rânjet. Se mişcă, dar încet.
- Contactul va avea loc într-un minut, completă Lisa. Nu
a lansat contramăsuri.
Am privit intrusul pe ecranul de urmărire, care ne oferea
date în timp real, furnizate de sateliţii SesCo.
- Nici măcar nu e o ţintă mascată. Am fi putut arunca un
mini asupra lui de la bază, dacă am fi ştiut că nu are de gând
să se joace de-a v-aţi ascunselea.
- Ţi-ai fi putut termina jocul, spuse Lisa.
- Tot îi putem servi o bombiţă, sugeră Jaak.
Am scuturat din cap.
- Nu, hai să ne uităm. Dacă-1 vaporizăm, nu mai rămâne
nimic, şi Bunbaum o să vrea să ştie de ce am folosit vânătorul.
- Treizeci de secunde.
- Nu i-ar fi păsat, dacă cineva nu ar fi luat vânătorul pen­
tru o excursie de plăcere la Cancun.
Lisa ridică din umeri.
- Voiam să înot. Fie asta, fie îţi spărgeam ţie rotulele.
266 P A O L O BACIGALUIM

Vânătorul trecu peste o altă serie de movile. Jaak studie


monitorul.
- Ţinta se îndepărtează. Tot lent. O să-1 prindem.
- Cincisprezece secunde, zise Lisa.
Se desfăcu din centurile de siguranţă şi trecu vânătorul pe
automat. Ne-am repezit cu toţii la trapă când HEV-ul se smuci
spre cer, pilotul automat încercând cu disperare să se smulge
de primejdia rocilor de sub pântece.
Am sărit prin trapă, unu, doi, trei, prăbuşindu-ne ca nişte
Icari. Ne-am izbit de pământ cu sute de kilometri la oră. Exo
scheletele se sparseră ca sticla, aruncând resturile spre cer.
Cioburile căzură în jurul nostru, petale de metal negru absor­
bind radarul duşmanului şi înşelând detectoarele de căldură,
în timp ce noi ne rostogoleam pe prundişul noroios, până ne
opream brusc, devenind vulnerabili.
Vânătorul zbură peste colină, cu motoarele scrâşnind, ca
o ţintă strălucitoare. M-am săltat în picioare şi am alergat spre
culme, amestecând nămolul sedimentar galben şi zdrenţele de
zăpadă îngălbenită. In spatele meu, Jaak era pe jos, cu braţele
zdrobite. Resturile exoscheletului său îi marcau drumul pe care
se rostogolise, o dâră lungă de metal negru lucios. Lisa zăcea
la o sută de metri distanţă, cu femurul ieşindu-i prin coapsă,
ca un semn alb de exclamare.
Am ajuns în vârful movilei şi am scrutat valea.
Nimic.
Am mărit amplificarea căştii. Pantele monotone ale altor
grămezi de steril se întindeau sub mine. Bolovani, unii la fel
de mari ca HEV-ul nostru, alţii spulberaţi de explozibili pu­
ternici, împărţeau versanţii cu şisturile gălbui şi nisipul fin de
steril, provenite din operaţiunile SesCo.
Oameni de nisip şi zgură 267

Jaak apăru lângă mine, urmat o clipă mai târziu de Lisa,


cu cracul costumului de zbor rupt şi însângerat. Îşi şterse
noroiul galben de pe faţă şi-1 m a n c ă , în timp ce studia valea
de dedesubt.
- L-ai găsit?
Am scuturat din cap.
- Încă nu. Eşti teafără?
- O fractură curată.
Jaak arătă:
-Acolo!
Jos în vale ceva alerga, luminat de vânător. Aluneca de-a
lungul unui pârâiaş, vâscos din cauza scurgerilor de acid. Nava
îl mâna înspre noi. Nimic. Nici un foc de rachetă. Nici o urmă
de arsură. Numai creatura care alerga. O masă de păr încâlcit.
Patruped. Stropit cu noroi.
- Vreo chestie bio? m-am întrebat.
- Nu are mâini, murmură Lisa.
- Şi nici echipament.
Jaak mormăi.
- Ce ticălos nebun face un bio fără mâini?
Am căutat spre culmile învecinate.
- O momeală, poate?
Jaak îşi verifică datele scanerului, furnizate de instrumen-
tele mai puternice ale vânătorului.
- Nu cred. Putem ridica vânătorul mai sus? Vreau să mă
uit în jur.
La comanda Lisei, vânătorul se înălţă, oferind senzorilor
săi o suprafaţă mai mare. Urletul turbinelor se estompă pe
măsură ce câştiga altitudine.
Jaak aşteptă să se adune mai multe date pe displayul său.
268 PAOLO BACIGALUPI

- Nu, nimic. Şi nici alte alerte de la staţiile din vecinătate.


Suntem singuri.
Lisa clătină din cap.
- Ar fi trebuit să aruncăm pur şi simplu un mini asupra
lui de la bază.
Jos în vale, fuga bio-creaturii se potoli până la un mers uşor.
Nu părea să ne conştientizeze prezenţa. Fiind acum mai
aproape, ne puteam da seama de cum arăta: un patruped păros
cu coadă. Părul încâlcit îi atârna de pe gambe ca nişte orna
mente, pline de bulgări de pământ cleios. Pe picioare avea pete
de la acizii din bazinele de colectare, de parcă ar fi trecut prin
şuvoaie de urină.
- Un bio urât de tot, am spus.
Lisa îşi săltă 101-ul pe umăr.
- Bio-topitură, când o să termin cu el.
- Stai! făcu Jaak. Nu-1 arde!
Lisa îl privi iritată.
- Acum ce mai e?
- Nu-i deloc o bio-creatură, şopti Jaak. E un câine.
Se ridică brusc şi sări peste culmea movilei, alergând drept
în jos pe prundiş către animal.
- Stai! strigă Lisa, dar Jaak era deja complet expus şi gonea
cât putea.
Animalul îi aruncă o privire lui Jaak, care ţipa şi îl întărâta
în timp ce cobora panta, apoi se întoarse şi o luă la sănătoasa.
Nu se putea pune cu Jaak. Jumătate de minut mai târziu prin­
sese animalul din urmă.
Am schimbat o privire cu Lisa.
- Ei bine, zise ea, e îngrozitor de lent dacă e un bio. A n i
văzut centauri care mergeau mai repede.
Oameni de nisip şi zgură 269

Cand i-am ajuns din urmă, Jaak îl încolţise într-un şanţ. Ani-
malul stătea în centrul unui curent slab de apă noroioasă, tre­
murând, mârâind şi dezgolindu-şi dinţii când îl înconjurarăm,
Încercă să ne ocolească, dar Jaak îl ţinu cu uşurinţă în loc.
Văzut de aproape, părea chiar şi mai patetic decât de la dis-
tanţă, vreo treizeci de kile de râie mârâitoare. Avea labele tăiate
şi însângerate iar porţiuni din blană îi fuseseră smulse, dezve­
lind răni supurânde de la arsurile chimice.
- Să fiu al naibii, am gâfâit, holbându-mă la animal.
Într-adevăr, seamănă cu un câine.
- Parcă am fi găsit ditamai dinozauru', rânji Jaak.
- Cum poate să trăiască aici?
Braţul Lisei mătură orizontul:
- Nu e nimic din care să trăiască. Trebuie să fie modificat.
Îl examina mai de aproape, apoi privi spre Jaak:
- Eşti sigur că nu intră nimic în perimetru? Că ăsta nu-i o
momeală?
Jaak scutură din cap.
- Nimic. Nici măcar un şoricel.
M-am aplecat spre creatură. Îşi dezgoli colţii într-un rictus
de ură.
- E destul de zdravăn. Poate că e adevărat.
- Oho, chiar e adevărat. Am văzut cândva unul la zoo. Vă
spun eu, ăsta-i câine, întări Jaak.
Lisa clătină din cap.
- Nu se poate. Un câine adevărat ar trebui să fie mort.
Jaak rânji şi scutură capul.
- Nicidecum. Uită-te la el.
Se întinse să îndepărteze blana de pe faţa animalului, ca să-i
putem vedea botul.
270 PAOLO BACIGALUPI

Animalul sări şi colţii i se înfipseră în braţul lui Jaak. Îl scu­


tură cu violenţă, mârâind, când Jaak se holbă la creatura agăţaţa
de carnea lui. Îşi smucea capul înainte şi înapoi, încercând să-i
smulgă braţul. Sângele împroşcă în jurul botului, când colţii
găsiră arterele.
Jaak râse. Sângerarea încetă.
- Ei drăcie, uitaţi-vă aici.
Ridică braţul până când animalul ieşi cu totul din apă, pi­
curând. Am primit un căţeluş. Câinele atârna de braţul gros
al lui Jaak. încercă iarăşi să-1 scuture, dar mişcările îi erau ine-
ficiente acum, când spânzura deasupra pământului. Chiar şi
Lisa zâmbi.
- Trebuie să fie un şoc să te trezeşti şi să constaţi că te afli
la finele evoluţiei.
Câinele mârâi, hotărât să rămână agăţat. Jaak râse şi-şi scoase
cuţitul monomol.
- Poftim, căţeluşule.
Îşi tăie braţul, abandonându-1 în gura animalului uluit. Lisa
înălţă capul.
- Crezi că am putea scoate ceva bani din asta?
Jaak urmări cum câinele devora braţul retezat.
- Am citit undeva că obişnuiau să mănânce câini. Mă întreb
ce gust au.
Am verificat timpul pe displayul meu. Pierdusem deja o
oră pe o aventură care nu ne aducea nici un bonus.
- Ia-ţi câinele, Jaak, şi du-1 în vânător. N-o să-1 mâncăm
înainte să-1 anunţăm pe Bunbaum.
- Probabil îl va declara proprietatea companiei, bombăni Jaak.
- Mda, aşa se întâmplă întotdeauna. Dar tot va trebui să
raportăm. Poate vom păstra dovada, dacă tot n-am distrus-o.
Oameni de nisip şi zgură 271

La cină am mâncat nisip. In afara bunkerului de securitate,


roboţii minieri huruiau înainte şi înapoi, scurmând tot mai
adânc în pământ, transformându-1 în acid şi un terci de steril,
pe care îl lăsau în bazine deschise, când se îmbina cu apa frea-
tică, sau în adevărate geografii montane de sol arid. Era
liniştitor să auzi maşinile lucrând toată ziua. Doar tu, boţii şi
profiturile. Dacă nu cădea nici o bombă în timpul serviciu­
lui, se mai adăuga şi un bonus frumuşel.
După cină ne-am aşezat şi am ajutat-o pe Lisa să-şi facă pie­
lea tăioasă, implantându-i lame de-a lungul membrelor, aşa
încât de oriunde a-i privi-o să arate ca un brici. Se gândise să-şi
pună lame monomol, dar ar fi putut sa-şi reteze prea uşor
vreun membru din întâmplare, iar noi pierdusem şi aşa des-
tule părţi corporale, fără să mai adăugăm şi asta la mutilare.
Genul ăsta era pentru cei care nu trebuie să muncească: artiştii
din New York City şi din California.
Lisa avea o trusă DermDecora. O cumpărase ultima dată
când fusesem în vacanţă şi cheltuise mult ca s-o obţină, în loc
să-şi ia una dintre mărfurile contrafăcute care invadaseră piaţa.
Ne-am străduit să-i tăiem pielea până la os şi să instalăm lamele.
Un prieten de-al nostru din LA spunea că el organizează petre­
ceri DermDecora numai pentru ca toată lumea să-şi poată face
modificările şi să se ajute reciproc la zonele greu accesibile.
Lisa îmi aranjase şira spinării, ornamentând-o încântător
cu lumini de aterizare de la coccis până la baza craniului, aşa
că nu mă deranja s-o ajut, dar Jaak, care îşi făcuse toate mo­
dificările la un salon de tatuaj de modă veche din Hawaii, nu
era aşa de mulţumit. Era puţin frustrant, deoarece carnea ei
272 PAOLO BACIGALUPI

tot încerca să se cicatrizeze înainte să instalăm lamele, dar în cele


din urmă i-am dat de capăt şi după o oră începuse să arate bine.
După ce am terminat cu implanturile frontale ale Lisei,
ne-am adunat în jurul ei şi am hrănit-o. Aveam un bol cu nămol
rezidual, din care îi turnam în gură să-i grăbească procesul de
integrare. Când nu o hrăneam, ne uitam la câine. Jaak îl înghe-
suise într-o cuşcă improvizată într-un colţ al camerei noastre
comune. Zăcea acolo ca mort.
Lisa spuse:
- I-am verificat ADN-ul. E într-adevăr un câine.
- Bunbaum te crede?
Îmi aruncă o privire supărată.
- Tu ce crezi?
Am râs. La SesCo, responsabilii cu apărarea tactică se pre­
supunea că trebuie să fie rapizi, flexibili şi letali, însă în rea­
litate procedurile noastre standard erau mereu aceleaşi: să-i
lovim cu bombe atomice pe intruşi, să ardem resturile până
se topesc, astfel încât să nu mai poată creşte la loc, să mer­
gem pe plaje în vacanţe. Eram independenţi şi de încredere
în privinţa deciziilor tactice, dar în nici un caz SesCo nu ar
fi crezut că soldaţii săi de zgură găsiseră un câine în munţii
lor de steril.
Lisa aprobă din cap.
- Voia să ştie cum drăcia naibii a putut supravieţui un câine
pe acolo. Apoi a vrut să ştie de ce nu l-am prins mai devreme.
Voia să ştie pentru ce ne plăteşte.
Îşi dădu părul blond de pe faţă şi fixă animalul.
- Ar fi trebuit să-1 ard.
- Şi ce vrea să facem?
- Nu scrie în manual. O să ne sune.
Oameni de nisip şi zgură 273

Am studiat animalul schilod.


- Eu vreau să ştiu cum a supravieţuit. Câinii sunt car­
nivori, nu?
- Poate că unii dintre ingineri i-au dat carne. Aşa cum a
făcut Jaak.
Acesta scutură din cap.
- Nu cred. Fraierul mi-a vomat braţul aproape imediat ce
1-a mâncat.
Mişcă noul său ciot acolo unde braţul i se refăcea rapid.
- Nu cred că suntem compatibili.
- Dar noi putem să-1 mâncăm, nu? am întrebat.
Lisa râse şi luă o lingură de reziduuri.
- Noi putem mânca orice. Suntem la capătul lanţului trofic.
- Ciudat că el nu ne poate mânca.
- Probabil ai mai mult plumb şi mercur în sânge decât ar
fi putut avea orice alt animal de dinaintea tehno-larvelor.
- Asta-i rău?
- Era o otravă.
- Ciudat.
- Mi se pare că l-am deteriorat când l-am pus în cuşcă, zise
Jaak, studiindu-l cu seriozitate. Nu se mai mişcă aşa ca înainte.
Şi am auzit ceva plesnind când l-am înghesuit acolo.
-Şi?
Jaak ridică din umeri.
- Nu cred că se vindecă.
Câinele arăta într-adevăr cam lovit. Zăcea acolo, cu coas­
tele ridicându-i-se şi coborând ca nişte foaie. Avea ochii pe
jumătate deschişi, dar nu păreau să se fixeze pe niciunul dintre
noi. Când Jaak făcu o mişcare bruscă, tresări pentru o secundă,
dar nu se ridică. Nici măcar nu mârâi.
274 PAOLO BACIGALUPI

- N-am crezut niciodată că un animal poate fi atât de fragil.


- Şi tu eşti fragil. Nu e o surpriză prea mare.
- Da, dar eu nu i-am rupt decât vreo câteva oase, şi acum
uită-te la el. Stă întins acolo şi gâfâie.
Lisa se încruntă gânditoare.
- Nu se vindecă.
Se ridică ezitant în picioare şi se apropie să se uite în cuşcă.
Glasul ei era emoţionat.
- Chiar e un câine. Aşa cum eram şi noi. Poate dura săptă­
mâni până să se vindece. Un os rupt, şi s-a terminat.
întinse o mână ascuţită în cuşcă şi-i făcu o tăietură fină pe
picior. Sângele izbucni şi continuă să curgă. Dură minute întregi
până să înceapă să se coaguleze. Câinele stătea nemişcat şi
gâfâia, categoric epuizat. Ea râse.
- Greu de crezut că au fost vremuri în care să trăim destul
de mult ca să putem evolua din aşa ceva. Dacă îi tai picioarele,
nu mai cresc la loc, spuse, şi înălţă capul, fascinată.
- E la fel de delicat ca piatra. Dacă o spargi, nu-şi mai re­
vine niciodată.
Se întinse să mângâie blana încâlcită a animalului.
- Şi la fel de uşor de distrus ca nava de vânătoare.
Commul bâzâi. Jaak se duse să răspundă.
Lisa şi eu ne holbam la câine, mica noastră fereastră către
preistorie.
Jaak se întoarse în cameră.
- Bunbaum trimite un biolog să se uite la el.
- Vrei să spui un bioinginer, l-am corectat.
- Nu. Biolog. Bunbaum spune că ei studiază animalele.
Lisa se aşeză. I-am verificat lamele ca să văd dacă pierduse
vreuna.
Oameni de nisip şi zgura 275

- E o muncă inutilă.
- Probabil îi creează din A D N . Studiază ce fac. Compor­
tamentul, rahaturi de genul ăsta.
- Cine-i angajează?
Jaak ridică din umeri.
- Pau Foundation are trei pe statul de plată. Tipi de la
Originea Vieţii. Ei îl trimit pe ăsta. Mushi-cumva. Nu i-am
reţinut numele.
- Originea vieţii?
- Sigur, ştii tu, ceea ce ne face să trăim. Ce ne ţine în viaţă.
Chestii de genul ăsta.
Am turnat un pumn de nămol rezidual în gura Lisei. Ea
înfulecă recunoscătoare.
- Nămolul ne face să trăim, am zis eu.
Jaak făcu semn din cap spre câine.
- Nu face să trăiască un câine.
Ne-am uitat cu toţii la câine.
- E greu de spus ce-1 face să trăiască.

Lin Musharraf era un tip scund cu păr negru şi un nas co­


roiat, care îi domina faţa. Îşi gravase pielea cu implanturi lu­
minoase aşezate în modele spiralate, aşa că apăru ca nişte
vârtejuri de cobalt în întuneric, atunci când sări din HEV-ul
său închiriat.
Centaurii înnebuniră din cauza musafirului neautorizat şi-1
înconjurară, lipindu-1 de navă. Erau grămadă pe el şi pe trusa
lui A D N , adulmecându-1, plimbându-şi scanerele peste valiză,
aţintindu-şi 10 l-urile spre faţa lui luminoasă şi mârâind la el.
276 PAOLO BACIGALUPI

L-am lăsat să transpire un minut înainte de a-i alunga. Cen­


taurii se retraseră, înjurând şi dându-i ocol, dar nu-1 arseră.
Musharraf părea zguduit. Nu-1 puteam învinui. Erau nişte
monştri înspăimântători: mai mari şi mai rapizi decât un om.
Schimbările lor de comportament îi făceau feroce, upgradă-
rile de conştiinţă le ofereau capacitatea de a opera cu echipa­
ment militar, iar reacţia lor de combat era atât de rudimentară,
încât atunci când erau ameninţaţi nu ştiau decât să atace.
Văzusem un centaur pe jumătate carbonizat rupând un om în
bucăţi cu mâinile goale şi apoi luând cu asalt o culme fortifi­
cată inamică, târându-şi carcasa topită doar cu braţele. Sunt crea­
turi grozave pe care să te bazezi când începe să plouă cu foc.
L-am scos pe Musharraf afară din grămadă. Avea un pachet
întreg de memorii adiţionale clipindu-i pe ceafă: un cablu gros
de date era conectat direct pe creier, fără protecţie la impact.
Centaurii l-ar fi putut doborî cu o singură lovitură la ceafă.
Poate cortexul său ar fi crescut la loc, dar nu ar mai fi fost
acelaşi. Privind la acele triple nervuri clipitoare de inteligenţă,
care îi ieşeau din ceafă, îţi puteai da seama că era un autentic
şobolan de laborator. Numai creier, lipsit de instinct de su­
pravieţuire. Nu mi-aş fi înfipt memorii adiţionale în cap nici
pentru un bonus triplu.
- Aveţi un câine? întrebă Musharraf, când am ieşit din raza
de acţiune a centaurilor.
- Aşa credem.
L-am condus jos în bunker, am trecut de rastelele cu arme
şi sălile de antrenament, până în camera comună unde aduse­
sem câinele. Câinele ridică ochii spre noi, auzindu-ne intrând,
cea mai complexă mişcare pe care o făcuse de când îl pusese
Jaak în cuşcă. Musharraf se opri brusc şi se holbă la el.
Oameni de nisip şi zgură 277

- Remarcabil.
Ingenunche în faţa cuştii animalului şi descuie uşa. întinse
un pumn de tablete. Câinele se săltă greoi. Musharraf se dădu
înapoi, făcându-i loc, iar câinele îl urmă ţeapăn şi ezitant, adul­
mecând tabletele. Îşi îngropa botul în mâna lui cafenie, gâfâind
şi înfulecând hrana. Musharraf ridică ochii.
- L-aţi găsit la puţurile de colectare a reziduurilor?
- Exact.
- Remarcabil.
Câinele termină tabletele şi adulmecă palma căutând altele.
Musharraf râse şi se ridică în picioare.
- Nu mai primeşti. Nu acum.
Deschise trusa ADN, scoase un ac pentru prelevare şi înţepă
câinele. Seringa se umplu cu sânge.
Lisa îl urmărea.
- Vorbeşti cu el?
Musharraf ridică din umeri.
- Din obişnuinţă.
- Dar nu e o fiinţă inteligentă.
- Mă rog, nu, dar îi place să audă voci.
Seringa se umplu complet. Scoase acul, desfăcu recipien­
tul colector şi îl fixă în trusă. Softul de analiză se trezi la
viaţă şi sângele dispăru în inima trusei, cu un şuierat slab
de absorbţie.
- De unde stii?
Musharraf ridică iarăşi din umeri.
- E un câine. Aşa sunt câinii.
Ne-am încruntat cu toţii. Musharraf începu să testeze sân­
gele, fluierând încet pentru sine în timp ce lucra. Trusa lui
A D N ciripea şi tiuia. Lisa îl urmări făcând testele, evident
278 PAOLO BACIGALUPI

supărată că SesCo ne trimisese un şobolan de laborator ca să


retesteze ceea ce ea făcuse deja. Iritaţia ei era uşor de înţeles.
Şi un centaur ar fi putut face aceste teste.
- Sunt uluit că aţi găsit un câine la puţurile voastre, mur­
mură Musharraf.
- Aveam de gând să-1 ardem, dar Bunbaum nu ne-ar fi lăsat,
spuse Lisa.
Musharraf îi aruncă o privire.
- Ce frustrant.
Fu rândul Lisei să ridice din umeri.
- Ordinele.
- Totuşi, sunt convins că arma voastră termică a prezen­
tat o tentaţie puternică. Ce frumos din partea voastră că nu
aţi omorât un animal lihnit de foame.
Lisa se încruntă suspicioasă. A început să mă îngrijoreze
faptul că ar putea să-1 facă bucăţi pe Musharraf. Era suficient
de nebună şi fără s-o ia cineva de sus. Memoriile adiţionale de
pe ceafa lui reprezentau o ţintă înfiorător de tentantă: o lovi­
tură şi gata cu şobolanul de laborator. Oare i-ar fi observat ci­
neva lipsa, dacă l-am fi aruncat într-un bazin de colectare? Era
un amărât de biolog. Nu făcea doi bani.
Musharraf reveni la trusa lui A D N , aparent inconştient
de pericol.
- Ştiaţi că în trecut oamenii considerau că trebuie să avem
compasiune pentru toate creaturile de pe Pământ? Nu numai
pentru noi, ci pentru toate fiinţele?
-Şi?
- Sper că veţi dovedi compasiune faţă de un savant trăznit
şi n-o să mă dezmembraţi astăzi.
Lisa râse. Eu m-am relaxat. încurajat, Musharraf spuse:
Oameni de nisip şi zgură 279

- E într-adevăr remarcabil că aţi găsit un astfel de specimen


în teritoriul vostru minier. Nu mai auzisem de unul viu de
zece sau cincisprezece ani.
- Eu am văzut unul la zoo, odată, zise Jaak.
- Da, bine, la zoo e singurul loc posibil pentru ei. Şi labo­
ratoarele, desigur. Încă mai oferă informaţii genetice utile.
Analiza rezultatele testelor, dând din cap pentru sine, pe
măsură ce informaţiile se derulau pe ecranul trusei.
- Cine are nevoie de animale, când poţi mânca piatră?
rânji Jaak
Musharraf începu să-şi împacheteze trusa A D N .
- Tehno-larvele. Cu siguranţă. Noi am depăşit regnul animal,
Îşi încuie trusa şi dădu din cap.
- Ei bine, a fost chiar instructiv. Mulţumesc că mi-aţi per­
mis să văd specimenul vostru.
- Nu-1 iei cu tine?
Musharraf se opri, surprins.
- O, nu. Nu cred că o să fac asta.
- Deci nu e un câine?
- Ba da, cu siguranţă este un câine adevărat. Dar ce naiba
să fac eu cu el? spuse, şi ridică un flacon cu sânge. Avem
ADN-ul. Unul viu nu prea merită să-1 ţii pe lângă tine. E foarte
costisitor de întreţinut, să ştiţi. Fabricarea hranei unui orga­
nism primar este destul de complicată. încăperi curate, filtre
de aer, lumină specială. Nu e uşor să recreezi reţeaua vieţii.
E mult mai simplu să te dezlegi complet de la ea decât să
încerci s-o recreezi.
Aruncă o privire câinelui.
- Din nefericire, prietenul nostru blănos nu ar fi trebuit
să supravieţuiască în vremurile tehno-larvelor. Viermii o să-1
280 PAOLO BACIGALUPI

mănânce la fel de repede cum mănâncă orice altceva. Nu, ar


fi trebuit ca animalul să fie fabricat pornind de la zero. Şi zău
aşa, ce rost ar fi avut? O bio-creatură fără mâini?
Râse şi se îndreptă spre H E V .
Ne-am uitat toţi unul la altul. Am alergat după doctor
şi l-am prins la ieşirea pe pistă. Se oprise chiar înainte de a
deschide ecluza.
- Centaurii voştri mă cunosc? întrebă el.
- Da, eşti în regulă.
- Bun.
Deschise ecluza şi ieşi în aerul rece. M-am luat după el.
- Stai! Ce să facem cu el?
- Cu câinele?
Doctorul urcă în H E V şi începu să-şi lege centurile. Vân­
tul sufla în jurul nostru, aducând nisip înţepător din grămezile
de steril.
- Duceţi-1 înapoi la puţuri. Sau aţi putea să-1 mâncaţi, pre-
A

supun. înţeleg că ar fi o adevărată delicatesă. Există reţete


pentru a găti animale. Cer timp, dar dau rezultate absolut
extraordinare.
Pilotul lui Musharraf începu să tureze turbinele.
- Glumeşti?
Musharraf ridică din umeri şi strigă peste urletul din ce în
ce mai puternic al motoarelor:
- Ar trebui să încercaţi! E doar o altă parte a moştenirii
noastre care s-a atrofiat de când cu tehno-larvele!
Coborî uşa coconului zburător, sigilându-se înăuntru.
Turbinele crescură viteza şi pilotul îmi făcu semn să mă
dau înapoi din siajul lor atunci când HEV-ul se înălţă încet
în aer.
Oameni de nisip şi zgura 281

Lisa şi Jaak nu puteau cădea de acord asupra a ce ar trebui


să facem cu câinele. Aveam protocoale pentru rezolvarea con­
flictelor. Fiind un trib de ucigaşi, aveam nevoie de ele. In mod
normal, consensul funcţiona în cazul nostru, dar din când în
când ne blocam pur şi simplu şi ţineam cu dinţii de poziţii,
după care nu se mai putea face prea mult fără să fie omorât
careva. Lisa şi Jaak se încăpăţânaseră, şi după câteva zile de
certuri, cu Lisa ameninţând să frigă creatura noaptea, când Jaak
nu era atent, şi Jaak ameninţând s-o frigă pe ea dacă făcea asta,
în cele din urmă s-a ajuns la vot. Eu trebuia să decid.
- Eu zic să-1 mâncăm, declară Lisa.
Stăteam în camera de monitorizare, urmărind imaginile
prin satelit ale munţilor de steril şi petele în infraroşu ale
roboţilor minieri, care scormoneau în pământ. Într-un colţ,
obiectul disputei noastre zăcea în cuşca lui, târât acolo de Jaak
în încercarea de a influenţa rezultatul. îşi roti scaunul, înde-
părtându-şi atenţia de la hărţile teatrului de operaţiuni.
- Eu cred că ar trebui să-1 păstrăm. E ceva mişto. Ca pe vre­
muri, ştiţi? Vreau să zic, pe cine naiba mai ştiţi să aibă un câine?
- Cine naiba vrea să se certe? replică Lisa. Eu zic să încercăm
să mâncăm carne adevărată.
Îşi făcu o tăietură în braţ cu lamele. Trecu degetele prin
sângele rezultat şi le linse în timp ce rana i se închidea.
Amândoi se uitară spre mine. Eu am ridicat ochii în tavan.
- Sunteţi siguri că nu puteţi decide asta fără ajutorul meu?
Lisa rânji.
- Haide, Chen, decide tu. A fost descoperirea grupului. Jaak
n-o să se îmbufneze, nu-i aşa?
282 PAOLO BACIGALUPI

Jaak îi aruncă o privire urâtă.


M-am întors spre el.
- Nu vreau ca preţul hranei lui să se scadă din bonusul gru-
pului. Am căzut de acord să folosim o parte din el pentru o
nouă Reacţie Imersivă. M-am săturat de cea veche.
Jaak ridică din umeri.
- Mie-mi convine. Pot plăti singur. N-o să-mi mai cumpar
zdrenţe.
M-am lăsat pe spate în scaun, surprins, apoi m-am uitat
la Lisa.
- Ei bine, dacă Jaak v r e a să plătească el, cred că ar trebui
să-1 păstrăm.
Lisa se holbă la mine, nevenindu-i să creadă.
- Dar l-am putea găti!
Am aruncat o privire câinelui, care stătea gâfâind în cuşca lui.
- Să avem noi o grădină zoo. Într-un fel, î m i place.

*
Musharraf şi Pau Foundation ne-au ajutat furnizându-ne
tablete de hrană pentru câine, iar Jaak a căutat într-o bază de
date veche cum să-i pună oasele în aţele. A cumpărat filtre
de apă ca s-o poată bea.
Crezusem că luasem o hotărâre bună lăsând costurile în seama
lui Jaak, dar nu prevăzusem cu adevărat complicaţiile aduse în bun
ker de un organism nemodificat. Creatura murdărea podeaua, iar
câteodată nu voia să mănânce sau se îmbolnăvea fără motiv, şi se
vindeca greu astfel încât toţi trebuia să facem pe infirmierele în
timp ce el zăcea în cuşcă. Mă tot aşteptam ca Lisa să-i rupă gâtul
în timpul nopţii, dar cu toate că mai bombănea, nu-i făcu felul.
Oameni de nisip şi zgura 283

Jaak încercă să se comporte ca Musharraf. Vorbea cu câi­


nele. Se conecta la diverse biblioteci şi citi totul despre câinii
de pe vremuri. Cum trăiau în haite. Cum îi creşteau oamenii.
Am încercat să ne dăm seama ce fel de câine era, dar n-am
putut restrânge prea mult presupunerile, apoi Jaak descoperi
ca toate rasele de câini se puteau încrucişa, aşa că nu puteam
decât să ghicim că era un fel de ciobănesc bine făcut, poate cu
cap de Rotweiler, şi probabil cu altceva din specii ca lupul,
coiotul sau pe acolo.
Jaak socotea că avea în el ceva de coiot, se presupunea că
ei se adaptau repede, şi orice ar fi fost câinele nostru trebuie
sa se fi adaptat foarte repede, ca să se descurce la puţuri. Nu
rra aşa de adaptat ca noi şi totuşi supravieţuise printre rocile
acide. Chiar şi Lisa era impresionată.

Aruncam o ploaie de bombe asupra Recesioniştilor Antarctici,


repezindu-mă din înalt şi alungându-i pe netrebnici din ce în ce
mai departe de-a lungul banchizei. Dacă aveam noroc, reuşeam
sa alung întregul sat pe vreo platformă reziduală şi să-i înec înainte
de a-şi da seama ce se întâmplă. M-am aruncat din nou asupra lor,
căsăpindu-i şi apoi retrăgându-mă din calea focului lor de răspuns.
Era distractiv, dar numai un mod de a-mi omorî timpul
între bombardamentele reale. Noii ochelari RI cică nu erau
mai prejos decât consolele, imersie completă şi feedback, în
plus şi portabili. Oamenii erau atât de prinşi încât trebuiau
hrăniţi intravenos, altfel slăbeau în timpul jocului.
Eram pe punctul de a scufunda o întreagă încărcătură de
refugiaţi când Jaak strigă:
284 PAOLO BACIGALUPI

- Veniţi aici! Trebuie să vedeţi asta!


Mi-am dat jos ochelarii şi am alergat în camera de moni­
torizare, plin de adrenalină. Când am ajuns acolo, Jaak stătea
în mijlocul încăperii împreună cu câinele, zâmbind.
Lisa năvăli o secundă mai târziu.
- Ce? Ce e?
Ochii ei scanau teatrul de operaţiuni, gata pentru vărsare
de sânge.
- Ia uite aici, rânji Jaak.
Se întoarse spre câine şi-i întinse mâna.
- Dă laba.
Câinele se lăsă pe şoldurile posterioare şi-i oferi cu gravi­
tate laba. Jaak zâmbi şi i-o strânse, apoi îi aruncă o tabletă de
hrană. Se întoarse spre noi şi făcu o plecăciune.
Lisa se încruntă.
- Mai fă o dată.
Jaak ridică din umeri şi repetă spectacolul pentru a doua oară.
- Gândeşte? întrebă ea.
Jaak ridică iar din umeri.
- Habar n-am. Poţi să-1 determini să facă unele lucruri. Bi­
bliotecile sunt pline de chestii despre ei. Pot fi dresaţi. Nu aşa
ca un centaur, dar poţi să-i înveţi să facă mici şmecherii, iar
dacă sunt de anumite rase pot să înveţe şi lucruri mai speciale.
- Cum ar fi?
- Unii erau dresaţi să atace. Sau să găsească explozibili.
Lisa părea impresionată.
- Bombe nucleare, chestii de genul ăsta?
Jaak ridică din umeri.
- Presupun că da.
- Pot să încerc şi eu? am întrebat.
Oameni de nisip şi zgura 285

- Dă-i drumul, aprobă Jaak.


M-am apropiat de câine şi i-am întins mâna.
- Dă laba.
Îmi întinse laba. Mi-am ieşit din fire. Era ca şi cum aş fi tri­
mis semnale extraterestrilor. Adică, te aştepţi ca o bio-creatură
sau un robot să facă ceea ce vrei tu. Centaur, du-te şi aruncă-te
în aer. Găseşte inamicul. Cheamă întăriri. La fel era şi HEV-ul.
Făcea orice. Dar aşa era proiectat.
- Dă-i de mâncare, zise Jaak, înmânându-mi o tabletă de
hrană. Trebuie să-i dai mâncare când execută corect.
I-am întins tableta de hrană. Limba lungă şi roz a câinelui
îmi mătură palma. Am întins din nou mâna.
- Dă laba, am zis.
Îmi dădu laba. I-am strâns-o. Ochii săi chihlimbarii mă fixau
solemn.
- E ceva dubios aici, zise Lisa.
M-am cutremurat, dând din cap şi retrăgându-mă. Câinele
mă privi plecând.
In noaptea aceea am stat treaz în pat, citind. Stinsesem
luminile şi numai suprafaţa cărţii strălucea, iluminând ca­
mera de dormit într-o aură verzuie blândă. Câteva dintre
achiziţiile artistice ale Lisei sclipeau slab de pe pereţi: un
phoenix de bronz pe punctul de a-şi lua zborul, cu flăcări
stilizate lucind în jurul lui, o gravură japoneză pe lemn cu
Muntele Fuji şi alta cu un sat strivit sub zăpezi grele; o fo­
tografie cu noi trei în Siberia, după campania din Peninsulă,
zâmbind vii printre zgură.
Lisa intră în cameră. Lamele ei sclipiră în lumina slabă a
cărţii mele, fulgere de scântei verzi care îi subliniau membrele
atunci când se mişca.
286 PAOLO BACIGALUPI

- Ce citeşti?
Se dezbrăcă şi se înghesui în pat lângă mine.
Am ridicat cartea şi am citit cu voce tare:

Taie-mă, nu voi sângera. Gazează-ma, nu voi respira.


Injunghie-mă' împuşca-ma, reteaza-ma, zdrobeşte-ma
Eu am înghiţit ştiinţa
Eu sunt Dumnezeu
Unicul

Am închis cartea şi lumina ei se stinse. In întuneric, Lisa


se foi sub pături.
Ochii mi se adaptară. Ea mă fixa.
- Omul mort, aşa-i?
- Câinele-i de vină, am zis.
- Sumbră lectură.
Îmi atinse umărul cu mâna caldă, lamele încorporate muş­
când uşor din pielea mea.
- Şi noi am fost cum e câinele ăsta, am spus.
- Patetic.
- Înspăimântător.
Am tăcut o vreme. In cele din urmă am rupt tăcerea:
- Te întrebi vreodată ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu
am fi avut ştiinţa? Dacă nu am fi avut creierele noastre mari
şi tehno-larvele şi stimulatoarele celulare şi...
- Şi toate astea fac să avem o viaţă bună?
Râse.
- Nu, zise şi mă frecă pe stomac. Îmi plac viermişorii ăia
care trăiesc în burta ta.
începu să mă gâdile.
Oameni de nisip şi zgura 287

Viermişori în burta ta,


să aibă Nelly ce mânca.
Tehno-larvele rod ce-i rău,
şi-n schimb ceva bun îţi dau.

M-am luptat cu ea, râzând.


- Asta nu e Yearly.
- Clasa a treia. Bazele bio-logicii. Doamna Alvarez. Ea era
cu adevărat tare în problema tehno-larvelor.
încercă să mă gâdile din nou, dar eu am îndepărtat-o.
- Da, mă rog, Yearly a scris numai despre nemurire. El nu
le-ar fi luat.
Lisa renunţă la gâdilat şi se trânti iar lângă mine.
- Bla bla bla. El nu ar fi acceptat nici o modificare gene­
tică. Nici un inhibator de celule. Murea de cancer şi a refuzat
medicamentele care l-ar fi salvat. Ultimul nostru poet muri­
tor. Au curs râuri de lacrimi. Şi ce dacă?
- Te-ai gândit vreodată de ce nu a făcut-o?
- Da. Voia să fie celebru. Sinuciderea atrage atenţia.
- Serios, acum. A crezut că a fi uman însemna să aibă ani­
male. Chestia aia cu întreaga reţea a vieţii. Am citit despre el.
E ciudat. Nu voia să trăiască fără ele.
- Doamna Alvarez îl ura. Avea nişte vorbe şi despre el.
Oricum, noi ce era să facem? Să creăm tehno-larve şi remo-
delări A D N pentru fiecare specie stupidă? Ai idee cât ar
fi costat?
Se ghemui mai aproape de mine.
- Dacă vrei animale în jurul tău, du-te la zoo. Sau cumpără
nişte cărămizi şi fă câteva, dacă asta te face fericit. „Ceva cu
mâini, pentru numele lui Dumnezeu, nu cum e ăla.
288 PAOLO BACIGALUPI

Fixa partea inferioară a patului de deasupra:


- Eu l-aş găti într-o secundă.
Am clătinat din cap.
- Nu ştiu. Câinele e altceva decât o bio-creatură. Se uită la
noi, iar acolo e ceva diferit de noi. Adică, ia orice bio-creatură,
e din acelaşi aluat ca noi, turnat într-o altă formă, dar nu şi
câinele ăsta...
Căzând pe gânduri, vocea mi se stinse. Lisa râse.
- Dă mâna cu tine, Chen. Când te salută un centaur, nici
nu-1 bagi în seamă.
Se urcă peste mine.
- Uită de câine. Concentrează-te asupra a ceva ce contează.
Zâmbetul şi lamele ei sclipiră în semiîntuneric.

Când m-am trezit, ceva mă lingea pe faţă. La început am


crezut că era Lisa, dar ea se urcase în patul ei. Am deschis ochii
şi am descoperit câinele.
Era nostim ca animalul să mă lingă, de parcă ar fi vrut să
vorbească, să mă salute sau ceva de genul ăsta. Mă linse din
nou şi m-am gândit că parcursese un drum lung de când
încercase să smulgă braţul lui Taak. Puse labele pe patul meu,
apoi dintr-o singură mişcare greoaie era sus în pat cu mine,
ghemuindu-şi trupul lângă al meu.
Dormi acolo toată noaptea. Era ciudat ca altceva decât
Lisa să doarmă lângă mine, dar era cald şi avea ceva priete­
nos. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc, alunecând înapoi
în somn.
Oameni de nisip şi zgura 289

Am plecat în vacanţă în Hawaii, ca să înotăm, şi am luat


câinele cu noi. Era plăcut să părăsim frigul nordului pentru
blândul Pacific. Era plăcut să stai pe plajă şi să priveşti orizon­
tul infinit. Era plăcut să ne plimbăm pe plajă, ţinându-ne de
mână, în timp ce valurile negre se spărgeau de ţărm.
Lisa era o înotătoare bună. Străbătea luciul metalic al ocea­
nului ca un tipar din preistorie şi, când ieşea la suprafaţă, cor­
pul său gol sclipea în sute de bijuterii irizate de petrol.
Când soarele începu să apună, Jaak aprinse oceanul cu
101-ul său. Am stat toţi şi ne-am uitat cum imensa minge roşie
a Soarelui se scufunda printre perdelele de fum, lumina sa de­
venind de un roşu tot mai închis cu fiecare minut. Valurile se
năpusteau în flăcări pe ţărm. Jaak îşi scoase muzicuţa şi cântă,
în timp ce eu şi Lisa făceam dragoste pe nisip.
Intenţionasem s-o amputăm în weekend, ca să încerce şi
ea ce-mi făcuse mie în vacanţa trecută. Era ceva nou în LA, o
experimentare a vulnerabilităţii.
Era frumoasă, stând acolo întinsă pe plajă, lucioasă şi ex­
citată de joaca noastră din apă. Am lins opalele de petrol de
pe pielea ei şi i-am tăiat membrele, lăsând-o mai neputincioasă
decât un copil. Jaak cânta la muzicuţă, urmărea apusul Soa­
relui şi se uita cum o reduc pe Lisa la miez.
După sex, ne-am întins pe nisip. Ultimele părţi din soare
cădeau sub apă. Razele lui sclipeau roşietice peste valurile
fumegânde. Cerul, îngroşat cu particule şi fum, se întuneca.
Lisa şopti cuprinsă de emoţie:
- Ar trebui să venim aici mai des.
290 PAOLO BACIGALUPI

Am tras de un fragment de sârmă ghimpată îngropată în


nisip. Se desfăcu uşor şi mi-am înfăşurat-o în jurul braţului,
o bandă strânsă muşcându-mi din piele. I-am arătat-o Lisei.
- Făceam asta mereu când eram copil, am spus zâmbind.
Credeam că mă face să arăt fioros.
Lisa zâmbi şi ea.
- Eşti.
- Mulţumită ştiinţei.
Am aruncat o privire câinelui. Stătea întins pe nisip, nu de­
parte de noi. Părea ursuz şi nesigur în noul mediu, rupt de si­
guranţa puţurilor cu acizi şi a munţilor de steril din patria lui.
Jaak se aşeză lângă câine şi începu să cânte. Urechile anima­
lului se întoarseră în direcţia muzicii. Jaak se pricepea. Sune­
tul plângăreţ al muzicuţei plutea uşor peste plajă, până în locul
unde stăteam noi.
Lisa întoarse capul, încercând să vadă câinele.
- Rostogoleşte-mă.
Am făcut ce-mi cerea. Deja membrele i se regenerau.
Umflături mici, care aveau să crească devenind membre
lungi. Până dimineaţă va fi întreagă şi moartă de foame.
Studie câinele.
- Mai aproape de el decât sunt acum n-o să ajung niciodată.
-Poftim?
- E vulnerabil la orice. Nu poate înota în ocean. Nu poate
mânca nimic. Trebuie să-i facem noi rost de hrană. Trebuie
să-i curăţim apa. O fundătură a lanţului evolutiv. Fără ştiinţă,
am fi la fel de vulnerabili ca el. Ridică ochii spre mine: La fel
de vulnerabili cum sunt eu acum. Rânji: Niciodată n-am fost
mai aproape de moarte. Cu excepţia luptelor.
- Extravagant, nu-i aşa?
Oameni de nisip şi zgură 291

- Pentru o zi. Mi-a plăcut mai mult când ţi-am făcut-o ţie.
Deja mor de foame.
Am hrănit-o cu un pumn de nisip uleios şi am privit câi­
nele. Stătea nesigur pe plajă, adulmecând suspicios câte o aşchie
ruginită de fier, care se ridica din pământ asemeni unei ari­
pioare uriaşe a memoriei. Dezgropa cu labele o bucată de plas­
tic roşu lustruită de ocean şi o mestecă puţin înainte de a o
abandona. începu să se lingă în jurul gurii. M-am întrebat dacă
nu cumva se otrăvise din nou.
- Cu siguranţă te pune pe gânduri, am murmurat şi i-am
mai dat Lisei o mână de nisip. Dacă cineva ar veni din trecut
şi ne-ar întâlni aici şi acum, ce crezi că ar spune despre noi?
Ne-ar considera măcar umani?
Lisa mă privi serioasă.
- Nu, ne-ar considera zei.
Jaak se ridică în picioare şi se aventură în valuri, intrând
până la genunchi în apele negre fumegânde. Câinele, mânat
de cine ştie ce instinct necunoscut, îl urmă, croindu-şi atent
drum prin nisip şi moloz.

Câinele se încurcase într-un ghem de sârme în ultima


noastră zi petrecută pe plajă. Sârma îl nenorocise: tăiase prin
blană, îi rupsese picioarele, practic îl strangulase. Îşi rosese
pe jumătate una dintre labe încercând să se elibereze. Când
l-am găsit, era o grămadă însângerată de blană zdrenţuită şi
carne la vedere.
Lisa se holbă la câine.
- Isuse, Jaak, ar fi trebuit să ai grijă de el.
292 PAOLO BACIGALUPI

- M-am dus să înot. Nu pot să stau tot timpul cu ochii pe


creatură.
- O să dureze o veşnicie să reparăm asta, răbufni ea.
- Ar fi bine să încălzim vânătorul, am zis. O să ne fie mai
uşor să lucrăm acasă.
Eu şi Lisa ne-am lăsat în genunchi ca să eliberăm câinele.
Acesta scânci şi coada i se mişcă slab când am început noi
să lucrăm.
Jaak tăcea. Lisa îl plesni peste picior.
- Hai, Jaak, vino aici. O să-şi piardă tot sângele dacă nu te
grăbeşti. Ştii cât e de fragil.
- Cred că ar fi trebuit să-1 mâncăm.
Lisa ridică ochii, surprinsă.
- Zău?
- Sigur.
Mi-am ridicat privirea din punctul în care tăiam firele din
jurul torsului câinelui.
- Credeam că vrei să fie animalul tău. Ca la zoo.
Jaak clătină din cap.
- Tabletele alea de hrană sunt scumpe. Îmi cheltuiesc
jumătate din salariu pe mâncare şi filtre de apă, şi acum
porcăria asta.
Flutură mâna către câinele încâlcit.
- Trebuie să-1 supraveghezi tot timpul pe fraierul ăsta. Nu
merită.
- Totuşi, e prietenul tău. Dă mâna cu tine.
Jaak râse.
- Tu eşti prietenul meu.
Coborî ochii spre câine, cu faţa încreţită de concentrare.
- El e... e un animal.
Oameni de nisip şi zgura 293

Deşi discutasem cu toţii într-o doară cum ar fi să mâncăm


câinele, a fost o surpriză să-1 auzim că era atât de hotărât să-1 ucidă.
- Poate ar trebui să decizi asta mâine, am zis. Î1 putem duce
înapoi în bunker, să-1 reparăm, şi după aia să iei o decizie când
n-o să mai fii aşa de supărat.
-Nu.
Scoase muzicuţa şi cântă câteva note, o gamă rapidă, însu­
fleţită, Îndepărtă muzicuţa de la gură.
- Dacă vrei tu să pui bani pentru hrana lui, o să-1 păstrez,
bănuiesc, dar altfel...
Ridică din umeri.
- Nu cred că ar trebui să-1 găteşti.
-Nu?
Lisa se uita la mine.
- L-am putea frige chiar aici, pe nisip.
Am privit în jos la câine, o grămadă de animal gâfâind,
încrezător.
- Tot nu cred că ar trebui s-o facem.
Jaak se uită serios la mine.
- Vrei să-i plăteşti hrana?
Am oftat.
- Economisesc pentru noii ochelari Reacţie Imersivă.
- Mda, bine, şi eu am lucruri pe care vreau să le cumpăr,
ştii asta.
Îşi încorda muşchii, arătându-şi tatuajele.
- Vreau să spun, ce bine face naibii ăsta?
- Te face să zâmbeşti.
- Reacţia Imersivă te face să zâmbeşti. Şi nu trebuie să-i
cureţi rahatul. Haide, Chen. Recunoaşte. Nici tu nu vrei să
ai grijă de el. E o pacoste.
Ne-am uitat unii la alţii, apoi la câine.
294 PAOLO BACIGALUPI

Lisa fripse câinele pe un banc de nisip, la un foc din plas­


tice şi petrol adunat din ocean. Gustul era bun, dar în final a
fost greu să înţelegem mare lucru. Mâncasem centauri arşi care
erau mai buni.
După aceea ne-am plimbat pe ţărm. Valuri opalescente se
spărgeau mugind pe nisip, lăsând străluciri de pietre preţioase
la retragere, iar Soarele se scufunda roşu în depărtare.
Fără câine, ne-am putut bucura cu adevărat de plajă.. Nu
mai trebuia să ne facem griji că ar putea călca în acid sau
s-ar putea încurca în sârma ghimpată îngropată pe jumătate
în nisip, sau ar putea mânca ceva care să-1 facă să vomite
jumătate de noapte.
Insă îmi aduc aminte cum câinele mi-a lins faţa şi şi-a suit
masa blănoasă pe patul meu, şi îmi amintesc respiraţia lui caldă
alături de mine, şi câteodată mi-e dor de el.
CÂND DUMNEZEU A BĂTUT DIN PALME

M l C H A E L F. FLYNN I

Traducere din limba engleză


ANA-VERONICA MIRCEA
Aceasta este o călătorie într-un alt univers, printr-o poartă in-
terdimensională - dar, aşa cum descoperă cutezătorii exploratori,
indiferent cât de departe de casă ai ajunge, o serie dintre obstaco­
lele de care te loveşti s-ar putea să-ţi fie mult prea familiare...
Născut în Easton, Pennsylvania, MlCHAEL F. FLYNN şi-a
obţinut licenţa în matematică la colegiul La Salle şi masteratul în
topologie de la Universitatea Marquette, lucrând apoi pe post de
controlor de calitate şi statistician în industrie. In prezent lucrează
la STAT-A-MATRIX Edison, New Jersey, în calitate de con­
sultant în managementul calităţii. începând din 1984, anul în
care şi-a vândut prima povestire, Flynn a devenit unul dintre prin­
cipalii susţinători şi colaboratori ai revistei Analog. Lucrările sale
au fost publicate, de asemenea, în Magazine of Fantasy & Science
Fiction, Asimov Science Fiction, Weird Tales, New Destinies, Alter­
nate Generals şi altele, şi este considerat unul dintre cei mai buni
scriitori de hard SF apărut în ultimele decenii. Printre cărţile
apărute sub semnătura lui se numără Country of the Blind, Fallen
Angels, un roman scris în colaborare cu Larry Niven şi Jerry Pour-
nelle, Firestar, Rogue Star, Lodestar şi Falling Star, iar povestirile
sale au fost reunite în culegerile The Forest of Time and Other Stories
şi The Nanotech Chronicles. Ultima sa carte este romanul Eifelheim.
Textele sale au apărut în Antologiile Dozois numerele 5 şi 12. In
momentul de faţă locuieşte în Easton, Pennsylvania are doi copii
şi trei nepoţi.
298 MICHAEL F. F L Y N N

într-o lume fără nume în graiul oamenilor, au sosit oameni.


Canaturile porţii s-au dat în lături, într-un încântător luminiş de
munte - unde vremea putea fi răcoroasă fără să simţi frigul -,
adăpostit în căuşul unei văi dintre piscuri, cu mult sub liziera
pădurii şi departe de petele cenuşii ale oraşelor de pe câmpiile de
dedesubt. Izolarea locului era o întâmplare fericită, nicidecum o
alegere înţeleaptă. Porţile se deschideau acolo unde voia Dumne­
zeu, iar oamenii nu puteau face altceva decât să se supună. Odată,
una se deschisese în centrul unei fortăreţe sumbre, ticsite de crea­
turi înarmate, ostile, şi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu echipa
care i-a trecut pragul, fiindcă portarul a ferecat-o pentru totdeauna.
De data asta, oamenii au înălţat un cort semeţ, de pânză vin
colorată, printre excrescenţe viguroase, care ar fi putut fi numite
copaci, şi printre altele, răsfirate, care s-ar fi putut numi flori, cu
toate că nici una dintre ele nu semăna întocmai cu un copac sau
cu o floare. Prelata pestriţă contrasta cu vegetaţia din jur. Culo­
rile nu se potriveau. Reproduceau chipul unei lumi străine şi aici
păreau oarecum nelalocul lor. Dar efectul general era acceptabil.
Oamenii înşişi erau oarecum nelalocul lor şi simţeau nevoia să
fie înconjuraţi de ceva familiar în mijlocul atâtor ciudăţenii.
Au împodobit cortul cu perne în culori strălucitoare şi cu
divane şi i-au ridicat marginile, fixându-le cu frânghii, astfel
încât vântul care adia, stăruitor, dinspre est, să-1 străbată. S-au
ospătat din proviziile de pepeni, curmale şi alte bunătăţi
savuroase, apoi şi-au întins afară covoraşele de rugăciune.
Cu toate că nici unul dintre ei nu ştia care era orientarea
corectă - stelele apărute la lăsarea nopţii nu le-au oferit nici
1
un indiciu -, poarta însăşi le-a servit drept mihrab .

Nişă din peretele unei moschei, ce indică în ce direcţie se află Mecca (n. tr.)
Cand Dumnezeu a bătut din palme 299

Oamenii şi-au petrecut o noapte şi o zi obişnuindu-se cu soa-


rele straniu şi studiind aerul, apa, plantele bizare şi creaturile pe
care le-au putut prinde. Le-au numit pe acestea după cele cunos-
rute lor - iepure, capră, rândunică, cedru -, iar o parte a nume­
lor erau corecte. Au întins de cele douăzeci şi patru de ore ca de
nişte caramele pentru a umple o zi ceva mai lungă. Până la cea
de-a doua cădere a nopţii îşi scoseseră costumele de protecţie şi
simţiseră soarele şi vântul atingându-le pielea şi răvăşindu-le părul.
Era plăcut să tragi aerul în piept, bucurându-te de generozitatea
lumii, şi multe dintre miresmele străine le stârniseră curiozitatea.
Explorând valea, au dat peste o cascadă imensă şi au petre­
cut o altă noapte şi o altă zi la baza ei, fermecaţi. Un torent
se scurgea în vale, de undeva de sus, dintr-un loc unde ningea
neîncetat şi zăpada se topea mereu. Cădea din ceruri, tunând
precum glasul lui Dumnezeu, ridicând o ceaţă după care au
dat nume muntelui şi în care dansa un caleidoscop de curcu­
bee. Asaltul ei perpetuu săpase în stânca de dedesubt un lac a
cărui adâncime era imposibil de aflat. Numai Dumnezeu ştia
unde şi cum se scurgea apa lacului. Pe nici una dintre lumile
cunoscute nu exista nimic asemănător.
Pe urmă, s-au adunat în cort, au revizuit planurile, au ve­
rificat echipamentele, montându-le pe cele care trebuiau asam­
blate. După aceea, l-au desemnat pe unul dintre ei să vegheze
asupra porţii, şi au început să studieze poporul necunoscut de
pe câmpiile din vale.

Conducătorul lor era Hassan Maklouf, un bărbat care îşi


lăsase urmele paşilor pe şaptesprezece lumi şi care purta, în
300 MlCHAEL F. FLYNN

consecinţă, şaptesprezece răni. Pe zece dintre aceste lumi, fusese


călăuzit de altcineva, pe şapte dintre ele fusese el călăuzitorul al­
tora. De pe alte patru fugise ca să-şi salveze viaţa. De două se
îndrăgostise. Se apropie de buza văii în formă de cupă şi, de pe
un bloc de stâncă, studie câmpia printr-un binoclu puternic. Care
eşti tu, întrebă el planeta întinsă la picioarele lui, ucigaşă sau
amantă? Aidoma apelor din lac, răspunsul rămase o taină.
- Locul ăsta e minunat, declară Bashir al-Jamal din spatele
lui, mulţumit, de parcă el însuşi ar fi făurit luminişul.
Bashir era vărul lui Hassan şi aceasta era prima lui călătorie.
Tânăr, proaspăt absolvent al Casei Porţilor, deborda de can­
doare şi de entuziasm. Hassan îi promisese bunicului lor că
Bashir se va întoarce. Cu o cicatrice, spusese bătrânul, cu se­
veritate. Nu merita sa faci drumul dacă n-ai nici o cicatrice la
1
întoarcere. Dar nu e mai puţin adevărat că bunicul era bedu
şi oamenii aceştia alegeau calea cea mai grea.
- Apa e limpede şi aerul curat, adăugă Bashir. N-am făcut
niciodată o excursie într-un loc mai frumos.
Hassan continuă să studieze şesul.
- Am văzut bărbaţi ucişi de lucruri frumoase.
- Dar aici biochimia trebuie să fie atât de diferită de a
noastră încât nici o fiară n-o să ne găsească pe gustul ei.
Hassan lăsă binoclul în jos şi îşi privi vărul.
- înainte sau după ce-o să ia o îmbucătură?
- Ah, făcu Bashir, acceptând cu o plecăciune sfatul bărbatului
mai vârstnic. Eşti o fântână a înţelepciunii.
- Sunt încă în viaţă, spuse Hassan, ridicând din nou binoclul.
Numeşte asta înţelepciune, dacă vrei.

1
Beduin (n. tr.).
Când Dumnezeu a bătut din palme 301

- Cel puţin, putem studia lumea asta fără să fim remarcaţi,


zise Bashir. Lipsit de o şansă, voia să profite de a doua. Nimic
nu dovedeşte că localnicii au urcat vreodată aici.
- Poate că e unul dintre locurile lor sacre, sugeră Hassan,
şi noi l-am pângărit. Dumnezeu i-a oferit fiecărui popor un
loc sfânt, mai presus de oricare altul.
Bashir nu era impresionat.
- Dacă acest izvor e al Lui, s-ar putea să fie aşa, dar mi se
pare un ţinut prea izolat.
Hassan mârâi şi coborî binoclul din faţa ochilor.
- Vreau aici un paznic şi un lanţ de senzori, astfel încât să
nu se poată apropia nimic din direcţia asta.
- Urcând pe un perete drept de stâncă?
- Poate că localnicii au perniţe aderente, pentru căţărat, la
mâini şi la picioare. Poate că au aripi. Poate că au doar inteli­
genţă şi perseverenţă. Puse capacul binoclului şi îl aşeză în toc.
Mă tem mai mult de ultima posibilitate decât de toate celelalte.

Iată cum au ajuns acolo, în încântătoarea poiană de pe Mun­


tele Ceţurilor.
Dincolo de această lume există o lume a umbrelor. Se
numeşte Cealaltă 'Brană şi nu se află foarte departe, atât doar
că e în direcţia nepotrivită. E în spatele nostru, sub noi, în noi.
E la fel de aproape şi de departe ca două palme care bat.
Cândva s-au lovit, această 'Brană şi cealaltă, iar din ecourile
şi pulsaţiile acelei Puternice Bătăi din Palme s-au născut mate­
ria, energia, galaxiile, stelele, planetele, florile, râsetele copii­
lor. Dacă s-ar atinge din nou, s-ar sfârşi totul, şi mulţi înţelepţi
302 MlCHAEL F . F L Y N N

s-au frământat întreaga viaţă întrebându-se dacă palmele nu


cumva se apropie iarăşi. Dar, pentru a afla asta, trebuie să înveţi
să masori direcţia nepotrivită, lucru greu de înfăptuit.
Hassan vede în cele două 'Brane mâinile lui Dumnezeu,
pentru că s-ar potrivi, literalmente, cu una dintre surele ascunse
Profetului, pacea fie asupra Lui. Dar nu înţelege de ce şi-ar face
griji, străduindu-se să afle dacă Domnul va bate sau nu iarăşi
din palme, de vreme ce totul se va petrece după voinţa Sa. La
urma urmelor, ce ai avea de făcut? Unde ai putea să te ascunzi?
„Munţii sunt tot atât de vremelnici ca norii." Aşa glăsuieşte
interpretarea crezului'Ashary, iar celelalte şcoli s-au declarat
de acord, cu mai multă sau mai puţină încântare.
Ceea ce se poate face este să călătoreşti prin Cealaltă 'Brană.
Iar oamenii au căpătat această deprindere. Cealaltă 'Brană se
întinde, ca şi a noastră, pe trei dimensiuni spaţiale şi una tem­
porală, dar nu cuprinde nici o planetă, nici un teritoriu vast,
ci doar o câmpie vălurită, fără de sfârşit, trecând printre abi­
suri nedefinite şi masive stâncoase. Sau poate că nici măcar nu
e vorba despre aşa ceva, şi peisajul nu e decât o iluzie impusă
mental, în faţa unei privelişti dincolo de simţurile omeneşti.
Traversarea Celeilalte 'Brane este o călătorie dificilă, pentru
că drumul de la indicatorul unei porţi la altul trebuie parcurs fără
ezitare. Acolo există o asimetrie, o rupere a paralelismului, ascunsă
în profunzimea acelei vremi dinainte de Timp. A zăbovi înseamnă
a pieri. Unele materiale şi câmpuri energetice rezistă mai mult,
dar până la urmă sunt lucruri nefireşti într-un tărâm nefiresc, care
şi le va însuşi. Ce om ar trece printr-un asemenea pericol dacă
răsplata nu ar fi însuşi imensul univers? Pentru că în Cealaltă
'Brană distanţele sunt mai scurte şi o cale de câţiva paşi străbătută
acolo e totuna cu un salt de ani-lumină făcut aici, acasă.
Când Dumnezeu a bătut din palme 303

Cât de mulţi ani-lumină - nimeni nu ştie. Hassan îi explică


asta lui Bashir în cea de-a doua noapte, când, studiind cerul
străin, vărul său îl întrebă care stea era soarele Terrei, pentru
că nici un răspuns nu se potrivea. Oare planeta asta se afla
măcar în vreuna dintre galaxiile cunoscute pe Pământ? Peste
câţi ani-lumină săriseră altobuzele lor masive şi în ce direcţie?
Chiar dacă soarele Pământului s-ar fi aflat pe bolta planetei
străine, nu ar fi fost cel pe care îl ştiau. Pentru univers, viteza
luminii nu e o constrângere; dar restrânge cunoaşterea omu­
lui asupra acestuia, pentru că, într-un fel aparte, spaţiul este
timp, iar toată înţelepciunea omenirii şi toate cunoştinţele sale
nu sunt decât un cerc de lumânări aprinse în inima întuneri­
cului atotcuprinzător. Nimeni nu vede mai departe şi mai re­
pede decât i-o îngăduie viteza luminii care îl ajută să vadă.
Astfel, percepem doar o sferă limitată de timp, din haloul unui
quasar. Iar ei intraseră acum în raza unui alt foc de tabără, alt­
undeva în nesfârşitul pustiu al nopţii.
- Stelele pe care le vedem de pe Pământ, îi explică Hassan,
sunt aşa cum erau când şi-au emis lumina şi, cu cât privim mai
în profunzimea bolţii cereşti, cu atât vedem mai departe, în
trecut. Aici zărim stelele dintr-un alt loc şi, de aceea, le desluşim
aşa cum erau într-un alt timp.
- Nu înţeleg, zise Bashir.
I se vorbise despre toate astea, iar el le învăţase destul
de bine pentru a-şi lua examenele, dar încă nu le înţelegea
cu adevărat.
- Imaginează-ţi o stea care se află la un milion de ani-lumină
faţă de Pământ şi imaginează-ţi că lumea aceasta este la
304 MlCHAEL F. FLYNN

jumătatea drumului dintre ele. Cei de pe Pământ văd steaua


aşa cum arăta cu un milion de ani în urmă. De aici o vedem
aşa cum arăta acum cinci sute de mii de ani, ca şi cum am vedea
un adult după ce am întrezărit, cândva, copilul. Intre timp,
steaua s-a mutat. Poate că şi-a schimbat culoarea şi luminozi­
tatea. De aceea nu vedem aceeaşi stea sau nu o vedem în acelaşi
loc. De câte ori ieşim la lumină printr-una dintre porţile noas­
tre, nu ne aflăm doar într-o altă lume, ci şi într-un alt univers.
Bashir se înfiora, dar poate că de vină nu era decât vântul serii.
- Parcă am fi rupţi de lume şi singuri. Nu-mi place.
Hassan zâmbi în sinea lui.
- Nimeni nu are pretenţia să-ţi placă.
Se întoarse către cort, de unde se auzea zarva discuţiilor celor­
lalţi, dar Bashir mai zăbovi o clipă cu privirea înălţată către cer.
- Mă simt atât de singur, spuse el, cu voce scăzută, dar nu
destul de încet pentru ca Hassan să nu-1 audă.

Studiau lumea în toate modurile posibile: din punct de ve­


dere fizic, chimic şi biologic, al vieţii sociale şi al tehnologiei.
Prezenţa fiinţelor raţionale - şi încă a unora care deţineau
cunoştinţe remarcabile - complica lucrurile, pentru că trebu­
iau să-i înţeleagă pe locuitori aşa cum erau, nu aşa cum ar fi
putut deveni; iar asta însemna că trebuiau să observe fără să
fie văzuţi, pentru că întâlnirea îl schimbă atât pe cercetător,
cât şi pe cel cercetat. Iar a studia o lume, oricât de măruntă,
nu e un lucru mărunt. Când e singură, o floare e de neînţeles.
Se străduiau să afle toate datele care defineau planeta. Ce
dimensiuni avea? Ce densitate? In ce zonă a suprafeţei se
Când Dumnezeu a bătut din palme 305

deschisese poarta? Cât de departe se afla de steaua ei? Soong


ţinea evidenţa răsăriturilor şi apusurilor soarelui, ale lunilor
şi ale stelelor, bâjbâind în căutarea răspunsurilor.
Adunau mostre de floră şi de faună din valea muntoasă,
le scanau viscerele şi le studiau arhitectura celulelor. Mizir
descoperise molecule care semănau cu ADN-ul, dar nu
întru totul. Imaginau tipuri şi clase în care să includă crea­
turile, dar nu îndrăzneau să treacă la ceva mai precis decât
presupunerile.
Ladawan şi Yance lansau păsări inobservabile, foarte uşoare
şi acţionate de energia solară, care puteau privi şi asculta acolo
unde ei nu reuşeau. Pe abdomenul acestor dispozitive teleghi­
date era afişată o imagine a cerului de deasupra lor, captată de
microcamerele de luat vederi de pe spate, ceea ce avea drept
rezultat un soi de invizibilitate operaţională şi permitea ca apa­
ratele pilotate de la distanţă să planeze în văzduh şi să înre­
gistreze fără a fi remarcate.
- N-au radio, se plânse Soong şi, auzindu-1, Hassan râse
puţin, ştiind că el prefera întotdeauna cea mai uşoară cale.
- Ca să le studiem limba, va trebui să montăm microfoane,
pentru că altfel nu-i putem auzi, spuse Hassan, adresându-se
întregii echipe la raportul de după primul zbor.
- N-au limbă, ripostă Mizir, mai degrabă fascinat, decât
plângându-se. Emit sunete şi comunică prin intermediul lor,
dar nu ştiu cum.
- Vedeţi dacă puteţi găsi un cadavru, le ceru Hassan tele-
piloţilor. Poate că în oraş există morgi - şi arătă către clădirile
întunecate, fumurii, care se zăreau în depărtare, în golful unui
ocean albastru, cu ape reci. Mizir trebuie să afle cum sunt
alcătuite făpturile astea.
306 MICHAEL F. FLYNN

- Nişte mostre de ţesut mi-ar prinde numai bine, adăuga


Mizir, ştiind că asta ar fi reprezentat un bonus.
- Într-o şcoală primară ar trebui să existe exemple simple
de limbaj scris, sugeră Bashir.
Era un element de pe lista de proceduri standard pentru
studiul lumilor locuite, învăţată şi memorată cu atenţie în
timpul pregătirii, dar Hassan era mulţumit fiindcă băiatul
si-o amintise.
- Fum de cărbune, anunţă Klaus Altenbach, a doua zi, după
lansarea unui spion teleghidat în zona emanaţilor de deasu­
pra unei clădiri, despre care presupuseseră că era o fabrică. Sau
ceva pe bază de cărbune. Turbă? Nu e petrol, depozitele alea
sunt pline cu ceva solid. Tehnologia e echivalentă cu cea de
la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, spuse el, iar apoi
adăugă: Din Era Standard. Mă aştept ca nişte vapoare cu abur
să apară în curând la docurile de acolo.
Când Ladawan îl întrebă de unde credea că ar fi putut veni
navele, el o privi ridicând din umeri.
- E imposibil să nu existe un scop care să te conducă din­
colo de orizont.
- E un oraş cu aspect ciudat, zise Mizir, cu toate că nu-mi
dau seama de ce.
Yance Darby se scarpină în cap.
- Mi nu mi se pare câtuşi de puţin ciudat. Cu excepţia in­
divizilor care îl locuiesc.
- Odată ce te obişnuieşti cu stranietatea lor, spuse Iman, vor­
bind despre băştinaşi, sunt chiar graţioşi. Nişte creaturi curbili­
nii, filigranate. Trebuie să aibă şi ei un fel de artă. Clădirile lor
par din intalie - dreptunghiuri simple, turnuri, dar cu gravuri
pe fiecare suprafaţă. Căutaţi-le picturile, căutaţi-le sculpturile.
Când Dumnezeu a bătut din palme

Apoi se apucă să construiască un manechin după modelul


localnicilor.
- Avem atât de multe de aflat! exclamă Bashir, copleşit de
tot ce-1 înconjura.
Fiind tânăr, asta i se întâmpla cu uşurinţă; dar o lume nu e
ceva din care să ciuguleşti. Dacă vrei să-i simţi cu adevărat gus­
tul, trebuie s-o înghiţi în întregime; ceea ce era totuşi imposibil.
- De parcă ne-am strădui să bem Nilul, sorbitură cu sor­
bitură, bodogăni Mizir. Ne-am putea petrece aici tot restul
vieţii, fără să descoperim nici măcar primul dintre lucrurile
esenţiale.
- Oho, pe primul o să-1 aflăm, zise Hassan.
Ce îl îngrijora, ţinându-1 treaz în timpul nopţii, era nu pri­
mul lucru, ci ultimul.

Totul continuă în acelaşi mod. Spionii teleghidaţi zburau.


Fotografiile digitale erau descărcate într-o hartă mozaic a for­
melor de relief şi a tipurilor de sol şi de vegetaţie. (Soong tân­
jea după un satelit pe o orbită joasă.) Într-o noapte, împânziră
oraşul cu urechi minuscule, primind drept răsplată o babilo­
nie de sunete, pe care Inteligenţa trebuia să le sorteze, desco­
perind foneme şi alte structuri lingvistice. (Inteligenţa
conchise că se foloseau două limbi şi începu să analizeze pro­
blema din această perspectivă.) Deocamdată, Mizir era nevoit
să se mulţumească doar cu creaturile pe care le puteau găsi în
apropiere. (Specii alpine, bodogănea el. Cât de reprezenta­
tive sunt pentru câmpiile de pe litoral, pentru estuare?) Klaus
descoperi o cale ferată care pătrundea în oraş, prin cea mai
308 MlCHAEL F. FLYNN

îndepărtată extremitate a acestuia. (Cărbunele trebuie adus


cumva înăuntru, glumi el, iar spinările catârilor nu mi s-au
părut cel mai probabil mijloc de transport.) Locomotivele
erau propulsate cu abur, având nişte boilere sferice.
Bashir voia să îi dea lumii un nume.
Exploratorii cu experienţă, ca Hassan, Soong şi Mizir, îşi
băteau rareori capul cu aşa ceva. Cu timpul, planeta avea să
vorbească, iar numele avea să-i fie dezvăluit. Până atunci,
Hassan o numea, pur şi simplu, lumea. Cu toate acestea, în a
şaptea zi, când echipa analiză rapoartele şi Bashir aduse pro­
blema în discuţie, nu îi opri pe ceilalţi să o dezbată.
Trândăveau aşezaţi pe perne, mâncând curmale şi brânză.
Yance Darby, care, aidoma lui Bashir, absolvise recent Casa
Porţilor, le arunca bucăţi de mâncare animalelor curioase,
făcându-le să o rupă la fugă, până când Iman îl dojeni. Faptul că
firimiturile acelea nu erau digerabile nu le împiedica pe animale
să le înghită şi cine ştie ce-ar fi putut să se întâmple. Soong stătea
la o oarecare distanţă, pe un scaun înalt, în faţa unei mese pline
cu hărţi scoase la imprimantă, în timp ce Klaus şi Ladawan tre­
ceau datele topografice şi reţeaua de drumuri pe hărţi alcătuite
din raze luminoase. Deasupra proiectorului plutea o sferă fan­
tomă: în întregime neagră, în întregime necunoscută, cu excepţia
petei minuscule ce reprezenta locul unde îşi stabiliseră tabăra -
deşi nu erau siguri că o situaseră acolo unde trebuia.
Hassan se ţinea deoparte, în afara cortului, sub stelele stra­
nii şi îndepărtate. Avea în mână o cupă cu nectar şi studia ho­
logramele obţinute prin rezonanţă magnetică ale faunei locale,
aranjate pe un display, urmărind cu vârful degetului liniile care
separau grupurile biologice, aşa cum le intuise Mizir. Ce stra­
niu, îşi spuse, şi, în acelaşi timp, cât de familiar. Dumnezeu era
Când Dumnezeu a bătut din palme 309

un olar, iar Natura era cuţitul Său. Oriunde ar fi prins formă


viaţa, El o modela către aceeaşi finalitate. Existau fiinţe asemă­
nătoare şoarecilor şi vulturilor, deşi detaliile nu erau aceleaşi.
De exemplu, şoarecele avea şase picioare, aspect a cărui ana­
liză luase multe ore din timpul lui Mizir, iar vulturul avea
gheare în vârful aripilor şi al picioarelor, ascunse de penaj.
Iman construise un manechin reprezentând fiinţele raţio­
nale şi îl aşezase la intrarea cortului. Poate că era bărbat, sau
poate că era femeie, nimeni nu ştia, după cum nu ştia nici dacă
împărţirea în astfel de categorii avea vreun sens aici. Era mai
scund decât o fiinţă umană şi, în rest, avea o ţinută bizară, si­
nusoidală, ca a unei cobre înălţate de la pământ. Forma era
bilateral simetrică, însă cu patru braţe şi două picioare. Din
partea de mijloc a torsului se desprindeau două membre mari,
pentru munci grele, iar altele, mai mici, porneau de undeva
de deasupra lor. Un set era dotat cu gheare, iar celălalt cu ten­
tacule. Şi picioarele se terminau cu gheare, deşi acestea erau
scurte şi butucănoase. Mizir presupunea că strămoşii fiinţelor
avuseseră tot şase picioare, ca majoritatea creaturilor ce aler­
gau pe pajişte, şi că braţele groase cu gheare fuseseră cândva
picioarele din mijloc.
- Sunt rozătoare, spusese el, plasându-le imaginea în gru­
pul biologic respectiv, sau indiferent ce fiinţe ar putea evolua
din nişte rozătoare.
- Totuşi, „rozătoarele" de aici sunt animale teritoriale, îi
răspunsese Iman, ceea ce nu le este câtuşi de puţin specific.
- În universul din jurul nostru, totul seamănă, ripostase Mizir
pe un ton filozofic, doar că totul este, în acelaşi timp, şi diferit.
Deasupra trunchiului se afla ceva în formă de minge de fot­
bal american, poziţionată pentru începerea jocului. Pielea era
MlCHAEL F. FLYNN

netedă, fără păr şi fără pene, dar având aspectul unor plăcuţe
minuscule, de parcă ar fi fost acoperită cu solzi de un maes­
tru zidar. Culoarea fiinţei era un albastru azuriu, precum cerul
senin de deasupra deşertului, cu porţiuni mai întunecate pe
spate. Insă Mizir mai remarcase şi alţi indivizi în inima oraşului,
mai înalţi, mai supli, bătând în albastru cobalt, despre care pre-
supusese că puteau fi originare din zonele tropicale.
Era o lume bogată. Diversă. Erau multe rase, se vorbeau
multe limbi. Existau pajişti alpine, prerii situate la mare alti­
tudine şi estuare de-a lungul coastelor. Cu câţi eoni în urmă
luase naştere? Ce se afla dincolo de orizont? Puteau spera oare
să înţeleagă mai mult decât o fărâmă? N-aveau să-i cunoască
niciodată istoria. Abia dacă puteau afla câte ceva despre cul­
tură. Era oraşul de dedesubt - înnegrit de funingine şi debor­
dând de viaţă - o culme a civilizaţiei? Sau doar o fundătură a
culturii şi a tehnologiei? Mai târziu vor trimite spioni tele­
ghidaţi în zboruri de recunoaştere mai îndelungate, dar şi asta
era doar o zgârietură a suprafeţei. Oamenii vor veni aici ani
de-a rândul, cugeta Hassan, sau chiar generaţii de-a rândul. Şi
poate atunci vom şti câte ceva.
Manechinul care reproducea creatura nu avea chip.
Existau o serie de filamente, considerate de Mizir drept po­
sibili receptori ai mirosului, şi nişte cavităţi gelatinoase, care,
după toate probabilităţile, jucau rolul ochilor. Mai exista o des­
chidere în care îi văzuseră pe indigeni introducându-şi hrana.
Dar aceste trăsături nu erau aranjate astfel încât să alcătuiască
o figură. într-adevăr, gura era în piept. Filamentele unduiau
deasupra mingii de fotbal ca nişte ferigi. Adânciturile cu sub­
stanţă gelatinoasă erau distribuite asimetric în jurul capului
minge, printre o serie de alte cavităţi, aparent goale, şi una
Când Dumnezeu a bătut din palme 311

parabolică, mare, plasată în mod pervers acolo unde se află gura


unei fiinţe umane, doar că nu era vorba despre o gură.
- Sunt cu adevărat frumoşi, zise Iman.
Venise să se aşeze alături de Hassan, în timp ce restul con­
tinua să discute despre numele planetei. Aprobă din cap, mai
degrabă să confirme că auzise, decât pentru a-şi exprima acor­
dul. Băştinaşii i se păreau plini de cicatrice, ciupiţi de vărsat,
contorsionaţi şi diformi. Deoarece mintea lui căuta o simetrie
a trăsăturilor acolo unde nu era.
- Frumoşi - poate. Deşi diferă întru câtva de formele de viaţă
descoperite de Mizir aici, sus. Cred că sunt nişte venetici. Pro­
babil au migrat din altă parte. Poate de peste ocean.
- Poate, admise ea posibilitatea. Soong spune că întregul
litoral a venit de altundeva, iar coliziunea sa cu acest conti­
nent a avut drept urmare formarea Munţilor Ceţurilor.
- Eu continui să văd un chip, îi spuse el. Ştiu că nu există
nici unul, dar creierul meu tot caută nări şi urechi. Pare să-mi
zâmbească.
- Recunoaşterea unei imagini standard, răspunse Iman.
1
Oamenii l-au văzut pe Isa , lăudat fie-I numele, într-un cartof
sau pe Shaitan într-un vălătuc de fum.
- Nu-mi place. Trebuie să vedem creaturile astea aşa cum
sunt, nu aşa cum ne închipuim că sunt.
- In Lumea lui Concannon a fost mai simplu, îi povesti
ea. Băştinaşii semănau cu nişte flori.
- Şi erau flori?
- Oarecum. Zburau.
-Ah.

Numele sub care e întâlnit Iisus în religia islamică (n. tr.).


312 MICHAEL F. FLYNN

- Tulpinile lor aruncau jeturi de vapori. Se puteau deplasa


numai în salturi scurte. Dar nimeni nu caută chipul unei flori.
- Şi eu, care te-am confundat întotdeauna cu un crin.
Iman îi întoarse spatele, prefăcându-se că urmăreşte dezba­
terea celorlalţi.
- O să numeşti locul ăsta Lumea lui Maklouf? Ca şef de
echipă, e privilegiul tău.
Hassan scutură din cap.
- L-am întâlnit o dată pe Concannon. Avea un orgoliu mai
mare decât o lume întreagă, dar eu nu sunt atât de vanitos.
Tu cum crezi că ar trebui să-1 numim?
1
Iman strânse din buze şi îşi potrivi hijab-ul sub bărbie. Faţa
ei era un cerc palid, înconjurat de materialul ecosez alb cu roşu,
după moda din Valea Iordanului.
- Ar trebui să aflăm cum îl numesc indigenii, pe limba lor.
Hassan râse.
- Probabil că îl numesc „lumea", aşa cum se spune în sute
de limbi, dintre care multe nu ne vor răsuna în urechi niciodată.
2
- Shangri-la ! spuse Bashir, destul de tare cât să-1 audă
Hassan şi să se întoarcă spre el.
Yance bătu din palme.
- Perfect, încuviinţă el. Locul ăsta este fără îndoială un
paradis.
Klaus dădu încet din cap, aşa cum făcură şi Ladawan şi
Khalid, paznicul porţii.

1
Văl cu care îşi acoperă faţa femeile musulmane (n. tr.).
2
Vale din Tibet, asociată cu un paradis terestru de către vechile le­
gende şi, în vremurile moderne, de către James Hilton, în romanul său
Orizontul pierdut (n. tr.).
Când Dumnezeu a bâtut din palme 313

Soong păstră tăcerea şi se uită la Hassan.


- Nu, spuse acesta, intrând în cort. E un nume periculos pen­
tru o planetă, şi asta tocmai pentru că inspiră atâta siguranţă.
De fiecare dată când l-am rosti, ne-am gândi că locul ăsta e sigur.
- Păi, nu este? întrebă Iman.
Hassan se uită peste umăr şi o văzu plimbându-şi mâna de-a
lungul muşchilor braţului ridicat al statuii făcute de ea.
- Nu ştiu, răspunse el. Încă n-am văzut surpriza.
- Surpriza? întrebă Bashir. Despre ce surpriză e vorba?
Soong chicoti, iar Hassan nu se osteni să răspundă. Continuă
s-o privească pe Iman mângâind statuia.
- Atunci, tu cum ai numi-o? zise Yance, făcând întrebarea
să sune ca o provocare.
- E privilegiul tău, Hassan, spuse Mizir.
- Dacă trebuie să-i daţi un nume... şi Hassan se uită din nou
prin uşa cortului, către constelaţiile stranii de deasupra şi la
„chipul" imobil, lipsit de expresie al statuii. Dacă trebuie să-i
daţi un nume, atunci numiţi-o al-Batin.
Mizir încremeni, Bashir şi Khalid schimbară o privire. Iman
schiţă un zâmbet şters.
- Asta înseamnă „Cel Tainic", le şopti ea celorlalţi.
- Nu tocmai, adăugă Hassan.
- E unul dintre numele lui Dumnezeu, protestă Mizir. Nu
e potrivit pentru o planetă.
- Ba da, zise Hassan, atâta timp cât Dumnezeu nu îşi dez­
văluie adevărata natură. Pe urmă... pe urmă o să mai vedem.

Botezară oraşul „Portul de Est", fiindcă era plasat pe malul


unui estuar lat şi adânc. Marea Răsăriteană era legată de gura
314 MlCHAEL F. FLYNN

unui fluviu tumultuos printr-un canal care înconjura cheiul,


docurile, depozitele. Atât putuseră desluşi din fotografiile făcute,
de la mare înălţime, de sonarele spionilor teleghidaţi. Dar aceştia
nu le puteau spune de ce nu adăposteau docurile nici o navă.
In sudul şi în vestul oraşului se întindeau câmpii acoperite
de culturi dense, verzi, şi presupuseră că se aflau, probabil, la
sfârşitul primăverii. Culturile erau întinse, cu aspect mono­
ton, semănând cu trifoiul, dar nu era limpede dacă le erau des­
tinate batiniţilor sau animalelor lor. Plugurile erau trase de
grupuri de creaturi cu şase membre, ale căror gheare de la pi­
cioarele din mijloc şi de dinapoi aproape că dispăruseră, trans-
formându-se în ceva asemănător cu nişte copite. Picioarele din
faţă aveau copite despicate. Evident, creaturile au fost numite
„cai", deşi ceva din comportamentul lor te ducea, în aceeaşi
măsură, cu gândul la „boi".
Unul dintre ogoare arăta mult mai îngrijit, pământul fiind
învăluit de un covor de plante galben-verzui, cu frunze cărnoase,
cerate, întrerupt ici şi colo de flori colorate şi de arbuşti aranjaţi
în forme decorative. Dacă striveai o mostră de „iarbă", se eli­
bera un miros plăcut, oarecum asemănător cu cel de tămâie.
Parcul - îşi închipuiseră că asta era - se întindea pe culmea
unei coline, loc din care se vedeau foarte bine oraşul, portul
şi, dincolo de el, Marea Răsăriteană. Pe măsură ce vremea se
încălzea, tot mai multe grupuri de batiniţi se aventurau în afara
localităţii, petrecându-şi acolo după-amiezile sau venind numai
la ora apusului, îndesând coşuri de mâncare în stomacurile lor
largi şi privindu-şi copiii ţopăind şi făcând tumbe prin iarba
unsuroasă, de un verde gălbui-intens.
Drumul pe care îl numiseră Marea Magistrală se întindea
în sud-vestul oraşului. Zona din apropierea acestuia fusese
Când Dumnezeu a batut din palme 315

pavată cu lespezi de piatră, late şi netede, pe care huruia un


amestec pestriţ de vehicule: trăsuri asemănătoare cu landou-
rile şi cu birjele şi altele, simple şi descoperite, pe care Yance
le numi „căruţe", plus o serie de care grele, pline cu mărfuri,
acoperite cu coviltire de pânză groasă, ale căror căruţaşi îşi
îmboldeau echipajul de hexacai de povară cu bice enorme.
Hainele batiniţilor variau de la straie de un cenuşiu moho­
rât până la veşminte bogat împodobite, de toate culorile curcu­
beului - după cum le dictau îndatoririle sau starea de spirit.
Aveau simţ estetic, le spusese Iman celorlalţi, cu toate că era
vorba de un alt gen de frumuseţe decât cea cunoscută pe
Pământ, iar ea îşi petrecea o parte a timpului liber adaptând
moda locală la membrele şi statura oamenilor - în oraşele Ter-
rei exista o slăbiciune pentru obiectele extraterestre.
La o bifurcaţie, una dintre ramificaţiile Marii Magistrale
se îndrepta spre nord-vest, către o trecătoare din acel lanţ
muntos de pe coastă din care făcea parte Muntele Ceţurilor.
Pe măsură ce se îndepărta, şoseaua devenea din ce în ce mai
lipsită de pretenţii, asemenea unui fermier care se descoto­
roseşte treptat de hainele de oraş când îl părăseşte; o primă
porţiune era acoperită cu pietriş compact, apoi îi lua locul
un pământ umezit cu ulei de parafină, ca să nu mai fie decât
un drum desfundat când începea îndelungatul traseu ce şer-
puia către trecătoare. Spionul teleghidat trimis de partea cea­
laltă a pasului din munţi se întorsese, aducând imagini
dintr-un alt oraş, mai îndepărtat şi mai mic decât Portul de
Est, cuibărit într-o vale cu culturi bogate. Dincolo de acesta,
la limita permisă de rezoluţia camerelor de luat vederi, se
întindea un ţinut mai arid şi mai golaş şi se desluşeau sem­
nele a ceva asemănător unui deşert.
316 MlCHAEL F. FLYNN

- Indivizii ăştia par plini de energie, observă Hassan. O anu­


mită agitaţie, o activitate neîncetată, care te duce cu gândul la
americani. Nu stau locului nici o clipă.
- De-asta pare oraşul atât de straniu! exclamă Iman, cu un
aşa triumf în glas încât, după atâtea săptămâni de studiu,
afirmaţia ei părea tardivă, de parcă sociologul din ea nu s-ar
fi concentrat suficient până atunci.
- Nu vă daţi seama? îi întrebă ea. Sunt americani! Uitaţi-vă
la străzi, cât de drepte sunt. Cât de ordonate. Numai în zona
docurilor cotesc şi şerpuiesc. Oraşul ăsta nu a crescut acolo; a
fost plantat. Da, Mizir, ai avut dreptate: au venit de dincolo
de Marea Răsăriteană.

Erau, într-adevăr, un popor plin de viaţă. Una dintre pere­


chile de copii care zburdau prin parc se izbise de un hexacedru
şi cei doi zăceau, năuciţi, în timp ce părinţii se apropiau,
grăbindu-se să-i liniştească. Trei părinţi, observă Iman, între-
bându-se ce rol ar fi avut fiecare.
- Sau poate că al treilea nu e decât un unchi, sau o mătuşă,
sau un frate mai mare?
Totuşi, fie într-o lume, fie într-alta, poziţia celui care alină
e în mare măsură aceeaşi, iar tentaculele puteau mângâia cu o
gingăşie surprinzătoare.
- Ţin unul la celălalt, spuse ea în seara aceea, în cort, adre-
sându-i-se lui Hassan.
- Cine n-o face? răspunse el, apoi se ridică de pe divan şi ieşi
în noapte, îndreptându-se către punctul avantajos de observaţie,
Când Dumnezeu a bătut din palme 317

din care supravegheau oraşul. Portul de Est părea o flacără de


un portocaliu mat. Uleiul extras din iarba de un verde-gălbui
intens ardea încet, în o sută de mii de lămpi. Iman i se alătură
şi dădu să vorbească, dar el o opri atingându-i braţul şi îi arătă
forma întunecată a lui Bashir, care stătea turceşte pe o pernă
imensă, privind printr-un binoclu de noapte.
Se retraseră în tăcere în cortul lui Hassan, unde el se aşeză
pe o canapea, în timp ce Iman, stând în spatele lui, îi masa
muşchii umerilor.
- Duci ceva greu pe umerii ăştia, zise ea, sunt atât de duri
şi de încordaţi.
- Oh, nu cine ştie ce. O lume.
- Ia te uită la Atlas. Îl strânse mai tare şi el tresări. Nimic
din ceea ce faci nu afectează lumea asta. Nu faci altceva decât
să priveşti.
- Oamenii vor veni aici pentru cascada minunată, pentru
parfumul ierbii uleioase, pentru a admira moda şi croiala hai­
nelor. Până la urmă, nu vor mai putea trece neobservaţi.
- Şi ce dacă? Va fi spre binele nostru şi al lor. Într-o bună
zi, îi vom saluta, vom face comerţ cu ei, le vom asculta mu­
zica, iar ei o vor asculta pe a noastră. Singurele întrebări care
au importanţă sunt când şi cum. Cred că duci o greutate mult
mai mică decât cea a unei lumi.
- Foarte bine. Pe voi opt. E destul de mult.
- De ce, Soong şi Mizir sunt copii şi trebuie să le schimbi
scutecele? Sau pe ale mele?
Vorbele lui Iman îi treziră gânduri supărătoare. Îşi întinse
mâna peste umăr şi o prinse pe a ei.
- Poate că ar fi mai bine să te opreşti.
- Chiar atât de grea să fiu?
318 MlCHAEL F. FLYNN

- Nu e vorba de asta. Mă sperii. Nu ştiu cine eşti.


- Sunt tot atât de clară ca un text dactilografiat. Copiii mă
descifrează ca pe-un abecedar.
- Nu la asta mă refeream.
- Te întrebi ce e sub hijab? Pot să-1 scot.
Vâlvătaia îl străbătu ca o sabie de metal topit. Îşi răsturnă perna
şi Iman făcu brusc un pas înapoi, cu braţele încrucişate pe piept.
- N-am mai fost niciodată în aceeaşi echipă, noi doi, îi spuse
el. Ce ştii tu despre mine?
- Ştiu că Bashir nu e atât de greu pe cât crezi.
Hassan păstră o vreme tăcerea.
- Nu devine mai uşor, oricâte asigurări mi-ai da tu.
- Ce i s-ar putea întâmpla aici?
- Foarte puţine, cred, recunoscu el, fără tragere de inimă.
Şi asta e periculos, pentru că următoarea lume pe care va ajunge
s-ar putea să nu fie chiar atât de sigură.
- Cred că îi plac batiniţii.
- Sunt nişte făpturi uşor de îndrăgit.
- Există mai multe astfel de făpturi decât crezi.
- Cred că eşti cheală. Sub hijab, adică. Poate ai urechi ca
nişte scoici.
- Oh, eşti un adevărat maestru în arta măgulirilor! S-ar
putea ca noi doi să nu mai fim niciodată în aceeaşi echipă. Tu
vei trece printr-o poartă, eu prin alta şi poate că unul dintre
noi nu se va mai întoarce.
1 2
- Nu sunt shi'a . Nu practic muta'a .
Chipul lui Iman deveni impenetrabil.

1
Ramură a islamului predominantă în Iran şi Irak (n. tr.).
2
Căsătorie temporară (n. tr.).
Când Dumnezeu a bătut din palme 319

- La asta de gândeşti? La o căsătorie cu dată de expirare?


Atunci, poate că nu mă cunoşti. Se îndreptă spre clapa de la in­
trarea cortului şi se opri o clipă, aplecându-se uşor înainte de a
ieşi. E negru, spuse, răsucindu-se puţin ca să arunce cuvintele peste
umăr. Negru şi foarte lung, iar mama îl compara cu mătasea.
Cât despre urechi, preţul lor depăşeşte ceea ce ai dat până acum.
Şi dispăru. Hassan se gândi că se certaseră. Eu sunt mai mare
în grad, îşi spuse. La următoarea ieşire, ni se va alătura, lui Soong,
lui Mizir şi mie. Putea aranja asta. In Casa Porţilor existau oa­
meni care îi datorau favoruri.

*
A

In ziua următoare, Hassan îl trimise pe Bashir înapoi, pe


Pământ, după provizii, şi, fiindcă era atât de tânăr, îl ceru lui
Mizir să-1 însoţească şi lui Khalid să conducă altobuzul. Luau
cu ei discuri pline cu informaţii şi lăzi cu specimene pe care
să le studieze savanţii.
- Verificaţi reglajul ceasului, le reaminti Soong, când îşi prin­
deau centurile de siguranţă. Timpul curge altfel în Cealaltă 'Brană.
- Îţi mulţumesc, o, bunicule, zise Khalid, care stătuse la
volan în timpul multor astfel de expediţii, nu ştiam asta.
- Insolenţă, i se plânse Soong lui Hassan după aceea. Nu
doare când ţi se reaminteşte ceva.
- Sunt neliniştit gândindu-mă că am rămas doar cu o hă­
răbaia, spuse Yance. Ştiţi ce vreau să spun? Dacă trebuie să
ne cărăbănim în pripă, nu încăpem toţi, plus echipamentele,
într-una singură.
- Să ne cărăbănim?
Soong se gândi că era un cuvânt înrudit, într-un fel, cu haraba.
320 MlCHAEL F. FLYNN

- Nu se ştie niciodată, zise Yance, simulând înţelepciunea


prin tăcere, aşa că Soong nu se simţi nicidecum mai lămurit.

In seara aceea, Klaus veni la Hassan cu o enigmă.


- Astea sunt zborurile de supraveghere de azi pe deasupra
„Metropolei Şase Picioare".
- Nu le mai zice băştinaşilor „şase picioare". Ce conţin înre­
gistrările video?
- Sper c-o să-mi spui tu.
De obicei, Klaus era mai comunicativ. Avea o atitudine tipic
germană în privinţa evenimentelor. Le digera crude, fără con­
dimente, şi le servea altora în acelaşi mod. Era ceva brutal în
asta, pentru că faptele puteau fi dure, cu muchii ascuţite, ceea
ce le făcea greu de înghiţit. Era bine să le frăgezeşti puţin
înainte, mestecându-le temeinic.
înregistrările video aduse de Klaus fuseseră făcute în timpul
nopţii şi aveau acea luminiscenţă aparte, verzuie, a aparaturii
de supraveghere nocturnă. Contorul din colţul din dreapta jos
al imaginii indica ora locală, echivalentă cu trei dimineaţa. Spio­
nul teleghidat se ocupase de o bio-monitorizare a mâlului depus
de flux pe marginile estuarului în partea de nord a oraşului -
cu ocazia unei alte survolări, Mazir observase acolo nişte crea­
turi ciudate, ascunse în vizuini - şi, pe drumul de întoarcere,
agitaţia din oraşul de dedesubt activase senzorii aparatului.
- E extrem de bizar, spuse Klaus. Extrem de bizar.
Hassan n-ar fi putut spune cât de bizar. Poate că era o prac­
tică obişnuită a batiniţilor să se trezească şi să iasă din casă la
orele mici ale dimineţii, deşi nu o mai făcuseră până atunci.
Când Dumnezeu a bătut din palme 321

Totuşi, apăruseră în număr mare: în balcoane, pe acoperişuri,


aplecaţi peste pervazul ferestrelor, în mici aglomerări în faţa
uşilor clădirilor. Şi toţi priveau către cer cu o încremenită răbdare
pe care Hassan nu o putea numi decât aşteptare. Spionul
zăbovise, descriind cercuri, fiindcă micul dispozitiv Inteligenţă
sesizase un soi de anomalie în comportarea neaşteptata a ma­
selor. Pe urmă, băştinaşii începuseră să arate cerul şi să se
agite, răsucindu-se şi atingându-se unii pe alţii şi fluturându-şi
tentaculele-braţe.
- Oare au văzut spionul? întrebă Hassan.
Era greu să-ţi imaginezi una ca asta, ţinând cont că era
camuflat şi că totul se petrecea noaptea.
- Poate că simt radiaţia calorică a motorului?
Mizir lansase ipoteza că o parte dintre cavităţile cu gela­
tină de pe capul minge erau sensibile la radiaţiile infraroşii.
- Nu, zise Klaus, uite în ce direcţie se holbează. Către est,
nu direct deasupra capului.
- De unde ştii încotro se holbează, dacă n-au fată?
De fapt, era greu să faci aprecieri în lumina nefirească a apa­
raturii de supraveghere nocturnă. Toate conturile erau uşor
estompate, iar trăsăturile nu se distingeau.
- Uite cum îşi ţin trupurile. Presupun că privesc în direcţia
în care merg. Asta sună raţional, nu-i aşa?
- Raţional, zise Hassan. Mă întreb ce raţiune i-a scos afară*
din case în miez de noapte.
- Ceva de pe cer. Întreabă-1 pe Soong. Un mister de genul
ăsta o să-1 încânte.
Hassan îşi propuse să discute cu Soong, dar, în timp ce se
întorcea cu spatele, un amănunt al imaginii panoramice îi atrase
atenţia şi iată ce era acest ceva:
322 MlCHAEL F. FLYNN

Când toţi bărbaţii se prosternează în rugăciune, cel care


îngenunchează cu spatele drept iese în evidenţă ca un basore­
lief. Când toţi bărbaţii aleargă, cel care rămâne neclintit e re­
marcat. Şi când toţi se uitau către est, cel care privea în sus
părea să se holbeze direct la Hassan.
Sau, cu alte cuvinte, direct la spionul teleghidat.
- Tipul ăsta, zise Hassan, şocat de acel stop cadru. Ce crezi
că e cu el?
- Păi... nu l-am observat până acum. Klaus se uită cu mai
multă atenţie la ecran. Probabil vreun eretic. Dar râsul i se
opri în gât. N-am vrut să te jignesc.
Extrem de uluit, Hassan nu-i dădu atenţie. Abia mai târ­
ziu avea să-i reamintească Mizir că, în mintea unui european,
e bine înrădăcinată ideea că Mecca se află spre est.
- Planetă, anunţă Soong, cu o satisfacţie solemnă, după
căderea serii. Cele mai multe sisteme, mai multe planete.
Răsărit important pentru şasepicioare.
- Nu le mai spune şasepicioare. De ce ar avea o semnificaţie
deosebită?
Soong făcu un gest care sugera o ignoranţă îngăduitoare.
1
- Poate început festival. Ramadan. Fasching . Carnaval.
- Ramadanul nu e un festival.
- Atât de greu - neîncurcat noţiuni vestice, răspunse Soong.
Hassan nu ştia niciodată cu certitudine când acesta glumea
şi când nu.
- Acum obiect cel mai strălucitor pe cer, continuă geofi-
zicianul, excepţie lună, orbită interioară. Poate planeta cea mai
apropiată de stele. Tentă albastră, deci poate apă acolo. Poate
a doua lume locuită din sistem!

1
Carnaval, în lb. germană (n. tr.).
Când Dumnezeu a batut din palme 323

A doua zi, băştinaşii umblau înarmaţi prin oraş.


Până atunci, se observaseră puţine semne ale unei acti­
vităţi militare, dar acum locuitorii din Portul de Est se ali-
niară şi mărşăluiră până în parcul din sud. Alergară. Săriră.
Bătătoriră pământul lovind cu putere cu ţevile lungi ale ar­
melor. Trupa mărşălui, aliniată, şi execută un balet alcătuit
din manevrele complicate, în ritmul bătăilor din palme ale
braţelor superioare. Formaţia se modifică din coloană de marş
în linie desfăşurată de atac, revenind apoi la cea dintâi. Aran­
jamentele florale care îi dădeau parcului aspectul de tablă de
şah fură curând călcate în picioare şi culorile li se pierdură
într-o sepia generalizată. Pe Hassan îl nelinişteau schimbările
neaşteptate de comportament. Asta însemna că echipei îi
scăpase un element de bază.
- De ce? întrebă el, privind prin binoclu şi neaşteptând nici
un răspuns.
Dar, într-un fel, primi unul, chiar în seara aceea. Când pla­
neta albastră urcă pe boltă, o parte dintre băştinaşi îşi ridi­
cară armele, trăgând în direcţia ei, iar răpăitul sacadat al unor
tobe se înălţă şi ropotul său învălui oraşul, părând vuietul unei
mări înfuriate.
- Neghiobi, murmură Song, dar Hassan recunoştea întot-
deauna o sfidare.
- Sfidează planetă? făcu batjocoritor chinezul. Sau piază rea?
Iman se întristase la vederea armelor.
- Sperasem că sunt mai presus de aşa ceva.
- Ce popor a fost vreodată mai presus de aşa ceva? întrebă
Hassan.
324 MICHAEL F. FLYNN

- C r e d că va fi asemeni r ă z b o a i e l o r lui Bismark, m o r m ă i


Klaus. F ă r ă r a d i o , d a r ar p u t e a avea telegraf. F ă r ă avioane, dar
u n b a l o n n u m-ar s u r p r i n d e .
I m a n se î n t o a r s e spre el.
- C u m poţi să vorbeşti despre r ă z b o i cu o asemenea
detaşare?
D a r K l a u s se m u l ţ u m i să ridice d i n u m e r i .
- Ce altă posibilitate a v e m aici? î n t r e b ă el. Tot ce p u t e m
face este să p r i v i m .
L a d a w a n , Y a n c e şi ceilalţi păstrară tăcerea.

I n z i u a u r m ă t o a r e , a l d o i l e a a l t o b u z s e reîntoarse c u p r o ­
v i z i i p r o a s p e t e şi cu e c h i p a m e n t e . M i z i r descarcă o m u l ţ i m e
de r e a c t i v i , o s o n d ă laser şi un m i c r o s c o p electronic de m a r e
rezoluţie.
- Nu e decât un m o d e l de t e r e n , spuse el, vorbind despre
acesta d i n u r m ă , d a r în sfârşit pot să vad!
Soong a r u n c ă o p r i v i r e asupra a e r o s o n d e l o r şi a baloane-
l o r de m a r e a l t i t u d i n e şi le consideră acceptabile.
- Observare de la î n ă l ţ i m e , probabil informativă, recunoscu
el, a p o i se î n t o a r s e spre M i z i r şi r â n j i . D e c i şi eu mă u i t la
l u c r u r i foarte m i c i .
B a s h i r şi K h a l i d se întorseseră î n s o ţ i ţ i de o echipă de m e ­
canici, care î n c e p u să a s a m b l e z e a v i o n u l ultrauşor, sub p r i v i ­
rile n e r ă b d ă t o a r e ale lui Y a n c e .
- V o i a u să ştie dacă eşti de acord să treacă şi celelalte echipe,
îi spuse B a s h i r l u i H a s s a n .
- Nu.
Când Dumnezeu a batut din palme 325

- Dar... Le-am spus că...


- N - a v e a i d r e p t u l să le spui n i m i c ! ţ i p ă H a s s a n - şi t o a t e
capetele se î n t o a r s e r ă spre el, iar B a s h i r tresări.
El îşi regretă i m e d i a t i z b u c n i r e a , d a r r ă m a s e n e î n d u p l e c a t .
- In oraş s-a î n t â m p l a t ceva, spuse, cu bruscheţe, şi povesti
despre apariţia planetei albastre, al-Azraq, şi despre neaşteptata
activitate r ă z b o i n i c ă .
- O n o u ă stea m a r c h e a z ă î n c e p e r e a s e z o n u l u i l o r de jihad,
presupuse Bashir.
- Cine-a avut v r e o d a t ă un astfel de sezon? îl dojeni H a s s a n .
A d e v ă r a t u l jihad e o l u p t a p u r t a t ă î n p r o p r i a n o a s t r ă i n i m ă .
- Poate aşa o fi, zise Yance, care trăsese cu urechea, dar, când
cineva are chef de scandal, e b u n orice motiv. Studie a v i o n u l cu
un aer meditativ. Sper să nu aibă a r m a m e n t antiaerian.

I m a n î n v ă ţ ă să-i identifice pe b a t i n i ţ i .
- A s e m ă n a r e a l o r e n u m a i o părere, spuse ea, pentru că arată
atât de ciudat şi stranietatea pe care o au în c o m u n m a s c h e a z ă
diferenţele d i n t r e i n d i v i z i .
- D a , zise S o o n g . C a î n f l o r i t u r i l e a r a b e . T o a t e l i t e r e l e
a r a t ă la fel.
- B a t i n i ţ i i nu au ceea ce s-ar putea n u m i o faţă, le r e a m i n t i
I m a n , d a r t r ă s ă t u r i l e d e p e capul l o r m i n g e n u sunt a l e a t o a r e .
N u m ă r u l de cavităţi şi de ferigi e î n t o t d e a u n a acelaşi şi apar,
î n t o t d e a u n a , î n a p r o x i m a t i v acelaşi loc...
- A s t a nu e o s u r p r i z ă , i n t e r v e n i M i z i r . C â t de m u l ţ i oa­
m e n i se nasc cu t r e i ochi, sau a v â n d nasul acolo u n d e t r e b u i e
să fie u r e c h i l e ?
326 MlCHAEL F. FLYNN

- ... dar dimensiunile acestor trăsături şi distanţele dintre ele


variază, aşa c u m se î n t â m p l ă şi în cazul o a m e n i l o r . C u m alt­
c u m v a ne-am putea recunoaşte u n i i pe alţii, dacă nu după lun­
g i m e a nasului, după distanţa dintre ochi, după m ă r i m e a gurii...
- U n e l e g u r i , î i şopti Y a n c e l u i B a s h i r , s u n t m a i m a r i
decât a l t e l e .
- ...am identificat şaptezeci şi trei de d i m e n s i u n i v e c t o r i a l e
specifice f i z i o n o m i e i capetelor-minge ale b a t i n i ţ i l o r . D i a m e ­
trele c a v i t ă ţ i l o r ; indicele de reflexie al gelatinei din i n t e r i o r u l
lor; l u n g i m e a r a m u r i l o r , n u m ă r u l şi d i m e n s i u n e a „frunzelor";
nuanţa plăcuţelor dermice...
- Nu e necesar să le e n u m e r i pe toate, spuse Hassan.
- ...Şi aşa mai departe. Toate sunt prea stranii pentru a putea
fi percepute de s i m ţ u r i l e noastre, dar Inteligenţa poate m ă s u r a
i m a g i n i l e , identificând u n i n d i v i d a n u m e .
- Există diferenţe s t a n d a r d î n t r e cele d o u ă rase? î n t r e b ă
M i z i r . C r e d c-o să descoperi că „frunzele" cobalticilor sunt m a i
m u l t e şi m a i late decât ale a z u r i i l o r .
- C h i a r aşa şi este! Pe ferigile din spate.
M i z i r d ă d u alene din cap, satisfăcut.
- C r e d că au r o l u l de a regla c ă l d u r a c o r p u l u i , cu t o a t e că
nu pot fi sigur î n a i n t e de a le studia structura a n a t o m i c ă . D a c ă
nu greşesc, şi cobalticii sunt într-adevăr o r i g i n a r i din z o n a tro­
picală, s-ar p u t e a să aibă nevoie să-şi răcorească m a i repede
capul. N i c i u n a d i n t r e speciile din v a l e a noastră, specifice re­
g i u n i i m u n t o a s e , nu au acest soi deosebit de frunze - sau v r e o
altă t r ă s ă t u r ă a s e m ă n ă t o a r e . L a a l t i t u d i n e a asta, e l i m i n a r e a
c ă l d u r i i în exces d i n z o n a c a p u l u i nu e o m a r e p r o b l e m ă .
- O altă d o v a d ă în favoarea faptului că b a t i n i ţ i i au v e n i t
de a l t u n d e v a , sugeră Bashir.
Când Dumnezeu a batut din palme 327

Inteligenţa descâlcise sensul câtorva mesaje tipice din imen­


sul g h e m alcătuit d i n l i m b i l e v o r b i t e de b a t i n i ţ i . S a r c i n a era
î n g r e u n a t ă de existenţa a d o u ă astfel de l i m b a j e , a c ă r o r î n r u ­
d i r e n u atingea, d u p ă părerea Inteligenţei, nici m ă c a r g r a d u l
al cincilea, şi de interferenţa cu e l e m e n t e ale j a r g o a n e l o r spe­
cialiştilor şi ale a r g o u l u i .
- P r o b a b i l că t i p i i de la d o c u r i t r e b u i e să aibă p r o p r i u l l o r
l i m b a j , s u b l i n i e K l a u s . Ca şi hoţii pe care-i a u z i m u n e o r i şop­
tind în timpul nopţii.
- Ei nu şoptesc, îl corectă Iman. Bâzâie, trosnesc şi p â r â i e .
- C a v i t ă ţ i l e alea d i n c a p u l - m i n g e , m e d i t a M i z i r , sunt tobe.
E x t r a o r d i n a r de b i n e adaptate. N - a u e v o l u a t , în v e d e r e a vor­
birii, m a i m u l t decât a u făcut-o buzele ş i l i m b a o a m e n i l o r . A u
fost doar recrutate p e n t r u a servi acestui scop; şi, cu toate astea,
sunt de folos.
- Dacă nu pot v o r b i din a m b e l e părţi ale g u r i i , o b s e r v ă
Klaus, s-ar putea ca uneori să spună două lucruri în acelaşi t i m p .
- A v a n t a j u l faptului că au m a i m u l t e orificii adaptate pen­
t r u a e m i t e sunete.
K l a u s m a i a d ă u g ă î n c ă ceva şi râse; dar, p e n t r u că v o r b i s e
în g e r m a n ă , n i m e n i altcineva nu gustă g l u m a , cu toate că se
referea la a scoate z g o m o t p r i n m a i m u l t e orificii.
F o l o s i r ă drept date d e intrate m u r m u r e l e m u l ţ i m i i d i n
n o a p t e a în care apăruse p e n t r u p r i m a oară A l - A z r a q , şi Inte­
l i g e n ţ a le răspunse cu... m u r m u r e şi strigătul o c a z i o n a l [pla­
neta A l b a s t r ă ! Se î n a l ţ ă / a p a r e ! ] şi [expresia u n e i p o s i b i l e
disperări sau s p a i m e ] . Nu era o traducere, dar era un pas înainte
spre o p o s i b i l ă t r a d u c e r e .
P o a t e c ă m a i a v e a u ş i u n alt l i m b a j , u n a l t r e i l e a , p e n t r u
care nu era nevoie de sunete, pentru că uneori se î n t â m p l a
328 MlCHAEL F. FLYNN

să vadă doi batiniţi stând tăcuţi alături, dar comunicând în


mod evident.
- Folosesc excrescenţele asemănătoare ferigilor, spuse M i z i r .
S u n t receptori olfactivi. La distanţe reduse, c o m u n i c ă folo-
sindu-se de m i r o s u r i .
- Ineficient, îl zeflemisi K l a u s .
- I n e f i c i e n t a e un i n d i c i u al e x i s t e n ţ e i s e l e c ţ i e i n a t u r a l e ,
î l a s i g u r ă M i z i r . Iar u n e l e mesaje a r p u t e a f i foarte s i m p l e .
Fugi! Vino!
- Nu e v o r b a de m i r o s u r i , zise Iman. Sau nu n u m a i de ele.
U i t a ţ i - v ă c u m s e ating, c u m îşi m â n g â i e u n u l a l t u i a frunzele.
C o m u n i c ă p r i n atingere. Ii p r o v o c ă pe ceilalţi ridicându-şi
bărbia şi n i m e n i nu î n d r ă z n i s-o contrazică, p e n t r u că ea însăşi
comunica adesea p r i n atingeri. Ce altceva e o strângere de mână,
o bătaie cu p a l m a pe u m ă r sau o sărutare? insistă ea.
A j u n s e r ă la c o n c l u z i a că m â n g â i e r e a frunzelor e c h i v a l a cu
un sărut. U n e o r i o făceau în grabă.
- Ca un sărut pe o b r a z , spuse Y a n c e .
A l t e o r i gestul era teatral. Iar câteodată era ca o l u n g ă
nemişcare. Indiferent ce ar fi î n s e m n a t m â n g â i e r e a aceea,
b a t i n i t i i o foloseau foarte des.
- S u n t un p o p o r afectuos, zise Bashir.
I m a n n u răspunse, dar ciufuli p ă r u l t â n ă r u l u i .

I
Bashir se o c u p a de t e l e p i l o t a r e în n o a p t e a c â n d un spion
teleghidat u r m ă r i un soldat p â n ă în parc. Oşteanul p u r t a o uni­
formă ce nu-i era pe măsură şi care îmbrăca într-un galben spălăcit
silueta lui azurie, dar era lipsită de oricare dintre indiciile
Când Dumnezeu a bătut din palme 329

g r a d u l u i sau s t a t u t u l u i său, identificate de Inteligenţă. C ă l ă r e a


un cal cu şase p i c i o a r e , străbătând ogoarele lăsate în p a r a g i n ă
î n direcţia d r u m u l u i p r u n d u i t c e ducea spre c u l m e a u n e i co­
line c â n d v a î n g r i j i t e c u m i g a l ă . N u era î n a r m a t .
A j u n s e pe t e r e n u l plat folosit de l o c u i t o r i i P o r t u l u i de Est
drept t e r e n de sport şi j o c u r i î n a i n t e de a începe a n t r e n a m e n ­
tele p e n t r u activităţi m u l t m a i distructive. Soldatul descăleca
şi v o r b i p r i n bătăi uşoare de tobă, a s e m ă n ă t o a r e cu r ă p ă i t u l u i
1
î n ă b u ş i t ale u n e i darbuka î n d e p ă r t a t e .
I se răspunse cu alte bătăi de t o b ă şi un al d o i l e a batinit,
un cobaltic î n a l t şi subţire, ieşi dintr-un crâng de h e x a c e d r i şi
h e x a p l o p i . C e i doi se a p r o p i a r a şi r ă m a s e r ă a l ă t u r i o v r e m e ,
î m p l e t i n d u - ş i t e n t a c u l e l e b r a ţ e l o r superioare. C e l de-al d o i l e a
v o r b i cu două voci. O voce spuse [ a r a t ă / d e m o n s t r e a z ă / s c o a t e
la l u m i n ă - pentru m i n e ( m i e ) / acesta (acestuia) - t u / o r g a n i z a ţ i a
actuală - i m e d i a t ] , iar celălalt adăugă [ T e a m ă / g r o a z ă / z b o r sau
luptă - eu/această organizaţie - acum-şi-de-acum-înainte]. Sau cel
puţin asta credea Inteligenţa că spusese. Ce soi de urechi trebuie
să aibă ca să poată pricepe un asemenea duet, se m i n u n ă Bashir.
Soldatul răspunse, într-o a r m o n i e asemănătoare: [ A p a r e / s e
arată - a c e e a / e i - n u - î n c ă ] şi [aceasta (la p l u r a l ? ) - sfidare
h o t ă r â r e / r e s e m n a r e (?) - acum-şi-de-acum-înainte].
C o b a l t i c u l adusese un coş pe care îl deschise p e n t r u a da
la i v e a l ă nişte r e c i p i e n t e acoperite ce c o n ţ i n e a u p i u r e de ce­
reale şi l e g u m e l e pe care batiniţii preferau să le m ă n â n c e la pic­
n i c , botezate d e p ă m â n t e n i h u m u s - b a t i n i a n . [ M ă n â n c ă / d u
î n ă u n t r u - chestia asta/acest l u c r u - t u / e u a c u m - t i m p u l pre­
z e n t . ] şi [ g ă t e ş t e / pregăteşte - e u / f i i n ţ a asta - t i m p u l t r e c u t ] .

Tobă de forma unei clepsidre, care se bate cu mâna (n. tr.).


330 MlCHAEL F. FLYNN

Şi soldatul adusese m â n c a r e : un l i c h i d gros, galben-verzui,


în sticle în formă de pară, c ă r o r a le scoase d o p u r i l e cu un m i c
i n s t r u m e n t . C e i doi îşi d e z g o l i r ă p a r t e a de sus a c o r p u l u i - o
p r o c e d u r ă c o m p l e x ă , î n t i m p u l căreia p a t r u braţe t r e b u i a u
scoase d i n p a t r u m â n e c i - expunându-şi astfel v e d e r i i gurile
din m i j l o c u l t r u n c h i u r i l o r .
- Mă întreb dacă o a m e n i i pot m â n c a hrana asta, a lor, spuse
Iman. V e n i s e în spatele lui B a s h i r şi se u i t a peste u m ă r u l lui.
„O n o u ă savoare exotică, spre-a excita femeile uşoare..."
De când cu al NahTHa, apetitul pentru astfel de lucruri cres­
cuse n e m ă s u r a t . Renaşterea, Redescoperirea. A r t a . L i t e r a t u r a .
C â n t e c e l e . Ştiinţa. T o t ce fusese v e c h i era iarăşi n o u , iar nou­
tăţile se înfulecau pe nemestecate.
- Am distilat un fluid d i n i a r b a uleioasă, le spuse M i z i r .
Stătea la masa înaltă, bând cafea î m p r e u n ă cu L a d a w a n şi Klaus.
D a r n-aş p u t e a spune dacă am o b ţ i n u t o b ă u t u r ă sau un com­
bustibil. Y a n c e n i c i nu mă lasă să-1 p u n în r e z e r v o r u l de ben­
z i n ă al a v i o n u l u i , nici nu v r e a să-mi facă pe p l a c şi să-1 bea.
C e i l a l ţ i râseră şi Klaus arătă către ceşcuţa superbă a lui
M i z i r , al cărei c o n ţ i n u t fusese pregătit în m a n i e r a turcească.
- A m i c e , c u m ai putea descoperi diferenţa?
- C a f e a u a , zise M i z i r c u p r e f ă c u t ă d e m n i t a t e , î n s e a m n ă
m a i m u l t decât n i ş t e apă fiartă î n care a u t r â n d ă v i t o v r e m e
câteva boabe.
Îşi luă ceaşca şi se ridică de la masă, alăturându-li-se lui I m a n
şi Bashir.
- H a s s a n u n d e e? o întrebă, în t i m p ce b u z e l e îi erau pre­
gătite p e n t r u o n o u ă sorbitură.
I m a n c l ă t i n ă d i n cap şi el adăugă:
- E î n t o t d e a u n a p r u d e n t c â n d întâlneşte o n o u ă l u m e .
Când Dumnezeu a bătut din palme 331

Î ş i î n d r e p t ă a t e n ţ i a asupra e c r a n u l u i t o c m a i c â n d soldatul
îşi trecea t e n t a c u l e l e peste frunzele de pe c a p u l - m i n g e al indi­
v i d u l u i m a i î n a l t , p e n t r u ca apoi... să-şi i n t r o d u c ă acele tenta­
cule î n p r o p r i a g u r ă .
- Ce e asta? î n t r e b ă M i z i r , punându-şi ceaşca pe farfurioară
şi aplecându-se ca să v a d ă m a i b i n e .
- Un nou comportament, spuse Iman, încântată, scontându-şi
agenda electronică din tolba fixată de centură. Bashir, care e
n u m ă r u l fişierului în care descarcă pasărea informaţiile? V r e a u
să r e v ă d asta m a i t â r z i u .
N o t ă n u m ă r u l de identificare dat de băiat şi trase în grabă
câteva î n f l o r i t u r i pe ecran, cu p e n i ţ a de î n r e g i s t r a r e .
- In cavitatea orală..., făcu ea, pe un t o n m e d i t a t i v .
- Ce semnificaţie o fi având asta? întrebă Bashir, dar n i m e n i
nu p u t u r ă s p u n d e .
Batiniţii se hrăneau de obicei ţinând o lingură sau o furculiţă
într-una din mâinile superioare, cel mai adesea în stânga. Uneori,
deşi destul de rar, ţ i n e a u h r a n a direct cu u n u l dintre m e m b r e l e
mijlocii, cel m a i adesea cu dreptul. ( M i z i r n u m e a asta „dexte­
ritate complementară".) Totuşi, în seara aceea cu două l u n i , ba­
tiniţii îşi a b a n d o n a r ă lingurile în m â i n i l e stângace din mijloc,
îmbrăţişându-se u n u l pe celălalt cu cele superioare, delicate şi
prelungite cu tentacule, ce se agitau neobosit aidoma u n o r şerpi.
P e u r m ă c o b a l t i c u l îşi i n t r o d u s e m â n a direct î n orificiul
bucal al a z u r i u l u i . Soldatul se î n c o r d a şi rămase nemişcat, apoi
î m p i n s e u ş o r d e o p a r t e bolul c u h u m u s - b a t i n i a n . P e u r m ă ten­
taculele sale m â n g â i a r ă receptorii olfactivi ai celuilalt sau îi atin­
seră în treacăt a n u m i t e cavităţi de pe capul m i n g e . C a p t i v a t
de r i t u a l , M i z i r î n s e m n ă cu grijă cavităţile care fuseseră atinse
pe o schiţă a capului-minge. Şi I m a n lua notiţe, deşi în alt scop.
332 MlCHAEL F. FLYNN

Folosindu-şi m e m b r e l e m a r i din m i j l o c , soldatul î l prinse


pe c o b a l t i c de t r u n c h i şi îl î m p i n s e cu delicateţe, p â n ă când
acesta se desprinse de el şi se î n d e p ă r t a r ă .
- Uitaţi-vă! Ce e aia? î n t r e b ă Bashir. In g u r a soldatului?
- Probabil o „limbă", zise M i z i r . U i t e c u m sclipeşte! Presu­
p u n că e acoperită cu un m u c u s . Un catalizator pentru digestie?
I m a n îl p r i v i o clipă.
- A ş a crezi?
Pe u r m ă se c o n c e n t r a asupra e c r a n u l u i , u r m ă r i n d t o t u l cu
o atenţie î n c o r d a t ă . Îşi puse o m â n ă pe u m ă r u l lui B a s h i r şi se
aplecă u ş o r către el. C â n d g u r i l e celor doi b a t i n i ţ i se l i p i r ă ,
strânsoarea ei se î n t e ţ i .
- Şi ce-i cu asta, se sărută! zise Bashir.
- I-am m a i v ă z u t şi altă dată sărutându-se, făcu M i z i r , cu
î n d o i a l ă în glas. Sărutul e d o a r o scurtă m â n g â i e r e a frunzelor.
- C r e d că aici e v o r b a de ceva m u l t m a i serios, spuse Iman.
- E un sărut c a m lung, c o m e n t ă Bashir.
- Cu o s i n g u r ă excepţie, g u r a şi l i m b a sunt o r g a n e l e tac­
tile cele m a i sensibile ale u n e i fiinţe u m a n e , zise I m a n .
A t r a s de interesul g r u p u l u i care se î n g r ă m ă d e a în faţa ecra­
n u l u i , H a s s a n se aşezase în spatele lor.
- î n c h i d e ţ i m o n i t o r u l ăla! le spuse, cu o fermitate aparte
în glas.
In c l i p a aceea, B a s h i r înţelese.
- Nu se sărutau! Erau... A d i c ă . . .
î n t r e r u p s e e m i s i a şi, d u p ă ce e c r a n u l se î n n e g r i , se î n t o a r s e
spre I m a n .
- Tu ştiai!
D a r ea se răsucise ca să-1 privească pe H a s s a n .
- A i d r e p t a t e , zise. A u d r e p t u l l a i n t i m i t a t e .
Când Dumnezeu a bătut din palme 333

Klaus şi L a d a w a n li se alăturaseră.
- Ce se î n t â m p l ă ? î n t r e b ă t e h n i c i a n u l .
I m a n îi răspunse fără să-şi ia ochii de la H a s s a n .
- U r m e a z ă o luptă, u n fel de jihad, şi cei doi, care s-ar p u t e a
să nu se m a i r e v a d ă niciodată, au furat o n o a p t e preţioasă,
n u m a i p e n t r u ei.
- Nu î n ţ e l e g , făcu Klaus.
L a d a w a n î i explică.
- Iubita îşi ia rămas-bun de la p r i e t e n u l ei soldat.
M i z i r avea î n d o i e l i .
- Nu ş t i m care d i n t r e cei d o i este „el" sau „ea". Ar p u t e a
fi, a m â n d o i , şi u n a , şi alta, sau nici u n a , nici alta, sau t o t u l s-ar
putea s c h i m b a , p e r i o d i c . Î n c a z u l ciupercilpr...
- O h , în focul Gheenei cu ciupercile tale! spuse Iman, întor-
cându-i apoi spatele lui H a s s a n care nu se clintise î n c ă şi se
î n d r e p t ă cu paşi m a r i spre c o r t u l ei.
M i z i r o u r m ă r i cu p r i v i r i n e d u m e r i t e , apoi c o n t i n u ă , cu
ochii l a H a s s a n .
- T r e b u i e neapărat să studiez procesul. „ L i m b a " aia trebuie
să fi fost...
- P u n e I n t e l i g e n ţ a să-1 s t u d i e z e , s a u fă-o fără s p e c t a t o r i ,
î i o r d o n ă H a s s a n . Î n g ă d u i e - l e a c e s t o r fiinţe să-şi p ă s t r e z e
demnitatea.
In t i m p ce b i o l o g u l pleca, K l a u s îl trase de m â n e c ă .
- P r o b a b i l că s o l d a t u l e m a s c u l u l . In acest s t a d i u al teh-
n o l o g i e i , n i c i o s o c i e t a t e nu-şi p e r m i t e să-şi sacrifice feme­
lele î n l u p t ă .
I n m o d ciudat, u l t i m u l c u v â n t î l a v u L a d a w a n , care era, d e
obicei, foarte tăcută.
MlCHAEL F. FLYNN

- O a m e n i b u n i , zise ea, u n e o r i nu vă î n ţ e l e g .
M a i t â r z i u , î i p o v e s t i t o t u l l u i S o o n g , ş i e l rosti câteva
c u v i n t e î n d i a l e c t u l m a n d a r i n , p e c a r e e a î l c u n o ş t e a într-o
oarecare m ă s u r ă . Acestea fuseseră:
- Preţuieşte ceea ce nu î n ţ e l e g i .

A d o u a zi se p e t r e c u r ă d o u ă l u c r u r i , sau poate m a i m u l t e .
P r i m u l e x t r e m de spectaculos, dar nu foarte i m p o r t a n t . Al doi­
lea m a i p u ţ i n spectaculos.
Y a n c e D a r b y î i p u s e î n g a r d ă . I n d i m i n e a ţ a aceea luase
a v i o n u l u l t r a u ş o r ş i plecase î n t r - u n c i r c u i t , d i n c o l o d e m u n ­
tele c e ţ o s , p e n t r u a e v i t a să fie v ă z u t d i n P o r t u l de Est. Ca­
m u f l a r e a a e r o n a v e i se făcea p r i n aceeaşi m e t o d ă folosită în
cazul spionilor teleghidaţi, iar zgomotul elicei era amorti­
zat c u a j u t o r u l u n u i m i c r o s i s t e m e l e c t r o m e c a n i c . Insă avio­
n u l e r a m a i m a r e , m o t i v p e n t r u c a r e c r e ş t e a r i s c u l de a fi
detectat, aşa c ă a v e a n e v o i e d e u n c u l o a r d e z b o r c a r e să-i
p e r m i t ă să c â ş t i g e s u f i c i e n t ă a l t i t u d i n e î n a i n t e de a t r e c e pe
d e a s u p r a z o n e l o r l o c u i t e . Y a n c e u r m ă r i s e c u r s u l u n u i flu­
viu care străbătea M a r e a Vale A p u s e a n ă , de unde plonja
î n t r - u n defileu c a d e p u r p u r ă d i n l a n ţ u l m u n t o s , a j u n g â n d
apoi deasupra şesului de pe litoral.
In defileu se afla o m i c ă localitate, i a r o a l t a era amplasată
ceva m a i departe, în aval, pe partea d i n s p r e coastă a m u n t e ­
lui, însă gura fluviului era o mlaştină ce î n g l o b a o serie de braţe
m o a r t e ale acestuia şi de bălţi, aşa că a c o l o nu exista n i c i un
oraş s i m i l a r cu P o r t u l de Est.
Cand Dumnezeu a batut din palme 335

1
- C a j u n i în deltă, r a p o r t ă Y a n c e , dar n i m e n i dintre cei din
tabără nu î n ţ e l e s e , la î n c e p u t , la ce se referea; de fapt, e r a u
vânători şi pescari care t r ă i a u în cabane m i c i , i z o l a t e .
- Doi s-au u i t a t în sus c â n d am trecut pe d e a s u p r a lor,
menţiona el.
Asta îl deranja pe M i z i r .
- Cred că băştinaşii simt r a d i a ţ i i l e infraroşii. C ă l d u r a de­
gajată de m o t o a r e l e noastre este redusă la m i n i m u m , dar...
Echipa r e m a r c a s e , o c a z i o n a l , că l o c a l n i c i i îşi r i d i c a u privi­
rea către s p i o n i i t e l e g h i d a ţ i , la fel c u m se u i t ă o a m e n i i în
direcţia u n u i l i c ă r d e l u m i n ă î n t r e z ă r i t p e j u m ă t a t e . H a s s a n
îşi notase că t r e b u i a să p r o g r a m e z e m a i p u ţ i n e z b o r u r i în t i m ­
pul nopţii, c â n d e m a n a ţ i i l e m o t o r u l u i ieşeau m u l t m a i t a r e î n
evidenţă, detaşându-se de p r o f u n z i m e a bolţii cereşti.
U n car i m e n s , a c o p e r i t ş i e s c o r t a t d e c i n c i c ă l ă r e ţ i , p ă r ă s i
P o r t u l d e Est p e M a r e a M a g i s t r a l ă , d a r o a m e n i i nu-i acor­
dară nici o a t e n ţ i e , p e n t r u că, în z o n a aceea, traficul e r a întot­
deauna intens.
Yance u r m ă r i l i n i a p i s c u r i l o r , îndreptându-se către m a r e .
Soong se gândise că în z o n a aceea s-ar fi p u t u t afla nişte in­
sule, o c o n t i n u a r e s u b a c v a t i c ă a l a n ţ u l u i m u n t o s , iar M i z i r
m u r e a de n e r ă b d a r e să s t u d i e z e speciile i n s u l a r e , p e n t r u a des­
coperi din ce p u n c t e de v e d e r e se deosebeau de cele d i n c â m ­
pia de pe litoral, de cele din v a l e a fluviului de pe versantul vestic
şi din l u m i n i ş u l l o r alpin. Y a n c e transporta, cu acest scop, m a i
m u l ţ i spioni t e l e g h i d a ţ i c o o r d o n a ţ i de avion, care îi serveau
drept iscoade.

1
Membri unei grupări etnice de origine franceză stabiliţi mai ales în
Louisiana (n. tr.).
336 MlCHAEL F. FLYNN

D a r c e e a c e descoperiră e r a nici m a i m u l t nici m a i p u ţ i n


ât o n a v ă .
- Ar trebui să vedeţi blestemăţia asta! le spuse el, prin radio.
Seamănă cu o corabie de piraţi din vechime, navighează cu toate
pânzele-n vânt, are a m b r a z u r i de t u n pe părţile laterale şi taie
apa ca un plug. C o c a are o formă diferită, deşi mi-e greu să vă
spun în ce sens. Poate că e m a i lată, sau m a i scurtă. Şi nici pân­
zele - greementul - nu sunt la fel. Pe vela mare e desenat soarele.
- In o r a ş nu se foloseşte nici o stemă pe care să a p a r ă soa­
rele, zise K l a u s . T o t e m u l local pare să fie h e x a v u l t u r u l .
Se referea la pasărea feroce, cu gheare în vârful a r i p i l o r , la
picioare şi sub p e n a j .
- Nu e un t o t e m , spuse H a s s a n . Si nici o stemă. P o p o r u l
t ă u n u folosea c â n d v a u n v u l t u r ?
- Doppeladler-ul, î n c u v i i n ţ ă Klaus, d â n d din cap. D a r era
un t o t e m , a d ă u g ă el, şi noi i-am adus m u l t e sacrificii.
- P o a t e că e o forţă de i n v a z i e , zise Bashir. Poate că ăsta e
m o t i v u l p e n t r u care t i p i i d i n P o r t se pregătesc de r ă z b o i .
- O s i n g u r ă navă? î n t r e b ă H a s s a n .
- O prima navă, sublinie Bashir, i a r H a s s a n r e c u n o s c u că
exista o astfel de posibilitate.
- Detest să-i v ă d pe o a m e n i i ăştia atacaţi, c o n t i n u ă Bashir.
Îmi p l a c . Sunt b i n e v o i t o r i , i n t e l i g e n ţ i şi sârguincioşi.
Hassan, care se aplecase asupra i m a g i n i l o r vizuale trans­
m i s e de s p i o n u l l u i Y a n c e , se î n d r e p t ă de spate ca să-i a r u n c e
o privire.
- Ce ştii despre P h i l i p p e H a b i b ?
- N u m a i ce-am î n v ă ţ a t la şcoală.
- Era inteligent şi sârguincios şi se spune că era binevoitor -
cel p u ţ i n faţă de p r i e t e n i i l u i , cu toate că n-avea prea m u l ţ i .
Când Dumnezeu a batut din palme 337

- A fost un m a r e o m .
- A fost. D a r istoria abundă de oameni mari. N e - a m fi putut
descurca şi cu m a i p u ţ i n i . N i m e n i nu s-a aşteptat v r e o d a t ă ca
La Légion Étrangère să intre î n F r a n ţ a . D a r ceea ce î n c e r c a m
să-ţi s p u n este că nu c u n o a ş t e m m o t i v u l l u p t e i ce u r m e a z ă să
se desfăşoare. T i p i i „inteligenţi şi s â r g u i n c i o ş i " pe care îi stu­
d i e m ar p u t e a fi v i c t i m e l e inocente ale u n u i atac i m i n e n t - sau
o p u t e r e opresivă, pe cale de a fi detronată. C â n d susţinătorii
dinastiei Safarid s-au luptat c u l o c u i t o r i i din A k K o l u n y u , d e
partea cui e r a dreptatea?
- V e r e , nici m ă c a r nu ştiu cine erau!
- A ş a c u m nu ştii n i m i c nici despre băştinaşii d i n c â m p i e .
Yance, începe o operaţiune standard de recunoaştere. Vezi dacă
există o î n t r e a g ă flotă, sau n u m a i un s i n g u r v a s .

D a r c o r a b i a era u n a singură, care îşi strânse p â n z e l e şi i n t r ă


în Portul de Est propulsată de puterea aburului, u n d e avu parte
de o î n t â m p i n a r e t u m u l t o a s ă , d a r s u p r a v e g h e a t ă cu atenţie. Se
desfăşură o p a r a d ă î n d e l u n g a t ă , iar m a r i n a r i i de la b o r d u l va­
sului - care p u r t a u u n i f o r m e stacojii cu a u r i u î m p o d o b i t e cu
diverse trese şi î n s e m n e - erau bătuţi pe spate şi m â n g â i a ţ i pe
frunze d e străinii d i n oraş şi, î n n o a p t e a care u r m ă , n u p u ţ i n i
a v u r ă orificiile o c u p a t e .
„ M a r i n a r i i , constată K l a u s , sunt la fel p r e t u t i n d e n i . "
In p a r c se o r g a n i z ă o c e r e m o n i e . Se făcu s c h i m b de stea­
guri - un ritual aparent important, pentru că zgomotele şi răpăitul
energic, ca de tobă, ajunse la apogeu. C ă p i t a n u l v a s u l u i şi un
338 MlCHAEL F. FLYNN

soldat de rang înalt din Port îşi schimbară î n t r e ei săbiile urâte,


d a r pe d e p l i n funcţionale.
- C r e d că fac pace, spuse Iman. E o î n t â l n i r e î n t r e doi vechi
duşmani.
T

- E o convingere seducătoare, zise H a s s a n . Ne place pen­


t r u că ne aparţine. C â t de des s-a î n t â m p l a t , în trecutul T e r r e i ,
ca v e c h i i i n a m i c i să-şi strângă mâna şi să stea u m ă r la u m ă r ?
- C e i de aici î m i plac mai mult decât solarienii, declară
Bashir.
H a s s a n se î n t o a r s e spre el.
- Deci ţii partea u n u i a dintre c o m b a t a n ţ i - la o c e r e m o n i e
de î n c h e i e r e a pacii?
- Nu u i t a , spuse I m a n , că Portul de Est şi-a ales drept em­
b l e m ă o pasăre de p r a d ă . Un soare a u r i u e o s t e m ă m u l t m a i
puţin ameninţătoare.
- Nu e v o r b a de asta. T o t u l pleacă de la u n i f o r m e .
- Iţi place m a i m u l t galbenul decât roşul aprins?
- N u . U n i f o r m e l e batiniţilor din oraş au un aspect m u l t
m a i s ă r ă c ă c i o s ş i î n s e m n e l e n u s u n t t o t atât d e s p l e n d i d e .
P o p o r u l l o r nu consideră războiul o p a r a d ă .
H a s s a n , care se p r e g ă t e a să plece, se î n t o a r s e î n a p o i şi îşi
p r i v i v ă r u l c u u n n o u respect.
- Ai dreptate. Nu pleacă la război umflându-se în p e n e , ca
aceşti i n d i v i z i î m p o p o ţ o n a ţ i de dincolo de m a r e . Şi asta e bine,
fiindcă războiul nu e un m o t i v de fală. D a r pune-ţi o altă între­
bare: De ce se î n t â l n e s c doi vechi d u ş m a n i ?
M i z i r chicoti p r i v i n d i m a g i n i l e n o i l o r sosiţi, captate d e e l
şi de I m a n .
- Diferenţe m o r f o l o g i c e bine definite. D i s t r i b u ţ i a culori­
l o r frunzelor de pe capetele l o r m i n g e e diferită. C e i cu o tentă
Când Dumnezeu a bătut din palme 339

verzuie sunt m a i numeroşi decât în oraş. Şi aceşti solarieni sunt,


în medie, mai scunzi.
L a d a w a n le spuse că Inteligenţa descoperise a s e m ă n ă r i pro­
n u n ţ a t e î n t r e fonemele folosite de m a r i n a r i şi cele de care
făceau u z l o c u i t o r i i oraşului.
- V o r b e s c d o u ă l i m b i distincte - sau poate că ar t r e b u i să
le s p u n „răpăieli" - distincte - d a r fac parte d i n aceeaşi fami­
lie. C e a pe care o vorbesc cobalticii e total diferită.
D u p ă c e r e m o n i a din p a r c u r m ă o festivitate z g o m o t o a s ă .
C â n t a r ă - p r i n s m u l g e r e , p r i n l o v i r e şi p r i n flexare.
- Le sunt c u n o s c u t e c i m b a l e l e , xilofonul şi v i o a r a , zise
Iman, dar nu şi t r o m p e t a sau fluierul.
- P e n t r u aşa ceva e n e v o i e de o g u r ă conectată la o pere­
che d e p l ă m â n i , î i spuse M i z i r .
- Dar, oh, ce p o t face p a t r u m â i n i cu u n tunbur!
I n s t r u m e n t e l e l o r c u coarde erau, într-adevăr, m i n u n i ale
c o m p l e x i t ă ţ i i pe l â n g ă care t u n b u r - u l , chitara, sitarul şi v i o a r a
p ă r e a u stângace şi r u d i m e n t a r e . Vârfurile g h e a r e l o r ţ i n e a u loc
de pană, iar t e n t a c u l e l e se a g i t a u şi se a r c u i a u î n t r - u n m o d de-a
d r e p t u l fantastic.
Se şi dansa, cu toate că nu e r a ceea ce î n ţ e l e g e a u o a m e n i i
p r i n dans. Se î n v â r t e a u trei câte trei, l o c a l n i c i şi s o l a r i e n i lao-
laltă, b ă t â n d în acest t i m p d i n ceea ce echivala cu nişte p a l m e
la braţele l o r s u p e r i o a r e . M i z i r n-ar fi p u t u t s p u n e dacă tri-
p l e ţ i i e r a u de acelaşi sex sau de sexe diferite.
- P e n t r u asta t r e b u i e să-ţi v â r i m â n a în c a v i t ă ţ i l e l o r tora­
cice în c ă u t a r e a o r g a n u l u i , zise el. Altfel, cine p o a t e spune?
- Eu nu, răspunse Iman. Mă î n t r e b dacă ei o pot face. C r e a ­
t u r i l e al c ă r o r sex nu poate fi aflat decât dacă e căutat dina-
dins t r e b u i e să fie un popor... cu p r o f u n z i m i i n t e r e s a n t e .
340 MlCHAEL F. FLYNN

Se u i t ă m a i î n t â i la H a s s a n , apoi la M i z i r , care îi făcu cu


o c h i u l . S u n e t u l b ă t ă i l o r d i n p a l m e din parc e v o l u a de la un
răpăit neregulat, de ploaie, p â n ă la o cadenţă de m a r ş şi înapoi,
fiind un fundal aparte al m e l o d i i l o r c o m p l i c a t e , polifonice.
E c h i p a r e n u n ţ ă să m a i î n c e r c e să dea un sens bolborose­
l i l o r şi se m u l ţ u m i să î n r e g i s t r e z e tot ce se petrecea. D a r dan­
sul e m o l i p s i t o r şi, în scurt t i m p , K h a l i d şi B a s h i r reuşiseră
să-i a t r a g ă pe c e i l a l ţ i b ă r b a ţ i î n t r - u n şir care se î n d r e p t a , cu
paşi ţ a n ţ o ş i , î n c o a c e şi î n c o l o , pe c â n d I m a n bătea r i t m i c din
p a l m e , iar Soong şi L a d a w a n îi p r i v e a u cu o a m u z a t ă detaşare.
C a p t i v a t , H a s s a n r u p s e r â n d u l , î n c e p â n d u n mesri, cu I m a n
a l ă t u r i de el. Se a p l e c a r ă , se î n v â r t i r ă şi îşi î n c o l ă c i r ă b r a ţ e l e
ca nişte şerpi, p r o v o c a r e şi răspuns, în v r e m e ce K h a l i d şi Bas­
h i r b ă t e a u d i n p a l m e î n m ă s u r a 1 1 / 4 , i a r M i z i r s e prefăcea
că a r u n c ă m o n e d e către ei, p â n ă c â n d se o p r i r ă faţă în faţă,
cu respiraţia tăiată.
R ă m a s e r ă aşa n u m a i o clipă, dar u n a foarte l u n g ă , şi toate
l u m i l e s-ar fi p u t u t învârteji în j u r u l lor, ca sufii, cât îşi tra­
sera răsuflarea. P e u r m ă I m a n îşi aranja hijab-ul, care alune­
case într-o parte în t i m p u l d a n s u l u i . H a s s a n avu i m p r e s i a că
zărise o b u c l ă î n t u n e c a t ă , c ă z u t ă pe fruntea s t r ă l u c i t o a r e . Ea
îl p r i v i de sus, lăsându-şi capul de o parte, apoi plecă spre cor­
t u l ei. Hassan rămase acolo, întrebându-se dacă s-o u r m e z e sau
n u , pe c â n d S o o n g şi M i z i r se u i t a u u n u l la altul.
In d r u m spre culcare, trecu pe lângă cortul ei şi, stând lângă
clapa lăsată a acestuia, fără să î n d r ă z n e a s c ă să o ridice, spuse:
- C â n d ne î n t o a r c e m pe p ă m â n t , o să stăm de v o r b ă , tu şi
cu mine.
Când Dumnezeu a bàtut din palme 341
-

A ş t e p t ă o clipă, p e n t r u c a z u l că ar fi p r i m i t v r e u n r ă s p u n s ,
dar nu se auzi nici u n u l , dacă nu c u m v a c l i n c h e t u l c l o p o ţ e i l o r
de vânt o fi fost râsul ei.

A d o u a zi, soarele răsări d i n c o l o de ceţuri. P â c l a se rosto­


golise dinspre M a r e a R ă s ă r i t e a n ă şi acoperea t o t u l , ca o p ă t u r ă
pufoasă. Vârfurile d e a l u r i l o r se ridicau, ca nişte insule, dintr-o
mare d e a b u r i . C â t e v a d i n t r e cele m a i î n a l t e clădiri d i n p o r t
ieşeau deasupra n e g u r i l o r , p ă r â n d catargele u n e i epave scufun­
date. Frustraţi, spioni teleghidaţi se încrucişau pe deasupra pei­
sajului de sub l i n ţ o l i u , c ă u t â n d ceea ce se p u t e a desluşi pe
frecvenţe n o n - v i z u a l e , Y a n c e l u ă din n o u a v i o n u l u l t r a u ş o r şi,
de la o m a r e î n ă l ţ i m e , descoperi un şir de i n s u l e care p i s t r u i a
orizontul. S o o n g l e m a r c ă î n c â n t a t p e h a r t ă şi, p r i v i n d î n t i n ­
derea pustie de d i n c o l o de ele, spuse, cu un u m o r bizar:
- A i c i ar t r e b u i să fie d r a g o n i .
î n d a t o r i t o a r e , Inteligenţa crea u n g l o b v i r t u a l , p e care î l
î m p e s t r i ţ a c u pete v e r z i , m a r o n i i ş i albastre. C u toate acestea,
cea m a i m a r e p a r t e r ă m a s e d e u n n e g r u d e p r i m a n t , c a u n
bulgăre de c ă r b u n e mânjit cu câteva picăţele de vopsea.
- L o c a l n i c i i au v e n i t aici de u n d e v a , din a p r o p i e r e a locu­
lui u n d e trăiesc s o l a r i e n i i , declară I m a n , t r a s â n d c u u n deget
nesigur c u r b e sinuoase pe partea î n t u n e c a t ă a g l o b u l u i . N u m a i
de am ştii de u n d e . C o b a l t i c i i s-ar p u t e a să fie i n d i g e n i , d a r eu
cred că şi ei au v e n i t , totuşi, dintr-un al t r e i l e a loc şi că sunt
tot nişte v e n e t i c i pe ţ ă r m u l ăsta.
Insă c e a ţ a e o c a r a c t e r i s t i c ă a d i m i n e ţ i i , aşa că s o a r e l e o
î m p r ă ş t i e î n c e t . A f l a t pe o r i d i c ă t u r ă a t e r e n u l u i , p a r c u l
342 MlCHAEL F. FLYNN

a p ă r u cel m a i d e v r e m e , p a r c ă de sub o a p ă ce se r e t r ă g e a ,
fiind punctat de resturile lăsate în u r m ă , c u m se î n t â m p l ă
după orice reflux.
- S u n t cinci, le spuse H a s s a n celorlalţi, lăsând b i n o c l u l j o s .
D o u ă cadavre zac alături, dar celelalte trei sunt răzleţe. U n u l
e al u n u i m a r i n a r de pe vasul străin.
- S i n u c i d e r e ? se m i n u n ă Iman. D i n ce m o t i v ?
- Nu e chiar atât de ciudat, îi răspunse Soong. Deznădejdea
apare adesea d u p ă speranţele i r a ţ i o n a l e .
- De ce era speranţa l o r i r a ţ i o n a l ă ? îl p r o v o c ă Bashir, d a r
S o o n g se m u l ţ u m i să-şi deschidă braţele, într-un gest neajuto­
rat, iar el îl blestemă, ca pe un n e c r e d i n c i o s .
H a s s a n îşi puse b i n o c l u l în cutie.
- O a m e n i i a c ţ i o n e a z ă î n spatele u n e i c o r t i n e p e c a r e ,
a l t m i n t e r i , o p ă s t r e a z ă î n i n i m a l o r . C e a ţ a are ceva descu­
r a j a m , te face să te s i m ţ i s i n g u r . C r e d că m a i sunt şi alte ca­
davre, în tufişuri.
- D a r atât de m u l t e ? î n t r e b ă M i z i r , cu o oroare amestecată
cu fascinaţie, p e n t r u că P r o f e t u l , l ă u d a t fie-i n u m e l e , le-a i n ­
t e r z i s C r e d i n c i o ş i l o r să se s i n u c i d ă .
H a s s a n se întoarse spre t e l e p i l o ţ i .
- Khalid, Bashir, L a d a w a n . R e p e d e . T r i m i t e ţ i - v ă spionii în
p a r c şi recoltaţi m o s t r e de ţesut de la cadavre. I m p l a n t a ţ i na-
n o a p a r a t u r a , astfel încât M i z i r să le p o a t ă studia structura in­
t e r i o a r ă . Se u i t ă la acesta d i n u r m ă şi adăugă: A s t a ar t r e b u i
să-ţi facă p l ă c e r e . Tânjeai să a r u n c i o p r i v i r e asupra a n a t o m i e i
l o r î n c ă de c â n d am sosit.
M i z i r s c u t u r ă d i n cap.
- D a r nu în felul ăsta. Nu aşa.
- C h i a r t r e b u i e , vere? e x c l a m ă Bashir, nefericit.
Când Dumnezeu a batut din palme 343

Totuşi, făcură ce li se ceruse şi spionii teleghidaţi se năpustiră


c a nişte ulii î n t r u p u r i l e m o r ţ i l o r . A p a r a t e inteligente, n u m a i
m a r i decât un fir de praf, p ă t r u n s e r ă p r i n răni şi p r i n orificii,
g o n i n d către glande, canale şi sinusuri şi î n r e g i s t r â n d structura
şi d e l i m i t ă r i l e i n t e r n e .
- Grăbiţi-vă, le ceru Hassan. î n a i n t e ca tipii din oraş să v i n ă
să le ia de aici.
- T i p i i din oraş s-ar putea să aibă alte griji, spuse Iman. A l t e
cadavre, adăugă, după ce Hassan îi adresă o privire întrebătoare.
- N u î n ţ e l e g , z i s e B a s h i r . P ă r e a u atât d e fericiţi i e r i , î n
timpul ceremoniei de împăcare.
- C u m poţi să ştii ce a n u m e simţeau? îl întrebă Hassan. S-ar
p u t e a s ă n-avem nici u n n u m e p e n t r u s e n t i m e n t e l e lor.
- Poate c-a fost o capcană, sugeră Y a n c e , şi s o l a r i e n i i i-au
masacrat î n t i m p u l n o p ţ i i .
H a s s a n se î n d o i a . Echipajul corabiei nu era destul de nu­
m e r o s p e n t r u a duce la î n d e p l i n i r e o astfel de s a r c i n ă cu atâta
r e p e z i c i u n e şi fără să stârnească p a n i c ă .
C e a ţ a nu se risipise cu desăvârşire c â n d H a s s a n o r d o n ă re­
tragerea spionilor, care îşi luară zborul, încărcaţi cu informaţiile
pe care le extrăseseră din cadavre, gata să alimenteze Inteligenţa
n e r ă b d ă t o a r e . I n z o n a î m p ă d u r i t ă d i n sudul p a r c u l u i , u n car
acoperit părăsise d r u m u l şi stătea a c u m la p o a l e l e M u n t e l u i
C e ţ o s , e x p u s d i n p l i n soarelui d i m i n e ţ i i şi î n c o n j u r a t de trei
c o r t u r i şi de un şir de h e x a c a i . In c â m p u l v i z u a l al s e n z o r i l o r
îndreptaţi spre peretele stâncos din apropiere a p ă r u r ă cinci ba-
tiniţi, în diverse posturi: ocupându-se de focurile de t a b ă r ă sau
h r ă n i n d caii şi, c â n d spionii t r e c u r ă pe deasupra, doi d i n t r e ei
îşi întoarseră capetele minge, u r m ă r i n d traseul variaţiei termice,
i a r u n u l se repezi către un t r e p i e d şi îi modifică p o z i ţ i a .
344 M I C H A E L F. FLYNN

- T r e p i e d de topograf, zise K l a u s , c â n d H a s s a n îi a r ă t ă
i m a g i n e a . Studiază amplasarea u n u i n o u d r u m , p r o b a b i l către
pescarii d i n delta sudică.
- C r e d că t i p i i ăştia ne-au v ă z u t spionii, conchise H a s s a n .
- D a r sunt camuflaţi, obiectă Bashir.
- Da. Cu a m o r t i z o a r e de z g o m o t şi sisteme de r ă c i r e , d a r
lasă totuşi o a m p r e n t ă t e r m i c ă şi, pe fundalul aerului r ă c o r o s
dinspre ocean şi al ceţei din d i m i n e a ţ a asta, p r o b a b i l ca ies in
evidenţă, ca nişte siluete profilate pe cer.
- Totuşi...
- P r i n t r e oameni, zise I m a n , există u n i i care pot auzi cea
m a i u ş o a r ă şoaptă. Sau pot vedea aerul p â l p â i n d d e a s u p r a ni­
1
sipurilor din Ar Rub al-Khali . E chiar atât de straniu dacă u n i i
dintre batiniţii noştri au zărit pe cer u r m a bizară a unei variaţii
de t e m p e r a t u r ă fără o sursă evidentă?
H a s s a n c o n t i n u ă să studieze u l t i m a i m a g i n e a g r u p u l u i de
topografi, captată d e spionii. U n batinit scund era g h e m u i t î n
spatele t r e p i e d u l u i , folosindu-se de t e n t a c u l e ca să deplaseze
v e r n i e r e l e u n u i a n u m i t tip d e i n s t r u m e n t .
- A t u n c i , s-ar putea să î n c e r c e să stabilească p o z i ţ i a obiec-
t e l o r pe care le-au observat.
- C h i a r dacă ar fi aşa, spuse Bashir, ce pot face? M u n t e l e
e abrupt.
H a s s a n o r d o n ă ca toţi spionii să r ă m â n ă pe m o m e n t la sol
şi ca n i m e n i să nu stea la vedere, pe m a r g i n e a stâncii.
- P u t e m supraveghea oraşul cu ajutorul c a m e r e l o r de luat
vederi pe care le-am instalat deja.

Deşert din sudul Arabiei Saudite (n. tr.).


Când Dumnezeu a bătut din palme 345

O r d i n u l îl î n t r i s t a m a i ales pe Y a n c e , care s u b l i n i e că el ar
fi p u t u t totuşi z b u r a deasupra v e r s a n t u l u i vestic, d a r H a s s a n
îi atrase atenţia că, p e n t r u a câştiga a l t i t u d i n e , ar fi t r e b u i t să
se rotească m a i î n t â i c h i a r d e a s u p r a acelei z o n e î m p ă d u r i t e în
care ajunsese g r u p u l de prospectori.
- I n t e r d i c ţ i a e de s c u r t ă d u r a t ă , se a d r e s ă el e c h i p e i . Ime­
d i a t c e îşi v o r t r a s a d r u m u l ş i v o r r e v e n i î n o r a ş , v o m r e l u a
zborurile.
Singurul lucru pe care nu-1 luase în considerare era posibili­
tatea ca batiniţii să nu traseze un d r u m . D a r asta nu-i trecu p r i n
cap înainte ca I m a n să-i aducă un raport straniu al Inteligenţei.
- Nu există nici o î n d o i a l ă ? o î n t r e b ă , p e n t r u că, deşi ea
aşezase cele d o u ă i m a g i n i u n a l â n g ă cealaltă, H a s s a n n u p u t e a
fi sigur.
C e e a c e n u era v a l a b i l î n cazul Inteligenţei care, n e l u â n d
în considerare decât datele, nu fusese distrasă de c i u d ă ţ e n i a
înfăţişam.
- A b s o l u t nici u n a . Imaginile sunt identice, p â n ă şi cea m a i
n e î n s e m n a t ă d i m e n s i u n e vectorială coincide. Topograful echi­
pei noastre de d r u m a r i este acelaşi i n d i v i d care a u r m ă r i t zbo­
rul s p i o n u l u i teleghidat î n noaptea apariţiei Planetei A l b a s t r e .
- R e m a r c a b i l ! e x c l a m ă S o o n g , care îi asculta. P r i m u l bati-
nit observat de d o u ă ori.
Hassan ridică p r i m a fotografie şi p r i v i din n o u capul-minge
î n t o r s în p a r t e a o p u s ă celei în care se u i t a m u l ţ i m e a agitată.
- Nu c r e d în c o i n c i d e n ţ e , zise el. C r e d că, de fiecare dată
c â n d a s u r p r i n s aşa ceva, a r e ţ i n u t d i r e c ţ i a în care se p i e r d e a u
u r m e l e v a r i a ţ i e i de c ă l d u r ă şi că a plecat să le descopere sursa.
Iman îi simţi îngrijorarea.
- Ar t r e b u i să p r e g ă t i m evacuarea?
346 MlCHAEL F. FLYNN

- N u ! spuse Bashir.
- T u , t â n ă r u l m e u văr, i se adresă Hassan, o să poţi da or­
dine d u p ă ce-o să capeţi m a i m u l t ă experienţă. A p o i , către
Iman: Nu încă. D a r totul ar p u t e a depinde de ceea ce se află
sub p r e l a t a acelei căruţe.

Peste câteva zile, aflară că era vorba de un balon cu aer cald.


Klaus era î n c â n t a t .
- Da! E x t r e m de a s e m ă n ă t o r cu e p o c a l u i B i s m a r c k . C ă i
ferate, telegrafe, c o r ă b i i cu s i s t e m de p r o p u l s a r e cu a b u r , i a r
acum baloane. Compatibilitatea tehnologică! Gândiţi-vă ce
i m p l i c ă asta!
H a s s a n n-a aşteptat să v a d ă ce p r e s u p u n e asta şi plecă de
u n u l singur, îndepărtându-se de cabinele telepiloţilor şi de cla­
pele c o r t u l u i , care p o c n e a u în bătaia v â n t u l u i uscat de m u n t e .
I m a n îl u r m ă r i , p ă s t r â n d distanţa. El se opri în faţa p o r ţ i i pâl­
p â i t o a r e şi îi spuse l u i K h a l i d câteva v o r b e pe care I m a n nu
le auzi. Pe u r m ă c o n t i n u ă să străbată pajiştea, î m p r ă ş t i i n d la
fiecare pas polenul în culori strălucitoare al florilor înalte p â n ă
la g e n u n c h i , ajungând în locul u n d e se p r ă v ă l e a cascada, de pe
însuşi acoperişul l u m i i . A c o l o se opri, în tăcere, cu p r i v i r e a
p i e r d u t ă î n a d â n c u r i l e e n i g m a t i c e ale l a c u l u i . C e a ţ a u m p l e a
aerul, saturându-1 cu vapori, până ce părea doar o extensie m u l t
m a i rarefiată a apei. D u p ă ce îl u r m ă r i din ochi o v r e m e , I m a n
se apropie, alăturându-i-se.
El c o n t i n u ă să tacă. D u p ă câteva clipe, I m a n îi l u ă m â n a
într-ale ei; nu aşa c u m o m a i făcuse p â n ă atunci, ci ca un om
care v r e a să aline suferinţa a l t u i a .
Când Dumnezeu a bàtut din palme 347

- Mă î n t r e b u n d e dispare, spuse el î n t r - u n t â r z i u şi, pe fun­


d a l u l m u g e t u l u i n e î n t r e r u p t al cascadei, vocea p ă r u să-i v i n ă
d e foarte departe. C r e d c ă răzbate p â n ă î n i n i m a planetei. D a r
n i m e n i n-o va şti vreodată. C i n e ar p u t e a i n t r a în lacul ăla fără
să fie strivit de forţa apei? C i n e s-ar p u t e a î n t o a r c e , înfrân-
gându-i p r e s i u n e a , p e n t r u a ne răspunde?
- O să o r d o n i evacuarea?
I m a n se aplecase către u r e c h e a l u i , ca să se facă a u z i t ă .
- C r e z i că ar t r e b u i ?
- C r e d că ar t r e b u i să n e - n t â l n i m cu c r e a t u r i l e astea.
H a s s a n se î n t o a r s e spre ea, ceea ce îi aduse foarte a p r o a p e
u n u l de a l t u l . Ca să ne putem auzi mai bine, acoperind vuietul,
îşi spuse el.
- Nu ni se i n t e r z i c e să i n t r ă m în legătură, insistă ea. C i r ­
c u m s t a n ţ e l e diferă de la o l u m e la alta. Fiecare c ă p i t a n t r e b u i e
să decidă c â n d se stabileşte c o n t a c t u l .
- T o t u ş i , foarte p u ţ i n i apelează la asta. Eu n-am făcut-o ni­
ciodată. N i c i C o n c a n n o n n-a făcut-o. V i a ţ a e o r a r i t a t e . V i a ţ a
c o n ş t i e n t ă e î n c ă şi m a i rară. V i a ţ a conştientă destul de v i g u ­
roasă p e n t r u a s u p o r t a c o n t a c t u l e o n e s t e m a t ă . F l o r i l e voas­
tre z b u r ă t o a r e n-aveau c o n ş t i i n ţ a existenţei de sine.
- N u . Nu erau decât frumoase.
El râse.
- Eşti la fel de m i s t e r i o a s ă ca p l a n e t a asta.
- Să-mi scot hijab-ul?
Degetele îi z v â c n i r ă către eşarfa ce îi acoperea c a p u l .
El se î n t i n s e şi o p r i n s e de î n c h e i e t u r ă , ţinându-i m â n a
nemişcată.
- N u hijab-ul te ascunde. Ti-ai p u t e a scoate toate h a i n e l e ,
fără să d e z v ă l u i n i m i c . Nu-i aşa că şi b a t i n i ţ i i sunt frumoşi?
Tu ai spus o d a t ă asta.
- Da. Da, sunt, în felul lor aparte. D a r se pregătesc de război
şi îşi t r â m b i ţ e a z ă sfidările; şi dansează c â n d se î m p r i e t e n e s c cu
d u ş m a n i i şi, u n e o r i , î n î n t u n e r i c , îşi p u n capăt z i l e l o r . C u m
p u t e m p l e c a fără să aflăm v r e o d a t ă cine sunt?
Hassan îi eliberă m â n a şi se aplecă după o r a m u r ă de hexasoc.
Ca t o a t ă v e g e t a ţ i a din l o c u l aceia, avea o t e x t u r ă ca de iască,
desfăcându-se cu u ş u r i n ţ ă în fâşii paralele si în fibre.
- N-are importanţă.
Pe u r m ă , dându-şi s e a m a că nu-1 auzise d i n c a u z a u r l e t u l u i
cascadei, îşi a p r o p i e faţa de a ei.
- P r i e t e n u l n o s t r u curios îşi va î n ă l ţ a b a l o n u l î n a i n t e de a
apuca să ne a d u n ă m echipamentul împrăştiat şi să-1 împachetăm.
Şi n-avem c u m să ne a s c u n d e m pe pajiştea asta, dacă ne poate
vedea a m p r e n t a t e r m i c ă . H o t ă r â r e a de a i n t r a în l e g ă t u r ă îi
aparţine aşadar l u i , nu m i e , indiferent dacă o ştie sau nu.
A z v â r l i r a m u r a în apele clocotitoare ale lacului, iar curen­
tul o prinse şi dispăru. Se uită o v r e m e în u r m a ei, apoi se
întoarse, gata să plece. I m a n îl l u ă de braţ şi merse alături de el.
- Ai m a i putea face şi altceva, îi spuse, când se îndepărtaseră
suficient de m u l t de cascadă p e n t r u ca v o c i l e să fie iarăşi v o c i ,
nu ţipete sau şoapte.
- Ce a n u m e ?
- A v e m pistoale laser în portbagajele autobuzelor. Ai p u t e a
face o g a u r ă în b a l o n u l l u i , î n a i n t e de a se î n ă l ţ a de la p ă m â n t .
- Da. O gaură ca o arsură, apărută în mod misterios în ma-
terial. Un mod excelent de a ne masca prezenta.
Când Dumnezeu a bătut din palme 349

- A ş a c u m spuneai, in cazul asta nu ne p u t e m ascunde. D a r


g ă u r i r e a b a l o n u l u i ne-ar oferi t i m p u l de care a v e m n e v o i e pen­
tru a pleca neobservaţi.
- Da... d a r nu asta îţi doreşti.
- N u , eu v r e a u să-i î n t â l n e s c ; d a r tu t r e b u i e să iei în con­
siderare toate p o s i b i l i t ă ţ i l e .
- C r e z i că Inteligenţa poate face o t r a d u c e r e m u l ţ u m i t o a r e
pentru o întâlnire?
- C u m am p u t e a şti, fără să î n c e r c ă m ?
H a s s a n râse.
- Începi sa s e m e n i cu m i n e .
- E ceva c h i a r atât de rău?
- E c u m p l i t . Un s i n g u r H a s s a n e m a i m u l t decât suficient.
O s i n g u r ă I m a n a b i a dacă e de ajuns.
C e i l a l ţ i s e a d u n a s e r ă î n cort, u n i i ţ i n â n d î n m â n ă frânghii,
p ă r â n d să aştepte c o m a n d a de a r i d i c a tabăra. T e h n i c i e n i i care
se o c u p a u de a v i o n u l u l t r a u ş o r se strânseseră g r ă m a d ă , intr-un
capăt al acesteia. Indiferent care ar fi fost decizia, ei a v e a u să
plece o r i c u m , p e n t r u a face o n o u ă a p r o v i z i o n a r e .
B a s h i r s u r p r i n s e p r i v i r e a l u i H a s s a n , a v â n d pe c h i p o ex­
presie r u g ă t o a r e . N u m a i S o o n g rămăsese î n m i j l o c u l instru­
m e n t e l o r l u i . L u m e a p u t e a s ă s e sfârşească. D u m n e z e u p u t e a
să bată d i n p a l m e şi m u n ţ i i se p u t e a u risipi p r e c u m n o r i i , iar-
S o o n g nu avea să facă altceva decât să m o n i t o r i z e z e opacita­
tea şi d e n s i t a t e a v a p o r i l o r lor.
H a s s a n l e î n m â n a t e h n i c i e n i l o r u n c o m p u t e r d e m â n ă care
c o n ţ i n e a r a p o r t u l său p r o v i z o r i u şi le c e r u ca, la î n t o a r c e r e ,
să-1 d u c ă direct în b i r o u l d i r e c t o r u l u i .
- A m solicitat t r i m i t e r e a u n e i echipe post-contact.
350 MlCHAEL F. FLYNN

B a s h i r şi câţiva d i n t r e cei m a i v â r s t n i c i o v a ţ i o n a r ă , i a r el
îi reduse la tăcere cu o p r i v i r e aspră.
- C r e d că p r i e t e n u l n o s t r u batinit specializat în dirijabile
s-a dovedit a fi suficient de î n t r e p r i n z ă t o r p e n t r u a m e r i t a să
culeagă roadele strădaniei sale. D a r decizia l u i a v e n i t cu prea
m u l t ă r e p e z i c i u n e , iar m i e n u - m i place să fiu zorit.
C â n d , în d r u m spre cortul său, trecu pe lângă M i z i r , Hassan
îşi bătu p e u m ă r v e c h i u l coleg.
- C o n t a c t u l odată stabilit, n-o să m a i fii nevoit să-ţi pui
î n t r e b ă r i despre ecologia acestei l u m i . Savanţii l o r îţi v o r da
toate i n f o r m a ţ i i l e pe care le doreşti.
M i z i r c l ă t i n ă din cap c u tristeţe.
- Nu va fi acelaşi l u c r u .

C e v a m a i târziu, Hassan observă că Soong nu se clintise din


faţa m o n i t o a r e l o r sale. Cunoscându-1 de foarte m u l t ă v r e m e ,
ştia că, v e n i n d din partea l u i , acesta nu î n s e m n a că se r u p e a de
l u m e . A ş a că i se alătură în faţa afişajului a s t r o n o m i c , cu toate
că, preţ de câteva secunde, nu-i întrerupse concentrarea, lăsând
ca s i m p l a sa p r e z e n ţ ă să joace r o l u l u n e i î n t r e b ă r i .
D u p ă o v r e m e , Soong î n c e p u să vorbească de parcă i s-ar
fi adresat v ă z d u h u l u i .
- La î n c e p u t , gândesc: sateliţi artificiali. S t r a n i u cer, ăsta,
şi noi nu ştiut tot ce e a c o l o . D a r o r b i t a foarte joasă. O r b i t ă
de nouăzeci de m i n u t e . A r ă t ă o pată m i n u s c u l ă de l u m i n ă care
traversa e c r a n u l . La fiecare n o u ă z e c i de m i n u t e apare iar. Ieri
cinci. A z i zece, poate d o u ă z e c i .
- Ce sunt? î n t r e b ă Hassan. Sateliţi artificiali, aşa ai spus?
Când Dumnezeu a bâtut din palme 351

- Zăresc d o a r c â n d reflectă l u m i n a solară. P o a t e m u l t m a i


mulţi, nu văzut.
- P r o b a b i l că al-Batin are un inel de sateliţi m i n u s c u l i . . .
D a r S o o n g c l ă t i n ă din cap.
- D o u ă l u n i m a r i , i n d e p e n d e n t e , o r b i t ă joasă.
- A t u n c i ce...?
- O a m e n i i m e r g pe l u n ă , a c u m m u l t t i m p . M e r g pe M a r t e .
Cred că acum vedem...
- Rachete?
Hassan se ridică, îndepărtându-se de e c r a n u l pe care se re-
d e r u l a u u l t i m e l e date î n r e g i s t r a t e de telescop în n o a p t e a pre­
cedentă şi p r i v i cerul decolorat, acoperit de n o r i .
- R a c h e t e , şopti el.
- C r e d , spuse Soong, de pe P l a n e t a A l b a s t r ă .

D e s c o p e r i r e a l u i S o o n g aduse activitatea echipei pe un alt


nivel de u r g e n ţ ă .
- O a d o u a rasă raţională, în acelaşi sistem solar! făcu I m a n .
- F ă r ă precedent, zise M i z i r .
- A c u m ar t r e b u i să p l e c ă m , spuse Klaus, i a r Y a n c e se de­
clară de acord.
- Ne p u t e m ascunde de l o c u i t o r i i planetei, d a r poate că nu
şi de aceşti nou-veniţi.
- T r e b u i e să r ă m â n e m ! strigă Bashir.
Soong însuşi nu spuse n i m i c m a i m u l t decât că asta c o m ­
plica p r o b l e m a , ca şi c u m aceste complicaţii l-ar fi deranjat m a i
m u l t decât orice altceva. H a s s a n se refugie în c o r t u l l u i , ca să
scape de z a r v ă , şi acolo cântări l u c r u r i l e .
D a r nu prea m u l t . T r e b u i a să-1 ia în considerare pe aero-
n a u t u l d i n dirijabil. B a l o a n e şi nave spaţiale, şi p ă m â n t e n i i , cu
o h i p e r p o a r t ă N a g y şi cu v e h i c u l e care p u t e a u c ă l ă t o r i în
direcţia nepotrivită - şi aceştia d i n u r m ă erau cei care l u a u î n
considerare posibilitatea fugii. T o a t ă povestea avea ceva foarte
a m u z a n t . C â n d H a s s a n ieşi din cort, toţi ceilalţi î n t r e r u p s e r ă
orice activitate, întorcându-se spre el, în expectativă.
- Pregătiţi-vă p e n t r u D & D , se m u l ţ u m i să le spună, î n a i n t e
de a se î n t o a r c e în cort.
A u z i pe cineva intrând în u r m a lui şi ştiu că era Iman înainte
de a se î n t o a r c e .
Ea i se adresă:
- D i s t r u g e r e şi d e m o l a r e ? Dar...
- D a r ce? zise Hassan. Nu p u t e m î n c ă r c a totul în a l t o b u z e
suficient de repede. T r e b u i e să distrugem ceea ce nu p u t e m lua.
- D a r spuneai că p u t e m r ă m â n e !
- Ecuaţia s-a modificat. In m o m e n t u l ăsta, riscurile depăşesc
beneficiile.
- C a r e riscuri?
- L-ai auzit de K l a u s . Un p o p o r care deţine n a v e spaţiale
are şi alte p o s i b i l i t ă ţ i . S u p r a v e g h i n d u - i pe b a t i n i ţ i , noi am de­
venit neglijenţi. Aceşti... aceşti a z r a q i ar p u t e a cunoaşte rada­
rul, u n d e l e r a d i o , laserul, z b o r u l cu m o t o r . Poate că le sunt
cunoscute şi procedeele de camuflaj, şi n a n o a p a r a t u r a . î n c l i n
să cred că nu ştiu n i m i c despre a l t o b u z e .
- D a r şansa de a u r m ă r i u n P r i m C o n t a c t d i n perspectiva
unei terţe părţi!
- O să r ă m â n e m şi o să-1 u r m ă r i m cât m a i m u l t cu p u t i n ţ ă ,
dar cu o m â n ă pe m â n e r e l e p o r t i e r e l o r a l t o b u z e l o r . S o o n g a
n u m ă r a t p e o r b i t ă cel p u ţ i n douăsprezece n a v e , iar b a t i n i ţ i i
a u î n c e p u t s ă s e r e î n a r m e z e c u ceva t i m p î n u r m ă . N u c r e d
c-o să asistăm la un P r i m C o n t a c t .

Echipa dezactiva toate e c h i p a m e n t e l e neesenţiale, transferă


e ş a n t i o a n e l e şi d a t e l e de m a r e i m p o r t a n ţ ă în a l t o b u z e şi îşi
î n d e p ă r t a r ă toate artefactele d e p e pajişte. M i z i r î i r a c o l a p e
t e h n i c i e n i i care se o c u p a u de a v i o n şi pe care nu-i i n t e r e s a
n i m i c din toată afacerea. A c e ş t i a şi echipa de explorare nu erau
în s u b o r d i n e a aceluiaşi Şef de D e p a r t a m e n t , d a r b ă t r â n u l îi
privi chiorâş.
- Pe p l a n e t a asta nu e l o c p e n t r u t r â n t o r i , le spuse el.
H a s s a n îşi p e t r e c u seara refăcându-şi r a p o r t u l .
In d i m i n e a ţ a u r m ă t o a r e , S o o n g îi spuse că n a v e l e spaţiale
î n c e p u s e r ă să c o b o a r e .
- U n a a c t i v e a z ă r e t r o - p r o p u l s o a r e l e când în r a z a v i z u a l ă a
telescopului. Inteligenţa extrapolează aterizare la antipozi. C e ­
lelalte n u respectă o r a r u l . P r o b a b i l părăsesc orbita.
H a s s a n le c e r u t u t u r o r m e m b r i l o r echipei să fie în a l e r t ă
şi le i m p u s e tăcerea r a d i o .
- A i c i , în m u n ţ i , nu ne m a i aflăm într-o zonă tot atât
de îndepărtată ca p â n ă a c u m . T r e b u i e să fim prudenţi şi în
p r i v i n ţ a spionilor teleghidaţi, care emit i m p u l s u r i radar. Şi
î n ceea c e p r i v e ş t e o r i c e a l t c e v a c a r e a r p u t e a f i d e t e c t a t d e
nou-veniţi.
N u îşi i m a g i n a c ă p e pajiştea l o r a l p i n ă exista ceva care a r
fi putut atrage în m o d deosebit atenţia, dacă navele de pe orbită
ar fi studiat-o de la î n ă l ţ i m e , d a r ceruse ca toate c o r t u r i l e să
d i s p a r ă - c o n t r a s t a u cu r e s t u l c u l o r i l o r - şi ca m o n i t o a r e l e
354 M I C H A E L F. FLYNN

p r i n c i p a l e să fie m u t a t e la adăpostul u n u i p â l c de h e x a c e d r i .
Le o r d o n ă l u i K h a l i d şi L a d a w a n să ţ i n ă a l t o b u z e l e în r a l a n t i ,
astfel î n c â t să se afle într-un uşor defazaj faţă de ' B r a n a R e a l ă ,
fiind teoretic i m p o s i b i l de detectat cu orice altceva în afară de
a l t o i n s t r u m e n t e . C â n d se a d u n a r ă cu toţii sub copaci, H a s s a n
îi n u m ă r ă şi v ă z u că B a s h i r lipsea.
Cu un p o t o p de î n j u r ă t u r i , p l e c ă să-1 caute şi îl descoperi
la marginea stâncii care d o m i n a câmpiile. Stătea întins pe burtă,
cu un b i n o c l u de sensibilitate m ă r i t ă apăsat pe ochi. La rân­
d u l său, H a s s a n se lăsă să cadă pe b u r t ă în i a r b a de l â n g ă el -
o iarbă stranie, prea-galbenă, catifelată, uleioasă şi c i u d a t ă la
atingere. Îşi aduse a m i n t e că se afla pe o l u m e î n d e p ă r t a t ă ,
străină şi realiză, s u r p r i n s , că, p e n t r u o v r e m e , uitase.
- C r e z i că el ştie? întrebă Bashir. Ştie de navele de pe orbită?
Hassan înţelese că v ă r u l lui v o r b e a despre aeronaut.
- Ştie că sosesc ceilalţi. O ştiu cu toţii. N a v e l e apar c â n d
el-Asraq i n t r ă în opoziţie. P r o b a b i l că există c i n e v a care a
înţeles m e c a n i c a orbitală.
- V i n e la noi să ne ceară ajutor.
- î m p o t r i v a asraqilor.
- Da. Sunt un p o p o r curajos. C o m p a n i i aranjate în careuri,
carabine cu un s i n g u r foc. A r t i l e r i e de c â m p , ca pe v r e m e a lui
M e h m e d A l i . C a să înfrunte ce? Un inamic din nave spaţiale!
1

Ce şanse au, H a s s a n , dacă noi nu-i ajutăm? „Lasă-te în mâi­


nile D o m n u l u i şi săvârşeşte faptele sale." Nu asta a spus D u m ­
n e z e u p r i n T r i m i s u l său, slava fie asupra l u i ?
- B a s h i r , n o i s u n t e m n o u ă , p l u s t e h n i c i e n i i c a r e se o c u p ă
d e a v i o n . N u s u n t e m î n a r m a ţ i , c u e x c e p ţ i a c e l o r p a t r u lasere

1
Mohammed Ali, paşă otoman al Egiptului (1769-1849) (n. tr.).
Când Dumnezeu a bătut din palme 355

d i n c o m p a r t i m e n t u l p e n t r u a r m e . K l a u s e s i n g u r u l c a r e are
c â t e v a n o ţ i u n i de t e o r i e m i l i t a r ă - şi n u e decât t e o r i e . C e - a m
p u t e a face?

A t a c u l fu rapid, brutal şi declanşat fără nici un avertisment.


N a v e t a spaţială a p ă r u dinspre vest, z b u r â n d la m i c ă altitudine,
şuierând pe deasupra piscurilor muntoase şi pierzând din viteză
deasupra o c e a n u l u i , când v i r ă , lăsându-se pe o parte. Erau trei,
d e f o r m ă r ó m b i c a , c u scuturile t e r m i c e î n c ă s t r ă l u c i n d , m a t e ,
î n p a r t e a inferioară.
1
- S c r a m j e t u r i , spuse K l a u s în cască, iar I n t e l i g e n ţ a îl auzi
şi c u m u l a observaţia l u i cu datele v i z u a l e .
- O r i e n t a ţ i c a m e r e l e de luat vederi, zise H a s s a n . O r i e n t a ţ i
camerele. U n a aterizează în p a r c . A d o u a coboară spre capătul
opus al o r a ş u l u i . S-ar p u t e a să aterizeze în m l a ş t i n ă şi să
se-mpotmolească. L a d a w a n , o să r i s c ă m . T r i m i t e un spion te­
leghidat î n t r - a c o l o . C u fascicul îngust d e g h i d a r e . Y a n c e , dacă
i n v a d a t o r i i plasează ceva î n t r e noi şi spion, îl distrugi i m e d i a t .
U n d e s-a d u s a t r e i a navetă? U n d e e? K l a u s , fă o e v a l u a r e !
- T e h n o l o g i e e c h i v a l e n t ă cu cea de la j u m ă t a t e a s e c o l u l u i
2
douăzeci ş i u n u , zise n e a m ţ u l . S c r a m j e t u r i S S T O . C ă u t a ţ i
b o m b e i n t e l i g e n t e , d i s p o z i t i v e d e o c h i r e c u laser, b u n c ă r e d é
a l i m e n t a r e a u t o m a t ă . P u ş t i c u flesete d e î n a l t ă d e n s i t a t e c u
s u b m u n i ţ i e . O h , n e n o r o c i ţ i i ăia. O h , n e n o r o c i ţ i i !
Pe cer se deschiseră flori î n t u n e c a t e .

1
Statoreactoare cu combustie supersonică (n. tr.).
2
Single-Stage-to-Orbit, lansare pe orbită într-o singură etapă (n. tr.).
356 MlCHAEL F. FLYNN

- B a t i n i ţ i i şi-au reglat a r t i l e r i a de c â m p la e l e v a ţ i a m a x i m ă .
P r o i e c t i l e de joasă energie, e x p l o d â n d în v ă z d u h . . . dar la p r e a
m i c ă a l t i t u d i n e ca să aibă v r e o i m p o r t a n ţ ă . A h , ce mi-aş d o r i
o baterie antiaeriană!
- K l a u s , te i m p l i c i .
T e h n i c i a n u l lăsă b i n o c l u l î n j o s .
- Da, fireşte, se răsti el - şi b i n o c l u l se r i d i c ă iarăşi.
- Nu e lupta noastră, spuse Hassan, dar celălalt nu-1 asculta.
- A d o u a n a v e t ă e în m l a ş t i n ă , r a p o r t ă L a d a w a n . Nu cred
că batiniţii se aşteptau la aşa ceva. Au puţine mijloace de apărare
î n z o n a aia.
- C r e d că nici asraqii nu se aşteptau, ripostă K l a u s . N a v e ­
tele astea a u m a n e v r a b i l i t a t e l i m i t a t ă . C e v a m a i m u l t ă decât
p r i m e l e navete a m e r i c a n e , d a r n u î n cine ştie c e m ă s u r ă . N u
p r e a au de ales în p r i v i n ţ a l o c u l u i de a t e r i z a r e .
- U n d e s-a dus a treia? î n t r e b ă H a s s a n .
S t r i g ă t u l lui B a s h i r se î n ă l ţ ă , p r e l u n g .
- A fost lovită! A fost lovită! A i n t r a t în r a z a u n u i proiec­
t i l . E în v a l u r i .
- O l o v i t u r ă norocoasă, c o m e n t ă Klaus, d a r îşi agită şi el
p u m n u l ridicat î n s p r e cer.
- A s c u l t a ţ i u r a l e l e d i n oraş, spuse I m a n , care m o n i t o r i z a
m i c r o f o a n e l e i m p l a n t a t e în t i m p u l o b s e r v a ţ i i l o r şi al studiu­
lui l o r î n d e l u n g a t .
C e l e l a l t e d o u ă navete l a n s a r ă p r o i e c t i l e ce p ă t r u n s e r ă prin­
tre clădiri şi d o u ă d i n t r e cele m a i î n a l t e p ă r u r ă să tuşească şi
să ridice d i n u m e r i î n a i n t e de a se p r ă b u ş i în r u i n e . F u m u l şi
flăcările se î n ă l ţ a r ă deasupra o r i z o n t u l u i . H a s s a n se î n t o a r s e
spre I m a n .
- Au încetat u r a l e l e ? o î n t r e b ă , i a r ea îşi feri p r i v i r e a .
Când Dumnezeu a batut din palme 357

- N u , a r a t ă - m i , îi c e r u K l a u s l u i S o o n g , a p l e c â n d u - s e asu­
p r a e c r a n u l u i p e c a r e e r a u afişate i n f o r m a ţ i i l e t r i m i s e d e
spionul teleghidat.
C h i n e z u l î i arătă c u degetul. A i c i . A i c i . A i c i . K l a u s s e u i t ă
la Hassan.
- M - a m înşelat. C e a de-a t r e i a n a v e t ă a a m e r i z a t în m o d
intenţionat. A t a c ă oraşul din trei părţi. Parc. M l a ş t i n ă . O c e a n .
U i t a ţ i - v ă . O vedeţi? Pluteşte. P r o b a b i l că sunt p r o i e c t a t e atât
p e n t r u aterizare, cât şi p e n t r u a m e r i z a r e .
- A h ! făcu Soong. Identific trafic r a d i o . T r i m i t datele către
Inteligenţă.
C o m u t ă sistemul d e recepţie î n m o d u l a u d i o ş i toţi m e m ­
brii echipei se o p r i r ă un m o m e n t , ascultând. S u n e t e l e aveau
ceva l i c h i d , pleoscăitor. O r ă c ă i t de broaşte, ţipăt de i g u a n e .
N i c i u n s e m n a l c o m p u t e r i z a t , doar voci. Sunetele p ă r e a u s ă
fie un s e m n a l a n a l o g i c .
- B a l o n u l e sus, spuse Bashir.
H a s s a n se răsuci, holbându-se la el.
- Eşti sigur? T i p u l t r e b u i e să fie n e b u n . Să te ridici în aer
în momentul ăsta? Iman., Bashir, Khalid. Duceţi-vă lângă stâncă.
V i n ş i e u i n scurt t i m p .
H a s s a n nu-şi p u t e a l u a o c h i i d e l a oraşul m u r i b u n d . M ă r i
grosismentul binoclului şi v ă z u soldaţi ieşind din p r i m a navetă,
cea care aterizase în p a r c .
- I m a g i n i m ă r i t e ! strigă el. V r e a u i m a g i n i m ă r i t e ale aces­
tor creaturi.
- N u sunt foarte m u l t e , riscă M i z i r u n c o m e n t a r i u .
- Nu e necesar să fie m u l t e , îi spuse K l a u s . A s t a e infante­
ria uşoară, a e r o p u r t a t ă . T r e b u i e să ia în stăpânire o z o n ă de
aterizare p e n t r u n a v a - m a m ă .
358 MICHAEL F. FLYNN

- Faci speculaţii, zise H a s s a n .


- Ganz natürlich.
T r u p a care aterizase se î m p ă r ţ i în g r u p u r i de câte trei, care
se î m p r ă ş t i a r ă p r i n p a r c , în e v a n t a i . A s r a q i i erau bipezi, m a i
scunzi decât batiniţii şi mai butucănoşi. Purtau uniforme negre,
s i m p l e , ca din piele. A v e a u feţele acoperite de căşti şi de măşti,
d a c ă sub acestea se a s c u n d e a c e v a care se p u t e a n u m i faţă.
P i e l e a expusă vederii era solzoasă şi strălucitoare.
- Reptilieni, spuse M i z i r , încântat n u m a i pe jumătate fiindcă
avea o n o u ă rasă pe care s-o studieze, căci, în asemenea circum­
stanţe, mulţumirea nu putea fi deplină. Lucrările D o m n u l u i sunt
extraordinar de diversificate, foloseşte î n s ă d o a r câteva
şabloane foarte preţioase.
- Speculaţii, zise Hassan. Ce v ă d eu aici?
- C ă ş t i l e sunt afişaje de a v e r t i z a r e , răspunse K l a u s . N a v a
m a m ă a plasat sateliţi pe o orbită joasă şi şopârlele p r i m e s c
i n f o r m a ţ i i despre c â m p u l de luptă.
- D a c ă sunt r e p t i l i e n i , spuse M i z i r , atunci v i n , p r o b a b i l ,
dintr-un loc arid.
Klaus strânse d i n buze.
- D a r pe P ă m â n t sunt m u l t e reptile acvatice, nu-i aşa? Şi
pe al-Asraq există apă.
- Şi ce dacă! s t r i g ă M i z i r . E x i s t ă t o t u ş i şi d e s e r t u r i . In
p l u s , ă i a a r p u t e a să fie s o l z i de peşte. A m f i b i e n i . C e p r e ­
t e n ţ i i a i d e l a m i n e d u p ă c e abia dacă a m î n t r e z ă r i t u n s i n g u r
braţ dezgolit?
- M i z i r ! îl a t e n ţ i o n a H a s s a n , şi b i o l o g u l respiră adânc,
liniştindu-se, apoi se întoarse cu spatele.
- Hassan.
Era v o c e a lui Bashir, p r i n r a d i o .
Când Dumnezeu a bătut din palme 359

- A e r o n a u t u l a u r c a t j u m ă t a t e d i n d r u m , d a r v â n t u l îi e
p o t r i v n i c , îl ţ i n e departe de stâncă.
H a s s a n î n j u r ă şi îşi î n c a l c ă p r o p r i a r e g u l ă atât cât e r a ne­
cesar ca să se răstească:
- T ă c e r e radio! Se întoarse. C e - n s e a m n ă asta, p e n t r u nu­
m e l e l u i D u m n e z e u ? Khalid, ţi-am spus să te duci l â n g ă stâncă
şi să-1 aştepţi pe t i p u l cu b a l o n u l .
K h a l i d aruncă o p r i v i r e către i m a g i n e a luptei în desfăşurare
de pe e c r a n u l i m e n s , cu p l a s m ă .
- Nu e o luptă corectă, nu-i aşa. Poftim, d o m n u l e . S-ar putea
să ai n e v o i e de asta.
H a s s a n îşi c o b o r î p r i v i r e a spre m â n a lui şi v ă z u că p a z n i ­
cul p o r ţ i i îi adusese un pistol cu laser.
- Nu sunt decât patru, îi oferi Khalid o explicaţie, câte d o u ă
în fiecare a l t o b u z . Eu şi L a d a w a n p ă s t r ă m câte u n u l . S u n t e m
t r ă g ă t o r i cu e x p e r i e n ţ ă . Iţi d a u u n u l p e n t r u că eşti c ă p i t a n u l
echipei. Cine-1 p r i m e ş t e pe al p a t r u l e a ?
- P o r t a r u l e , dacă asraqii ne atacă aici, p a t r u pistoale laser
n u sunt b u n e d e n i m i c î m p o t r i v a u n e i rachete d e c r o a z i e r ă .
- D o m n u l e , e m a i bine decât dacă am fi t o t a l d e z a r m a ţ i .
H a s s a n îşi î n d e s ă pistolul sub curea.
- Klaus?
N e a m ţ u l îşi lăsă b i n o c l u l în jos, v ă z u ce adusese p a z n i c u l
p o r ţ i i şi c l ă t i n ă d i n cap.
- P e n t r u m i n e , tactica m i l i t a r ă î n s e a m n ă nişte pătrate m i c i
pe o hartă de pe un ecran. N - a m tras niciodată cu o armă. Dă-i-1
lui Y a n c e . A m e r i c a n i i fac Fickerei cu p i s t o a l e l e .
D e p e s c a u n u l l u i din faţa consolei, Soong î n t i n s e m â n a .
- Iau eu.
K h a l i d ezită.
360 MlCHAEL F. FlYNN

- Ştii să-1 foloseşti?


- Îţi d e m o n s t r e z p r ă j i n d i e p u r e .
A r ă t ă c ă t r e u n r o z ă t o r c u şase p i c i o a r e d i n c a p ă t u l opus
al pajiştii.
K h a l i d n u ceru dovada, dar î i î n m â n a a r m a .
- Ştii să tragi c h i a r atât de bine? îl î n t r e b ă H a s s a n , după
plecarea l u i K h a l i d către peretele de stâncă.
- N u , d a r a c u m nu îi dă pistol lui Y a n c e . P r e a tânăr, ca
v ă r u l tău. P r e a nervos. Pistolul m a i bine l a m i n e . N u ştiu s ă
folosesc. D a r ştiu că n u ştiu să folosesc.
- P r o b a b i l că batiniţii s-au aşteptat la o aterizare în parc,
î i a n u n ţ ă K l a u s . A u u n r e g i m e n t ascuns î n p ă d u r e . Iar a c u m
atacă, în t i m p ce asraqii s-au răzleţit!
H a s s a n , care era gata să plece, r ă m a s e l o c u l u i , p r i v i n d , în
t i m p ce soldaţii gătiţi cu u n i f o r m e galbene ieşeau d i n t r e co­
paci m ă r ş ă l u i n d în r i t m u l b ă t ă i l o r ca de t o b ă ale t i m p a n e l o r
şi ale b r a ţ e l o r l o r inferioare. V ă z u caporalii zbierându-şi or­
d i n e l e . V ă z u soldaţii aliniindu-se şi r i d i c â n d d o u ă steaguri -
h e x a v u l t u r u l şi un altul, care era, p r o b a b i l , d r a p e l u l regimen­
t u l u i . C e i d i n p r i m u l r â n d puseră u n g e n u n c h i l a p ă m â n t ş i
atât ei, cât şi cei d i n r â n d u l al doilea, traseră câte o salvă, apoi
făcură câte u n pas î n l ă t u r i , p e r m i ţ â n d u - l e u r m ă t o a r e l o r d o u ă
r â n d u r i să î n a i n t e z e şi să repete m a n e v r a în t i m p ce ei îşi
reîncărcau armele.
R e u ş i r ă să facă asta de d o u ă ori î n a i n t e ca invadatorii să le
r u p ă r â n d u r i l e . î m p r ă ş t i a t e , m e r e u în mişcare, adăpostite, gru­
p u r i l e ucigaşe îşi lansară atacurile de m a r e viteză, care
zdrenţuiră frumoasele uniforme şi drapelele fragile şi împroşcară
h e x a c e d r i i , copacii cu l e m n de esenţă tare şi i a r b a uleioasă,
verde-gălbui intens, cu stropi scânteietori de sânge galben-verzui.
Când Dumnezeu a bàtut din palme 361

C â t e v a l o v i t u r i d e t u n trase din n a v e t ă c o m p l e t a r ă m a s a c r u l .
D i n r e g i m e n t n u r ă m a s e n i m i c altceva decât c a d a v r e contor­
sionate şi sfâşiate. Hassan se î n t r e b ă dacă tânărul soldat pe care
îl p r i v i s e r ă făcând dragoste cu i u b i t a lui zăcea p r i n t r e e l e .
- O, les braves gens, şopti Klaus, r e p e t â n d c u v i n t e l e rostite
de un rege al Prusiei, de m u l t ă v r e m e d u s d i n t r e cei v i i , într-o
bătălie de m u l t dată u i t ă r i i .
Hassan nu suporta să vadă mai mult.
- î n r e g i s t r a ţ i totul, se răsti. V o i , c e i l a l ţ i , p u n e ţ i bagajele în
a l t o b u z e l e alea. Deconectaţi toate e c h i p a m e n t e l e a c ă r o r sursă
ar putea fi identificată de aceste... ş o p â r l e . Klaus... Klaus! Fă
o e s t i m a r e a p o s i b i l i t ă ţ i l o r i n v a d a t o r i l o r . De ce a n u m e ne
p u t e m folosi fiind în siguranţă? In clipa asta, asraqii sunt... preo­
cupaţi; dar, m a i c u r â n d sau m a i târziu, v o r aduce o aeronavă -
sau v r e u n satelit va capta, d i n î n t â m p l a r e , i m a g i n e a acestei
pajişti. Nu lăsaţi în u r m ă n i m i c care le-ar putea fi de folos aces­
t o r c r e a t u r i - şi s-ar putea să considere că t o t u l le e de folos.
Se î n t o a r s e , gata să plece către peretele stâncos, u n d e aero-
n a u t u l din b a l o n încerca să-şi ducă la b u n sfârşit ascensiunea.
- D a r , spuse Klaus, c r e d e a m că am putea...
H a s s a n îl a m u ţ i cu o p r i v i r e aspră.
C â n d ajunse l a m a r g i n e a c r â n g u l u i d e h e x a c e d r i d i n
preajma stâncii abrupte, Hassan o văzu pe Iman u r m ă r i n d
b a l o n u l p r i n ochelari. Cu capul înfăşurat în eşarfă şi cu c h i p u l
ascuns în spatele l e n t i l e l o r de sticlă, p ă r e a ea însăşi o c r e a t u r ă
extraterestră.
- Se foloseşte de o a n c o r ă cu g h e a r e de p i s i c ă , îl a n u n ţ ă
B a s h i r pe H a s s a n , când acesta li se a l ă t u r ă . O î n v â r t e ş t e şi pe
u r m ă o a r u n c ă spre stâncă.
- V-a v ă z u t ?
362 MlCHAEL F. FLYNN

- N u . Era vocea lui Iman, care îi răspunsese fără să-şi ia ochii


de la aeronaut. Face o m a n e v r ă periculoasă, adăugă ea. Şi-ar
putea strica p a r â m a de a m a r a r e , sau ar putea zgâria balonul.
- Am u r m ă r i t lupta, zise Bashir, pe c o m p u t e r e l e noastre
de m â n ă .
I m a n îşi scoase ochelarii şi se întoarse cu spatele. Hassan
se u i t ă la Khalid, care se aşeză pe v i n e în tufişuri, la m i c ă dis­
t a n ţ ă în spatele celorlalţi; dar c h i p u l p a z n i c u l u i p o r ţ i i era lip­
sit de orice expresie. H a s s a n îşi frecă p u m n u l strâns şi v o r b i
fără să-1 privească pe nici u n u l d i n t r e ei.
- Nu e o luptă. E un m a s a c r u . C r e d că b a t i n i ţ i i au ucis doi
asraqi. Poate. Invadatorii şi-au dus răniţii în navetă, aşa că, cine
ar p u t e a spune?
- T r e b u i e să facem ceva! e x c l a m ă Bashir.
H a s s a n se răsuci spre el.
- Trebuie? Ce-ar fi de făcut, vere? N u a v e m a r m e , cu
excepţia celor patru pistoale. Soong e inteligent, poate ar putea
confecţiona o super-armă din c o m p o n e n t e l e a p a r a t u r i i noas­
tre, d a r eu nu cred că e c h i a r atât de deştept. Y a n c e s-ar putea
u r c a în a v i o n şi poate ar reuşi să arunce în capul cuiva un cro-
matograf de gaze - dar n-ar avea c u m s-o facă şi a doua oară.
I m a n se răsuci din n o u pe călcâie.
- T e r m i n ă ! Nu-1 m a i l u a în râs! V r e a să dea o m â n ă de aju­
tor. C u t o ţ i i v r e m .
- Eu v r e a u să fie realist. Nu p u t e m face n i m i c - decât să
p r i v i m şi să-nregistrăm.
- Am putea trimite u n u l dintre autobuze înapoi, pe Pământ,
îl i m p l o r ă Bashir, le-am putea arăta ce se petrece aici. V o r tri­
m i t e ajutoare. V o r t r i m i t e L e g i u n e a Străină, sau Infanteria
Când Dumnezeu a bătut din palme 363

M a r i n ă a m e r i c a n ă , şi v o m v e d e a cât de î n c â n t a t e sunt aceste


şopârle c â n d se-ntoarce roata!
- Ce te face să crezi că U n i u n e a , sau a m e r i c a n i i , ar t r i m i t e
aici m ă c a r u n s i n g u r poliţist? C e interese a u e i aici?
B a s h i r deschise g u r a , o închise, apoi o deschise d i n n o u .
- Ar t r e b u i , ar t r e b u i s-o facă. F i i n ţ e l e astea au n e v o i e
de ajutor!
- Şi c h i a r dacă ar t r i m i t e L e g i u n e a , c o n t i n u ă n e î n d u r ă t o r
Hassan, soldaţii ar trebui să intre, p â n ă la u l t i m u l , p r i n poartă.
Poate că asraqii sunt brutali, dar n-au c u m să fie idioţi. O sin­
g u r ă r a c h e t ă de c r o a z i e r ă ar s p u l b e r a p o a r t a şi î n t r e a g a forţă
e x p e d i ţ i o n a r ă ar fi p r i n s ă în cursă, r u p t ă p e n t r u t o t d e a u n a de
casă. Sau asraqii ar p u t e a î m p u ş c a , p u r şi s i m p l u , pe o r i c i n e
i n t r ă p r i n poartă, ar p u t e a p u n e m â n a pe a l t o b u z e şi... ce ge­
neral ar fi destul de n e b u n ca să p r o p u n ă un a s e m e n e a p l a n ?
Ce p o l i t i c i a n ar fi destul de t â m p i t ca să-1 aprobe? Ce l e g i o ­
nar ar fi destul de d o r n i c să se s i n u c i d ă ca să execute o r d i n u l ?
- Şi, i n t e r v e n i K h a l i d , î n c ă n-ai î n t r e b a t c u m ar c o b o r î pe
c â m p i e , în j o s u l p e r e t e l u i a b r u p t de stâncă, o t r u p ă destul de
m a r e p e n t r u a influenţa l u c r u r i l e .
- Îţi m u l ţ u m e s c , p o r t a r u l e , spuse Hassan, dar cred că v ă r u l
m e u î n c e p e să î n ţ e l e a g ă . Insă există un l u c r u pe care îl p u t e m
face, se grăbi să adauge.
B a s h i r se agăţă de speranţă.
- C a r e ? Ce p u t e m face?
- D e s t u l de p u ţ i n . P u t e m oferi i n f o r m a ţ i i - d a c ă Inteli­
g e n ţ a a ajuns să s t ă p â n e a s c ă destul de b i n e l i m b a j u l l o r . I-am
putea vorbi aeronautului din balon despre războiul asime­
t r i c . D e s p r e guerrilla s p a n i o l ă care 1-a c h i n u i t pe N a p o l e o n .
Despre partizanii lui Tito.
364 MlCHAEL F. FlIYNN

- A s t a i-ar ajuta?
H a s s a n v o i a să-i s p u n ă că n u , că p u ţ i n e forţe clandestine
avuseseră vreodată sorţi de izbândă fără un refugiu sigur sau fara
o a r m a t ă care să le susţină. Guerrilla îl avusese pe W e l l i n g i o n ;
iar p a r t i z a n i i l u i T i t o , A r m a t a R o ş i e .
- Da, îi răspunse el lui Bashir.
K h a l i d , care s-ar fi p u t u t să ştie m a i bine, păstră tăcerea.
- A reuşit să se agate, zise I m a n .
- Poftim?
- T i p u l din balon, făcu ea. G h e a r a l u i de pisică. Trage ba-
l o n u l către m a r g i n e a stâncii, ca să-1 fixeze.
- A h . Bine. E timpul să-1 î n t â m p i n ă m pe sărmanul aeronaut.
- De ce, î n t r e b ă K h a l i d , fără să se adreseze c u i v a a n u m e ,
insistă ajungă pe piscul ăsta, a c u m , în ciuda a tot ce se întâmplă
î n oraşul lui?
- D i n c a u z ă că nu i-a m a i r ă m a s n i m i c altceva la care să
ajungă, răspunse Hassan, aşa cred.

C a p u l - m i n g e al b a t i n i t u l u i nu p u t e a avea nici o expresie,


cel p u ţ i n nici u n a pe care o fiinţă u m a n ă ar fi fost capabilă s-o
i n t e r p r e t e z e . Totuşi, nu e r a greu să desluşeşti e m o ţ i a care îl
c u p r i n s e când, d u p ă ce ieşise d i n nacelă, căţărându-se pe tere­
n u l solid, şi îşi asigurase b a l o n u l , legându-1 cu o frânghie de
o b u t u r u g ă , o a m e n i i care îl aşteptau ieşiră d i n ascunzătoare.
B a t i n i t u l se lăsă pe spate, l u â n d o p o z i ţ i e aproape verticală,
cu tentaculele braţelor superioare fluturând în aer, şi se retrase
clătinându-se p e p i c i o a r e . U n pas. A p o i î n c ă u n u l .
- N u ! e x c l a m ă Iman. Stânca!
Când Dumnezeu a bătut din palme 365

Şi se repezi către el,


C ă u t â n d pe bâjbâite în nacelă, aeronautul scoase o muschetă
şi, î n a i n t e ca H a s s a n să fi avut t i m p să reacţioneze la v e d e r e a
a r m e i , îi descarcă î n c ă r c ă t u r a , care sfâşie gâtul şi p i e p t u l lui
Iman. Hassan auzi un glonţ trecând pe lângă el ca o albină înfu­
riată şi auzi, de asemenea, strigătul de d u r e r e al l u i Bashir.
Şrapnelul nu e un proiectil de m a r e viteză; nu o t r â n t i pe
Iman pe spate. R ă m a s e în picioare, clătinându-se, în t i m p ce
hijab-ul ei ecosez îşi schimba treptat culoarea într-un roşu întu­
necat. D ă d u să se î n t o a r c ă spre Hassan, cu o p r i v i r e u i m i t ă pe
chip, şi el se gândi că v o i a să-1 î n t r e b e ce se î n t â m p l a s e , dar
mişcarea o dezechilibra şi, cu un suspin, se prăbuşi, răsucindu-se.
H a s s a n o p r i n s e şi o aşeză cu delicateţe pe p ă m â n t . R o s -
tindu-i n u m e l e , îi s m u l s e hijab-ul ud, aruncându-1, şi îi strânse
capul la piept. O b s e r v ă că p ă r u l ei era n e g r u . N e g r u şi strâns
într-o coadă î m p l e t i t ă , răsucită în coc.
Intre t i m p , b a t i n i t u l îşi r e î n c ă r c a m e t o d i c m u s c h e t a , înde-
sandu-i încărcătura in josul ţevii, pregătindu-se pentru o a doua
c r i m ă . H a s s a n sări în p i c i o a r e cu un strigăt şi îşi scoase pis­
t o l u l d i n curea, îndreptându-1 spre c r e a t u r a d i n b a l o n . P u n c ­
t u l r o ş u care m a r c a ţ i n t a se p l i m b ă , î n c o a c e şi î n c o l o , pe
c a p u l - m i n g e al e x t r a t e r e s t r u l u i . L a s e r u l ar fi despicat carapa­
cea, î m p r ă ş t i i n d nu creieri, dar ceva asemănător u n u i ganglion,
care avea r o l u l de a procesa i m p r e s i i l e s e n z o r i a l e î n a i n t e de
a le t r i m i t e în a b d o m e n . H a s s a n îşi c o b o r î a r m a î n t r - a c o l o ,
către orificiul din care s-ar fi p u t u t i v i o r g a n e l e vâscoase, in­
decente, ascunse în spatele diafragmei pe care M i z i r o n u m i s e
sufletul şi c u g e t u l c r e a t u r i i .
Era gata să t r a g ă . Îşi sprijinise degetul m a r e pe declanşator,
dar K h a l i d îi î m p i n s e m â n a în jos şi trase cu p r o p r i u l său laser,
366 M I C H A E L F. FLYNN

de p a t r u ori, cu o precizie p l i n ă de c r u z i m e , a r z â n d m â i n i l e
bestiei, care scăpă m u s c h e t a şi e m i s e sunete ce p ă r e a u scoase
un percuţionist nebun. T r ă g â n d p e n t r u a cincea oară, de data
asta pe o durată prelungită, Khalid spintecă balonul care plutea
în v ă z d u h , dincolo de el. M a t e r i a l u l colorat scoase un suspin -
aproape aşa c u m suspinase Iman - şi se prăbuşi, mototolindu-se,
a p r o a p e aşa c u m se p r ă b u ş i s e ea, şi a t â r n â n d o v r e m e de po­
v â r n i ş u l stâncos, cu faldurile răvăşite de v â n t .
H a s s a n lăsă pistolul cu care nu trăsese să cadă în ţ ă r â n ă . Se
întoarse cu spatele, îndreptându-se către cedrii n e p ă m â n t e n i .
K h a l i d arătă spre p r i z o n i e r u l care z ă n g ă n e a .
- Stai! Ce facem cu el?
H a s s a n nu se u i t ă î n a p o i .
- Aruncaţi-1 de pe stâncă.

I n cele d i n u r m ă , Soong î l găsi p e H a s s a n î n l o c u l u n d e a r


fi t r e b u i t să-1 caute m a i î n t â i , l â n g ă cascada fără sfârşit şi l â n g ă
lacul fără fund d i n capătul opus al v ă i i a l p i n e . C ă p i t a n u l echi­
pei era î n g e n u n c h e a t p e u n c o v o r a ş d e r u g ă c i u n e î n t i n s peste
p ă m â n t u l j i l a v şi bolovănos şi se prosterna iarăşi şi iarăşi. Song
îl p r i v i o v r e m e . El însuşi cinstea m e m o r i a strămoşilor şi, când
era c u p r i n s de o a n u m i t ă stare sufletească, u r m a C a l e a cu O p t
1
B r a ţ e . P o a t e că, dincolo de t o ţ i şi de toate, există un D u m ­
n e z e u , sau poate că nu. S t r ă m o ş i i l u i nu e r a u foarte e x p l i c i ţ i
în privinţa acestui subiect. F u n i n g i n e a din oraşul în flăcări înce­
p e a să se aştearnă pe p l a t o u . E x p l o z i i l e b u b u i a u a i d o m a u n o r

Calea de Mijloc din religia budistă (n. tr.).


Când Dumnezeu a bătut din palme 367

tunete îndepărtate. Dacă asta era lucrarea lui D u m n e z e u , atunci


depăşea p u t e r e a de î n ţ e l e g e r e a lui Soong.
H a s s a n îşi î n d r e p t ă spatele, sprijinindu-se pe p u l p e .
- De ce a t r e b u i t să m o a r ă ? strigă, destul de tare ca să aco­
p e r e p â n ă şi v u i e t u l cascadei.
î n a i n t e de a răspunde, Soong se întrebă, pentru o clipă, dacă
H a s s a n i se adresase l u i sau D u m n e z e u l u i său.
- P e n t r u că g l o a n ţ e l e retează artera carotidă.
H a s s a n şovăi, apoi se î n t o a r s e .
- Ce fel de m o t i v e ăsta?
- N i c i u n m o t i v , zise Soong. O c c i d e n t a l i i v o r motiv, întot­
d e a u n a motiv. D a r , nici u n m o t i v . R a h a t u r i se-ntâmplă. Viaţa
e o roată. Într-o zi fugi.
- Nu t r e b u i e să î n c e r c i să-i p u i î n t r e b ă r i lui D u m n e z e u .
- Z e i i n u r ă s p u n d , o r i c â t d e des î n t r e b a ţ i . N u ş t i u nici
ei, poate.
- N i c i m ă c a r nu pot da v i n a pe nenorocitul d i n balon. Has­
san îşi acoperi faţa cu m â i n i l e . P l a n e t a lui e i n v a d a t ă , popo­
r u l l u i e masacrat, cele m a i m ă r e ţ e r e a l i z ă r i ale c i v i l i z a ţ i e i lui
se dovedesc a nu î n s e m n a n i m i c . Ce e r a m noi p e n t r u el, decât
alţi i n v a d a t o r i ? Spune-mi că, p â n ă la u r m ă , K h a l i d nu 1-a arun­
cat de pe stâncă.
- Ştie c â n d o r d i n nu e oficial. D a r a-1 lăsa în v i a ţ ă aici, sus.
e c r u z i m e m a i m a r e . F ă r ă b a l o n , c u m s ă coboare? C u m â i n i
arse, c u m sa se apere?
- A fost v i n a m e a , Soong. Ce fel de căpitan sunt? M-am
lăsat a m ă g i t de al-Batin. N - a r fi t r e b u i t să-i î n g ă d u i niciodată
l u i I m a n să se a p r o p i e astfel de el, fără să-i lase t i m p să-şi as­
tâmpere spaima.
- N-are i m p o r t a n ţ ă , zise Soong. El nu frică. El urăşte.
- Ce vrei să spui? C u m ai p u t e a şti asta?
S o o n g îşi desfăcu braţele.
- P o a t e Inteligenţa nu t r a d u c e b i n e . D a r spune că bătaia
tobelor din capul m i n g e e u r ă şi dezgust. N o i interogăm pe
el. M i z i r , K h a l i d , e u . A s t a n u p r i m a v i z i t ă d e p e p l a n e t a al­
bastră. A r a q i i v i n ş i a l t ă d a t ă , î n a i n t e . V i n î n p a c e . C o m e r ţ ,
e x p l o r a r e , cred. Şi b a t i n i ţ i i îi u c i d pe toţi - p e n t r u pângărirea
p ă m â n t u l u i sfânt al B a t i n - u l u i .
- F ă r ă să fi fost p r o v o c a ţ i ?
- Sosirea e p r o v o c a r e , spune aeronautul. N a v a asraqi e ava-
riată, d a r u n i i supravieţuiesc, v i n î n Port. A v e r t i z e a z ă despre
răzbunarea cumplită, la u r m ă t o a r e a apropiere a planetelor, dar
batiniţii nu sinchisesc. U c i d şi supravieţuitorii. A e r o n a u t u l unul
d i n t r e ucigaşi. Mândru că a apărat al-Batin. N u u i t a , Hassan,
el aduce balon aici î n a i n t e de aterizarea asraqilor şi aduce armă
gata încărcată. N u ştie cine e aici şi de ce, d o a r că cineva. V i n e
să u c i d ă , nu să î n t â m p i n e .
- Xenofobi...
Hassan nu reuşea să împace asta cu i m a g i n e a făpturilor tan­
dre, lipsite de griji pe care le urmărise atât de multă vreme. Totuşi,
u n u l dintre aceste aspecte nu-1 anulase niciodată pe celălalt.
S o o n g c l ă t i n ă d i n cap.
- A e r o n a u t u l nu urăşte asraqii; nu urăşte decât v e n i r e a lor.
- O a r e diferenţa are v r e o i m p o r t a n ţ ă ? Iar pedeapsa apli-
cată de asraqi nu e m a i c u m p l i t ă decât c r i m a i n i ţ i a l ă ?
H a s s a n n u aştepta v r e u n r ă s p u n s . N u credea c ă avea s ă pri­
mească v r e o d a t ă u n u l . Î ş i r u l ă covoraşul d e r u g ă c i u n e , arun-
cându-şi-1 apoi pe u m ă r .
- A l t o b u z e l e sunt gata de plecare?
S o o n g d ă d u din cap.
Când Dumnezeu a bătut din palme 369

- Aşteptându-şi c ă p i t a n u l .
- Ş i . . . şi I m a n e la bord?
- In c o m p a r t i m e n t u l p e n t r u s p e c i m e n e .
H a s s a n se c u t r e m u r ă .
- Ii o r d o n lui K h a l i d să sigileze p o a r t a . N i m e n i nu se m a i
î n t o a r c e aici. N i c i o d a t ă .
- P r e a p e r i c u l o s , î n c u v i i n ţ ă Soong.
- Nu în felul la care te gândeşti.
*

Dintr-o l u m e n u m i t ă C e a T a i n i c ă î n g r a i u l o a m e n i l o r , a u
plecat o a m e n i i . C a n a t u r i l e porţii s-au î n c h i s într-un î n c â n t ă t o r
l u m i n i ş de m u n t e - cu m u l t d e a s u p r a oraşelor în flăcări de pe
c â m p i i l e de dedesubt. P o r ţ i l e se deschideau a c o l o u n d e v o i a
D u m n e z e u , iar o a m e n i i nu p u t e a u face altceva decât să se
s u p u n ă . P o a t e că se deschideau acolo dintr-un a n u m i t m o t i v ,
d a r n u î i era dat o m u l u i s ă p u n ă sub s e m n u l î n t r e b ă r i i m o t i ­
vele l u i D u m n e z e u .
C o n d u c ă t o r u l l o r era H a s s a n M a k l o u f , u n bărbat care îsi
lăsase u r m e l e paşilor pe optsprezece l u m i şi care p u r t a , în con­
secinţă, optsprezece r ă n i . Pe zece d i n t r e aceste l u m i , fusese
călăuzit de altcineva; pe opt d i n t r e ele fusese c ă l ă u z i t de a l ţ i i .
D i n p a t r u fugise ca să-şi salveze v i a ţ a . Pe d o u ă se îndrăgostise."
Pe u n a îşi p i e r d u s e sufletul.
TURISM

M. JOHN HARRISON

Traducere din limba engleză


ANTUZA GENESCU
M. JOHN HARRISON nu este un autor prolific şi, până nu demult,
a fost puţin cunoscut marelui public american. In Marea Britanie
însă este o figură de culise influentă încă din vremea revistei New
Worlds, editată de Michael Moorcock la sfârşitul anilor şaizeci, deşi
opera sa, nu este foarte întinsă. Harrison şi-a publicat prima poves­
tire în revista New Worlds, în 1975, iar în deceniile următoare a apărut
în Interzone, The Magazine of Fantasy & Science Fiction, Other Edens,
Little Deaths, Sisters of the Night, MetaHorror, Elsewhere, New Ter-
rors, Tarot Tales, The Shimmering Door, Prime Evil, The New Impro­
ved Sun şi alte publicaţii. Povestirile sale au fost adunate în volumele
The Machine in Shaft Ten and Other Stories, The Ice Monkey, Travel
Arrangements: Short Stories, Things That Never Happen. Dar, dintre
toate lucrările sale, cele mai reuşite s-au dovedit a fi povestirile şi
romanele despre misteriosul oraş Viriconium, striate pe tărâmul de
graniţă, schimbător şi amorf, dintre science-fiction şi fantasy. Ci­
clul Viriconium a fost republicat recent într-un singur volum, Vi­
riconium, care cuprinde romanele The Postel City, A Storm of Wings,
In Viriconium, şi culegerea de povestiri Viriconium Nights.
În anii nouăzeci, Harrison a abandonat genul pentru a scrie o
serie de romane considerate „mainstream" (deşi multe dintre ele
conţin elemente fantastice subtile), cum sunt Climbers şi Signs of Life,
dar nu demult a revenit la science-fictionul pur, cu o space opera sti­
lată şi extrem de elaborată, intitulată Light. Ea atrage suficientă atenţie
şi ar putea capta şi interesul cititorilor americani, care l-au ocolit
până acum. Harrison a mai scris romanele The Committed Men şi
374 M. JOHN HARRISON

The Centauri Devii şi The Course of The Heart. In 2006, romanul său
Nova Swing a obţinut premiul Arthur C. Clarke. O povestire de-a
lui a apărut în Antologia Dozois nr. 17.
In povestirea de mai jos, originală şi de atmosferă, Harrison ne
conduce la o destinaţie turistică pe care n-o veţi găsi în nici un ghid
de călătorie din ziua de azi...

J a c k S e r o t o n i n stătea într-un b a r de pe S t r a d a Strait, aflat


c h i a r în a u r e o l a e v e n i m e n t e l o r din R a i n t o w n , şi v o r b e a cu un
bărbat gras de pe a l t ă planetă, care-şi zicea A n t o y n e . J u c a s e r ă
z a r u r i t o a t ă noaptea. In c u r â n d se c r ă p a de z i u ă şi l u m i n a ca­
fenie care venea de pe stradă, insistentă, dar slabă, se furişa dis­
cret în bar.
- N - a m fost n i c i o d a t ă î n ă u n t r u , r e c u n o s c u grăsanul, refe-
rindu-se la z o n a e v e n i m e n t e l o r , dar eu zic că...
- D a c ă ai de g â n d să spui prostii, îl sfătui S e r o t o n i n , m a i
bine ţine-ţi gura.
G r ă s a n u l se arătă ofensat.
- H a i să m a i b e m ceva, îl î n d e m n ă J a c k .
B a r u l se afla pe la mijlocul străzii m u r d a r e şi c a m înguste,
înţesată de clădiri cu d o u ă etaje. C e l e m a i m u l t e aveau scân­
d u r i la g e a m . Ca m a i toate străzile din partea aceea a oraşului,
Strait g e m e a de pisici, m a i ales în zori şi la a m u r g , când feli­
nele intrau şi ieşeau din zona evenimentelor. In cinstea lor, barul
se n u m e a Pisica neagra, pisica alba. A v e a o tejghea de zinc in­
c o m o d ă , p e n t r u că era c a m î n a l t ă . In spatele ei se înşirau sti­
cle cu licori de culoare îndoielnică. Câteva mese stăteau răsfirate.
Fereastra înaltă se aburea repede, dar n u m a i lui A n t o y n e îi păsa.
D i m i n e a ţ a , în b a r persista m i r o s u l de usturoi prăjit cu o seară
Turism 375

înainte. U n e o r i m i r o s e a şi a hoit, de parcă din a u r e o l a eveni­


mentelor se furişase o creatură în î n t u n e r i c şi, d u p ă câteva
încercări de a respira aerul din bar, îşi dăduse sfârşitul sub masa
din colţ. O p e r a t o r i i mascaţi a t â r n a u sus de tot, în c o l ţ u r i , ca
pânzele de păianjen. Nu aveau m a r e l u c r u de făcut.
J a c k îşi făcea v e a c u l p r i n bar. A c o l o m â n c a . D a r făcea afa­
ceri înafara l u i . A c o l o îşi p r i m e a c o r e s p o n d e n ţ a şi tot acolo
trata cu c l i e n ţ i i . In realitate, l o c a l u l , r ă u famat, se p u t e a n u m i
un punct de plecare cu poziţie bună, nici prea departe de z o n a
e v e n i m e n t e l o r , d a r nici prea aproape de ea ca să-i s i m t ă efec­
tele. Şi m a i avea un avantaj: J a c k se avea bine cu p r o p r i e t a r a
lui, L i v H u l a , o femeie care nu p u n e a pe n i m e n i să se o c u p e
de bar, ci făcea t o a t ă treaba ea singură, zi şi n o a p t e . O a m e n i i
credeau că e pe post de b a r m a n i ţ ă , iar ei îi c o n v e n e a . N i m e n i
n-o auzea p l â n g â n d u - s e . Era g e n u l de femeie care, d u p ă patru­
zeci de ani, se î n c h i d e în ea. Scundă, slabă, cu p ă r c ă r u n t t u n s
perie, t a t u a t ă pe antebraţele musculoase, avea o expresie a feţei
care lăsa i m p r e s i a că se gândeşte î n t o t d e a u n a la altceva. P u n e a
m u z i c ă în bar. Ii plăceau r i t m u r i l e cu influenţă i n d i a n ă şi pie­
sele p r e l u c r a t e e l e c t r o n i c , la m o d ă cu câţiva ani î n a i n t e . Era
c a m de vârsta lui J a c k Serotonin. A d i c ă aveau a m â n d o i destulă
e x p e r i e n ţ ă de v i a ţ ă ca să nu se lase duşi de nas.

- M ă i , îl certă ea pe J a c k , lasă-1 pe grăsan în p a c e . F i e c a r e


cu p ă r e r e a l u i .
S e r o t o n i n se u i t ă lung la ea.
- N i c i m ă c a r n-o să-ţi d a u o replică, să ştii.
- Ai avut o n o a p t e nasoală, J a c k ?
- Tu ar t r e b u i să ştii, doar ai fost acolo.
L i v H u l a t u r n ă î n p a h a r u l lui J a c k u n gât d e r o m B l a c k
H e a r t şi într-altul b ă u t u r a pe care o servea g r ă s a n u l .
376 M. JOHN HARRISON

- Eu zic că ai fost acolo de u n u l singur, m ă i , J a c k , spuse ea.


M a i tot t i m p u l .
R â s e r ă a m â n d o i . P e u r m ă femeia p r i v i peste u m ă r u l l u i , l a
uşa deschisă, şi spuse:
- C r e d că ţi-a v e n i t un client...
F e m e i a din p r a g era p u ţ i n p r e a î n a l t ă p e n t r u t o c u r i l e pan­
tofilor la m o d ă pe care-i p u r t a . A v e a m â i n i l u n g i şi subţiri şi
o p r i v i r e c â n d speriată, când c a l m ă , ca m a i toate turistele. Era
şi p u ţ i n ezitantă. Elegantă, dar stângace. D a c ă ştia c u m să-şi
p o a r t e h a i n e l e , fie făcuse eforturi să î n v e ţ e l u c r u l ăsta, fie avea
un talent n i c i o d a t ă exploatat suficient. La p r i m a i m p r e s i e , ai
fi zis că se rătăcise. In d i m i n e a ţ a aceea, c â n d i n t r ă în bar, p u r t a
un t a i o r n e g r u - o jacheţică asortată cu fusta l u n g ă p â n ă la
g a m b e , crăpată - sub o b l a n ă de culoarea m i e r i i . Stătea în uşă
nesigură pe ea, cu razele matinale reci din Strada Strait bătându-i
pe spate şi cu j u m ă t a t e de faţă s c l i p i n d , d e l o c f a v o r a b i l , în
l u m i n a care p ă t r u n d e a p e g e a m .
- Mă scuzaţi, eu... fură p r i m e l e c u v i n t e pe care le rosti.
Auzindu-i vocea, operatorii ieşiră din u m b r ă şi îşi croiră d r u m
spre ea din toate colţurile. î n c e p u r ă să se rotească deasupra ca­
p u l u i ei ca stafiile sau ca l i l i e c i i , ca nişte confetti, ca fumul, ca
nişte b ă t r â n e care strângeau î n t r e degete vechi şuviţe î m p l e ­
tite. R e c u n o ş t e a u i m e d i a t distincţia c â n d o î n t â l n e a u .
- M ă i , m ă i , şoptiră ei. Ce m â i n i frumoase!
- P u t e m să vă a j u t ă m cu ceva?
- O r i c e , draga mea...
- Ce m â i n i fermecătoare!
Liv H u l a se amuza.
- Cu m i n e n-au făcut n i c i o d a t ă aşa, recunoscu ea în faţa
femeii cu h a i n ă de blană. A p o i îi trecu brusc p r i n faţa o c h i l o r
Turism 377

i m a g i n e a propriei v i e ţ i î m p o v ă r a t e , ieşite din n e a n t u l sărăciei,


până şi în rarele clipe când p ă r e a să răzbească p r i n t r e n e c a z u r i .
- Dacă-1 cauţi pe J a c k , uite-1 acolo, îi spuse ea.
î n t o t d e a u n a îl b ă g a pe J a c k în faţă. Pe u r m ă se spăla pe
m â i n i de ce se î n t â m p l a . De data asta, J a c k aştepta. Nu p r e a
avea de l u c r u , era un an slab, deşi n-ai fi zis, dacă te l u a i d u p ă
numărul mare de nave înghesuite pe cosmodromul turistic.
Se considera i n t e l i g e n t şi a m b i ţ i o s , însă femeile îl v e d e a u slab,
ros de contradicţii, atrăgător - o încercare de feminizare eşuată.
Se m a t o l e a de s ă p t ă m â n i î n t r e g i cu A n t o y n e grăsanul şi L i v
H u l a , dar tot nu-şi a r ă t a vârsta. A c u m stătea în p i c i o a r e , cu
m â i n i l e în b u z u n a r . F e m e i a n o u - v e n i t ă se apleca spre el, de
parcă n u m a i aşa reuşea să descopere pe ce l u m e se află. Cu cât
se apropia m a i m u l t de el, cu atât m a i nesigură părea. Ca majo­
ritatea t u r i ş t i l o r , n u ştia c u m s ă p u n ă p r o b l e m a .
- V r e a u s ă m ă d u c i a c o l o î n ă u n t r u , î i spuse ea, î n cele
din urmă.
J a c k îşi duse degetul la b u z e . Nu-i p l ă c e a u afirmaţiile
îndrăzneţe.
- M a i încet, îi sugeră el.
- Îmi cer scuze.
- Nu face n i m i c , zise el şi s c u t u r ă d i n u m e r i .
- Pe-aici toţi s u n t e m p r i e t e n i , i n t e r v e n i L i v H u l a .
J a c k o p r i v i c h i o r â ş , apoi îi surâse.
T u r i s t a z â m b i la rândul ei.
- In z o n a evenimentelor, preciza ea, ca să nu existe îndoieli.
A v e a trăsături fine, dar distincte, semne ale u n o r dorinţe greu
de înţeles p e n t r u J a c k . Nu se uita la el când vorbea. A s t a ar fi
trebuit să-1 p u n ă pe gânduri. In schimb, o conduse la o masă unde
discutară vreo cinci minute în şoaptă. N i m i c m a i uşor decât ce
378 M. JOHN HARRISON

vrea ea, îi spuse el. D a r trebuie să ştie că există riscuri şi că, daci
subestimează gravitatea î n t â m p l ă r i l o r petrecute acolo, o face pe
răspunderea ei. Ar fi fost un prost să nu-i spună totul în faţă.
Un iresponsabil, insistă el. Banii trecură din mâinile femeii într-ale
lui. A p o i se ridicară a m â n d o i şi ieşiră din bar.
- Încă un fraier care-a muşcat-o, r e m a r c ă L i v H u l a , destul
de t a r e ca J a c k să se oprească în u ş ă .

A n t o y n e susţinea că pilotase n a v e în picaj î m p r e u n ă cu Ed


C h i a n e s e . Stătea toată z i u a cu c o a t e l e sprijinite pe bar şi se
h o l b a p e fereastră, l a dârele r ă m a s e î n u r m a n a v e l o r î n ateri­
zare, deasupra caselor de v i z a v i , pe Strada Strait. C e i m a i mulţi
nici nu credeau că el a z b u r a t v r e o d a t ă , d a r îl c o n s i d e r a u ca­
pabil să preia un mesaj şi să-şi ţină g u r a închisă. Un singur lucru
spunea A n t o y n e despre sine î n s u ş i :
- N i m e n i n u d ă doi b a n i p e u n g r ă s a n p e care-1 c h e a m ă
Antoyne.
- A i dreptate, î l a p r o b a L i v H u l a deseori.
D u p ă p l e c a r e a lui J a c k , î n bar s e lăsă liniştea. O p e r a t o r i i
mascaţi se c a l m a r ă şi se retraseră în c o l ţ u r i l e lor, dându-le as­
pectul obişnuit, acela de m u r d ă r i e eternă. A n t o y n e se u i t ă la
masa din faţa lui, apoi îşi întoarse p r i v i r e a spre L i v H u l a . Poate
c-ar fi v r u t să vorbească despre J a c k sau despre turistă, dar, în
cele din u r m ă , nici u n u l nu găsi n i m i c de spus. G r ă s a n u l era
supărat c ă L i v H u l a î i ţinuse p a r t e a î n faţa lui J a c k S e r o t o n i n .
Îşi trase dintr-odată scaunul în spate, făcându-1 să scârţâie
n e m u l ţ u m i t pe p o d e a u a de l e m n . Se ridică, se duse la g e a m şi
şterse a b u r i i cu p a l m a .
Turism 379

- E tot î n t u n e r i c , spuse el.


L i v H u l a fu n e v o i t ă să recunoască adevărul din vorbele l u i .
- H e i , uite-1 pe J o e L e o n e , o a n u n ţ ă A n t o y n e .
V i z a v i de Pisica neagră, pisica albă se r i d i c a u obişnuitele
faţade ciuntite şi s t r â m b e ale clădirilor care-şi pierduseră încre­
derea în i n t e g r i t a t e a s t r u c t u r i i l o r şi a c u m adăposteau ateliere
de refacere ieftine, specializate în operaţii cosmetice sau hibrizi
unici. N u s e p u t e a u n u m i saloane d e î n f r u m u s e ţ a r e . M u n c a
pe care o făceau costa prea p u ţ i n . P r i m e a u t r e b u r i m ă r u n t e
de la francizele U n c l e Zip şi N u e v a C u t din c e n t r u , dar şi de
la Băieţii d i n U m b r ă , c u m se î n t â m p l a s e cu J o e L e o n e . Acesta
t o c m a i se t â r a pe S t r a d a Strait, proptindu-se de g a r d u r i şi zi­
d u r i ca să se m e n ţ i n ă în p i c i o a r e . V l a g a când îl părăsea, c â n d
îi revenea. Cădea, r ă m â n e a pe jos un minut-două, apoi, cu m a r i
eforturi, se ridica iar. Grea m u n c ă . Se vedea că ţ i n e ceva într-o
mână, în v r e m e ce cu cealaltă se ţinea de garduri. Cu cât avansa,
cu atât arăta m a i dezorientat.
A n t o y n e i m p r o v i z a o p o r t a v o c e d i n p u m n i i săi u m e z i ş i ,
i m i t ă u n c o m e n t a t o r sportiv d e l a R a d i o R e t r o :
- ...oare va reuşi de data asta?
- Să ne spui şi n o u ă când ai de gând să te alături rasei u m a n e ,
Antoyne, îl rugă Liv Hula.
G r ă s a n u l s c u t u r ă din u m e r i şi se î n t o a r s e de la g e a m .
- Nu-i un p a r i u , rosti el cu voce o b i ş n u i t ă . N - a ratat ni­
ciodată p â n ă a c u m .
J o e continua să se târască pe stradă. Pe măsură ce avansa, se
vedea că tehnicienii îi prelucraseră faţa şi acum avea aspectul unui
cap de leu neşlefuit. Era alb şi transpirat tot, dar nu se mişca bine.
Era făcută să arate ca o singură bucată, parcă l-ar fi sculptat ci­
neva. P â n ă şi firele de păr arcuite pe spate creşteau ţepene din
fruntea lată şi pomeţii înalţi. Într-un sfârşit, căzu în faţa u n u i
atelier şi rămase nemişcat. D u p ă vreo două m i n u t e , doi bărbaţi
aproape la fel de zdraveni ca el îl traseră î n ă u n t r u .
J o e îşi începuse cariera de bătăuş la şapte ani.
- Să nu dai n i c i o d a t ă p r i m u l în celălalt, fiule, îi explicase
tatăl lui cu r ă b d a r e . C ă c i celălalt eşti c h i a r tu.
J o e L e o n e nu-i u r m ă sfatul nici la şapte ani, vârstă la care,
zicea l u m e a , atinse apogeul inteligenţei sale. Ii plăcea să se bată.
La doisprezece ani, bătaia era deja meseria l u i . Se alăturase
Băieţilor d i n U m b r ă . De atunci trăia ca h i b r i d u n i c . Ii plăceau
colţii, tatuajele sensibile şi p a n t a l o n i i prinşi cu şireturi pe la­
terală. Nu avea un t r u p al lui. C o s t a atât de m u l t să se î n t r e ţ i n ă
ca h i b r i d , că nu avea c u m să p u n ă bani deoparte ca să se
r ă s c u m p e r e . In fiecare zi era pe ring, făcând acelaşi l u c r u : o
încasa zdravăn. „ A m uitat de câte ori mi-am văzut măruntaiele",
m ă r t u r i s e a el. „Şi ce dacă? Nu-i m a r e l u c r u să r ă m â i fără ele.
Să pierzi o luptă, asta-i greu." R â d e a şi-ţi m a i dădea un rând.
In fiecare zi, h i b r i d u l era târât afară din ring, făcut terci.
A doua zi, J o e L e o n e m e r g e a la t e h n i c i a n u l de pe Strada Strait
şi ieşea de la el nou-nouţ, gata s-o ia de la capăt. Era o v i a ţ ă
obositoare, dar l u i î i plăcea. L i v H u l a nu-i l u a n i c i o d a t ă b a n i
pe b ă u t u r ă . T o a t ă l u m e a ştia că avea o slăbiciune p e n t r u el.
- Luptele alea sunt nemiloase şi absurde, îi zise ea grăsanului.
A n t o y n e era prea deştept s-o contrazică. D u p ă o m i c ă
pauză, c ă u t â n d alt subiect de ceartă, îi spuse:
- Ai făcut şi altceva î n a i n t e de a ţ i n e barul ăsta?
L i v H u l a î i oferi u n z â m b e t forţat.
- Da, u n a , alta.
- Şi c u m se face că eu n-am auzit?
- M-ai prins, A n t o y n e .
Turism 381

F e m e i a aşteptă u n n o u c o m e n t a r i u , dar atenţia g r ă s a n u l u i


fu atrasă de o n o u t a t e ivită pe stradă. Şterse din n o u sticla abu­
rită şi-şi lipi faţa de g e a m .
- Irene a î n t â r z i a t p u ţ i n azi, zise el.
- Zău?
- Un minut, două.
- Ce c o n t e a z ă un m i n u t p e n t r u Irene?
D u p ă L i v H u l a , l u p t e l e e r a u o meserie prostească. U n t r a i
irosit. A m b i ţ i a l u i J o e L e o n e a fost şi ea prostească, la fel ca
înfăţişarea l u i , î n a i n t e de-a o cunoaşte pe Irene. Pe u r m ă s-a
î n r ă u t ă ţ i t . Irene e r a o M o n a cu p a l m a r e s de i n v i d i a t pe cos-
m o d r o m u l a u t o n o m . M i n i o n ă , î n a l t ă d e u n m e t r u şaizeci,
p u r t a pantofi cu t o c u r i t r a n s p a r e n t e d i n u r e t a n şi-1 avea pe
vino-ncoace î n p ă r u l e i b l o n d ş i m ă t ă s o s . C a toate p r o d u s e l e
m a r c a U n c l e Zip, avea î n e a ceva o r g a n i c , real. Î l u r m ă r e a p e
J o e L e o n e c u m se bate şi, d u p ă ce-i s i m ţ e a m i r o s u l s â n g e l u i ,
nu se m a i d e z l i p e a de el. D i m i n e a ţ a , de câte ori m e r g e a el la
t e h n i c i a n , apărea şi ea. C e i doi î n t r u c h i p a u N o u l V e n u s p o r t ,
i n d u s t r i a s e x u l u i şi i n d u s t r i a l u p t e l o r . C â n d J o e şi Irene erau
î m p r e u n ă , nu se m a i ştia u n d e e sexul şi u n d e e i n d u s t r i a .
A l c ă t u i a u , ei înşişi, o n o u ă f o r m ă de distracţie.
Irene î n c e p u s ă bată c u p u m n i i î n u ş a a t e l i e r u l u i .
- C â t c r e z i c-o s-o lase să strige p â n ă să-i deschida? î n t r e b ă
A n t o y n e grăsanul.
L i v H u l a s t u d i a cu interes o pată sub forma u n e i h ă r ţ i pe
tejgheaua de z i n c .
- Nu p r i c e p de ce mă-ntrebi pe m i n e , răspunse ea.
- Ţ i n e la el, c o n t i n u ă A n t o y n e , ca să se i m p u n ă . Asta-i in­
discutabil. N i m e n i n-o p u n e l a î n d o i a l ă . . . D o a m n e , a d ă u g ă e l
p e n t r u sine, ia u i t e ce ţâţe are!
382 M. JOHN HARRISON

Încercă să şi-1 i m a g i n e z e pe J o e L e o n e m o r t şi lichefiat, cu


oasele şi o r g a n e l e reasamblându-se singure, în t i m p ce Irene
îl săruta cu g u r a ei de M o n ă . P o a n t a era că Irene avea despre
lupte aceeaşi p ă r e r e ca L i v H u l a . In fiecare d i m i n e a ţ ă îi p u n e a
pe t e h n i c i e n i să-i aducă un scaun de l e m n vechi, pe care-1 aşeza
lângă rezervorul lui J o e , cu sloganul lui publicitar „Opriţi tran­
chilizantele" c a m şters. Stătea acolo, ignorând ledurile roz, care
o r i c u m p â l p â i a u n u m a i d e formă, î n t i m p ce, î n r e z e r v o r , flu­
x u l de p r o t e i n e ţâşnea ca scuipatul cald, cascade de autocata-
liză într-un substrat de p a t r u z e c i de m i i de specii m o l e c u l a r e ,
e l i m i n â n d , la fiecare douăzeci de m i n u t e , orice p r o d u s nedo­
rit, pe care procesul c h i m i c nu-1 p u t e a î n l ă t u r a . Irene detesta
z g o m o t u l p r o d u s d e rezervor.
Într-o zi, n-o să te m a i î n t o r c i , ii spunea ea L e u l u i . Încă o
l u p t ă şi-ai t e r m i n a t - o c u m i n e . D a r J o e era deja u n a l g o r i t m
p i e r d u t u n d e v a î n spaţiul o p e r a t o r u l u i . Î ş i alegea nişte colţi
noi dintr-un catalog şi se adapta la sistemele lui glicolitice. Nu
auzea n i m i c din ce-i spunea.
Of, J o e , vorbesc serios, insista Irene. Încă o l u p t ă şi gata.

U n e o r i , L i v H u l a p r i v e a ş i e a rachetele.
In a p r o p i e r e a z o r i l o r , îi v e d e a i pe ea şi pe grăsan la g e a m ,
u n u l l â n g ă altul, ca d o u ă c a r g o b o t u r i cu aspect de a l a m ă ridi­
cate din ş a n t i e r u l c o r p o r a t i v . M o t o r u l f R A M al navei care se
r i d i c ă şi părăsi z o n a m i l i t a r ă desenă în spatele l u i o l i n i e albă
groasă. In dâra de l u m i n ă lăsată în u r m ă , chipul femeii dobândi
o expresie m a i blândă decât te aşteptai. C o n s t e l a ţ i a Kefahuchi
dispărea treptat de pe cerul care î m p r u m u t a f o r m a u n u i capac
Turism 383

uşor î n c l i n a t , oferind o c h i u l u i şansa de a zări a r c a d a estică


subţire a z o r i l o r v e r z u i , falşi. V â n t u r i l e de peste ocean vor
începe să bată nu peste m u l t t i m p şi, forţate să se târască pe
îngusta Stradă Strait, v o r spulbera fuioarele î n s p u m a t e de ceaţă
joasă din z o n a evenimentelor. Era s e m n a l u l aşteptat de oameni
să-şi î n c e a p ă ziua. L i v H u l a şi A n t o y n e grăsanul se u i t a u c u m
n a v a taie cerul ca o foarfecă.
- Ai pilotat şi u n a d i n alea, A n t o y n e ? î n t r e b ă L i v H u l a .
G r ă s a n u l clipi şi întoarse capul.
- Nu era nevoie să mă întrebi. Nu era nevoie să fii sarcastică.
In clipa aceea, J a c k S e r o t o n i n năvăli în bar, a r u n c â n d ochii
î n a p o i , peste u m ă r . A v e a aerul c u i v a care p o r n i s e c u stângul
de d i m i n e a ţ ă . Era p a l i d , cu o z g â r i e t u r ă s â n g e r â n d ă pe obraz.
Se vedea că înotase p r i n ape t u l b u r i . M â n e c a scurtei de gabar­
dina, cu fermoar p â n ă la gât, îi căzuse de pe u m ă r , de parcă
s-ar fi ţ i n u t cineva de ea în t i m p ce aluneca, îşi zise imediat
L i v H u l a , fără să-şi dea seama nici ea de ce.
- V a i de m i n e , J a c k ! e x c l a m ă ea.
- Dă-mi ceva de băut, îi c e r u el.
M e r s e p â n ă în mijlocul b a r u l u i , ca şi c u m ar fi avut de gând
să bea la tejghea, pe u r m ă se r ă z g â n d i şi se aşeză i m e d i a t la cea
m a i apropiată masă. Odată aşezat, nu m a i ştiu ce să facă. Câţiva
o p e r a t o r i se d e t a ş a r ă d i n t a v a n şi î n c e p u r ă să-1 e x a m i n e z e .
P r i v i r e a lui t r e c u d i n c o l o de ei.
- Rahat, repeta întruna cu glas şoptit şi uluit. D u p ă o vreme,
î n c e p u să respire n o r m a l .
G r ă s a n u l u i t ă de s e n t i m e n t e l e sale r ă n i t e i m e d i a t ce apăru
J a c k . Îşi trase un scaun şi î n c e p u să-i s p u n ă o poveste p l i n de
e n t u z i a s m , aplecându-se peste m a r g i n e a mesei cu t r u p u l său
m o a l e . V o r b e a încet şi precipitat, d a r se p u t e a u d i s t i n g e nişte
384 M. JOHN HARRISON

c u v i n t e ciudate: „entradista", „raze X p u t e r n i c e " şi „Ed C h i a -


nese". J a c k se u i t ă p a r c ă p r i n el, apoi îi spuse:
- T a c i sau te î m p u ş c c h i a r acolo u n d e stai.
Deznădăjduit, grăsanul îşi î n t o a r s e p r i v i r e a de la el.
M ă r t u r i s i că tot ce aştepta de la barul ăsta e să a i b ă o şansă, că
J a c k ar t r e b u i să-i acorde u n a . î n c e r c a să-şi r e ţ i n ă l a c r i m i l e .
- Îmi p a r e rău, spuse J a c k , deja cu g â n d u l la altceva. C â n d
Liv H u l a îi aduse băutura, se aşeză şi-i spuse „Black Heart, Jack,
aşa c u m îţi place ţ i e " , p ă r u că nici n-o recunoaşte.
- R a h a t , rosti el d i n n o u .
- U n d e - i femeia, J a c k ?
- H a b a r n-am.
- Să n u - m i zici c-ai lăsat-o acolo.
- A cedat şi-a fugit. E pe u n d e v a p r i n a u r e o l ă . A n t o y n e ,
du-te la u ş ă şi spune-mi dacă v e z i pe c i n e v a pe stradă.
- Nu v r e a u decât să mă pot adapta şi eu, se plânse grăsanul.
- Fir-ar să fie, A n t o y n e !
- N i m e n i nu mă î n ţ e l e g e , se plânse grăsanul.
S e r o t o n i n deschise g u r a s ă m a i s p u n ă ceva, p e u r m ă u i t ă
complet de Antoyne.
- N - a m m a i v ă z u t pe n i m e n i să se p a n i c h e z e aşa, r e l u ă el,
s c u t u r â n d d i n c a p . N i c i m ă c a r n - a m i n t r a t acolo. E nasol în
d i m i n e a ţ a asta, d a r nu c h i a r atât de nasol.
Î ş i t e r m i n ă b ă u t u r a ş i î n t i n s e p a h a r u l gol către L i v H u l a .
Îl loc să i-1 ia din m â n ă , femeia îl p r i n s e de î n c h e i e t u r ă .
- C â t de nasol e? îl î n t r e b ă . Nu v o i a să-i dea d r u m u l p â n ă
nu-i răspundea.
- L u c r u r i l e se p l i m b ă de colo-colo, recunoscu J a c k . Am
v ă z u t altele şi m a i rele, dar ceva m a i î n ă u n t r u .
- U n d e e femeia?
Turism 365

J a c k râse. U n râs exersat d e p r e a m u l t e ori.


- Ţ i - a m zis, răspunse el obosit, pe u n d e v a p r i n a u r e o l ă .
N - a m ajuns m a i departe. A luat-o la fugă p r i n t r e c l ă d i r i , i-am
văzut ciorapii de mătase şi b l a n a aia afurisită, pe u r m ă s-a făcut
n e v ă z u t ă . S t r i g a d e u n d e v a c â n d a m r e n u n ţ a t . M a i dă-mi u n
p a h a r , L i v , altfel nu ştiu ce-o să fac.
- Nu te-ai dus d u p ă ea, J a c k .
El o p r i v i p u r şi s i m p l u .
- Ai r ă m a s la loc sigur, ai strigat-o de câteva ori, d u p ă aceea
ai v e n i t acasă.
- J a c k n-ar face asta niciodată, se răsti grăsanul brusc.
N i m e n i n-avea v o i e să v o r b e a s c ă u r â t despre J a c k .
- H a i , J a c k , spune-i. N-ai face asta p e n t r u n i m i c în l u m e !
Se ridică de pe scaun. Mă d u c pe stradă şi stau cu ochii-n patru,
c u m vrei t u . Ţi-ai făcut o impresie greşită despre el dacă-1 crezi
capabil să se p o a r t e aşa, îi reproşa el femeii.
Imediat ce plecă grăsanul, L i v H u l a se duse la bar şi-i t u r n ă
lui J a c k î n c ă un p a h a r de r o m . Acesta se frecă pe faţă, ca un om
extenuat, incapabil să hotărască pe ce cale s-o apuce în viaţă m a i
departe. A r ă t a mai bătrân decât la plecare. Era tras la faţă şi avea
trăsături m a i aspre, iar privirea lui albastră devenise implora-
toare, o trăsătură care, intr-o zi, avea să se p e r m a n e n t i z e z e .
- H a b a r n-ai c u m e acolo, îi spuse el femeii.
- Bine-nţeles că h a b a r n-am. N u m a i J a c k S e r o t o n i n ştie.
- Străzile se p l i m b ă u n a în locul alteia, se dau toate peste cap
de la un m i n u t la altul. Legile geografice nu m a i funcţionează.
Nu mai vezi nici u r m ă de arhitectură clară în toată învălmăşeala
aia. D a c ă te abaţi de pe calea ştiută, ai sfeclit-o. C â i n i rătăciţi
latră zi şi noapte. T o t u l se luptă să nu se scufunde.
L i v H u l a n-avea de g â n d să-1 lase să scape ieftin.
386 M. JOHN HARRISON

- Tu eşti profesionistul, J a c k , îi a m i n t i ea. Ei sunt c l i e n ţ i i .


Uite-ţi b ă u t u r a , dac-o m a i v r e i . Se p r o p t i cu coatele de bar.
Tu eşti cel care t r e b u i e să se a d u n e .
C u v i n t e l e ei îl a m u z a r ă . B ă u r o m u l dintr-o î n g h i ţ i t u r ă şi-i
reveni culoarea în obraji. Se p r i v i r ă m a i prietenos. D a r el nu-şi
încheiase ideea.
- H e i , L i v , rosti el d u p ă câteva clipe, care-i diferenţa din­
tre ce-ai v ă z u t şi ce eşti? V r e i să ştii c u m e acolo î n ă u n t r u ? Iţi
p i e r z i ani la r â n d î n c e r c â n d să î n ţ e l e g i , pe u r m ă , ia ghici ce se
î n t â m p l ă ? Ce e a c o l o î n ă u n t r u î n c e p e să te î n ţ e l e a g ă pe t i n e .
Se r i d i c ă şi se î n d r e p t ă spre uşă.
- Ce tot o lungeşti acolo, A n t o y n e ? strigă el. Am zis să te
u i ţ i . Să a r u n c i o p r i v i r e .
G r ă s a n u l , care p o r n i s e în susul s t r ă z i i ca să-şi clătească
minţile în adierea dinaintea zorilor, dar şi ca să arunce un
ochi prin crăpătura scândurilor de la geamul atelierului, în
s p e r a n ţ a c-o va z ă r i pe Irene M o n a , se î n t o a r s e în b a r rân­
j i n d şi t r e m u r â n d de frig.
- A n t o y n e poate să ne povestească, spuse J a c k S e r o t o n i n .
T o t ce ştie.
- Lasă-1 în pace.
- Ai fost vreodată acolo când s-a pornit babilonia, A n t o y n e ?
- N - a m fost n i c i o d a t ă acolo, J a c k , răspunse g r ă s a n u l în
grabă. N i c i n-am p r e t i n s c-am fost.
- D i s p a r toate şi h a b a r n-ai ce apare în locul lor. A e r u l mi­
roase a aluat necopt. Nu e un m i r o s , ci o esenţă. La fiecare
colţ v e z i un telefon agăţat de perete cu un cui. Pe toate scrie
„Vorbiţi", d a r n u a u ton. S u n ă , dar n u r ă s p u n d e n i m e n i .
L i v H u l a se u i t ă la J a c k şi r i d i c ă d i n u m e r i .
- J a c k nu suportă să piardă un client, îi explică ea lui A n t o y n e .
Turism 387

- Du-te d r a c u l u i , se e n e r v ă S e r o t o n i n . Duceţi-vă d r a c u l u i
amândoi!
î m p i n s e p a h a r u l pe tejghea şi plecă.
In u r m a lui se făcu linişte, o linişte atât de grea, că L i v H u l a
şi grăsanul, deşi ar fi v r u t să vorbească, r ă m a s e r ă cu g â n d u r i l e
lor. V â n t u l care bătea spre ţ ă r m se c a l m a pe m ă s u r ă ce l u m i n a
d e v e n e a tot m a i intensă. Se c r ă p a de z i u ă , fără î n d o i a l ă . Fe­
m e i a spălă şi şterse p a h a r u l d i n care băuse J a c k , apoi îl aşeză
c u grijă l a l o c u l l u i , î n spatele b a r u l u i . D u p ă aceea m e r s e î n
c a m e r a de la etaj. Se gândi să-şi s c h i m b e h a i n e l e , dar, c u p r i n s ă
de p a n i c ă crescândă, îşi m u t ă p r i v i r e a de la p a t u l nefăcut pe
lada cu p ă t u r i , a p o i la pereţii albi şi goi.
Ar trebui s-o iau din loc, îşi zise. Ar trebui să plec chiar acum.
C â n d r e v e n i în bar, îl găsi pe A n t o y n e la fereastră, cu m â i ­
nile proptite de pervaz. Privea cum se ridică încărcăturile una
d u p ă alta de pe c o s m o d r o m u l a u t o n o m . Se î n t o a r s e pe
j u m ă t a t e , v r â n d să s p u n ă ceva. Nu p r i m i nici o î n c u r a j a r e , aşa
că se răsuci la l o c .
Pe p a r t e a cealaltă a străzii, cineva deschise u ş a a t e l i e r u l u i .
D u p ă o l u p t ă s c u r t ă şi l i n i ş t i t ă , Irene M o n a ieşi î m p i e d i -
cându-se. F ă c u d o i paşi n e s i g u r i , p r i v i n d a i u r e a î n susul ş i î n
j o s u l s t r ă z i i , ca un b e ţ i v care socotea cât de a g l o m e r a t e tra­
ficul, a p o i se aşeză pe m a r g i n e a t r o t u a r u l u i . U ş a se t r â n t i în
spatele ei. I se r i d i c ă fusta. A n t o y n e îşi l i p i faţa de g e a m . „ M ă i ,
m ă i " , şopti e l p e n t r u sine. Intre t i m p , Irene aşeză l â n g ă e a
p o ş e t u ţ a roşie d i n u r e t a n şi î n c e p u să s c o r m o n e a s c ă p r i n ea.
S t ă t u a c o l o c â t e v a m i n u t e , arătându-şi t o a t e cele, t r ă g â n d u - ş i
nasul şi ştergându-se la ochi, c â n d p i s i c i l e î n c e p u r ă să iasă d i n
z o n a e v e n i m e n t e l o r într-o g o a n ă silenţioasă.
388 M. JOHN HARRISON

C i n e ştie câte a n i m a l e erau? P r i n t r e ele nu găseai nici u n a


tărcată, d o a r albe sau negre. C â n d n ă v ă l e a u d i n z o n a eveni­
m e n t e l o r , p a r c ă se c o b o r a haosul în şuvoaie în care, deşi se
cunoaşte fiecare e l e m e n t , r e z u l t a t u l nu e n i c i o d a t ă p r e v i z i b i l .
In curând, strada se u m p l u de feline care fugeau în a m b e l e sen­
suri, a d u c â n d cu ele c ă l d u r a c o r p u l u i l o r şi un m i r o s de praf
apăsător, d a r nu deranjant. Irene se r i d i c ă cu greu. Pisicile tre­
c u r ă pe l â n g ă ea ca pe l â n g ă un stâlp.
Irene se născuse pe o p l a n e t ă n u m i t ă P e r k i n ' s R e n t . Ple­
case de a c o l o î n a l t ă şi osoasă, cu m e r s u l s t â n g a c i şi p i c i o a ­
rele m a r i . C â n d z â m b e a , i se v e d e a u g i n g i i l e . Îşi o n d u l a p ă r u l
în şuviţe a r ă m i i l ă c u i t e , atât de strânse, că p u t e a u recepta bru-
m u l de reţea al t r a n s m i s i i l o r elementare din u n i v e r s . Era dulce
c â n d r â d e a . Plecase c u r a c h e t a d e acasă l a ş a p t e s p r e z e c e ani,
d u c â n d î n v a l i z ă o rochie de b u m b a c galben, i m i t a ţ i e art deco,
t a m p o a n e ş i p a t r u p e r e c h i d e pantofi c u t o c u r i c u i . „ A d o r
p a n t o f i i " , e x p l i c a ea c â n d se î m b ă t a . „ A d o r p a n t o f i i . " In zi-
lele acelea dădea ce e m a i b u n d i n ea. Se ţ i n e a scai de t i n e
v r e o d o u ă s ă p t ă m â n i , pe u r m ă se lipea de altcineva. Era îndră­
gostită de un pilot.
R ă m a s e în stradă cu l a c r i m i l e şiroindu-i pe o b r a z şi
u r m ă r i n d pisicile care se furişau pe l â n g ă ea, p â n ă când L i v
H u l a îşi croi d r u m p r i n t r e feline, o trase în bar, o aşeză pe un
scaun şi-o î n t r e b ă :
- Ce să-ţi aduc, d r ă g u ţ o ?
- A m u r i t de data asta, răspunse Irene grăbit.
- N u - m i v i n e să cred, spuse L i v H u l a .
Î ş i făcu i m e d i a t o r d i n e p r i n g â n d u r i , p l ă n u i n d s ă l e păs­
t r e z e p e n t r u ea, să se ţ i n ă d e o p a r t e . D a r îi v e n e a g r e u să se
detaşeze, p e n t r u că Irene repeta î n t r u n a , în stilul ei b e z m e t i c ,
Turism 389

„De data asta a m u r i t , şi g a t a " . F a t a îi l u ă m â n ă şi şi-o l i p i de


o b r a z . D u p ă p ă r e r e a ei, ceva a n u m e î i făcea p e b ă r b a ţ i i n a p ţ i
mai toată viaţa lor.
- Şi eu am zis î n t o t d e a u n a la fel, o susţinu L i v H u l a .
Pe u r m ă Irene î n c e p u i a r să-şi t r a g ă nasul. Fu n e v o i t ă să-şi
scoată o g l i n d a d i n poşetă.
- M a i ales în p ă r ţ i l e esenţiale, c o m p l e t ă ea.
M a i t â r z i u , c â n d A n t o y n e reveni şi v r u să stea de v o r b ă cu
Irene, ea îi oferi un adevărat spectacol al formelor sale. Grăsanul
îi c u m p ă r ă o b ă u t u r ă a s o r t a t ă cu fusta ei c o l o r a t ă în r o z şi
g a l b e n , d e s p r e c a r e îi spuse că se bea pe o p l a n e t ă de i d i o ţ i ,
pe care o c u n o ş t e a ca-n p a l m ă .
- Am fost a c o l o , A n t o y n e , îi spuse ea s u r â z â n d .
Irene cea o r i g i n a l ă , îşi zise ea, nu se p r e a descurca s i n g u r ă .
O b i ş n u i a să se aşeze de pe un pat pe altul, să asculte p l o a i a şi
să-şi a d u n e g â n d u r i l e . D a r nu-i lipsea a m b i ţ i a . Stelele d i n H a l o
erau, p e n t r u ea, o firmă mare, din t u b u r i de neon, pe care scria:
T O Ţ I P A N T O F I I P E C A R E - I P O Ţ I M A N C A . C â n d şi-a
c u m p ă r a t p a c h e t u l M o n a , t e h n i c i a n u l i-a p r o m i s că p ă r u l îi
va m i r o s i î n t o t d e a u n a a ş a m p o n de m e n t ă . Ea s-a u i t a t p r i n
cataloage şi exact asta a ales, i a r t e h n i c i a n u l şi-a făcut treaba.
P e străzile d i n R a i n t o w n , m i r o s u l era p u n c t u l e i forte.
- Am fost acolo, repetă ea, alintându-1 cu mirosul ei de mentă,
iar a c u m mă b u c u r să cunosc pe altcineva care a fost acolo.
A n t o y n e , ca orice bărbat, se simţi încurajat. Stătu cu Irene
şi d u p ă ce ea îşi t e r m i n ă b ă u t u r a , î n c e r c â n d s-o cucerească cu
poveşti d i n v r e m e a c â n d p i l o t a rachete. D a r Irene v ă z u s e deja
toate locurile lui - chiar m a i m u l t e , îşi zise H u l a -, iar A n t o y n e
nu avea să primească m a i m u l t în schimbul u n u i cocktail ieftin.
Liv îi privea de la distanţă, cu propriile gânduri atât de
390 M. JOHN HARRISON

z d r u n c i n a t e , încât nu-i păsa c u m se va sfârşi discuţia dintre ei.


In cele din u r m ă , şi A n t o y n e înţelese c u m stăteau lucrurile. Îşi
dădu părul pe spate şi se retrase la locul său, lângă geam. C â t era
ceasul? Ce s-a î n t â m p l a t , de a ajuns el în acest loc? P r i v i strada.
- S-a l u m i n a t . H e i , eu c h i a r l-am respectat pe i n d i v i d u l ăla,
ştiai? m o r m ă i el.
In v r e m e a asta, pisicile se scurgeau n ă v a l n i c , ca n u m e r e l e
dintr-o p r o b l e m ă de m e c a n i c ă statistică, fără să încetinească
sau să devieze, p â n ă c â n d d i s p ă r u r ă brusc şi strada r ă m a s e din
n o u pustie. V i z a v i de bar, t e h n i c i e n i i de la atelier a r u n c a u la
canal p r o t e i n e l e l u i J o e .
In c o s m o d r o m u l civil, navele de croazieră, pe j u m ă t a t e as­
cunse de ceaţă, d o m i n a u restul clădirilor. De-a l u n g u l străzilor
înguste începură să circule fete cu ricşa şi băieţi tatuaţi care trans­
p o r t a u turiştii d e l a N e w Cafe A l A k t a r î n M o n e y t o w n , d e l a
Biserica de pe Stâncă la Biserica din Piatră, iar în jur, zdrenţele
şi g i u l g i u r i l e lor de operatori mascaţi şopteau: „ U n loc pe care
toţi îl v o r vedea cu siguranţă, un spectacol al opoziţiilor." Pe
la opt, R a i n t o w n era î m p â n z i t de h a i n e de blană, vopsite în
culoarea m i e r i i sau a castanelor dulci, astfel croite încât să cadă
c a u n m a t e r i a l m u l t m a i uşor. C e s u m e erau î n joc? D e u n d e
atâţia bani? P r o v e n e a u de pe altă planetă. B a n i i corporaţiilor.
O r i c â t de crudă era i n d u s t r i a care le producea, nu puteai nega
frumuseţea b l ă n u r i l o r , nici l u x u l l o r ostentativ.
La s c u r t ă v r e m e d u p ă ce dispăru şi u l t i m a pisică în oraş,
c l i e n t a l u i J a c k s e întoarse î n bar.
Dacă el revenise tot m u r d a r , ea era curată. N-ai fi observat
n i m i c deosebit, poate doar că m e r g e a p u ţ i n adusă de spate şi
avea o expresie i m o b i l ă . Ţ i n e a m â i n i l e în b u z u n a r . Nu fusese
prădată, totuşi era m a i prudentă ca înainte, ţinea privirea m e r e u
Turism 391

î n a i n t e , de p a r c ă o durea ceafa sau î n c e r c a să v a d ă ce se pe­


trece din colţul ochilor. Un astfel de limbaj al t r u p u l u i era greu
de descifrat. Se aşeză cu grijă la o m a s ă de l â n g ă fereastră, pi­
cior peste p i c i o r , şi ceru încet de băut.
- Mă î n t r e b dacă poate cineva să-i dea b ă r b a t u l u i restul de
bani, spuse e a d u p ă u n t i m p .
A n t o y n e păşi spre ea p l i n de s o l i c i t u d i n e .
- Aş p u t e a s-o fac eu, se oferi el.
- N u , n-ai p u t e a , îl a v e r t i z ă L i v H u l a . J a c k e-un t i p ieftin,
te-a lăsat baltă. Nu-i datorezi n i m i c , îi spuse ea femeii.
- Totuşi, cred că trebuie să-i dau şi restul banilor. Ii am aici.
Şi n-am păţit n i m i c , zău. R i d i c ă p r i v i r e a spre t a v a n . Poate sunt
p u ţ i n n e d u m e r i t ă , a fost foarte neplăcut.
Liv H u l a ridică mâinile a neputinţă.
- D e c e v i n t o ţ i aici? î l î n t r e b ă e a p e A n t o y n e g r ă s a n u l
cu voce tare.
A p o i c o n t i n u ă , î n a i n t e ca el să-i răspundă:
- R e n u n ţ ă la t u r u l sigur şi se p o m e n e s c în barul ăsta. întot­
d e a u n a îl găsesc pe J a c k al n o s t r u .
- J a c k e-un t i p c u m s e c a d e , protestă grăsanul.
- J a c k e-o g l u m ă , A n t o y n e , şi tu la fel.
Grăsanul se ridică în p i c i o a r e , ca şi c u m ar fi v r u t s-o î n v e ţ e
m i n t e , dar s e r ă z g â n d i . C l i e n t a lui J a c k î i z â m b i uşor, î n c u r a ­
jator, d a r p r i v i r e a ei nu se opri a s u p r a l u i . C â t e v a m i n u t e se
scurseră în tăcere. A p o i se auzi un scaun târât pe podea şi Irene
M o n a se aşeză la masa unde se petreceau evenimentele. T r o p ă i a
cu t o c u r i l e de u r e t a n pe p o d e a u a de l e m n . Îşi ştersese lacri­
m i l e şi se dăduse cu ruj pe buze. Nu se m a i g â n d e a la J o e L e u l .
U n d e - i fusese m i n t e a , să-şi irosească e n e r g i a în felul ăla? A v e a
v i i t o r u l în faţă, toţi erau de acord, u n u l l u m i n o s , lipsit de griji.
392 M. JOHN HARRISON

Îşi făcuse p l a n u r i , p l a n u r i sănătoase. Deşi, d u p ă cât de b i n e se


cunoştea, avea să-1 păstreze pe J o e în i n i m ă m u l ţ i ani la rând.
- Ai o h a i n ă foarte frumoasă, i se adresă Irene femeii şi-i
întinse mâna.
In p r i m a clipă, femeia nu ştiu c u m să reacţioneze. A p o i îi
scutură m â n a şi spuse:
- M u l ţ u m e s c . E într-adevăr frumoasă, nu-i asa?
- M i n u n a t ă , o a d m i r foarte m u l t .
Irene d ă d u uşor din cap, v r u să m a i s p u n ă ceva, dar se aşeză
d i n n o u şi se j u c ă cu p a h a r u l .
- Să nu fi rea cu el, strigă ea către L i v H u l a . La u r m a u r m e i ,
nu-i decât un bărbat.
G r e u de spus la care bărbat se referea.
- C r e d că t r e b u i e să-şi p r i m e a s c ă banii, i n t e r v e n i femeia cu
haina de blană. N e p r i m i n d nici un răspuns, puse banii pe masă,
în b a n c n o t e m a r i . Eu îi las aici, adăugă.
- Isuse! e x c l a m ă L i v H u l a . A n t o y n e , m a i v r e i u n p a h a r ?
D a r grăsanul se săturase de felul în care era tratat la bar.
Nu dorea decât să se integreze, v ă z u s e la fel de m u l t e ca a l ţ i i ,
c h i a r m a i m u l t e . Era n e r v o s că nu-1 asculta n i m e n i . Îşi a m i n t i
de v r e m e a c â n d p i l o t a n a v e l e cu t r a n s m i s i e a u t o m a t ă , p l a n e ­
tele pe care le-a v i z i t a t a t u n c i şi ce-a v ă z u t pe ele. G a y L u n g ,
A m b o D a n s e ş i F o u r t h Part, W a i t r o s e T w o ş i T h e T h o u s a n d
S u n s . S-a irosit pe el însuşi ca b a n i i p r i n t r e stelele Plajei şi în
Golful R a d i o . A mers peste tot şi-a văzut multe. A navigat p r i n
bula A l c u b i e r r e cu Ed Chianese. A avut o rachetă căreia îi zicea
K i n o C h i c k e n . N-a rezistat s i n g u r ă t ă ţ i i . De Santa M u e r t e , a
i n h a l a t ceva care i-a deviat nu n u m a i septul, ci şi s i m ţ u l per­
ceperii l u c r u r i l o r . A d i o , m e s e r i e d e pilot!
Ce să-i faci, îşi zise. Nu poţi să păstrezi un l u c r u toată viaţa.
Turism 393

C e l p u ţ i n a c u m părăsise barul ca să respire aerul d i m i n e ţ i i .


O luă spre M o n e y t o w n , spre mall-ul m i c u ţ din sudul Străzii
Strait, pe lângă cosmodromuri, spre mare. Mijea ochii în l u m i n a
puternică ce răsărea din apa îndepărtată. O să-şi caute de l u c r u .
O să caute o a m e n i care nu z â m b e a u de dragul z â m b e t u l u i .
D u p ă p l e c a r e a l u i , barul lui L i v H u l a s e cufundă î n tăcere.
U n u l câte u n u l , o p e r a t o r i i se detaşară subtil din t a v a n şi se
î n d r e p t a r ă spre femeia cu h a i n ă de blană, care îi p r i v i absentă.
D i n b u c ă t ă r i e şi d i n c o n d u c t e se furişau diverse m i a s m e . C e l e
trei femei r ă m a s e r ă fiecare cu g â n d u r i l e ei. D i n c â n d în când,
u n a d i n t r e ele m e r g e a la uşă şi, sub p r i v i r i l e n e r ă b d ă t o a r e ale
celorlalte două, se u i t a pe stradă, la z o n a e v e n i m e n t e l o r -
silenţioasă şi dubioasă - î m p l e t i t ă în fuioarele de ceaţă c h i m i c ă
d i n t i m p u l zilei şi î n ă l ţ a t ă odată cu ele.
PE CUVÂNT DE C E R C E T A Ş

TERRY BISSON

Traducere din limba engleză


LAURA BOCANCIOS
TERRY BISSON este autorul a numeroase romane salutate de cri­
tici, cum ar fi Fire on the Mountain, Wyrldmaker, popularul Talking
Man (care a fost printre finaliştii la Premiul World Fantasy 1986),
Voyage to the Red Planet, Pirates of the Universe, The Pickup Artist
şi, într-o colaborare postumă cu Walter M. Miller Jr., o continuare
1
a cărţii acestuia A Canticle for Leibowitz , numită Saint Leibowitz
and the Wild Horse Woman. Contribuie frecvent la publicaţii pre­
cum SCI FICTION, Asimov's Science Fiction, Omni, Playboy şi The
Magazine of Fantasy & Science Fiction. Cunoscuta lui povestire Bears
Discover Fire a câştigat Premiile Hugo, Nebula, Theodore Sturgeon
Memorial şi Premiul cititorilor revistei Asimov, în 1991, singura po­
vestire care a reuşit să le ia vreodată pe toate. In anul 2000, a câştigat
încă un Premiu Nebula pentru povestirea macs. Povestirile sale au
fost adunate în culegerile Bears Discover Fire and Other Stories şi în
In the Upper Room and Other Likely Stories. Cea mai recentă carte
a sa este o culegere, Numbers don't lie. Povestirile sale au apărut în
Antologiile Dozois numerele 8,10,12,13 şi 21. Locuieşte împreună
cu familia lui în Oakland, California.
In cartea sa din 2003, Dear Abbey, Terry Bisson ne trimite
într-un viitor îndepărtat. In povestirea de faţă, ne trimite într-un
trecut la fel de îndepărtat, pentru o lecţie aspră despre ceea ce
înseamnă să fii om.

1
Canticd pentru Leibowitz, Ed. RAO, 1996.
398 TERRY BISSON

În dimineaţa zilei de 12 iulie 20


am primit următorul mesaj
pe computerul meu de la laborator,
singurul pe care îl am:

LUNI

A m reuşit. î n t o c m a i c u m a m planificat. Este real. Iată-mă


în sudul Franţei, sau ceea ce consideră o a m e n i i a c u m (acum?)
a fi sudul Franţei. Pare la n o r d de o r i u n d e . D a c ă crevasa este
la o m i e p a t r u sute de metri, î n s e a m n ă că gheaţa este joasă. Pot
vedea l i m b a u n u i gheţar la doar a p r o x i m a t i v o sută cincizeci
de metri deasupra m e a . Desigur, aici nu sunt oase încă. Se vede
direct în josul unei văi înguste p â n ă la t e r i t o r i u l N T , aflat c a m
la opt sute de m e t r i depărtare. V ă d fum; nu mă aşteptasem la
asta. N-ar fi trebuit să fie m a i p r u d e n ţ i ? Poate că nu sunt încă
a m e n i n ţ a ţ i de H S , iar eu am sosit prea d e v r e m e . Sper că nu.
C h i a r dacă nu face parte din convenţie, mi-ar plăcea să aflu m a i
m u l t e despre p r i m a noastră î n t â l n i r e (şi u l t i m a ? ) cu alte specii
u m a n e (hominizi?). Totuşi, î m i face chiar plăcere să văd fumul.
N-aş fi crezut vreodată că voi simţi singurătatea, dar aici o simt.
T i m p u l este spaţiu şi spaţiul este distanţă (Einstein). Mă îndrept
către t e r i t o r i u l N T . A l t e informaţii m a i t â r z i u .

Rândul pentru subiect era bruiat, la fel şi antetul. Încă mă


chinuiam să ghicesc despre ce era vorba, căci, cu excepţia gru­
pului de discuţii al Fundaţiei, nu primesc nici un fel de me­
saje, când a venit încă unul, chiar în dimineaţa următoare.
Datarea îmi aparţine.
Pe cuvânt de cercetas 399

M A R Ţ I

Da, sunt ei. U r m ă r e s c aproximativ douăzeci de N T , adunaţi


în jurul u n u i foc care scoate fum. C h i a r şi p r i n binoclu, de la
cincizeci de metri depărtare, arată ca nişte u m b r e m a r i ,
mişcătoare. Sunt greu de numărat. Se strâng laolaltă, apoi se des­
part în grupuri de câte doi, trei, dar niciodată câte u n u l singur.
Nu pot deosebi bărbaţii de femei, dar sunt patru sau cinci copii,
care stau şi ei î m p r e u n ă , în grup. Aş vrea să pot distinge chipuri,
dar l u m i n a e difuză aici. O m o h o r e a l ă perpetuă. Ii privesc de
aproape patru ore, după ceasul de la c o m u l meu, şi nici u n u l nu
a părăsit teritoriul. Desprinderea de grup a u n u i a s-ar putea do­
vedi o problemă. D a r am aproape cinci zile (-122) să-mi fac griji
pentru asta. M â i n e îi voi e x a m i n a dintr-o altă poziţie, de u n d e
pot ajunge ceva m a i aproape şi unde s-ar putea ca l u m i n a să fie
m a i bună; m a i sus, nu mai aproape. Cunosc convenţiile. Am con­
tribuit la scrierea lor. Dar vreau să ajung c u m v a m a i aproape.

începusem să bănuiesc că era vorba despre o farsa, iar faţă


de asta mă bucur de o anumită imunitate veche şi voită. Dar
am un prieten -Ron- şi, fireşte, l-am bănuit pe el (cine altul?)
după ce a sosit următorul şi cel mai lung text, chiar în ziua în
care aveam să ne întâlnim.

M I E R C U R I

O s c h i m b a r e de p l a n cu t o t u l neaşteptată. S t a u aici, în cre­


vasă, cu „ p r o p r i u l m e u " N T . E c a n d i d a t u l perfect p e n t r u cap­
t u r ă , dacă î l pot ţ i n e aici t i m p d e p a t r u zile ( - 9 8 ) . N T n u sunt
400 TERRY BISSON

defel aşa c u m am crezut. Reconstrucţiile sunt m u l t prea antro­


pomorfe. Aceasta NU este o fiinţă u m a n ă , deşi, cu siguranţă,
este un h o m i n i d . C e e a ce credeam noi că este un nas m a r e e
m a i degrabă un bot. E alb ca o stafie, ceea ce bănuiesc că se po­
triveşte. Sau sunt eu stafia? Stă în partea cealaltă a focului, hol-
bându-se la m i n e , sau p r i n m i n e . Pare ciudat de inconştient, în
cea m a i m a r e parte a t i m p u l u i , lipsit de gânduri, ca o pisică. Iată
ce s-a î n t â m p l a t : azi-dimineaţă, am coborât să cercetez terito­
riul, când am mişcat un bolovan, care mi-a căzut pe piciorul
stâng. Am fost convins că e rupt (nu este), dar e r a m p r i n s în
capcană. R ă m ă s e s e m cu piciorul înţepenit sub piatră, de la ge­
n u n c h i în jos, undeva, neştiut de n i m e n i , într-o crevasă îngustă.
N u p u t e a m s ă n u m ă gândesc l a acel individ legendar, U t a h ,
care şi-a tăiat p r o p r i u l braţ cu un briceag. Mă î n t r e b a m când
voi fi gata să fac asta, căci mă aflam într-o situaţie m a i proastă
decât el: dacă nu reuşeam să mă întorc la crevasă în m a i puţin
de o sută de ore, e r a m blocat aici, şi nu doar de un bolovan.
De T i m p u l însuşi. A m o r ţ e a l a mă speria m a i m u l t decât dure­
rea. Începea să n i n g ă şi mă t e m e a m că voi îngheţa. T r e b u i e că
am adormit, căci u r m ă t o r u l l u c r u pe care mi-1 amintesc este că
N T - u l „meu" stătea acolo, pe vine, uitându-se fix la m i n e - sau
p r i n m i n e . Tăcut ca o pisică. In m o d ciudat, am fost la fel de
p u ţ i n surprins ca şi el. Era ca un vis. I-am făcut s e m n înspre pi­
ciorul m e u şi el a rostogolit piatra. A fost cât se poate de sim­
plu. Fie că era e n o r m de puternic, fie că avea un u n g h i m a i bun,
sau ambele. E r a m liber şi piciorul î m i zvâcnea a c u m dureros şi
sângera, dar nu era rupt. P u t e a m chiar să calc pe el. Şchiopă...

Ron este un scriitor de SF care predă un curs la New School.


Ne întâlnim în fiecare miercuri şi vineri, chiar înainte de cursul
Pe cuvânt de cercetas 401

lui de la ora 6. Nu pentru că ar fi stabilit vreunul dintre noi aşa.


E o promisiune pe care el i-a fâcut-o mamei mele - întâmplător,
ştiu - chiar înainte de a muri, dar nu mă deranjează. Nici un prie­
ten ar însemna prea puţin, iar mai mult de unul ar fi prea mulţi.
- Ce-i asta? m-a întrebat, când a terminat de citit textul
imprimat.
-Ar trebui să ştii, i-am răspuns, ridicând o sprânceană într-o
manieră, speram, sugestivă.
Conform propriei mele promisiuni făcute mamei, exersez aceste
figuri în faţa oglinzii şi, o dată în viaţă, separe că meritase.
- Crezi că am scris-o eu?
Am clătinat din cap, ştiutor, speram, şi mi-am enumerat mo­
tivele: cine altcineva ştia că studiam oasele de Neanderthal? Cine,
în afară de el şi de mine a savurat povestea lui Utah cel grozav,
cu atâta vreme în urmă? Cine altcineva scria SF?
- Science-fiction, m-a corectat el ursuz (mă mai corectase şi
altă dată).
In timp ce aşteptam burgerul lui şi rulada mea cu unt, şi-a
înşirat obiecţiile:
- Poate că este o greşeală, poate că nu îţi este adresat ţie.
O mulţime de oameni ştiu despre grozavul Utah; a fost o po­
veste naţională. Şi mă simt puţin jignit că ai impresia că am
scris eu asta.
- Cum?
- E din topor, a spus Ron. El, sau poate ea, foloseşte „ciudat"
de două ori în acelaşi paragraf; asta n-ai să găseşti niciodată la
mine. Şi succesiunea evenimentelor e greşită. Scăparea vine
înainte de pericol, ceea ce diminuează tensiunea.
- Atunci, nu tu ai trimis asta?
- Nici vorbă. Pe onoarea mea de cercetaş.
402 TERRY BISSON

Şi cu asta, s-a terminat. Am vorbit, sau mai degrabă a vor­


bit el, mai ales despre prietena lui Melani şi noua ei slujbă, în timp
ce oamenii treceau pe lângă noi pe Sixth Avenue, la doar câţiva
centimetri distanţă. Erau înfierbântaţi, iar noi eram la răcoare.
Eram ca două lumi separate, despărţite de un geam de sticlă.
Joi dimineaţă am intrat nerăbdător în laborator, dornic să
mă întorc la oasele mele. Am aruncat o privire peste discuţiile
de grup ale Fundaţiei (zvonuri despre un nou proiect ultrasecret),
înainte de a deschide ultimul mesaj.

joi

Îmi cer scuze. Ieri am întrerupt mesajul pentru că „NT"-ul


m e u s-a trezit şi nu v o i a m să-1 alarmez. De la u l t i m u l m e u mesaj
neterminat, ninge întruna. M-a privit c u m aprind un foc, cu un
fel de u i m i r e tăcută. D u m n e z e u ştie ce ar crede despre chestia
asta în care vorbesc. Sau despre vorbitul însuşi. El scoate doar
trei sau patru sunete. Aştept până adoarme, să folosesc comul.
D u p ă ce m-a eliberat, N T - u l m-a u r m a t în susul dealului. Era
limpede că nu avea de gând să-mi facă v r e u n rău, deşi ar fi fost
destul de uşor. Ar fi înalt de peste un m e t r u optzeci dacă ar sta
drept, ceea ce nu se î n t â m p l ă niciodată. A r e v r e o 115 kg. E greu
să-i stabileşti greutatea, căci e destul de păros, m a i puţin pe faţă
şi pe m â i n i . M - a m grăbit straşnic să-mi bandajez piciorul, care
sângera (e în regula, până la u r m ă ) . Am găsit crevasa foarte di­
ferită de felul c u m o lăsasem. C e v a ajunsese la mâncarea mea.
U n urs? C u t i a d e u r m ă r i r e era z d r o b i t ă ş i j u m ă t a t e d i n K R
dispăruseră. D i n fericire, folia de s u p r a v i e ţ u i r e fusese lăsată.
Am întins-o, iar el şi-a aşezat lucrurile lângă: un topor grosolan,
Pe cuvânt de cercetas 403

o haină de piele grea, ţeapănă şi incredibil de urât mirositoare


şi un săculeţ făcut dintr-un maţ, cu cinci pietre în el: pietre de
râu, albe. Mi le-a arătat de parcă ar fi fost ceva ce ar fi trebuit să
înţeleg. Şi am înţeles; dar m a i târziu. începe să se mişte.

Vinerea sar peste masa de prânz, ca să am poftă de mâncare


la restaurant. N-am fost surprins să găsesc un nou mesaj, şi le-am
listat pe amândouă, pe cel de joi şi pe cel de vineri, să i le arăt
lui Ron. Cel puţin, îi vor oferi un subiect de discuţie. Cred (ştiu)
că tăcerile mele îl stingheresc.

V I N E R I

N i n g e . P i e t r e l e le foloseşte la n u m ă r a t . L-am p r i v i t arun­


c â n d u n a a z i - d i m i n e a ţ ă . M a i sunt trei; ca şi m i n e , are un fel
d e p r o g r a m . M â n c ă m v i e r m i . S e p a r e c ă N T a s c u n d c a r n e pu­
tredă sub buşteni şi sub pietre şi se î n t o r c d u p ă v i e r m i . E un
soi de a g r i c u l t u r ă . Nu sunt atât de răi. î n c e r c să mă gândesc
1
l a e i c a l a nişte m i c i l e g u m e . G r u b „vorbeşte" m u l t c u m â i ­
nile, î n c e r c să-i r ă s p u n d la fel. C â n d nu v o r b i m , când nu-i atrag
atenţia, e ca şi m o r t , dar când îi ating m â i n i l e sau îl lovesc peste
faţă, î n v i e . P a r c ă ar fi pe j u m ă t a t e a d o r m i t cea m a i m a r e p a r t e
din t i m p . Şi a d o r m i t de-a binelea î n rest, N T d o r m foarte mult.
M â i n i l e l u i s u n t foarte o m e n e ş t i , şi foarte a l b e , ca şi faţa.
R e s t u l e m a r o , sub blana groasă, b l o n d ă . Ii s p u n G r u b . El
n u - m i s p u n e n i c i c u m . Nu p a r e să se î n t r e b e cine sunt şi de
u n d e vin. Punctul de captură e la încă două zile depărtare (-46),

Grüb - vierme (n. tr.).


404 TERRY BISSON

ceea ce î n s e a m n ă că e n u m a i al m e u p â n ă atunci. Un b o n u s
neaşteptat. Intre t i m p , v r e m e a , care era o r i c u m c u m p l i t ă , de­
v i n e tot m a i groaznică, şi î m i fac griji p e n t r u bateriile c o m u ­
l u i , nu e nici un pic de soare să le î n c a r c . Pe m a i t â r z i u .

Ron şi cu mine ne întâlnim întotdeauna în acelaşi loc, care


este separeul de lângă fereastră de la Burger Beret, pe Sixth
Avenue, Strada Zece. Ron clătina din cap în timp ce citea me­
sajele. Asta putea însemna o grămadă de lucruri diferite.
- Mă uimeşti, a spus
- Ei, aş!?
- Nu mă lua cu aş. Tu le-ai scris. Trebuie să recunosc, e o
chestie foarte inteligentă.
Nu puteam să spun din nou „aş!", aşa că doar am rămas
neclintit.
- Treaba cu legumele mi-a deschis ochii. Şi nimeni nu ştie
atât de multe despre Neanderthali. Felul cum socotesc, vorbirea
limitată. E ceea ce mi-ai spus tu.
Era o teorie cunoscută, i-am răspuns. Nu era nimic nou în
asta. În plus, eu nu scriu poveşti. Eu scriu rapoarte. Chiar şi eu
îmi puteam da seama că era dezamăgit.
- Pe cuvânt de cercetaş?
- Pe cuvânt de cercetaş, am spus.
Ron şi cu mine urmaserăm împreună Şcoala Philmont de
Cercetaşi. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, înainte ca
el să păşească în lume, iar eu să hotărăsc să o ţin la distanţă. Dar
jurămintele erau încă valabile.
- Bine, în regulă. Atunci trebuie să fie vreunul dintre cole­
gii tăi, care îţi face o glumă. Nu sunt singurul care ştie că faci
cercetări. Doar singurul cu care te sinchiseşti să vorbeşti.
Pe cuvânt de cercetas 405

Pe urmă mi-a spus că el şi Melani urmau să se căsătorească.


Conversaţia s-a însufleţit oarecum şi s-a domolit în acelaşi timp,
şi când mi-am ridicat privirea, plecase. M-am simţit cuprins de
panică, dar, după ce am plătit şi am urcat în apartamentul meu,
panica s-a risipit treptat, ca un gaz într-un spaţiu deschis. Pentru
mine un spaţiu închis e ca un spaţiu deschis.
Grupul de discuţii a fost tăcut tot weekendul, dar mesajele
cu header-ul corupt au continuat sa vină, unul pe zi, ca vitami­
nele pe care i-am promis mamei că le voi lua.

S Â M B Ă T Ă

KR au dispărut, dar G r u b mă cară d u p ă el să caute v i e r m i


pe sub buşteni. Nu v r e a să m e a r g ă s i n g u r . A t r e i a zi t r o i e n i ţ i .
M a i a v e m d o a r u n a . T r e b u i e s ă p ă s t r e z l e m n u l , aşa c ă s t ă m
c u i b ă r i ţ i u n u l l â n g ă altul, cu spatele lipit de z i d u l crevasei,
înfăşuraţi în folia m e a de s u p r a v i e ţ u i r e şi h a i n a p u t u r o a s ă a
lui G r u b . S t ă m şi p r i v i m n i n s o a r e a şi a s c u l t ă m b u b u i t u l cas­
cadei de gheaţă - şi v o r b i m . O a r e c u m . Gesticulează cu mâi­
n i l e , şi mi le ia pe ale m e l e într-ale l u i . Mă ciupeşte de p ă r u l
de pe braţe şi mă trage de degete şi, uneori, chiar mă pălmuieşte
peste faţă. S u n t s i g u r că nu î n ţ e l e g e că sunt d i n v i i t o r u l
î n d e p ă r t a t ; c u m ar putea m ă c a r să aibă n o ţ i u n e a a aşa ceva?
D a r î n ţ e l e g că se află în exil. A fost o n e î n ţ e l e g e r e , p e n t r u ce,
nu se ştie, şi a fost alungat. Pietrele sunt sentinţa l u i , asta ştiu:
G r u b simte asta despre ele. In fiecare d i m i n e a ţ ă se descoto­
roseşte de una, aruncând-o dincolo de b u z a crevasei, în zăpadă,
î n ţ e l e g e r e a pe care o are despre n u m e r e e destul de r u d i m e n ­
tară. C i n c i î n s e a m n ă m u l t e , iar d o u ă - câte i-au m a i r ă m a s
406 TERRY BISSON

a z i - d i m i n e a ţ ă - p u ţ i n e . P r e s u p u n că, a t u n c i c â n d se t e r m i n ă ,
poate să m e a r g ă „acasă", dar e la fel de nefericit cu d o u ă c u m
era cu cinci. Poate că nu poate gândi înainte, doar înapoi. C h i a r
dacă mi-e frig ca naiba, mi-aş d o r i ca p u n c t u l de c a p t u r ă să nu
fie atât de aproape. Ii î n v ă ţ l i m b a j u l . L u c r u r i l e nu au n u m e ,
d a r s e n t i m e n t e l e legate de ele, da.

Sâmbetele şi duminicile mi le petrec singur în laborator. Ce


altceva aş putea să fac? Unde altundeva aş putea fi singur cu oa­
sele mele? Doar eu am acces la Descoperirea Arleville, care
înseamnă două schelete, un NT şi un HS, găsite unul lângă altul,
ceea ce dovedeşte că a existat într-adevăr contact între cele două
specii. Viermii mi-au confirmat studiul cu privire la dinţii NT.
Desigur, a fost doar o poveste, după părerea lui Ron. Sau nu?
Duminică am găsit asta:

D U M I N I C Ă

S c h i m b a r e de plan. V r e a u să modific p u n c t u l de captură,


să-1 dau î n a p o i cu un ciclu. Ştiu că e î m p o t r i v a c o n v e n ţ i i l o r ,
d a r am m o t i v e l e m e l e . G r u b e disperat să scape de pietre şi să
se î n t o a r c ă în t e r i t o r i u l şi la ceata l u i . Aceste fiinţe sunt m u l t
m a i sociabile decât noi. Parcă singure nici nu ar exista. Mă des­
curc tot m a i b i n e cu c o m u n i c a r e a . E m u l t de l u c r u cu mâi­
n i l e , t r e b u i e să gesticulezi şi să atingi, d a r înţeleg din ce în ce
m a i m u l t . Nu p e n t r u că mă gândesc, ci p e n t r u că simt. E ca
şi c u m m-aş u i t a la ceva cu colţul o c h i u l u i ; dacă mă uit direct,
s-a dus. D a r dacă nu mă uit, e acolo. E aproape ca un v i s , şi
poate că este, de v r e m e ce a d o r m şi mă trezesc întruna. Piciorul
Pe cuvânt de cercetas 407

mi se v i n d e c ă b i n e . L u i G r u b i-a m a i r ă m a s o s i n g u r ă p i a t r ă
şi e fericit, aproape; sentimentele m e l e sunt la p o l u l opus: c u m
ar fi p e n t r u el g r o a z a de a nu se m a i p u t e a î n t o a r c e la g r u p u l
lui n i c i o d a t ă . V o m crea oare u n Ishi? C e trist! S u n t c o n v i n s
c ă v o m sfârşi c u u n N T g r a v afectat. A ş a c ă î n c e p e m d i n n o u
n u m ă r ă t o a r e a de la 144. E riscant, de v r e m e ce cornului m e u
i se c o n s u m ă b a t e r i i l e . D a r am un plan...

Luni este ziua care îmi place cel mai puţin, trebuie să împart
laboratorul (dar nu oasele) cu alţii. Deşi nu mă deranjează ni­
meni. Am trecut peste discuţiile de grup, căutând mesajul zilnic
şi l-am găsit ca pe o veche cunoştinţă.

LUNI

A m reuşit. S p u n asta d i n m i j l o c u l u n u i cerc d e h o m i n i z i ,


nu o a m e n i , care stau pe vine (în loc să şadă, ori stau în picioare,
ori culcaţi sau g h e m u i ţ i , dar nu stau niciodată jos) în j u r u l u n u i
foc m a r e . Am r e n u n ţ a t să-mi fac griji p e n t r u ce ar p u t e a crede
despre c o m ; n u p a r curioşi. D e când a m sosit c u G r u b , m-au
acceptat fără suspiciune şi fără interes. Poate p e n t r u că am pre­
luat m i r o s u l lui G r u b . Stau în linişte, culcaţi sau g h e m u i ţ i , o
b u n ă p a r t e d i n t i m p , iar c â n d u n u l se trezeşte, se trezesc toţi,
sau, o r i c u m , majoritatea. Sunt d o u ă z e c i şi doi cu t o t u l , inclu­
siv G r u b : opt bărbaţi adulţi, şapte femei şi c i n c i c o p i i , d i n t r e
care doi sugari; plus doi „Bătrâni", de sex nedeterminat. Aceştia
n u s u n t foarte m o b i l i . N T s e a p u c ă d e m â i n i ş i „ v o r b e s c "
cu c â t e v a s u n e t e şi m u l t e î m b r â n c e l i , la c a r e se a d a u g ă ges-
t u r i l e . E x p r e s i i l e l o r faciale sunt la fel de s i m p l e şi g r o s o l a n e
408 TERRY BISSON

ca l i m b a j u l . P a r fie plictisiţi, fie t u l b u r a ţ i , fără stări i n t e r m e ­


diare. M ă n â n c ă m u l ţ i v i e r m i şi carne putregăită. P u n carne stri­
cată sub buşteni şi pietre, apoi se î n t o r c d u p ă v i e r m i şi l a r v e .
E un fel de a g r i c u l t u r ă , am i m p r e s i a , n u m a i că aproape mi-a
stricat t o a t ă pofta de m â n c a r e . Poate că orice fel de agricul­
t u r ă are acelaşi efect, v ă z u t ă de aproape.

Toate acestea erau interesante, dar nimic nu era nou. Ori­


care pasaj ar fi putut fi scris de unul dintre colegii mei de labo­
rator, dar ştiam că nu este aşa. Ei sunt într-o altă lume, ca şi
oamenii de pe Sixth Avenue, de dincolo de sticlă. Majoritatea
nici măcar nu-mi ştiau numele.

M A R Ţ I

M â i n e se î n t â m p l ă ceva. O v â n ă t o a r e ? S i m t t e a m ă şi peri­
col, şi m u l t ă m u n c ă , m u l t ă m â n c a r e . T o a t e acestea sunt co­
m u n i c ă r i nedefinite pe care le p r i m e s c de la g r u p , ca î n t r e g .
A z i - d u p ă - a m i a z ă au ars o tufă de frunze uscate şi i-au i n h a l a t
fumul, pasând-o de la u n u l la altul. E un fel de plantă care ajută,
s e pare, l a c o m u n i c a r e a N T . P e m i n e m ă ajută c u s i g u r a n ţ ă .
Printre „tufa aprinsă", v i e r m i şi îmbrânceli, mi s-a înfăţişat ima­
g i n e a (nu v i z u a l ă , ci e m o ţ i o n a l ă ) a u n e i uriaşe fiare m u r i n d .
E greu de descris. î n v ă ţ să nu încerc să definesc lucrurile. E ca
şi c u m aş fi deschis spre a simţi evenimentul însuşi, în locul par­
t i c i p a n ţ i l o r . M o a r t e , înfrângere şi v i c t o r i e , teroare şi speranţă.
Un sentiment împletit, ca şi fumul. Toate acestea erau însoţite,
amplificate chiar, a ş p u t e a s p u n e , d e u n u l d i n t r e B ă t r â n i / m a i
m o b i l decât c r e d e a m ) care se î n v â r t e a în j u r u l focului, r o t i n d
Pe cuvânt de cercetas 409

un băţ aprins. M a i t â r z i u , i-am distrat pe cei m i c i (mai u ş o r de


a m u z a t decât a d u l ţ i i ) , p u n â n d la foc câţiva v i e r m i , pe un băţ.
Ca şi c u m ai face fondante. Totuşi, n i m e n i nu a v r u t să-i
m ă n â n c e , în afară de un băieţel căruia îi spun O l i v e r , care
plescăia î n t r u n a din buze şi î m i z â m b e a larg, de p a r c ă pe m i n e
ar fi v r u t să mă m ă n â n c e . P â n ă şi m i c i i NT au o c ă u t ă t u r ă fio­
roasă, care le d e z m i n t e firea blajină. Bărbaţii (şi G r u b ) ascut
beţe şi le întăresc vârfurile în foc. A c u m d o r m g r ă m a d ă î n t r e
foc şi zid, iar eu stau deoparte, ceea ce nu-i deranjează. Pot pre­
lua mirosul lui Grub, dar nu al întregului m o r m a n ; grup, adică.

Miercuri a fost o zi lungă. Am listat ultimele patru (inclusiv


vineri), ca să i le arăt lui Ron. Nu ştiu de ce, dar eram dornic de
puţină „conversaţie". Poate că mama avea dreptate, şi trebuie să
păstrez cel puţin un prieten. In definitiv, mama a fost doctor.

M I E R C U R I

A z i - d i m i n e a ţ ă ne-au t r e z i t c o p i i i , care t r ă g e a u de folia de


s u p r a v i e ţ u i r e . G r u b a venit l â n g ă m i n e în t i m p u l n o p ţ i i . O a r e
î i p l a c e u sau folia? N u contează; m ă b u c u r d e p r e z e n ţ a l u i ,
i a r cu m i r o s u l m - a m o b i ş n u i t . A luat p a r t e la v â n ă t o a r e şi m-a
cărat d u p ă el. A î n ţ e l e s că v r e a u să m e r g . C e i l a l ţ i mă i g n o r ă , '
cu excepţia c o p i i l o r . G r u p u l era format din şapte bărbaţi şi
d o u ă femei. N - a m p u t u să-mi dau s e a m a dacă v r e u n u l d i n ei
e r a l i d e r u l . A u luat c u e i beţe ascuţite ş i t o p o a r e , d a r n i c i u n
pic de m â n c a r e sau apă. Nu c r e d că ştiu c u m să care apa. Pe
copii i-am lăsat î m p r e u n ă cu B ă t r â n i i şi m a m e l e care a l ă p t e a z ă
şi ne-am p e t r e c u t cea m a i m a r e parte a d i m i n e ţ i i u r c â n d un
410 TERRY BISSON

versant l u n g de grohotiş şi trecând peste o creastă în valea


îngustă u n d e râul de gheaţă era înconjurat de iarbă înaltă. Acolo
a m văzut p r i m u l m e u m a m u t , m o r t deja. Zăcea lângă u n mor­
m a n de tufe şi frunze, şi am „priceput" că l-au hăituit într-un
defileu îngust. D a r altceva îl omorâse. Era culcat pe o parte şi,
p e n t r u p r i m a oară, am văzut ceea ce c r e d e a m că ar p u t e a fi un
semn de H S , căci fiara fusese deja tranşată, cu foarte mare
dibăcie. P â n ă şi craniul fusese separat de creier. M a i rămăseseră"
doar pielea şi intestinele, cu câteva bucăţi z d r e n ţ u i t e de carne
aţoasă. NT s-au apropiat t e m ă t o r i , a d u l m e c â n d aerul şi ţinân-
du-se d e m â i n i , i n c l u s i v c u m i n e . L e s i m ţ e a m p a n i c a . O a r e
u r m e l e fumului sau p r o p r i a m e a i m a g i n a ţ i e î m i crea sentimen­
tul înfricoşător al „celor î n t u n e c a ţ i " care uciseseră a n i m a l u l ?
Pe u r m ă a dispărut î n a i n t e să î m i pot da seama. NT s-au pus
pe treabă cu beţele, a l u n g â n d trei câini asemănători cu nişte
hiene, care dădeau târcoale c a d a v r u l u i . Cu această victorie,
t e a m a a fost c u r â n d u i t a t ă şi au î n c e p u t să care hoitul, mân­
când pe d r u m . P r a d a era m o a r t ă de curând, dar m i r o s e a des­
tul de rău. NT au î n g r ă m ă d i t intestinele şi carnea într-o piele
uriaşă, pe care o aduseserăm cu noi. P â n ă după-amiaza târziu,
a v e a m o piele plină, pe care o c ă r a m şi o t â r a m peste creastă
şi în josul lungii pante de pietriş. Ne aflam la a p r o x i m a t i v opt
sute de m e t r i de locul u n d e a p u n e a soarele, dar NT urăsc întu­
nericul şi se t e m de el. A ş a că, iată-ne ascunşi sub o m a r g i n e
de stâncă, g r ă m a d ă . Cu o noapte lungă, friguroasă şi urât mi­
rositoare în faţa noastră. Fără foc, bineînţeles. Scâncesc în somn.
Nu le place să fie departe de foc. N i c i m i e . î n c e p să-mi fac griji
p e n t r u c o m , care afişează s e m n a l u l de Baterie descărcată (BD)
ori de câte ori mă conectez. A i c i nu e atât de m u l t soare c u m
s-a anticipat. Nu e soare deloc, de fapt.
Pe cuvânt de cercetas 411

- Pe cuvânt de cercetaş? a întrebat Ron din nou, după ce a


citit primurile, iar eu am încuviinţat. Atunci trebuie să fie unul
dintre colegii tăi. Cine altcineva ştie toate lucrurile astea despre
Neanderthali, sau le spune NT? Chiar mănâncă viermi?
Am ridicat din umeri. De unde să stiu eu?
- Oamenii peşterilor sunt plini de surprize, bănuiesc. Am şi
eu o surpriză. Vineri e ultima mea zi de cursuri. Melani a obţinut
un post de asistent universitar la Cal State. Ne mutăm în Cali­
fornia. Ne căsătorim pe drum, la Vegas. Altfel te-aş invita la
nuntă. Desi stiu că nu ai veni.
Joi am rămas acasă bolnav. Şi, astfel, nu mi-am verificat
e-mail-urile până vineri dimineaţa, când am avut două, după
un lung şir de flecăreli ale grupului de discuţii al Fundaţiei des­
pre un nou proiect, pe care le-am sărit. In general erau zvonuri,
iar mie nu îmi plac zvonurile. De aceea m-am făcut om de ştiinţă.

JOI

Zorile a u venit, î n cele d i n u r m ă , fără soare. C e v a n u era


în regulă. S i m ţ e a m asta în t i m p ce c o b o r a m dealul, ţinându-ne
de m â i n i . Peştera e r a p l i n ă de u m b r e , ca m a i î n a i n t e , d a r aces­
tea erau altfel p r i n felul în care stăteau şi în care se m i ş c a u .
A p o i NT le-au v ă z u t şi ei şi au căzut în g e n u n c h i , agăţându-se
u n u l d e altul, c u m i c i ţipete. M ă uitase p â n ă ş i G r u b . V e n i ­
seră C e i î n t u n e c a ţ i . Focul scotea m a i p u ţ i n fum şi u m b r e l e se
mişcau ca nişte oameni, ca noi, şi trăncăneau. Se şi certau. M u l t e
l o v i t u r i . T ă i a u ceva î n bucăţi. M - a m apropiat î n a i n t e d e a-mi
da seama, spre o r o a r e a m e a , că sunt singur. NT fugiseră cu
toţii. î n a i n t e de a avea t i m p să privesc î m p r e j u r şi să v ă d u n d e
s-au dus, m-au observat câinii. N T n u a u câini, dar H S , da.
412 TERRY BISSON

Probabil că mirosiseră carnea pe care NT au scăpat-o în fugă.


Lătrau, dându-mi ocol, fiinţe mici, respingătoare. H r a n ă sau ani­
m a l e de companie? D o i dintre HS au ieşit din grotă, îndrep-
tându-se spre m i n e . Au început să strige, iar eu le-am răspuns la
fel, imitându-le sunetele, sperând că mă v o r percepe ca pe u n u l
de-al lor. N-am avut norocul. Au înaintat mai aproape, agitându-şi
suliţele care aveau vârfuri din piatră aspră, ascuţită. Mi-am dat
seama că agitatul suliţelor era un fel de rol. Nu îi interesa decât
să mă sperie. Am făcut un pas către ei, şi au început să-şi zgâlţâie
suliţele m a i tare. Sunt totalmente, inconfundabil, oameni. Chi­
purile l o r sunt foarte expresive. Pielea le este spână şi foarte
neagră. C r e d că au avut impresia că sunt un N T , fiind atât de
alb, comparativ cu ei, cel puţin. N i m i c altceva din mersul, de
pe chipul sau din limbajul m e u nu părea să conteze. Am văzut
peste u m e r i i lor ce măcelăreau ceilalţi. Era Oliver, băiatul care
îndrăznise să mănânce v i e r m i i prăjiţi. C a p u l îi era aşezat pe o
parte, deschis pentru a se vedea creierii. NT au creiere mari, chiar
şi copiii. A p r o a p e că m-am întristat, dar nu-mi puteam permite
astfel de sentimente. C e i doi HS îşi agitau suliţele, venind înspre
m i n e , pas cu pas. M - a m dat înapoi, încercând încă să le vorbesc,
sperând că mă v o r recunoaşte ca u n u l de-al lor, când ceva mă
înhaţă de gleznă. Era Grub. Se întorsese după m i n e . Vino! Fugi!
M - a m târât după el printre tufişuri, în susul prundişului, către
stânci şi zăpadă. O a m e n i i nu ne-au urmărit..

V I N E R I

N i n g e din nou, m a i tare ca oricând. S u n t e m în crevasă, Grub


şi cu m i n e . î n c e r c să păstrez bateriile, p e n t r u conexiunea d i n
Pe cuvânt de cercetas 413

m o m e n t u l capturii ( - 2 1 ) . Nu e soare. N - a m văzut soarele de o


săptămână. D u p ă u l t i m u l m e u (prea lung) corn, am înconjurat
ţ i n u t u l înalt, atenţi să e v i t ă m HS - şi eu, şi G r u b . E o ironie
faptul că, p â n ă şi aici, la începutul istoriei u m a n i t ă ţ i i , culoarea
pielii bate tot. E logic, presupun, de v r e m e ce pielea este cea
m a i m a r e şi m a i evidentă dintre părţile corpului. G r u p u l a ple­
cat peste gheţar; am găsit urmele care duc sus înspre gheaţă. Grub
a v r u t să-i u r m e z e , dar eu nu pot să mă îndepărtez prea m u l t
de crevasă şi de captură. Din fericire, nu merge nicăieri fără mine.
L-am î n d r u m a t î n a p o i către crevasă care, spre n o r o c u l nostru,
era goală şi am făcut un foc care a părut să-1 liniştească - aprin­
derea lui, la fel de m u l t ca focul însuşi. M - a m aşezat lângă el şi
a încetat să m a i t r e m u r e , am d o r m i t sub folia de supravieţuire,
plus pielea. T o t ce trebuie să facem e să ne adăpostim aici încă
o zi şi v o m fi duşi a m â n d o i . Bineînţeles, G r u b nu ştie asta. T r e ­
m u r ă şi scânceşte în braţele m e l e . M â h n i r e a lui mă i n u n d ă , de
parcă ar fi a mea. Şi teama. C e i întunecaţi! C e i întunecaţi! Ce-ar
gândi dacă ar şti că sunt u n u l dintre ei?

- Chiar nu trebuie să mai citesc, a spus Ron, azvârlind foaia


imprimata la o parte. N-ai spus tu că Homo Sapiens a venit iniţial
din Africa?
Am clătinat din cap şi am ridicat din umeri. Clătinatul din
cap şi ridicatul din umeri sunt floare la ureche pentru mine.
- Aşadar, iată-i acolo, pe întunecaţii tăi. Va avea loc o luptă
şi NT vor pierde. E evident o poveste de amator despre o călătorie
în timp. Dacă mă întrebi pe mine, şi presupun că nu ai pe cine
altcineva să întrebi, cred că mesajele au intrat pur şi simplu
dintr-o anomalie în Reţea. Reţeaua a dat drumul la tot felul de
scriitori aspiranţi, care şi-au trimis materiale unul altuia, şi la
414 TERRY BISSON

site-uri mici de amatori. E un fragment dintr-o poveste


science-fiction care a ajuns din greşeală în ciberspaţiu.
- SF, am spus, dar nu s-a prins. Există diverse modalităţi de
a da de înţeles că glumeşti, dar nu le-am stăpânit niciodată.
De ce eu? am întrebat.
- Pariez că s-a întâmplat fiindcă eşti pe serverul Fundaţiei,
a răspuns Ron. Cel din New Mexico. Nu-i ăla cu noul compu­
ter cuantic, cel care primeşte un mesaj la câteva milisecunde
înainte de a fi trimis? Am citit povestea în Science News. Un
fel de salt. Dar, hei, asta îl face receptorul perfect pentru istori­
sirea unei călătorii în timp. Apropo de timp...
S-a uitat la ceas, pe urmă s-a ridicat şi mi-a strâns mâna. I-am
înţeles uşurarea când şi-a luat râmas-bun. Am încercat sâ-i reţin
mâna, dar şi-a tras-o.
- Ţinem legătura, mi-a spus.
Oamenii de pe stradă treceau în goană pe lângă noi. Sixth
Avenue e cu sens unic pentru maşini, dar are două direcţii pen­
tru oameni. Nu mă deranjau, din spatele sticlei.
- Pe cuvânt de cercetaş? am întrebat.
- Pe cuvânt de cercetaşi
Am încercat sa-i iau din nou mâna, doar ca să mă asigur,
dar plecase. Mama mea îl eliberase în sfârşit.

S Â M B Ă T Ă

Dezastru. Am ratat captura amândoi, Grab şi cu mine. Am


fost alungaţi din crevasă. Ne-am trezit - sau, mai degrabă, eu am
fost trezit de Grub. Am fost tras afară din crevasă şi aşezat în pi­
cioare, pe lângă cei trei HS cu suliţe lungi de la intrarea grotei.
Pe cuvânt de cercetas 415

G r u b îi m i r o s i s e î n a i n t e de a-i vedea sau a-i auzi. Au p u s


stăpânire pe p r o v i z i i l e noastre, pe foc şi, desigur, pe crevasă,
în v r e m e ce noi ne c ă ţ ă r a m în goană pe stânci, către gheaţa
de deasupra. Nu s-au arătat interesaţi să ne u r m ă r e a s c ă sau să
ne facă v r e u n rău, ci doar să ne sperie. A c u m î n ţ e l e g ce s-a
î n t â m p l a t î n cadrul î n t â l n i r i i : H S n u i-au o m o r â t p e N T , doar
le-au acaparat l o c u r i l e , h r a n a , focurile, şi i-au p u s pe fugă, şi
i-au m â n c a t pe aceia dintre copiii lor care le-au căzut în m â i n i .
Era destul. Intre t i m p , se întunecă, iar Grab aşteaptă de la m i n e
să a p r i n d focul. V o i face u n u l m i c , cu s i g u r a n ţ ă .

De obicei îmi plăceau sâmbetele, cred, dar acum mi se păreau


triste, chiar şi la laborator. Mă întrebam unde se afla Ron, un­
deva în văzduh. Îi place să zboare. Desigur, nu era treaba mea,
nu mai era. Aproape că îmi doream ca mama să fie încă în viaţă.
Aş avea pe cine să sun. Există o mulţime de telefoane în labora­
tor. Duminică a fost la fel.

D U M I N I C A

N-a fost n i c i o c a p t u r ă Nu s-a î n t â m p l a t n i m i c . HS care


ne-au alungat sunt şi a c u m în crevasă, doi la n u m ă r . D a c ă aş
fi lăsat c o m u l acolo, i-aţi avea cel p u ţ i n pe ei. Spre surprinde-
rea l o r . T o t ce am p u t u t să fac a fost să-1 trag pe G r u b destul
de aproape ca să v a d ă . E î n g r o z i t . Şi eu. S u n t e m la 144 de ore
de la un n o u p u n c t de captură, dacă se poate realiza. V o i
m e n ţ i n e c o m u n i c a ţ i i l e astea la un nivel cât m a i redus, ca să
păstrez bateriile în stare de funcţionare cât mai m u l t cu putinţă.
N - a m v ă z u t soarele de când am ajuns aici.
416 TERRY B.ISSON

Luni am primit un mesaj strict personal de la Fundaţie.


Ataşat, era un bilet electronic pentru un zbor către New Mexico,
să iau parte la discuţiile pentru noul proiect. Ăştia nu ştiu că eu
nu zbor niciodată? Am căutat în josul paginii şi iată-l, penulti­
mul mesaj din trecutul îndepărtat şi viitorul apropiat.

L U N I

Azi-dimineaţă Grub şi cu m i n e i-am găsit pe patru din ceata


lui, fără foc şi îngheţaţi, într-o mică grotă de pe creastă, deasupra
gheţii. I-am îngropat cu m a r e efort. N i c i u r m ă de ceilalţi, nu mai
mult de cinci sau şase. Am sentimentul înfricoşător că sunt de
fapt ultima ceată, rămaşi fără copii. C â n d HS le-au luat focul, le-au
semnat condamnarea la moarte, doar dacă NT nu au avut noro­
cul să dea peste un fulger sau un vulcan activ. Poate că asemenea
întâmplări nu sunt atât de rare „atunci" ca „acum". V o m vedea.

Marţi m-am dus pentru prima dată singur la Bagel Beret. Mi


s-a părut ciudat. Nu cred c-am să mai merg. Mesajul de astăzi,
ultimul, a lămurit totul. Acum ştiu de unde sunt mesajele, şi mai
ştiu că voi zbura la New Mexico. Va trebui să-mi iau inima-n
dinţi şi să merg. E doar o oprire dintr-o lungă călătorie.

M A R Ţ I

S-ar p u t e a ca acesta să fie u l t i m u l de v r e m e ce p â n ă şi lu­


m i n a BD de pe com î n c e p e să se stingă. Îşi dă d u h u l , cred că
era m o m e n t u l . A v e m , o r i c u m , alte griji. A u m a i sosit ş i alţi
Pe cuvânt de cercetas 417

H S p e t e r i t o r i u l d e m a i jos. I i v e d e m agitându-se, ieşind l a


v â n ă t o a r e . N o i ? N o i n u s u n t e m p e cale d e a afla. M â i n e v o m
trece creasta s ă v e d e m dacă p u t e m d a d e u r m e . G r u b d o a r m e
a c u m , dar au trecut ore î n t r e g i p â n ă ce a încetat să t r e m u r e .
M â i n i l e l u i n u v o i a u s ă s e dezlipească d e m i n e . T e rog, n u m ă
părăsi, spunea el, cu acel amestec NT de gesturi, atingeri şi vor­
bire, iar eu am spus că nu o v o i face, d a r m i - a m dat s e a m a că
nu mă credea, şi cine-1 poate î n v i n u i ? Era s i n g u r pe l u m e , m a i
singur, b ă n u i a m , decât ştia. Dacă ceata lui e în viaţă (şi mă îndo­
iesc de asta), se află u n d e v a deasupra noastră, fără copii, fără
foc, m u r i n d încet d e durere ş i d e frig. M ă c u t r e m u r c â n d m ă
gândesc l a asta. N u m ă vei părăsi? m-a întrebat d i n n o u , într-o
doară, din vârful degetelor, chiar î n a i n t e de a a d o r m i . I-am p u s
buricele d e g e t e l o r pe b u z e l e m e l e ca să î n ţ e l e a g ă ce s p u n şi să
ştie că era p e n t r u el, G r u b .
Pe c u v â n t de cercetaş, am spus.
B Ă R B A T I I Î N S E A M N Ă N E C A Z

JAMES PATRICK KELLY

Traducere din limba engleză


R O X A N A BRÎNCEANU
JAMES PATRICK KELLY a debutat în 1975 şi de atunci a ajuns
unul dintre cei mai respectaţi şi populari scriitori apăruţi în ulti­
mii douăzeci de ani. Deşi repurtase un oarecare succes ca autor
de romane, mai ales cu Wildlife, Kelly a înregistrat totuşi mai mult
impact cu proză scurtă ca Solstice, The Prisoner of Chillon, Glass
Cloud, Mr. Boy, Pogrom, Home Front, Undone şi Bernardo's House,
fiind frecvent menţionat printre cei mai buni autori de texte scurte
din science-fiction. Povestirea Think Like a Dinosaur i-a adus Pre­
16
miul Hugo în 1996, ca şi povestirea IO to 1, în anul 2000. Pri­
mul roman al lui Kelly, Planet of Whispers, a fost publicat în 1984
şi a trecut în general neobservat. I-a urmat Freedom Beach, un
roman-mozaic scris în colaborare cu John Kessel, apoi Look into
the Sun. Povestirile lui au fost adunate în Think Like a Dinosaur
şi, mai recent, în culegerea Strange but Not a Stranger. O cola­
borare între Kelly şi Kessel a apărut în Antologia Dozois nr. 1,
iar povestiri semnate exclusiv de Kelly au apărut în Antologiile
Dozois nr. 3, 4, 5, 6, 8, 9, 14, 15, 17 şi 19. Născut în Minneola,
statul New York, Kelly locuieşte acum cu familia sa în Nottin-
gham, statul New Hampshire. Site-ul său web este la adresa
www.JimKelly.net.
In mod tradiţional, detectivii trebuie să se aventureze singuri
pe străzile periculoase, iar aici Kelly ne poartă pe nişte străzi pe­
riculoase foarte stranii, într-un viitor bizar dominat de extra­
terestri enigmatici, imprevizibili şi complet nemiloşi, o lume în
care existenţa oamenilor a fost complet schimbată de capriciile
422 JAMES PATRICK KELLY

extraterestrilor şi unde o detectivă care investighează fără chef


un caz sensibil politic se întinde mai mult decât îi este plapuma...

M - a m holbat la agendă dorindu-mi să târâie. încercasem deja


cu uşa, d a r n i m e n i nu se apropiase m ă c a r de ea. Aş fi p u t u t
redacta r a p o r t u l p e n t r u cazul R a s h m i J o n e s , dar d u p ă aceea
p u t e a m foarte b i n e să şterg şi praful d i n c a m e r ă . Era nevoie.
Sau m-aş fi p u t u t consulta cu J o h n n i e W a l k e r , care c h i a r în
această d i m i n e a ţ ă îşi deschisese un b i r o u în sertarul de jos al
d u l a p u l u i m e u . A m decis î n s c h i m b s ă deschid fereastra. Poate
u n n o u c a z v a sosi adus d e u n p o r u m b e l călător. Sau înfăşurat
în jurul unei cărămizi.
La trei etaje sub m i n e , M a r k e t Street era la fel de goală ca
restul oraşului. D o a r un c u p l u de fetiţe în adidaşi şi o b u n i c u ţ ă
în sandale şi î n v e l i t ă într-o pătură. Stătea lângă b o r d u r ă în faţa
u n u i S t a r b u c k s închis, z ă n g ă n i n d dintr-o chitară p e n t r u câteva
m o n e d e , s p e r â n d să găsească v r e u n f i l a n t r o p . C â n t e c u l ei abia
se auzea, d a r era dulce ca o î n g h e ţ a t ă de piersici. Băiatul meu,
să vă povestesc despre băiatul meu. B i a t ă b ă t r â n ă , m - a m gân­
dit. Nu m a i sunt băieţi - nici ai tăi, n i c i ai n i m ă n u i . Se o p r i
din cântat c â n d un d e m o n fâlfâi d e a s u p r a noastră, grăbit să
aterizeze pe blocul v e c i n . P â n ă a t u n c i fusese o d i m i n e a ţ ă fru­
m o a s ă de i u n i e , p r o m i s i u n e a u m e d ă a u n e i p r i m ă v e r i î n c ă
n e î n t r e r u p t ă de v a r ă în oraşul n o s t r u secetos. Bătrâna se ridică
chinuit, sprijinindu-se în chitară. Strânse p ă t u r a în j u r u l ei şi-şi
târşâi p i c i o a r e l e spre centrul o r a ş u l u i .
Bărbaţii înseamnă necaz 423

A t u n c i agenda târâi, dar era Sharifa, viitoarea mea fostă iubită.


Probabil mă suna de la spital; p u r t a un halat albastru-deschis.
C h i a r şi pe ecranul m i c î m i p u t e a m da seama că plânsese.
- Bună, Fay.
Mi-am muşcat buza.
- V i n o acasă în seara asta, zise ea. Te rog.
- Nu ştiu u n d e e acasă.
- Îmi pare rău p e n t r u ce am spus. Îşi încrucişa braţele strâns
peste piept: E t r u p u l tău. V i a ţ a ta.
O i u b e a m . M i - e r a greaţă de î n s ă m â n ţ a r e , de avort, de tot
ce se petrecuse î n t r e noi în u l t i m a săptămână. N - a m zis n i m i c .
V o c e a ei suna ca un ş m i r g h e l pe sticlă.
- Ai făcut-o deja?
A s t a mă înfurie din n o u . Era atât de ofensată î n c â t nici
măcar nu putea pronunţa cuvântul.
- S ă g h i c e s c , d o c t o r e , a m spus, c ă v o r b i m d e s p r e c h i u r e ­
tajul m e u ? "
Faţa i se c o n t o r s i o n a .
- Nu î n c e p e .
- D a c ă vrei t o a t e detaliile, p o ţ i o r i c â n d să mă angajezi să
m ă u r m ă r e s c s i n g u r ă . A m o r i c u m n e v o i e d e o slujbă.
- De ce n-ai t r a n s f o r m a tu t o t u l într-o g l u m ă ?
- O k i - d o k i , doc, am zis şi am î n c h i s .
Deci v i a ţ a m e a era t e r m i n a t ă - nu t o c m a i o ştire p r i n c i ­
p a l ă a z i l e i . Insă, c h i a r şi cu fereastra deschisă, telefonul Sha-
rifei î n g h i ţ i s e tot aerul din c a m e r ă . M i - a m spus c ă n u a v e a m
n e v o i e decât de o cafea, deşi ceea ce î m i d o r e a m în realitate
e r a o m ă t u ş ă bogată, o v a c a n ţ ă în Fiji şi o n o u ă p r i e t e n ă . Am
î n c h i s uşa î n u r m a m e a , a m p o r n i t p e c o r i d o r ş i t o c m a i m ă
p r e g ă t e a m să apăs pe b u t o n c â n d liftul sună. U ş i l e a l u n e c a r ă
424 JAMES PATRICK KELLY

şi apăru George, robotul responsabil de clădirea noastră, însoţit


de un d e m o n - fără î n d o i a l ă acelaşi care t o c m a i trecuse pe de­
asupra. M i - a m spus c ă n u a u n i m i c de-a face c u m i n e . D e m o ­
nul se întâlnea probabil cu n e b u n a M a r t h a de pe acelaşi coridor
în l e g ă t u r ă cu o reducere de i m p o z i t sau l u a lecţii de p i a n cu
A b b y la etajul superior. B i n e î n ţ e l e s , iar beţivii se d u c la bar
să m ă n â n c e a l u n e .
- Salut, F a y , zise G e o r g e . C e l din faţa ta spera să te găsească
la b i r o u .
M-am holbat, prosteşte, la demon. Desigur, îi văzusem
î n f i l m e ş i p e cer ş i o d a t ă a m v ă z u t u n u l î m p l e t i c i n d u - s e p e
la P r i m ă r i e , dar n i c i o d a t ă nu fusesem atât de a p r o a p e de u n u l
î n c â t să-i t r a g u n a . U r a m d e m o n i i . U ş i l e l i f t u l u i s e c u t r e m u ­
r a r ă şi î n c e p u r ă să se î n c h i d ă . G e o r g e î n t i n s e un b r a ţ ca să
le o p r e a s c ă .
- P o a t e cel d i n faţa ta să-ţi r ă p e a s c ă p u ţ i n d i n t i m p ? zise
George.
D e m o n u l avea p u ţ i n peste u n m e t r u î n ă l ţ i m e . F a ţ a l u i era
de c u l o a r e a petelor v e c h i de sânge, iar când r e s p i r a guşa lui
p ă r e a s ă sărute a e r u l c u u n sunet u m e d d e s u c ţ i u n e . A r i p i l e î i
e r a u înfăşurate strâns în j u r u l c o r p u l u i , m e m b r a n e l e a v e a u o
t r a n s p a r e n ţ ă r u g i n i e p r i n care a b i a se g h i c e a t r u p u l l u c i o s în
formă de glonţ de dedesubt. Îmi p u t e a m vedea p r o p r i a reflecţie
în ochii l u i plaţi şi c o m p u ş i . A r ă t a m de p a r c ă t o c m a i l-aş fi
v ă z u t pe dracu.
- Este ceva regretabil, F a y ? î n t r e b ă G e o r g e .
Era r â n d u l m e u să le d a u o replică arătându-le că nici un
e x t r a t e r e s t r u i n v i n c i b i l şi ucigaş în m a s ă nu avea s-o i n t i m i ­
deze p e F a y H a r d a w a y .
- N u , am zis. Pe aici.
Barbaţii înseamnă necaz 425

Dacă ar fi p u t u t sta pe scaune, ar fi fost loc destul p e n t r u


noi în biroul m e u . D a r George a n u n ţ ă că d e m o n u l t r e b u i e să
se facă c o m o d î n a i n t e de a începe. Am aprobat în t i m p ce mă
instalam în spatele mesei, m u l ţ u m i t ă să am ceva î n t r e ei doi şi
mine. George t â r î a m b e l e scaune în m i c a anticameră. D e m o ­
nul îşi întinse aripile şi sări pe d u l a p u l m e u cu dosare, răvă-
sindu-mi hârtiile de pe birou. U m p l e a tot peretele d i n spate al
încăperii căţărat acolo, cu o a n v e r g u r ă de aproape şase m e t r i .
George se strecură într-un colţ şi-şi retrase picioarele şi braţele
până când nu m a i rămase decât un cap şi o placă d i n chestia lu­
cioasă albăstruie din care sunt făcuţi roboţii. D e m o n u l mă privi
ca şi c u m s-ar fi întrebat ce fel de covor s-ar putea face din m i n e .
A m adus pe desktop trei noi iconiţe. Caz nou. Căutare. Alarma.
- Ii dai v o i e c e l u i din faţa ta să vorbească p e n t r u Seeren?
zise G e o r g e . S e e r e n doreşte foarte m u l t s ă t e î n s ă r c i n e z e c u
o investigaţie.
D e m o n i i n u v o r b e a u n i c i o d a t ă c u noi, n u e x p l i c a u nicio­
dată c e făceau. N i m e n i n u ştia c u m c o m u n i c a u e i c u a r m a t a
de r o b o ţ i pe care îi construiseră ca să ne ajute.
Am deschis folderul Caz nou şi l u m i n i ţ a v e r d e c l i p i .
- î n r e g i s t r e z . D a c ă decid să vă accept cazul, v o i î n r e g i s t r a
întreaga anchetă.
- Un gest b i n e gândit, F a y . C e l d i n faţa ta t r e b u i e să facă
o t r i m i t e r e la c l i e n t a ta R a s h m i J o n e s .
- Nu e c l i e n t a m e a . Am făcut tot p o s i b i l u l să nu cad de pe
scaun: Ce-i cu ea?
- Seeren t r a n s m i t e regret. O r i c e m o a r t e d i m i n u e a z ă t o t u l .
N u - m i plăcea ca acest d e m o n să ştie indiferent ce despre
R a s h m i , d a r în special faptul că era m o a r t ă . Îi găsisem cadavrul
în camera 103 la Comfort Inn abia cu douăsprezece ore în u r m ă .
426 JAMES PATRICK KELLY

- P o l i ţ i a a p r e l u a t deja cazul.
N u - m i păsa că v o c e a î m i fusese p l i n ă de dispreţ.
- Sau ce a m a i r ă m a s d i n el. Nu p o t face n i m i c p e n t r u voi.
- Îmi acorzi p e r m i s i u n e a , F a y ?
Iconiţa deja clipea p e d e s k t o p . A m deschis-o ş i a m văzut
o p o z ă a lui R a s h m i î m b r ă c a t ă în rochia gri fără m â n e c i în care
m u r i s e . A v e a p a n g l i c a albastră în păr. Z â m b e a , lipsită de griji
ca un copil în u l t i m a zi de şcoală. U l t i m u l l u c r u la care se gân­
dea era să inspire dintr-un i n h a l a t o r u m p l u t cu acid cianhidric.
O ţinea de m â n ă o b r u n e t ă î m b r ă c a t ă într-un c o s t u m bărbă-
tesc dungat şi o pălărie asortată cu un văl fin ca fumul. C u p l u l
stătea sub o arcadă de g r ă d i n ă d i n care c u r g e a u trandafiri roz.
Erau î n t o a r s e spre dreapta, în d i r e c ţ i a m â i n i i u n e i a t r e i a per­
s o a n e pe care c a m e r a nu o p r i n d e a . O m â n ă e l e g a n t ă , care
n i c i o d a t ă n u spălase vase ş i n u s c h i m b a s e s c u t e c e . A v e a u n
inel masiv de argint pe degetul inelar, gravat cu un model
sau p o a t e c u o s c r i e r e fantezistă. A m focalizat a s u p r a ine­
l u l u i ş i a m c h i n u i t p e n t r u scurt t i m p p i x e l i i , dar n u a m p u t u t
distinge modelul.
A m ridicat p r i v i r e a spre d e m o n apoi spre George.
- Aşadar?
- C e l d i n faţa ta r e m a r c ă în special m a r c a j u l d i g i t a l , zise
George. D a t a este 12 i u n i e , ora 2:52.
- V r e i să spui că a fost făcută ieri d u p ă - a m i a z ă ?
Asta nu se potrivea - n u m a i că era adevărat. Ştiam că R a s h m i
fusese în oraş să cumpere pantofi ieri dimineaţă. La 11:46 cumpă­
rase o pereche de la D o n y a Durands, care a c u m lipseau. La 1:23
cheltuise 89 de cenţi pe o salată W a l d o r f şi un ceai cu gheaţă la
M a i s o n Diana. Se cazase la C o m f o r t Inn la 6:40. Nu avea re­
zervare, aşa că probabil fusese o decizie de u l t i m m o m e n t .
Bărbaţii înseamnă necaz 427

Recepţionera îşi amintea că era răvăşită. Era exact expresia pe care


o folosise. O expresie precisă, deşi puţin cam sofisticată p e n t r u
Comfort Inn. C i n e îşi cumpără pantofi scumpi în ziua în care
intenţionează să se sinucidă? C i n e v a care e răvăşit. Am privit
din n o u ecranul. R a s h m i Jones nu era deloc răvăşită în acea poză.
A p o i am observat pantofii: sclipiciul şi cenuşiul D o n y a Durands.
- De unde-o ai? l-am î n t r e b a t pe d e m o n .
P r i v i p r i n m i n e c a printr-o fereastră m u r d a r ă .
Am încercat cu robotul. Nu puteam să spun că î m i plăcea
G e o r g e , d a r el fusese î n t o t d e a u n a cinstit cu m i n e .
- Despre ce e v o r b a , George? Să g ă s i m soldăţelul?
-Soldăţelul?
- F e m e i a care o ţ i n e de m â n ă pe R a s h m i .
- Seeren i-a atras atenţia c e l u i din faţa ta asupra l u i Kate
V e r m e i l , zise G e o r g e . A c e a s t ă Kate V e r m e i l se duce la l u c r u
pe East W a s h i n g t o n A v e n u e la nr. 44, şi se î n t o a r c e acasă pe
12-th A v e n u e la n r . 465, etajul al d o i l e a pe stânga.
Î m i p l ă c e a asta, î m i plăcea foarte m u l t . M a m a l u i R a s h m i
î m i spusese că fiica ei are o p r i e t e n ă creştină pe n u m e Kate,
dar nu-i ş t i a m n u m e l e de f a m i l i e , cu atât m a i p u ţ i n adresa.
M - a m î n t o r s iarăşi spre d e m o n .
- C u m de ştii asta?
Nu am o b ţ i n u t decât o altă p r i v i r e goală.
- Seeren, am spus î m p i n g â n d s c a u n u l în spate, mă t e m că
G e o r g e te-a c o n d u s pe un d r u m greşit. Eu sunt detectiv par­
t i c u l a r . M - a m ridicat să le arăt d r u m u l spre ieşire: B i r o u l citi­
t o r u l u i de g â n d u r i se află peste d r u m .
D e data asta G e o r g e n u - m i m a i c e r u p e r m i s i u n e a . D e s k t o -
pul ciripi. Am deschis o n o u ă iconiţă. Un transfer bancar apro­
bat, în v a l o a r e de o m i e de d o l a r i , mă aduse la loc pe scaun.
428 JAMES PATRICK KELLY

- Un stimulent cordial, zise George. O s u m ă la fel ca acesta


va fi oferită după succesul investigaţiei t a l e .
M - a m gândit la o m i e de cine în restaurante cu feţe de masă
din pânză in.
- M i e - m i spui.
O m i e de sticle de scotch afumat.
- C e l din faţa ta îţi atrage atenţia asupra m â i n i i persoanei
care nu se vede, spuse botul. Seeren are o mare dorinţă să o întâl­
nească pe această persoană p e n t r u o rodnică discuţie de afaceri.
Slujba putea ca lada de gunoi de la F r a n ' s Fish F r y . P u ţ i n i
bani treceau dintr-o m â n ă într-alta în această pretinsă econo­
m i e . R o b o ţ i i făceau ca l u c r u r i l e să m e a r g ă , dar ei nu creau nici
un fel de prosperitate. A s t a se p r e s u p u n e a că e treaba noastră,
bănuiesc, n u m a i că noi e r a m oarecum descurajaţi. In unele părţi
ale oraşului un asemenea transfer ar fi putut fi considerat c r i m ă
de gradul întâi, cu alte câteva acuzaţii adăugate dacă aveai noroc.
- E m a i m u l t decât v a l o r e z eu, am zis. De o sută de ori m a i
m u l t . D a c ă Seeren se aşteaptă să r u p b r a ţ u l ataşat de această
m â n ă , a t u n c i n u vorbeşte c u p e r s o a n a p o t r i v i t ă .
- V i o l e n ţ a este d e p l o r a b i l ă , zise George. In orice c a z , See­
r e n î i cere lui F a y discreţie absolută. N i c i o d a t ă p o l i ţ i a , nicio­
dată ştirile, nici m ă c a r un z v o n dacă este posibil.
- O, discreţia.
A m acceptat transferul.
- P e n t r u d o u ă m i a r e , pot fi la fel de discretă ca m a j o r d o ­
mul reginei.

Aş fi p u t u t l u a un taxi, dar a c u m aproape toate e r a u con­


duse de r o b o ţ i , i a r ei nu păstrează secretele n i m ă n u i . In p l u s ,
Bărbaţii înseamnă necaz 429

deşi a v e a m o m i e de dolari în bancă, m - a m gândit să-i las p u ţ i n


să se aşeze. Să mă obişnuiesc cu ei. A ş a că am m e r s cu bici­
cleta p â n ă p e 12-th A v e n u e . A m î n c e p u t s ă a m î n d o i e l i c â n d
am ajuns la b l o c u l cu n u m ă r u l 400. P a r t e a asta a o r a ş u l u i fu­
sese l o v i t ă în cap şi lăsată să sângereze pe t r o t u a r . B a r u r i întu­
necoase se sprijineau de case de amanet. C o n s t r u c ţ i i din c a r t o n
îşi î n t o r c e a u feţele l o r oarbe de placaj către stradă. Erau m a i
m u l ţ i r o b o t i decât femei în c a r t i e r u l ăla si m a i m u l ţ i şobolani
decât r o b o ţ i .
Salonul A d a g i o se găsea la n u m ă r u l 465 pe 12-th A v e n u e . Era
o clădire de cărămidă cu o fereastră armată gen display din l u x a r
care era atât de zgâriată, încât părea o perdea subţire de ploaie.
D i n c o l o de ea se v e d e a u nişte plante prăfuite. Ferestrele etaju­
lui al doilea e r a u zidite. M i - a m legat bicicleta cu l a n ţ u l de o
m a ş i n ă abandonată, am pus agenda să înregistreze şi am intrat.
Peretele d i n spatele m i c i i recepţii era tapetat cu o i m a g i n e
v i u c o l o r a t ă a u n u i oraş de pe l i t o r a l u l M e d i t e r a n e i . O z o n ă
defectă de p i x e l i făcea plaja pustie să clipească. Un robot apăru
p r i n uşa care conducea spre cabinete şi îşi ocupă p o z i ţ i a în spa­
tele g h i ş e u l u i .
- B u n ă z i u a , d o a m n ă , zise el. Ne face plăcere să vă u r ă m
bun-venit. C e l d i n faţa d u m n e a v o a s t r ă se n u m e ş t e . . .
- O caut pe Kate V e r m e i l .
Nu-mi pierd vremea purtând conversaţii politicoase cu roboţii.
- E aici?
- D i n păcate ea nu m a i l u c r e a z ă aici.
- L u c r a aici? am întrebat. Mi s-a spus că l o c u i a aici.
- Vi s-a spus greşit.
O bătrână apăru în uşă, apoi trecu şchiopătând, sprijinin-
du-se într-un baston de metal. P u r t a o rochie galbenă înflorată,
430 JAMES PATRICK KELLY

m a r e , aproape cât cortul unui circ şi pe deasupra un halat albas­


tru care avea brodat pe sânul stâng n u m e l e Noreen. Faţa îi era
lată şi palidă ca un ou fiert tare, şi părul, o fierbere de bucle mici
cenuşii. A v e a cele m a i mari m â i n i pe care le v ă z u s e m vreodată.
- Mă ocup eu, B a r r y . Du-te la H e l e n R i t z i . Să primească o
altă injecţie la ora douăsprezece, apoi coboară temperatura la 101.
R o b o t u l se î n c l i n ă politicos şi ne părăsi.
- A ş a d a r despre ce e vorba?
Bastonul se c l ă t i n ă şi ea se sprijini cu o m â n ă de b i r o u ca
să se e c h i l i b r e z e .
A m scos agenda din p a n t a l o n i i l a r g i , a m deschis folderul
cu licenţa de detectiv particular şi i-am arătat-o. Ea o citi încet,
pufni şi mi-o restitui.
- F e m e i u ş t i l e astea tinere se joacă de-a slujba. De ce nu faci
ceva u t i l ?
- Ca de e x e m p l u ? Să fac p e r m a n e n t e ? P e e l i n g facial?
Era o femeie de oţel; sarcasmul ricoşa.
- D a c ă n i m e n i nu m a i face o m u n c ă adevărată, foarte cu­
r â n d n e n o r o c i ţ i i de roboţi o să ne î n l o c u i a s c ă pe toţi.
- Ar p u t e a fi un progres.
T r e b u i s e să s p u n ceva, dar i m e d i a t d u p ă aceea m i - a m dorit
să n-o fi făcut. G e n e r a ţ i a m e a se descurca m a i bine decât se
descurcaseră v r e o d a t ă bunicile. Poate într-o zi copiii noştri nu
v o r m a i avea n e v o i e de boţi ca să supravieţuiască.
C o p i i i noştri. Am î n g h i ţ i t o g u r ă de cenuşă şi am afişat pe
e c r a n u l agendei i m a g i n e a pe care mi-o dăduse Seeren.
- O caut pe Kate V e r m e i l .
A m întins-o spre ea.
Ea se u i t ă la i m a g i n e şi apoi la m i n e .
- Ai nevoie de o m a n i c h i u r ă .
Bărbaţii înseamnă necaz 431

- Pe n a i b a .
- Eu î m i câştig v i a t a m u n c i n d , fetito. Si mă d o a r e soldul
dacă stau p r e a m u l t î n p i c i o a r e . î m p u n s e c u b a s t o n u l spre uşa
din spatele b i r o u l u i : C u m spuneai c ă t e c h e a m ă ?
M ă s u ţ a u z a t ă de m a n i c h i u r ă se afla într-o nişă d e c o r a t ă cu
viţă-de-vie artificială, care nu p r e a reuşea să ascundă petele de
u m e z e a l ă de pe t a v a n . Praful acoperea frunzele, făcând fruc­
tele p u r p u r i i să p a r ă gri.
N o r e e n frecă degetul m a r e peste vârfurile d e g e t e l o r m e l e .
- Iţi r o z i u n g h i i l e , sau d o a r le tai cu un fierăstrău?
V o i a să râd, aşa că i-am făcut pe p l a c .
- Deci, u n g h i i p ă t r a t e , r o t u n d e sau ovale?
A v e a p i e l e a uscată şi î m p e s t r i ţ a t ă cu pete roşu-închis.
- H a b a r n-am. Am ridicat d i n u m e r i : A fost ideea ta.
N o r e e n se c a ţ ă r ă pe un scaun ajustabil care se î n d o i astfel
încât faţa ei să se afle la n u m a i treizeci de c e n t r i m e t r i deasu­
pra m â i n i l o r m e l e . Pe m ă s u ţ a de l â n g ă ea se găsea un vraf de
b o l u r i din oţel i n o x i d a b i l , un b o r c a n de vaselină, o cutie ro­
t u n d ă de s ă r u r i , un castron p l i n de pacheţele de z a h ă r furate
de la M c D o n a l d ' s şi un săpun l i c h i d . î n c e p u să pilească fiecare
u n g h i e de la colţ spre centru, de la stânga la d r e a p t a şi î n a p o i .
La î n c e p u t l u c r ă în linişte. M - a m h o t ă r â t să n-o p r e s e z .
- Kate a fost maseuza m e a p â n ă săptămâna trecută, zise în
cele din urmă. Şi-a dat din senin demisia şi m-a părăsit când aveam
mai m u l t ă nevoie. A trebuit să rezolv eu toate p r o g r a m ă r i l e ei,
cu şoldul ăsta. Într-o zi abia o să mă m a i pot ridica din pat. S-a
întâmplat ceva cu ea?
- D i n câte ştiu eu nu.
- Dar a dispărut.
A m scuturat d i n cap.
432 JAMES PATRICK KELLY

- Nu ştiu u n d e e, dar asta nu î n s e a m n ă că a dispărut.


N o r e e n turnă apă fierbinte dintr-un termoplonjor într-unui
d i n t r e b o l u r i l e de m e t a l , a d ă u g ă apă rece dintr-o cană, stoarse
săpun şi mestecă.
- Înmoaie-le c i n c i m i n u t e - î m i făcu semn să-mi scufund
m â i n i l e î n bol. M ă î n t o r c . T r e b u i e s ă m ă asigur c ă B a r r y nu-i
arde faţa l u i H e l e n R i t z i .
Se r i d i c ă cu un m o r m ă i t .
- Stai, am zis. A spus de ce demisionează?
N o r e e n se î n t i n s e d u p ă baston.
- Nu se p u t e a a b ţ i n e să nu vorbească despre asta. Ai fi cre­
zut că e p r i m a .
- P r i m a care ce?
B ă t r â n a râse.
- Eşti un detectiv dat d r a c u l u i , fetiţo. T r e b u i a să se
căsătorească ieri. S p u n e - m i că în p o z a pe care o fluturi nu e
ea făcând c h i a r asta.
P l e c ă târşindu-şi p i c i o a r e l e , p a p u c i i ei albi de i n f i r m i e r ă
r â c â i n d l i n o l e u m u l m u r d a r . D i n a d â n c u l salonului a m a u z i t
vocea ei spartă şi răspunsul robotului. Mă rodea să scot agenda
d i n b u z u n a r , d a r m i - a m ţ i n u t m â i n i l e l a m u i a t . D e altfel, m ă
u i t a s e m suficient la p o z ă ca să ştiu că avea dreptate. O n u n t ă .
M â n a c u i n e l u l a p a r ţ i n e a p r o b a b i l u n u i preot c r e ş t i n . A r f i
t r e b u i t s ă e x i s t e u n m a r t o r ş i a p o i fotograful, c u t o a t e c ă
p o a t e fotograful fusese m a r t o r u l . D e s i g u r , nu d ă d u s e m peste
n i c i u n u l d i n t r e aceştia î n cele d o u ă z i l e î n care l u c r a s e m l a
d i s p a r i ţ i a l u i R a s h m i J o n e s . î n t r - a d e v ă r eram u n detectiv dat
d r a c u l u i . Iar m a m a l u i R a s h m i p r o b a b i l n u ştiuse n i c i ea.
Nu a v e a l o g i c ă să mă a n g a j e z e pe m i n e s-o găsesc şi să-mi
a s c u n d ă aşa c e v a .
Bărbaţii înseamnă necaz 433

- J u r , zise N o r e e n , sprijinindu-se cu toată greutatea în bas­


ton în t i m p ce se tara înapoi la m i n e , botul ăsta e înspăimântător.
L-am comandat la P r i m ă r i e abia săptămâna trecută şi deja ştie
totul despre afacerea mea. întrebarea e, dacă sunt aşa de deştepţi,
de ce vorbesc caraghios?
- D e m o n i i i-au proiectat ca să ne î n n e b u n e a s c ă .
- N - a u n e v o i e de roboţi p e n t r u asta, fetiţo.
Se i n s t a l a la loc pe scaunul ei, rupse cinci p a c h e t e de z a h ă r
şi le deşertă c o n ţ i n u t u l în p a l m ă . A p o i se î n t i n s e spre c u t i a de
săruri şi t u r n ă sare peste zahăr. Stoarse săpun peste grămăjoară
şi îşi frecă p a l m e l e .
- Aş fi p u t u t c u m p ă r a o c r e m ă exfoliantă ş m e c h e r ă d a r e
b u n ă şi asta. A r ă t ă cu b ă r b i a către m â i n i l e m e l e : Scutură-le şi
adă-le î n c o a c e .
A m v r u t s-o î n t r e b despre p l a n u r i l e d e c ă s ă t o r i e a l e l u i
K a t e , d a r c â n d î m i l u ă m â i n i l e î n ale e i a m u i t a t î n t r e b a r e a .
Niciodată nu simţisem ceva asemănător; zgârietura iritantă
a g r a n u l e l o r e r a î n d u l c i t ă de a l u n e c a r e a s e n z u a l ă a degete­
l o r n o a s t r e p l i n e de săpun. P l ă c e r e cu o u r m ă de d u r e r e exact
atât cât t r e b u i e - c e v a ce cu s i g u r a n ţ ă i-aş p o v e s t i S h a r i f e i ,
dacă Sharifa şi cu mine am vorbi. M-au furnicat m â i n i l e
a p r o a p e o o r ă d u p ă aceea.
N o r e e n t u r n ă un alt castron cu apă şi eu m - a m clătit.
- De ce căsătoria ar fi făcut-o pe Kate să d e m i s i o n e z e ? am
întrebat.
- N u ştiu. C e v a legat d e biserica ei? N o r e e n î m i t a m p o n a
m â i n i l e cu un prosop uzat. S-a dus la creştini anul trecut. Poate
l u i Iisus nu-i place ca femeile căsătorite să frece o a m e n i i pe
spate. Sau p o a t e a fost î n s ă m â n ţ a t ă . R â s e amar: Li se î n t â m p l ă
tuturor până la urmă.
434 JAMES PATRICK KELLY

A m lăsat r e m a r c a s ă t r e a c ă p e l â n g ă m i n e .
- Povesteşte-mi despre Kate. C u m e r a să l u c r e z i cu ea?
- Genul obişnuit de ajutor pe care-1 primeşti în vremurile astea
nenorocite, spuse Noreen în t i m p ce î m i împingea cuticulele cu
un beţişor de lemn de portocal. In general venea la t i m p la lucru;
î m i p e r m i t e a m s-o c h e m doar două zile pe săptămână. Nu era o
persoană care să progreseze, dar se descurca să urmeze indicaţiile.
Problema era că nu se apropia niciodată de cliente, se purta întot­
deauna ca şi c u m asta ar fi fost ceva temporar. In majoritatea tim­
pului era introvertită, aşa mi-am putut da seama că era emoţionată
din cauza căsătoriei. Nu-i stătea în obicei să flecărească.
- Si m i r e a s a ?
- O fetiţă i n d i a n ă - R a s h y sau c a m aşa ceva.
- Rashmi Jones.
Aprobă.
- Pe ea n - a m cunoscut-o.
- M e r g e a la şcoală?
- T r e b u i e să fi u r m a t v r e u n liceu, dar să fiu a naibii dacă ştiu
u n d e . A ş spune c ă n u era ceva prea i m p r e s i o n a n t . F a c u l t a t e
î n nici u n caz.
Deschise un sertar în care zăceau o g r ă m a d ă de sticluţe
colorate.
- V r e i lac lucios sau transparent pe u n g h i i ?
- F ă r ă c u l o r i . Nu dă b i n e în afaceri.
Se uită chiorâş la mine.
- M e r g e bine afacerea?
- S p u i că făcea masaj aici? am zis. U n d e a î n v ă ţ a t asta?
- S t a i nemişcata.
N o r e e n desfăcu s t i c l u ţ a ; l i c h i d u l l ă p t o s c a r e s e a g ă ţ a d e
p e n s u l ă m i r o s e a ca fratele r ă u al c l e i u l u i .
Bărbaţii înseamnă necaz 435

- Se u s u c ă repede.
Întinse substanţa pe unghiile mele cu mişcări scurte,
încrezătoare.
- Kate p r e t i n d e a că o î n v ă ţ a s e m a m a ei. S p u n e a că a l u c r a t
la un c l u b de sănătate la R a d i s s o n î n a i n t e de a fi î n c h i s .
- M a m a are v r e u n n u m e ?
- M d a . N o r e e n îşi m u ş c a b u z a de jos în t i m p ce l u c r a .
M a m a . D ă - m i cealaltă m â n ă .
A m întins braţul.
- Deci, dacă nu l o c u i a aici, u n d e l o c u i a Kate?
- U n d e v a . Scrie în cererea ei de angajare. Ţ i n u capul aple­
cat p â n ă t e r m i n ă : Eşti gata. Flutură-le p u ţ i n - atâta tot.
D u p ă c â t e v a clipe m i - a m lăsat braţele să cadă pe lateral.
N e - a m uitat u n a la alta. A p o i N o r e e n se săltă de pe scaun şi
m ă c o n d u s e î n a p o i l a recepţie.
- O p t z e c i d e c e n ţ i p e n t r u m a n i c h i u r ă , fetiţă. D e s c h i s e
d e s k t o p u l : Ai de g â n d să laşi şi bacşiş?
A m scos a g e n d a s i a m d e s c ă r c a t d o i d o l a r i î n b i r o u .
N o r e e n deschise i c o n i ţ a d e p l a t ă , îşi m o r m ă i a p r o b a r e a a p o i
deschise alt folder.
- A i c i scrie că locuieşte pe East W a s h i n g t o n A v e n u e nr. 44.
A m mârâit.
- C e v a nu-i în regulă?
- Am deja adresa asta.
- Ai şi n u m ă r u l ei de apel? K a t e @ W a s h i n g t o n . 0 3 2 8 4 .
- N u , o să-mi p r i n d ă b i n e . M u l ţ u m e s c .
M - a m îndreptat spre uşă şi m-am oprit. Nu ştiu de ce simţeam
n e v o i a să-i m a i s p u n şi altceva, d a r am făcut-o.
- Eu ajut o a m e n i i , N o r e e n . Sau cel p u ţ i n î n c e r c . E o slujbă
adevărată, ceva ce r o b o ţ i i nu p o t face.
436 JAMES PATRICK KELLY

Ea rămase acolo tăcută, masându-şi şoldul bolnav cu o m â n ă


m a r e şi uscată.

M i - a m dezlegat bicicleta, a m pedalat p â n ă î n partea cealaltă


a străzii, apoi a m oprit. A m i n t r o d u s n u m ă r u l l u i Kate Ver-
m e i l î n agendă. A g e n d a e i răspunse l a a l şaselea s e m n a l . N u
avea nici o i m a g i n e .
„ N u aţi dat î n c ă de Kate, d a r n o r o c u l vi se poate s c h i m b a
dacă lăsaţi un mesaj d u p ă s e m n a l u l sonor." Folosise o voce
joasă, răguşită care nu iese la j o a c ă decât d u p ă lăsarea î n t u n e ­
r i c u l u i . U n rol drăguţ.
- B u n ă , Kate, a m zis. N u m e l e m e u este F a y H a r d a w a y ş i
sunt o p r i e t e n ă a l u i R a s h m i J o n e s . M - a rugat să-ţi t r a n s m i t
un mesaj cu p r i v i r e la z i u a de ieri, aşa că te rog sună-mă la
Fay@Market.03284.
Nu prea mă aşteptam să răspundă, dar nu strica o încercare.
E r a m î n d r u m spre East W a s h i n g t o n A v e n u e c â n d a g e n d a
m e a c i r i p i î n b u z u n a r u l p a n t a l o n i l o r . A m răspuns. Era m a m a
l u i R a s h m i J o n e s , N a j m a , care m ă fixa d e p e ecran c u o c h i i
adânci ca nişte fântâni.
- A venit poliţia, zise ea. S p u n e a u că ar fi trebuit să-i a n u n ţ i
m a i î n t â i p e ei. V o r s ă vorbească d i n n o u c u t i n e .
O să vorbească. Am a n u n ţ a t r e p r e z e n t a n ţ i i legii d u p ă ce
am anunţat-o pe m a m ă - o să le treacă. Nu-i spui u n e i m a m e
că fiica ei e m o a r t ă p e n t r u ca apoi să-i ceri să se prefacă sur­
p r i n s ă c â n d bate p o l i ţ i a la uşă.
- L u c r a m p e n t r u t i n e , nu p e n t r u ei.
- V r e a u să ne v e d e m .
Bărbaţii înseamnă necaz 437

- Înţeleg.
- T e - a m angajat să-mi găseşti fiica.
- A m găsit-o, a m zis. D e d o u ă ori.
A m regretat i m e d i a t c e a m spus asta.
E a p r i v i î n gol; p u t e a m s ă a u d v o c i ridicate î n fundal.
- V r e a u să ştiu totul, spuse. V r e a u să ştiu cât de aproape
ai ajuns.
- Am început un raport. Lasă-mă să-1 t e r m i n şi o să ţi-1 aduc
mai târziu...
- A c u m , zise ea. Sunt la şcoală. P a u z a de p r â n z î n c e p e la
11:50 şi î m i r e i a u l u c r u l la 12:15.
închise.
Nu a v e a m de ce să mă simt v i n o v a t ă , aşadar de ce e r a m ten­
t a t ă să mă strecor printr-o g a u r ă de scurgere în cel m a i m a i
adânc canal c o l e c t o r al o r a ş u l u i ? P e n t r u că o m a m ă c o n s i d e r a
că nu l u c r a s e m destul de repede sau destul de i n t e l i g e n t ca să-i
salvez fiica? C i n e v a t r e b u i a să le r e a m i n t e a s c ă acestor o a m e n i
că eu nu r e p a r a m l u c r u r i l e p i e r d u t e , d o a r le g ă s e a m . D a r acel
cineva n u e r a m eu. R o l u l m e u actual n u era decât s ă m ă p l i m b
p r i n şcoala aia şi s-o las să mă bată la cap cu d u r e r e a ei. Pu­
t e a m rezista. M â n c a s e m pe p â i n e filme vechi cu Bogart şi scui­
p a s e m afară g l o a n ţ e l e . Iar la sfârşitul acestei zile î m p u ţ i t e aş
p u t e a p u r şi s i m p l u să uit de N a j m a J o n e s , p e n t r u că nu va
m a i exista o Sharifa care să-mi amintească cât de m u l t mă costa
slujba m e a . M i - a m scos agenda, care e r a conectată la deskto-
p u l d i n b i r o u ş i a m descărcat tot c e a v e a m î n dosarul J o n e s .
A p o i a m sărit i a r p e bicicletă.
M a m a ei î m i lăsase un mesaj cu trei zile în u r m ă , cerându-mi
să v i n la ea în A s h b u r y . Ea şi fiica l o c u i a u într-o v e c h e clădire
v i c t o r i a n ă cu frontoane ca de t u r t ă dulce şi o p o a r t ă de i n t r a r e
438 JAMES PATRICK KELLY

de m ă r i m e a C u b e i . Locul aparţinea familiei de p a t r u generaţii.


F a m i l i a l o r fusese u n a m a r e - cândva. M a m a spusese că R a s h m i
nu venise acasă n o a p t e a trecută. Nu sunase şi nu răspunsese
la mesaje. M a m a contactase p o l i ţ i a , d a r ei nu fuseseră p r e a in­
teresaţi. D u p ă p ă r e r e a l o r n u trecuse suficient t i m p . D u p ă
p ă r e r e a m a m e i trecuse m u l t p r e a m u l t t i m p .
M a m a preda la clasa a cincea la Şcoala Elementară R e a g a n .
R a s h m i era o studentă de douăzeci şi şase de ani, căreia îi mai
lipseau câteva credite ca să-şi ia licenţa în literatură. M a m a îi per­
mitea să scoată bani din contul familiei, aşa că la început am cre­
zut că aş putea-o depista u r m ă r i n d debitele. D a r contul nu
înregistrase nici o activitate care să poată fi atribuită fetei dispărute.
C â n d am sugerat că s-ar putea ascunde pe undeva cu nişte prie­
tene, m a m a ei devenise ţepoasă. S-a dovedit că alegerea priete­
nelor lui R a s h m i era o cauză de certuri între ele. In u l t i m e l e
l u n i R a s h m i le lăsase baltă pe vechile ei tovarăşe şi se înhăitase
cu n o u grup de religioase. A l i x , Gratiana, Elaine şi Kate - m a m a
nu le cunoştea n u m e l e de familie - erau m e m b r e ale Bisericii
lui Cristos Omul. M a i avusesem şi înainte probleme cu creştinele
şi nu e r a m prea dornică să mă p u n iar cu ele, aşa că în loc de
asta m-am dus cu bicicleta până în c a m p u s să mă întâlnesc cu
consilierul lui R a s h m i . Zelda M a n o t t i era o bătrânică şovăitoare
care ar fi v r u t să fie de folos, n u m a i că nu reuşea să se concen­
treze deloc. M-a lăsat să copiez r o m a n u l în lucru al lui R a s h m i .
Şi mi-a dat voie să urmăresc seminarul ei, în caz că Rashmi apărea
acolo. Nu apăruse. D u p ă ore am vorbit cu alte trei studente, dar
nici ele nu ştiau u n d e se afla sau nu voiau să spună. N i c i u n a
dintre ele nu era A l i x , Gratiana sau Elaine.

In n o a p t e a aceea răsfoisem Inima pierdută, r o m a n u l l u i


R a s h m i . Era un bocet nostalgic şi s e n t i m e n t a l plasat î n a i n t e
Bărbaţii înseamnă necaz 439

ca d e m o n i i să facă să dispară toţi bărbaţii. Tânăra Brigit B i r d îşi


căuta tatăl, un arhitect faimos care fusese răpit de un traficant
de droguri c o l u m b i a n . Dacă eu e r a m doar o femeiuşcă făcând
o slujbă fantezistă într-o imitaţie de economie, atunci bătrâna
N o r e e n ar fi încoronat-o pe R a s h m i J o n e s regina femeiuştilor.
A m î n c e p u t a d o u a z i c u casa f a m i l i e i J o n e s . M a m a m-a
u r m ă r i t p a t r u l â n d p r i n c a m e r a l u i R a s h m i . C r e d c ă e r a l a fel
de î n g r i j o r a t ă că v o i găsi c e v a pe cât e r a de î n g r i j o r a t ă şi că
n u v o i găsi n i m i c . R a s h m i asculta C r e e p s , avea t r e i p e r e c h i
diferite de sandale Kat, poseda tot ce scrisese v r e o d a t ă D e n i s e
P e p p e r , prefera s u t i e n e l e c u s â r m ă şi e r a a b o n a t ă l a Ştiri pen­
tru cei confuzi. A r u n c a s e c a m o s ă p t ă m â n ă de h a i n e m u r d a r e
s u b p a t . P e p e r e ţ i s e găseau afişe c u u r s u l e ţ i k o a l a , C e l e M a i
F r u m o a s e Plaje d i n L u m e , castele r u i n a t e şi o s e l e c ţ i e d i n
Playgirl 2000-2010. Ţ i n u s e u n j u r n a l scris de m â n ă d i n clasa
a şasea p â n ă într-a opta, în care se p l â n g e a adesea că m a m a ei
e r a severă şi şcoala p l i c t i s i t o a r e . S i n g u r u l l u c r u găsit care o
iritase pe m a m ă fusese o B i b l i e creştină îndesată în fundul ser­
t a r u l u i de jos al n o p t i e r e i . C â n d o scosesem, se î n r o ş i s e şi se
strecurase afară d i n c a m e r ă .
A m găsit pista î n reţeaua familiei J o n e s . R a s h m i n u era prea
s â r g u i n c i o a s ă î n p ă s t r a r e a fişierelor d i n a g e n d a ei, i a r u l t i m u l
pe care îl găsisem e r a vechi de aproape şase luni, adică aproape
de c â n d p r i m i s e r e l i g i a . F o l o s e a o c r i p t a r e s i m p l ă care nu ar
fi rezistat u n e i cercetări serioase, d a r care e r a suficient să o
descurajeze pe m a m ă să t r a g ă cu o c h i u l . Am falsificat o c h e i e
şi am deschis fişierul. A v e a m a i m u l t e a p e l u r i . M a m a ei o
căutase la R a s h m i @ A s h b u r y . 0 3 2 8 4 . D a r a v e a şi o adresă al­
t e r n a t i v ă : B r i g i t b i r d @ V i n c e n t . 0 3 2 8 4 . Efectuasem o c ă u t a r e
i n v e r s ă şi d ă d u s e m peste o adresă: B i s e r i c a l u i C r i s t o s O m u l ,
440 JAMES PATRICK KELLY

V i n c e n t A v e n u e nr. 348. Nu e r a m d o r n i c ă de o v i z i t ă la bi­


serică, aşa că î n c e r c a s e m să s u n .
- B u n ă ziua, zise o voce.
- Rashmi Jones?
V o c e a ezită.
- N u m e l e m e u este B r i g i t . Lasă-mă-n pace.
- M a m a ta îşi face griji p e n t r u tine, R a s h m i . M-a angajat
să te găsesc.
- Nu v r e a u să fiu găsită.
- C i t e s c r o m a n u l tău, R a s h m i .
T r e b u i a să s p u n ceva; v o i a m să o ţin la telefon.
- Mă î n t r e b , îşi găseşte o a r e tatăl în final?
- N u . Ii p u t e a m simţi răsuflarea m â n g â i n d microfonul: V i n
d e m o n i i . A s t a e t o a t ă ideea.
C i n e v a îi spuse ceva şi ea o p r i microfonul. D a r ş t i a m că
încă mă putea auzi.
- E trist, Rashmi. D a r bănuiesc că aşa trebuia să se întâmple.
Apoi a închis.
M a m a fusese u ş u r a t ă că R a s h m i era teafără, furioasă că era
cu creştinele. Ei şi? O găsisem pe fată: caz î n c h i s . N u m a i că
N a j m a J o n e s m ă r u g a s e s-o ajut s ă i a l e g ă t u r a c u fiica ei. M ă
plătise deja cu d o u ă z e c i de d o l a r i plus c h e l t u i e l i l e aferente,
d a r p e n t r u alţi c i n c i am acceptat s-o scot d i n b i s e r i c ă sufi­
cient de m u l t t i m p ca să p o a t ă v o r b i . Mă î n d r e p t a m într-acolo
c â n d detectorul pe care îl ataşasem contului J o n e s a n u n ţ a s e o
u t i l i z a r e l a G r a y l e ' s Shoes. F u s e s e m recunoscătoare p e n t r u
amânare, chiar şi m a i m u l ţ u m i t ă când robotul vânzător o iden­
tificase pe R a s h m i d u p ă poză. La fel ca şi ospătăriţa de la M a i -
son D i a n a .
Şi r e c e p ţ i o n e r a de la C o m f o r t Inn.
Bărbaţii înseamnă necaz 441

Şcoala E l e m e n t a r ă R o n a l d R e a g a n fusese r e n o v a t ă recent,


fără î n d o i a l ă de o echipă de roboţi. F a ţ a d a de c ă r ă m i d ă fusese
curăţată şi revopsită; şirul lung de ferestre sclipea ca nişte dinţi.
C u r t e a cu asfalt fusese decopertată şi repavată cu un c a u c i u c
special, leagănele de m e t a l î n l o c u i t e cu t u r n u r i strident colo­
rate, t u b u r i , t o b o g a n e , bârne şi planşe. G a r d u l legat cu l a n ţ u r i
lăsase loc u n o r s t r u c t u r i de l e m n de conifer p r i n t r e care se
c ă ţ ă r a u caprifoiul şi v i ţ a albă. Un l a b i r i n t d i n l e m n se găsea
l â n g ă piscina care strălucea albastră c a u n v i s . N i m i c n u era
prea b u n p e n t r u aceste fetiţe - speranţa noastră p e n t r u v i i t o r .
N u m a i era spaţiu î n stativul înţesat c u biciclete, scutere
şi goboard-uri, aşa că m i - a m sprijinit bicicleta de un cireş d i n
apropiere. Fetiţele cele m a i m i c i ieşiseră î n p r i m a recreaţie. A m
stat o clipă în spatele c o p a c u l u i ca să d a u voie strigătelor şi
râsetelor l o r s ă t r e a c ă p e l â n g ă m i n e . M e s e r i a m e a n u m ă adu­
cea p r e a des p r i n şcoli; n u - m i a m i n t e a m când v ă z u s e m u l t i m a
dată atâtea fetiţe la un loc. Erau albe, negrese, asiatice şi m e ­
tise, m a j o r i t a t e a î m b r ă c a t e obişnuit. D a r e r a u şi destule ale
c ă r o r h a i n e p r o c l a m a u stilul de v i a ţ ă al m a m e l o r lor. Soldăţei
în h a i n e de camuflaj şi creştine caste, ciudate în l a n ţ u r i şi cu
s p r a y - u r i , p â l c u r i d e surori p u r t â n d u n i f o r m e l e u n e i căsătorii
în g r u p , câteva furii şi o fată p u r t â n d un c o s t u m m u l a t care
arăta exact c a p i e l e a u n u i robot. Z ă b o v i n d a c o l o , a m simţit
un fior care nu avea n i m i c de-a face cu u m b r a copacului. H a b a r
n-aveam cine sunt aceste m i c i c r e a t u r i . M e r g e a u la această
şcoală bine î n t r e ţ i n u t ă , d u c e a u vieţi m a i m u l t sau m a i p u ţ i n
n o r m a l e . Eu crescusem în t i m p u r i l e sălbatice, c â n d t o t u l se
prăbuşea. In acel m o m e n t m i - a m dat seama că ele sunt la fel
442 JAMES PATRICK KELLY

de departe de m i n e c u m e r a m eu de femeile b ă t r â n e . Le voi


p r i v i î n t o t d e a u n a de la distanţă.
I m e d i a t l â n g ă gard, d o u ă s u r o r i î n t r i c o u r i c u d u n g i v e r z i
şi şosete v e r z i p â n ă la g e n u n c h i î n v â r t e a u o frânghie p e n t r u
ca o fetiţă cu coadă de cal să facă s ă r i t u r i î n c r u c i ş a t e , v i o a i e .
Învârtitoarele scandau:

În valea unde creşte iarbă cu verde fir


stă Stacy frumoasă ca un trandafir!
Cântă, cântă, cântă aşa de dulce,
Chantall vine pe obraz s-o sărute!

O altă săritoare li se alătură, potrivindu-şi paşii cu p r i m a ,


c u p ă r u l n e g r u fluturând. C â n t e c u l c o n t i n u ă :
„Câte sărutări p r i m e ş t e ?
U n u , doi, trei, p a t r u , c i n c i . . . "
C e l e d o u ă săritoare se p u p a r ă repede p r i n aer n u m ă r â n d
p â n ă l a z e c e , fără s ă p i a r d ă r i t m u l . A p o i C o a d ă - d e - C a l ieşi,
i a r î n v â r t i t o a r e l e r e l u a r ă cântecul p e n t r u fata c u p ă r n e g r u .
Coadă-de-Cal stătu o clipă aplecată să-şi recapete răsuflarea;
c â n d se î n d r e p t ă , mă observă.
- H e i tu, d i n spatele c o p a c u l u i . Îşi u m b r i o c h i i cu o m â n ă :
T e ascunzi?
A m păşit î n c â m p deschis.
-Nu.
- E şcoala noastră, să ştii. F e t i ţ a puse un p i c i o r î n a i n t e a ce­
l u i l a l t şi apoi se roti o sută optzeci de grade ca să arate spre
u ş a şcolii: T r e b u i a să vă î n r e g i s t r a ţ i la b i r o u .
- A t u n c i ar fi b i n e să mă o c u p de asta.
Bărbaţii înseamnă necaz 443

C â n d a m trecut p r i n p o a r t ă spre t e r e n u l d e joacă, câteva


fete s-au oprit din jocurile l o r şi s-au holbat la m i n e . Era destul
public pentru Coadă-de-Cal.
- Eşti m a m a c u i v a ?
-Nu.
- N-ai o slujbă?
Păşea î n r â n d c u m i n e .
- Ba am.
- Care?
- N u - ţ i pot s p u n e .
Ţ â ş n i î n faţa m e a b l o c â n d u - m i d r u m u l .
- P r o b a b i l p e n t r u că te prefaci că ai o slujbă.
D o u ă d i n t r e s u r o r i l e ei în t r i c o u r i cu d u n g i v e r z i se repe­
z i r ă s-o susţină.
- C â n d o să f i m m a r i , a n u n ţ ă u n a d i n t r e e l e , o să a v e m
slujbe a d e v ă r a t e .
- C u m ar fi doctor, spuse cealaltă. Sau î m b l â n z i t o r de lei.
A l t e fete li se a l ă t u r a r ă .
- Eu v r e a u să c o n d u c un c a m i o n , zise un soldăţel. Un ca­
mion mare, mare.
Specifică d i m e n s i u n e a î n t i n z â n d u - ş i braţele.
- A s t a nu e o slujbă adevărată. O r i c e robot o p o a t e face.
- Eu v r e a u să fiu profesoară, spuse s u r i o a r a cu p ă r n e g r u
care sărise coarda.
- C h a n t a l l iubeşte şcoala, declară o furie. S-ar m ă r i t a cu
şcoala dacă ar p u t e a .
A p a r e n t asta era o v o r b ă de d u h de cea m a i b u n ă calitate
p e n t r u clasa a t r e i a , u n e l e fete râseră atât de tare încât t r e b u i r ă
să-şi acopere g u r i l e cu dosul p a l m e l o r . Eu e r a m b u i m ă c i t ă .
D ă - m i o a m a n t ă neglijată, un beţiv agresiv sau un poliţist t a r e
444 JAMES PATRICK KELLY

d e cap şi-mi pot i m a g i n a u n scenariu, d a r a c u m e r a m p r i n s ă


în capcană de acea g r ă m a d ă de copii c h i c o t i n d .
- A ş a d a r de ce eşti aici?
Coadă-de-Cal îşi puse m â i n i l e î n şolduri.
O femeie în p a n t a l o n i k a k i şi un flanel lăbărţat de culoa­
rea p r u n e i apăru d i n spatele u n u i t u n e l albastru care s e m ă n a
c u u n m i r i a p o d . M ă fixă c u acea p r i v i r e p e n e t r a n t ă , d a r n u
lipsită de a m a b i l i t a t e cu care sunt născuţi profesorii, şi p o r n i
târşâindu-şi p i c i o a r e l e peste t e r e n u l de joacă, î n s p r e m i n e .
- Am v e n i t s-o v ă d pe d o a m n a J o n e s , am spus.
- O h . O u m b r ă trecu peste faţa lui Coadă-de-Cal şi îşi frecă
p a l m e l e d e lateralele p a n t a l o n i l o r : A t u n c i m a i bine du-te.
C i n e v a strigă:
- Eşti a n t r e p r e n o r ?
O voce ascuţită şi i n o c e n t ă î n t r e b ă :
- Ce-i aia a n t r e p r e n o r ?
Nu am auzit răspunsul. Profesoara în flanel de culoarea pru­
nei m ă salvă ş i a m traversat î m p r e u n ă m u l ţ i m e a .

N u a m înţeles d e c e N a j m a J o n e s venise l a şcoală. Fie era


cel m a i dedicat profesor de pe p l a n e t ă , fie era p r e a n ă u c i t ă ca
să accepte m o a r t e a fiicei sale. N u - m i d ă d e a m seama care din­
tre v a r i a n t e . Fusese r e z e r v a t ă c â n d n e î n t â l n i s e m p r i m a oară;
a c u m era î n c h i s ă şi cu g u r a sudată. Era o femeie cu c h i p de
pasăre, î n g u s t şi cu buze s u b ţ i r i . P ă r u l ei cenuşiu avea câteva
şuviţe de n e g r u . P u r t a o t u n i c ă albă cu m â n e c i l u n g i , peste şal­
v a r i . M - a m sprijinit de uşa de la clasa ei şi i-am relatat tot ce
făcusem cu o zi în u r m ă . Ea stătu la catedră a s c u l t â n d u - m ă
Bărbaţii înseamnă necaz 445

a l ă t u r i de un sendviş pe care nu avea de g â n d să-1 m ă n â n c e , o


c u t i e de lapte pe care nu avea de g â n d să-1 bea şi un şerveţel
de care nu avea n e v o i e .
C â n d am terminat, mă întrebă despre inhalatoarele cu cianuri.
- A c i d u l c i a n h i d r i c nu e g r e u de o b ţ i n u t în cantităţi m a r i ,
am spus. Se foloseşte la fabricarea plasticelor, la g r a v a r e , la
călirea o ţ e l u l u i . I n h a l a t o r u l p r o v i n e d e l a u n a d i n t r e g r u p ă r i l e
sinucigaşe, p r o b a b i l A l e g e r e a N o a s t r ă . P o l i ţ i a ar p u t e a să-ţi
s p u n ă sigur.
Desfăşură şerveţelul şi îl î n t i n s e pe catedră.
- Am auzit că e o m o a r t e dureroasă.
- Ba deloc. Pe v r e m u r i , se folosea acid c i a n h i d r i c la execu­
tarea criminalilor. T o t u l depinde de p r i m a respiraţie. Dacă tragi
adânc în p l ă m â n i eşti i n c o n ş t i e n t î n a i n t e de a a t i n g e p o d e a u a .
Mori în mai puţin de un minut.
- Şi dacă nu p r i m e ş t i o d o z ă suficient de m a r e ?
- Doamnă Jones...
Mă întrerupse cu duritate.
- Şi dacă n u ?
- A t u n c i d u r e a z ă m a i m u l t , dar tot m o r i . A p a r c o n v u l s i i .
P i e l e a se înroşeşte şi d e v i n e v i o l e t ă . O c h i i ies din orbite. Se
s p u n e că e ca a t u n c i c â n d ai un atac de cord.
- Rashmi?
P r o n u n ţ ă n u m e l e fiicei ei cu blândeţe, ca şi c u m n-ar fi v r u t
s-o trezească.
- Ea c u m a m u r i t ?
O a r e poliţiştii îi arătaseră i m a g i n i l e cu scena c r i m e i ? M i - a m
dat seama că nu.
- Nu c r e d că a suferit, am spus.
Ea rupse o fâşie l u n g ă din şerveţel.
446 JAMES PATRICK KELLY

- Nu crezi că sunt o m a m ă p r e a b u n ă , nu-i aşa?


Nu ştiu exact ce se aştepta să r ă s p u n d , d a r nu e r a în nici
u n caz asta.
- D o a m n ă J o n e s , nu ştiu prea m u l t e despre d u m n e a v o a s t r ă
şi fiica d u m n e a v o a s t r ă . D a r ştiu că v-a păsat suficient de m u l t
ca să mă angajaţi. Îmi p a r e r ă u că v-am d e z a m ă g i t .
Scutură obosită din cap de parcă tocmai aş fi greşit la o între­
bare de c u l t u r ă generală. O t r e i m e nu este egală cu 0,33, iar
L o s A n g e l e s nu a fost n i c i o d a t ă c a p i t a l a C a l i f o r n i e i .
- M a i e ceva ce ar t r e b u i să ştiu? zise ea.

-Da.Trebuia să-i s p u n ceea ce d e s c o p e r i s e m în d i m i n e a ţ a


aceasta, d a r nu a v e a m de g â n d să-i m ă r t u r i s e s c că l u c r a m pen­
tru un demon.
- A ţ i spus m a i înainte că R a s h m i avea o prietenă pe
n u m e Kate.
- Creştina?
R u p s e o altă fâşie de şerveţel. Am aprobat.
- Se n u m e ş t e Kate V e r m e i l . î n c ă nu ştiu asta cu s i g u r a n ţ ă ,
d a r există m o t i v e să c r e d e m că R a s h m i şi Kate s-au căsătorit
ieri. P e n t r u d u m n e a v o a s t r ă are v r e o logică?
- Poate că ieri ar fi avut. Glasul ei era plat: A c u m nu m a i are.
P u t e a m auzi agitaţia d i n clasa v e c i n ă . Scaune târâte p e li­
n o l e u m . Fete s p o r o v ă i n d .
- Ş t i u că R a s h m i a devenit creştină, spuse ea. E o r e l i g i e
t e r m i n a t ă . D a r azi totul este t e r m i n a t , nu-i aşa? Fiica m e a şi
c u m i n e . . . n u cred c ă ne-am î n ţ e l e s v r e o d a t ă u n a p e alta. A m
fost p â n ă la sfârşit nişte s t r ă i n e .
Şerveţelul era bucăţele.
- C â ţ i ani aveai când s-a î n t â m p l a t ?
Bărbaţii î n s e a m n ă necaz 447

- Încă nu mă n ă s c u s e m .
N u e r a n e v o i e să-mi explice despre c e v o r b e a .
- N u sunt aşa d e î n vârstă p r e c u m p a r .
- Eu a v e a m nouăsprezece ani. Îmi amintesc bărbaţii, pe tata,
p e u n c h i i m e i . Ş i băieţii. C h i a r m - a m culcat c u u n u l . Î m i oferi
u n z â m b e t p a l i d : T e şochează asta, d o m n i ş o a r ă H a r d a w a y ?
U r a m c â n d b ă t r â n e l e v o r b e a u despre sex, dar m-am
m u l ţ u m i t s ă clatin d i n cap.
- Nu l-am i u b i t pe S u n i l , d a r am spus că o să mă m ă r i t cu
el n u m a i ca să pot p l e c a din casa m a m e i m e l e . P o a t e asta s-a
î n t â m p l a t şi cu R a s h m i şi această Kate?
- N - a m c u m să ştiu.
C l o p o ţ e l u l şcolii sună.
- A s t ă z i port alb, domnişoară H a r d a w a y , pentru a-mi onora
s c u m p a fiică.
A d u n ă bucăţelele de şerveţel, sendvişul şi c a r t o n u l cu lapte
şi le a r u n c ă în coşul de g u n o i .
- A l b e c u l o a r e a de d o l i u a h i n d u ş i l o r . D a r e şi c u l o a r e a
î n ţ e l e p c i u n i i . Zeiţa î n v ă ţ ă t u r i i , S a r a s w a t i , e î n t o t d e a u n a repre-
z e n t a t ă p u r t â n d o rochie albă, aşezată pe un lotus alb. T r e b u i e
să î n v ă ţ c e v a d i n asta.
P i p ă i broderia aurie de pe gulerul tunicii.
- D a r e t i m p u l să ne r e t r a g e m .
A m p o r n i t spre uşă.
- Ce o să faci a c u m ?
D e s c h i s e uşa. C l a s a a cincea m i ş u n a pe c o r i d o r , fetele sco­
tocind prin dulapuri.
- O s-o găsesc pe Kate V e r m e i l , am z i s .
D ă d u d i n cap.
- S p u n e - i că î m i p a r e rău.
448 JAMES PATRICK KELLY

A m î n c e r c a t d i n n o u s-o a p e l e z p e Kate, d a r tot c e a v e a m


era n u m ă r u l d i n a g e n d ă . A m pedalat p â n ă l a nr. 4 4 East
W a s h i n g t o n A v e n u e . Societatea O t r ă v i i s-a dovedit a fi un
local deocheat; semnul de pe uşă spunea că se deschide la 9 p . m .
Nu exista sonerie, d a r am b ă t u t suficient de t a r e ca s-o tre­
zesc ş i p e M a r i l y n M o n r o e . N i c i u n r ă s p u n s . A m o c o l i t p r i n
spate ş i a m î n c e r c a t d i n n o u . D a c ă Kate e r a î n ă u n t r u , sigur
nu se d i s t r a cu musafirii.
O căutare în agendă î m i indică un M c D o n a l d ' s deschis
p e W a l l i n g f o r d , l a zece m i n u t e d i s t a n ţ ă . S i n g u r i i c l i e n ţ i erau
un cuplu de ciudate cu pieptul legat strâns şi măşti identice
d e v i n i l i n d e u n v e r d e a c i d . U n a d i n t r e ele s t ă t e a g h e m u i t ă
pe podea lângă cealaltă, cerşind bucăţele de pui. Un robot
îmi luă comanda pentru un meniu de douăzeci şi nouă de
c e n ţ i - î n spatele t e j g h e l e i n u e r a u decât r o b o ţ i . P r i n l e g e ,
s e p r e s u p u n e a c ă afacerea a r t r e b u i c o n d u s ă d e u n o m , d a r
dacă se afla totuşi în local nu era u n d e v a în raza v i z u a l ă . M - a m
g â n d i t s ă r e c l a m l a P r i m ă r i e , d a r chiflele sosiră c r o c a n t e
î m p r e u n ă c u u n M c L a t t e b i n e făcut. D e altfel, n u ţ i n e a m s ă
v ă d p o l i ţ i a săltând-o p e b i a t a femeie r e s p o n s a b i l ă d i n g a u r a
în care se ascunsese.
D o u ă fete în salopete m i l i t a r e intraseră imediat după m i n e .
M â n c a u cu capetele plecate peste t ă v i l e de plastic astfel încât
cartofii prăjiţi să nu a i b ă o d i s t a n ţ ă p r e a m a r e de străbătut.
Bastoanele l o r telescopice de t i t a n zăceau pe m a s ă la vedere.
U n a dintre ele era m a r e cât un autobuz. C e a l a l t ă nu avea n i m i c
special, doar că atunci când am ridicat p r i v i r e a din agendă mi-a
aruncat o p r i v i r e î n g h e ţ a t ă . M i - a m fluturat u n g h i i l e lucioase
Bărbaţii înseamnă necaz 449

către ea şi am afişat cel m a i drăgălaş surâs de care e r a m în stare.


Ea se î n c r u n t ă , spuse ceva p a r t e n e r e i sale şi reveni la t a v ă .
A g e n d a m e a ciripi. Era colega m e a J u l i e Epstein, care l u c r a
l a A u t o p e r i c l i t a r e / P e r s o a n e D i s p ă r u t e l a Secţia n u m ă r u l doi.
- Eşti ocupată, F a y ?
- D a , r e g i n a din C l e v e l a n d t o c m a i şi-a p i e r d u t p a p u c u l de
cristal şi eu l u c r e z la caz.
- B i n e , o să t r e c p r i n cartierul tău. V r e i să l u ă m p r â n z u l
împreună?
A m orientat a g e n d a spre r ă m ă ş i ţ e l e d e p e m a s ă .
- T o c m a i am t e r m i n a t .
- U n d e eşti?
- La un M c D pe Wallingford.
- Da? C u m e costiţa?
- N-aş p u t e a să s p u n . D a r chiflele cu o u ă sunt super.
- E l o c a l u l ăla în care p r o p r i e t ă r e a s a e t o x i c o m a n ă ? Am
avut p l â n g e r i . Boţii c o n d u c t o t u l .
- N u , o v ă d . Dă restul u n u i p o l i ţ a i .
Râse.
- A m p r i m i t r a p o r t u l m e d i c u l u i legist asupra l u i R a s h m i
Jones. Hipoxie provocată de cianură.
- I-ai arătat c u m v a m a m e i ei i m a g i n i l e ?
- La n a i b a , n u . E r a u m u l t p r e a bizare şi crude. Se î n c r u n t ă :
De ce?
- T o c m a i m - a m v ă z u t cu ea. P ă r e a să aibe o b ă n u i a l ă că
fiica ei s-a l u p t a t d i n g r e u cu m o a r t e a .
- N o i nu i-am spus. A p r o p o , nu p r e a ne pasă că ţi-ai sunat
m a i î n t â i c l i e n t a , d a r d a t a v i i t o a r e ce-ar f i s ă n e a n u n ţ i p e
noi primii?
- Asta-i legea poliţiei. Eu respect legile detectivilor particulari.
JAMES PATRICK KELLY

- D e u n d e ai furat r e p l i c a asta, d i n Chinatown?


- A r e dialoguri m a i b u n e decât Dragnet. A m înghiţit u l t i m a
gură d e cafea din ceaşcă: A i u n m o t i v î n cazul R a s h m i J o n e s ?
- Încă n u . Ce ţi-ar plăcea? E n u m e r a pe degetele m â i n i i
stângi: F a m i l i e ? Şcoală? Bani? O u n g h i e ruptă? O zi î n n o r a t ă ?
- Gravidă? Doar o bănuială.
- C r e z i că a fost î n s ă m â n ţ a t ă ? O să verificăm. D a r ăsta nu
e un m o t i v ca să te s i n u c i z i .
- Toţi au motive. N u m a i că nici u n u l dintre ele nu are logică.
Se î n c r u n t ă .
- H e i , nu face pe i n t e r e s a n t a cu m i n e .
- S p u n e - m i , J u l i e , tu crezi că am o slujbă falsă?
- Oo, F a y . Chicotitul ei avea o tentă tăioasă: Poate ar trebui
ca tu şi Sharifa să vă l u a ţ i o v a c a n ţ ă .
- Mda.
A m lăsat r e m a r c a s ă treacă.
- O b ă t r â n ă m-a n u m i t m u i e r u ş c ă .
- Bătrânele astea. Pufni cu dezgust: Mă rog, nu eşti poliţist,
asta e clar. D a r îţi apreciem ajutorul. M d a , eu aş zice că faci o
treabă adevărată. La fel de adevărat ca orice în lumea asta năruită.
- M e r c i , platfus ce eşti. A c u m că am făcut ca t o t u l să fie
mai bine, o să închid. Cafeaua m e a se răceşte, iar tu ai o grămadă
de persoane dispărute de care să te ocupi.
- Gândeşte-te la v a c a n ţ a aia, prefăcuto. Pa.
C â n d a m p u s j o s a g e n d a , m i - a m dat s e a m a c ă s o l d ă ţ e i i
mă aşteptau pe mine. Zdrăngăniseră gheaţa din pahare şi
î m p ă t u r i s e r ă şerveţele t i m p de zece m i n u t e . Nu cred că a v e a m
n e v o i e să-mi facă şi ele n e c a z u r i . M i ş c a r e a i n t e l i g e n t ă ar fi
fost s-o tulesc spre uşă şi să-mi părăsesc bicicleta; p u t e a m scăpa
de ele m e r g â n d pe j o s . D a r d i n a p r i l i e nu m a i făcusem n i c i o
Bărbaţii înseamnă necaz 451

mişcare inteligentă. C e a m a i m a r e vorbea l a telefon când m - a m


deplasat spre ele.
- Ce pot să fac p e n t r u v o i , d o a m n e l o r ? am z i s .
C e a m a r e puse a g e n d a î n b u z u n a r . P a r t e n e r a e i d ă d u s ă s e
ridice d e p e scaun, d a r cea m a r e î n t i n s e u n braţ cât u n stâlp
de telegraf ca s-o oprească.
- Ne c u n o a ş t e m ?
P a r t e n e r a ei a v e a o c h i i a p r o p i a ţ i şi un nas ca c i o c u l u n e i
păsări, i a r p ă r u l n e g r u , scurt şi ţepos ca o p e r i e . P u r t a un tri­
c o u n e g r u pe sub s a l o p e t ă şi ghete de l u p t ă n e g r e , d i n p i e l e .
P r o b a b i l a v e a u v â r f u r i de oţel.
- N u , c o n t i n u ă ea. Nu c r e d că te c u n o a ş t e m .
- A t u n c i h a i să f a c e m c u n o ş t i n ţ ă . Eu sunt F a y H a r d a w a y .
Iar voi...?
Nici un răspuns.
M - a m aşezat.
- M u l ţ u m e s c , am z i s . N i c i o p r o b l e m ă .
C e a m a r e se lăsă pe spate în scaun şi mă p r i v i de p a r c ă aş
fi fost desertul.
- S i g u r nu faci o greşeală, d o n ' ş o a r ă ?
- De ce, pentru că sunteţi nişte dure care nu acceptaţi
palavrele?
- Eşti nostimă. Z â m b i cu superioritate: U i t e c u m stă treaba.
O a m e n i i care se î n t â l n e s c cu n o i sunt de obicei foarte trişti".
N u m e l e m e u e A l i x . î n t i n s e m â n a ş i n i le-am strâns: M ă b u c u r
să te c u n o s c .
M o d u l o b i ş n u i t de a da m â n a este s-o ţii p a t r u , p o a t e c i n c i
secunde, s-o strângi la d e s p ă r ţ i r e şi apoi să-i dai d r u m u l . P o a t e
A l i x cea m a r e nu e r a f a m i l i a r i z a t ă cu o b i c e i u r i l e noastre -
n u - m i dădea d r u m u l .
452 JAMES PATRICK KELLY

N u a v e a m d e g â n d s ă m ă las i n t i m i d a t ă d e u n l u c r u m ă r u n t
ca o m â n ă lipsă.
- O, a t u n c i te cunosc, am spus.
Ne aflam la M c D o n a l d ' s pe strada W a l l i n g f o r d - un loc pu­
blic. T o c m a i v o r b i s e m c u p r i e t e n a m e a poliţista. F i i n d a l nai­
bii de c o n v i n s ă că e r a m în s i g u r a n ţ ă , am decis să risc.
- A s t a î n s e a m n ă că p r i e t e n a ta este Elaine. Sau e G r a t i a n a ?
- A l i x . C i o c u l i n t r ă î n p a n i c ă : A c u m t r e b u i e s-o l u ă m .
A l i x oftă, apoi trase de m â n a mea. Parcă ar fi scos un şerveţel
din cutie. A m alunecat p e j u m ă t a t e peste m a s ă î n t i m p c e cio-
cui îşi desfăcea bastonul l a l u n g i m e c o m p l e t ă . A m încercat s ă
fandez şi ea mă atinse doar tangenţial deasupra urechii, dar A l i x
î m i vâra u n s p r a y î n faţă ş i p u l v e r i z a c u substanţa p a r a l i z a n t ă .
A m v ă z u t u n m i l i a r d d e stele ş i a m inspirat v i d u l c o s m o s u l u i
t i m p de d o u ă secunde î n a i n t e ca totul să se î n t u n e c e .

Big Ben răsuna între urechile mele. Îl s i m ţ e a m adânc în


m o l a r i , î n s u b s t a n ţ a m o a l e a o c h i l o r . Era p r i m u l l u c r u p e
care îl s i m ţ e a m de la cel de-al D o i l e a R ă z b o i M o n d i a l î n c o a c e .
Stai p u ţ i n , t r ă i s e m p e v r e m e a celui de-al D o i l e a R ă z b o i M o n ­
dial? N u , dar văzusem filmul. C â n d mi-am mişcat degetele
d e l a p i c i o a r e , B i g B e n r ă s u n ă d i n n o u . M i - a m dat s e a m a c ă
m o t i v u l p e n t r u c a r e d u r e a aşa d e r ă u e r a c ă î n c a p u l u m a n
n u e x i s t ă suficient l o c s ă a t â r n i u n c l o p o t d e o a s e m e n e a
m ă r i m e . P e m ă s u r ă ce-mi i n v e n t a r i a m p ă r ţ i l e c o r p u l u i , su­
n e t u l s c ă z u î n i n t e n s i t a t e . C a m p e c â n d a m ajuns l a c o n c l u ­
z i a c ă e r a m î n t r e a g ă , n u m a i s i m ţ e a m decât î n ţ e p ă t u r a
sângelui prin vene.
Bărbaţii înseamnă necaz 453

E r a m î n t i n s ă p e ceva t a r e , d a r n u rece. L e m n . O b a n c ă .
L o c u l î n care m ă aflam era i m e n s ş i slab l u m i n a t , d a r n u î n t u ­
n e c o s . T a v a n u l î n a l t e r a î n u m b r ă . S e s i m ţ e a o u r m ă d e fum
î n aer. L u m i n i l e o s c i l a u . L u m â n ă r i . A s t a r e p r e z e n t a u n in­
diciu, dar eu eram încă prea amorţită ca să înţeleg misterul.
Ş t i a m c ă t r e b u i a să-mi a m i n t e s c ceva, d a r a c o l o u n d e t r e b u i a
să fie m e m o r i a e r a o g a u r ă . M - a m î n t i n s spre spate şi m - a m
pipăit deasupra urechii. Vârful degetului se întoarse închis
la c u l o a r e şi l i p i c i o s .
O v o c e r e z o l v ă m i s t e r u l în locul m e u .
- Îmi pare rău că oamenii m e i au reacţionat disproporţionat.
Dacă vrei să depui plângere, le-am sfătuit pe Gratiana şi pe A l i x
să se p r e d e a p o l i ţ i e i .
Atunci mi-am reamintit totul. întotdeauna se întâmplă
aşa. M c D o n a l d ' s . A l i x cea m a r e . O l u n g ă strângere de m â n ă .
î n s e m n a că asta era o biserică. M - a m ridicat. C â n d l u m e a nu
s e m a i î n v â r t i , a m v ă z u t u n a l t a r larg d e m a r m u r ă i n v a d a t d e
l u m i n ă şi un crucifix de d i m e n s i u n i l e u n u i Cessna s p â n z u r â n d
î n spatele l u i .
- Sper că nu ai d u r e r i p r e a m a r i , d o m n i ş o a r ă H a r d a w a y .
V o c e a v e n e a de pe şirul de bănci d i n spatele m e u . O femeie
de v r e o p a t r u z e c i de ani în h a i n e n e g r e şi cu un g u l e r r o m a n
stătea î n g e n u n c h e a t ă . P u r t a u n inel m a r e d e a r g i n t p e inela­
rul m â i n i i stângi.
- M - a m s i m ţ i t şi m a i rău.
- Păcat. Ai o b i c e i u l să te bagi în n e c a z u r i ?
Părea îngrijorată că alegerile m e l e în viaţă nu sunt cele bune.
A v e a ochi blânzi şi un chip a m a b i l . P ă r u l ei scurt era de culoa­
rea cenuşii. Era g e n u l de persoană căreia i-aş fi p u t u t î m p ă r t ă ş i
secretele m e l e v i n o v a t e , ca să pot d o r m i noaptea. Ea ar v o r b i
454 JAMES PATRICK K E L L Y
I

cu însuşi C r i s t o s în n u m e l e m e u şi m-ar caza într-un aparta­


m e n t d e l u x î n ceruri.
- Am necazuri?
Ea a p r o b ă din cap cu g r a v i t a t e .
- Cu toţii avem. Demonii ne distrug, domnişoară H a r d a w a y .
Îşi p l a n t e a z ă s ă m â n ţ a nu n u m a i în t r u p u r i l e noastre, ci şi în
m i n ţ i l e şi sufletele noastre.
- Te rog, spune-mi F a y . Sunt convinsă că o să d e v e n i m cele
m a i b u n e p r i e t e n e . M - a m aplecat spre ea: Îmi p a r e rău, nu-ţi
pot citi t ă b l i ţ a cu n u m e l e .
- Nu p o r t aşa ceva. Z â m b i : Sunt P ă r i n t e l e Elaine H o r v a t h .
N e - a m uitat u n a l a alta.
- Te-ai gândit vreodată la sinucidere, F a y ? î n t r e b ă Părintele
Elaine.
- Nu p r e a . De obicei e o m i ş c a r e p r o a s t ă p e n t r u carieră.
- F o a r t e b i n e . D a r t r e b u i e să ştii că de c â n d au sosit d e m o ­
n i i şi au s c h i m b a t totul, aproape un m i l i a r d de femei au căzut
p r a d ă disperării şi şi-au luat v i a ţ a .
- Ştii ceva, c r e d că am auzit asta pe u n d e v a . H a i , cucoană,
despre ce-i v o r b a aici?
- E o tragedie a t i m p u r i l o r noastre faptul că există m u l t e
m o t i v e b u n e ca să te s i n u c i z i . E nevoie de curaj ca să conti­
n u i să trăieşti într-o astfel de l u m e . R a s h m i J o n e s era o t â n ă r ă
cu p r o b l e m e . Îi lipsea acest c u r a j . A s t a nu o face o persoană
rea, ci d o a r u n a m o a r t ă .
A m c ă u t a t î n b u z u n a r , d u p ă a g e n d ă . Era î n c ă a c o l o . A m
scos-o şi a m apăsat pe b u t o n u l înregistrare. N u i-am c e r u t
permisiunea.
- Deci eu ar t r e b u i să-mi v ă d de t r e b u r i l e m e l e ?
- Ar fi o m i ş c a r e proastă în m e s e r i a ta. C â ţ i ani ai, F a y ?
Bărbaţii înseamnă necaz 455

- T r e i z e c i şi t r e i .
- Înseamnă că te-ai născut dintr-o v i r g i n ă . Se ridică de pe
p e r n a pe care îngenunchease şi se aşeză pe bancă lăsându-se pe
spate. Însămânţată de d e m o n i . Eu sunt destul de bătrână ca să
a m u n tată, F a y . C h i a r î m i amintesc p u ţ i n d e el. Foarte p u ţ i n .
- Nu î n c e p e .
Am ieşit din strană pe interval. U r a m nostalgia după masculi.
Bătrâna asta mă făcuse să mestec foi de a l u m i n i u ; le-aş fi scuipat
pe Christos însuşi dacă ar fi îndrăznit să coboare de pe cruce.
- V r e i să ştii u n u l dintre m o t i v e l e p e n t r u care cele din ge-
neraţia m e a sar de la ferestre şi î n g h i t c i a n u r ă ? P e n t r u că ciu­
date ca tine le fac să se simtă v i n o v a t e p e n t r u ceea ce am ajuns.
V r e i să-mi spui p l o d de d e m o n , n-ai decât. Bucură-te de asta.
Trăieşte m o m e n t u l . P e n t r u că noi nu aşteptăm decât ca v o i ,
scorpiile bătrâne, să m u r i ţ i . Într-o zi biserica asta stupidă o să
sece şi o să dispară şi ştii ceva? N o i o să d a n s ă m în noaptea aia,
p e n t r u că o să fim m u l t m a i fericite fără să ne m a i r e a m i n t i ţ i
de ceea ce aţi p i e r d u t voi, iar noi nu o să a v e m niciodată.
Ea păru într-un fel pervers mulţumită de etalarea
emoţiilor mele.
- Eşti o femeie furioasă, F a y .
- M d a , am zis, d a r sunt b u n ă cu c o p i i i şi a n i m a l e l e m i c i .
- Ştii ce face furia asta sufletului tău? M u l t e suflete t i n e r e
găsesc a l i n a r e în C h r i s t o s .
- Ca A l i x şi G r a t i a n a ?
Îşi î n c r u c i ş a braţele; i n e l u l de argint sclipi m a t .
- D u p ă c u m am spus, s-au oferit să se predea...
- Păstrează-le. Cu ele am t e r m i n a t .
Mă c a l m a m repede. Am făcut o pauză, analizându-mi urmă­
toarea mişcare. A p o i m-am aşezat pe p e r n a de rugăciune alături
456 JAMES PATRICK KELLY

de P ă r i n t e l e Elaine, i-am arătat agenda m e a şi m - a m asigurat


că vede c u m opresc înregistrarea. O c h i i noştri se î n t â l n i r ă . Ne
î n ţ e l e g e a m u n a p e alta.
- Tu le-ai căsătorit ieri pe Kate V e r m e i l şi R a s h m i J o n e s ?
Ea nu e z i t ă deloc.
- Eu am ţinut ceremonia. Nu am completat documentele.
- Ştii de ce s-a sinucis R a s h m i ?
- Nu tocmai. Îmi susţinu privirea: înţeleg că a lăsat un bilet.
- M d a , biletul. L-am găsit în agenda ei. Scria: „Viaţa este
p r e a dificilă şi eu nu mă descurc, aşa că t r e b u i e să plec. Te iu­
besc m a m ă , î m i pare rău." P u ţ i n c a m generic p e n t r u o viitoare
scriitoare, n-ai spune? Şi chestia e că în bilet nu spune n i m i c
despre Kate. N i c i m ă c a r n u a m ştiut c ă există p â n ă azi-dimi-
neaţă. P e n t r u m i n e asta e o p r o b l e m ă . P o l i ţ i a ar avea aceeaşi
p r o b l e m ă dacă le-aş spune.
- D a r n-ai făcut-o.
- Deocamdată.
Ea se gândi un t i m p .
- C r e d , zise P ă r i n t e l e Elaine în cele din u r m ă , că R a s h m i
şi Kate s-au certat la scurt t i m p d u p ă c e r e m o n i e .
Se î n v â r t e a în j u r u l c u v i n t e l o r de p a r c ă u n u l d i n t r e ele ar
fi p u t u t să se trezească şi să î n c e a p ă să ţ i p e .
- Nu ştiu exact despre ce a fost vorba. R a s h m i a plecat, Kate
a r ă m a s aici. A stat c i n e v a cu ea t o a t ă d u p ă - a m i a z a de ieri şi
t o a t ă noaptea.
- P e n t r u că ai crezut că ar avea n e v o i e de un alibi?
Lăsă r e m a r c a fără replică.
- Kate a fost distrusă c â n d a auzit veştile. Se î n v i n o v ă ţ e ş t e ,
deşi sunt c o n v i n s ă că ea nu are nici o v i n ă .
- A c u m e aici?
Bărbaţii înseamnă necaz 457

- N u . P ă r i n t e l e Elaine ridică din u m e r i : I-am spus să plece


când am aflat că o cauţi.
- Şi v r e i să mă opresc.
- Eşti c r u d ă fără nici un m o t i v , să ştii. Biata fată suferă.
- O altă biată fată e m o a r t ă . M - a m scotocit în b u z u n a r e
d u p ă l a n t e r n ă : Pot să-ţi v ă d i n e l u l ?
A s t a o n e d u m e r i . întinse braţul stâng şi eu am pus l u m i n a
pe el. Pielea ei era pistruiată dar m o a l e , u n g h i i l e ireproşabile.
Probabil că nu şi le făcea într-o m a g h e r n i ţ ă ca Salonul A d a g i o .
- Ce î n s e a m n ă l i t e r e l e astea? am întrebat. I H S ?
- In hoc signo vinces. „Sub acest semn voi învinge." Împăratul
C o n s t a n t i n a avut v i z i u n e a u n e i cruci pe cer cu aceste c u v i n t e
scrise cu foc pe ea. A s t a se î n t â m p l a exact î n a i n t e a u n e i b ă t ă l i i
i m p o r t a n t e . I-a pus pe soldaţii săi să-şi picteze crucea pe scu­
t u r i şi apoi a câştigat în faţa u n e i forţe s u p e r i o a r e .
- D r ă g u ţ . A m stins l u m i n a : P e n t r u t i n e c e î n s e a m n ă ?
- î n s ă ş i M i r e a s a l u i D u m n e z e u mi 1-a dat. C h i p u l ei se
l u m i n ă , c a ş i c u m a r f i ascultat u n c o r d e î n g e r i i n v o c â n d u - i
n u m e l e : In semn de recunoaştere a vocaţiei mele. Vezi tu,
F a y , Biserica n o a s t r ă nu are i n t e n ţ i a să sece şi să dispară. M u l t
t i m p d u p ă ce g e n e r a ţ i a m e a se va stinge, c r e d i n c i o ş i i v o r con­
t i n u a s ă s e a d u n e î n n u m e l e l u i C r i s t o s . Iar î n t r - o z i v o r ter­
m i n a m u n c a p e care a m î n c e p u t - o n o i . Î n t r - o z i d e m o n i i v o r
fi e x o r c i z a ţ i .
Dacă îşi dădea seama cât de aiurea suna, nu dădu nici un semn.
- OK, u i t e c u m stau l u c r u r i l e , am spus. Las-o pe Kate Ver-
m e i l . V o i a m s-o găsesc n u m a i c a s ă m ă c o n d u c ă l a t i n e . U n
d e m o n pe n u m e Seeren m-a angajat să caut o a n u m i t ă persoană
care p o a r t ă un inel ca al tău. V r e a o î n t â l n i r e .
- Cu m i n e ? P ă r i n t e l e Elaine p ă l i . De ce?
458 JAMES PATRICK KELLY

- Eu d o a r găsesc o a m e n i i . Mă b u c u r a m de f r ă m â n t a r e a ei.
Nu î n t r e b de ce.
Îşi strânse braţele ca p e n t r u r u g ă c i u n e , apoi îşi lăsă capul
peste ele şi închise ochii. Stătu aşa aproape un m i n u t . Am
h o t ă r â t s-o las să m e d i t e z e , nu că aş fi avut de ales. P u t e a u să
se deschidă porţile i a d u l u i şi ea n-ar fi observat.
In cele din urmă se s c u t u r ă şi se ridică.
- T r e b u i e sa aflu cât de m u l t e ştiu ei. R i d i c ă p r i v i r e a spre
crucifixul uriaş: O să mă î n t â l n e s c cu d e m o n u l , d a r cu o
condiţie: să-mi garantezi s i g u r a n ţ a .
- N i c i o problemă.
Nu m - a m putut abţine; am râs. S u n e t u l produse ecou, pro­
fanând liniştea.
- Şi c u m ar trebui să fac asta? Au făcut să dispară j u m ă t a t e