Capitolul 14

Pariu

In drumul spre casa, mii de ganduri si indoieli imi treceau prin cap.
Unele de care nici macar nu voiam sa imi aduc aminte, ca sa nu mai
pomenesc de posibilitatea ca s-ar putea intampla.
Imi aminteam de pasii ei grabiti catre el, zambetul lui multumit
privind-o...Mi-am inchis ochii, incercand sa mi le sterg din minte pe toate.
M-am straduit sa ma concentrez la drum, la verdele de nuante
diferite, pe care le vazusem de atatea ori incat stiam unde se afla fiecare.
Am tras adanc aer in piept, de mai multe ori. Asta ma ajuta putin, insa nici
pe jumatate de cat aveam eu nevoie.
Nu aveam deloc dispozitia sa merg la vanatoare, dar daca
continuam sa ma comport asa, aveam sa ma dau de gol mai mult decat era
necesar. Si singurul lucru de care mai aveam nevoie acum erau predicile
lor. Eram atat de incarcat de emotii, nenumarate temeri, toate diferite, si nu
stiam cum sa ma descarc. Aveam nevoie sa ii strang trupul cald si fragil la
pieptul meu, aveam nevoie sa fie langa mine, sa imi promita ca nu ma va
parasi niciodata. Ea. Doar ea putea sa ma faca sa ma simt o fiinta vie, sa
pot sa uit de toate macar putin. Acum, ca nu imi era alaturi, ma simteam
pustiit. Si nu faceam decat sa ma las prada indoielilor si nesigurantei mele.
Peisajul incepea sa se schimbe, semn ca ma apropiam de intrarea in
Forks.
Mi-am aruncat ochii prin masina si am observat un obiect mic si
negru in spatiul din fata locului pasagerului. Era telefonul Bellei.
-Minunat...am mormait, maraind scurt, sunetul rasunand in
incaperea mica.
Acum nu mai puteam sa dau de ea pana cand nu ma suna sa vin sa
o iau de acolo. Cat de mult se mai putea inrautati ziua de azi?
Nu gaseam nicio portita de iesire din situatia asta nenorocita care
devenea mai greu de scos din radacini in fiecare zi.
Odata intrat in micul univers verde, zeci de voci rasunau in capul
meu. De parca nu era destul de zgomotoasa si confuza mintea mea, fara
altele cu grijile lor.
Era frustrant sa nu te poti refugia niciodata in propria persoana,
unde majoritatea oamenilor se simteau cel mai in siguranta. Dar a trebuit
sa imi amintesc din nou ca nu eram om, in ciuda lucrurilor care pacaleau
pe oricine, chiar si pe mine uneori.
 Am parcat in fata casei, fara sa ma mai obosesc sa duc masina in
garaj. La urma urmei, este cateva ore aveam sa o folosesc din nou.
Ore...parea cat o eternitate. Si speram ca totul sa fie in regula si sa nu
innebunesc pana atunci.

Carlisle si Rose erau concentrati in ceea ce faceau, adica asa voiau ei

sa para. Imi aruncau ocheade scurte pline de ingrijorare si de mila. Uram
sa starnesc mila. Eram dezgustat de mine insumi ca eram slab, ca nu
puteam face fata la un lucru, care, in aparenta, parea usor de suportat. Mai
ales pentru un vampir. Aici se contraziceau cele doua parti din mine. Cea
umana, pe care speram sa se mai gaseasca inca inauntrul meu, si cea
nemuritoare.
Desi ma straduisem sa par in largul meu, esuasem lamentabil, si nu
am pacalit pe nimeni. Nici macar nu stiam de ce ma mai straduiam.
Esme se apropie de mine si imi mangaie parul cu aceeasi afectiune
materna ca intotdeauna.

Va fi bine, mi-a spus cu un zambet.

Nu am vorbit, pentru ca nu stiam daca eram in stare, sau cum va

suna vocea mea. Asa ca am dat scurt din cap o data. Apoi a alergat sa ii
prinda din urma pe ceilalti.
Prezenta ei reusea sa ma calmeze de fiecare data, macar putin.

Orele treceau la fel de greu ca zilele, iar fiecare secunda ramasa ma

tortura ca picatura chinezeasca.
Festinul se rezumase momentan la doua caprioare mature si un pui.
Am baut sangele cald si sarat, care imi aluneca pe gat, facandu-ma sa ma
simt mai bine.
Puteam sa gandesc mai limpede acum, pentru ca nu mai eram
insetat deloc. Dar am continuat sa beau, pana cand am simtit ca nu mai
puteam inghiti niciun strop. Mi-am lins buzele de sangele ramas. Ma
simteam mai satul ca niciodata, ca atunci cand am intalnit-o pe Bella
pentru prima oara. Si ca atunci cand fugisem ca un las in Denali, speriat de
mica fata cea noua cu par saten, ale carei ganduri erau o enigma pentru
mine, la fel ca in ziua de azi, la fel ca intotdeauna.

Motorul Volvo-ului torcea pe drumul inapoi catre Forks. Nu

vorbisem de mult timp, si nici nu simteam nevoia. Suportasem prea mult
zgomot pentru nimic. Intotdeauna fusesm tipul ciudat si singuratic, pe
care toata lumea il privea pe ascuns, oriunde mergea.
M-am uitat la ceas, numarand orele care trecusera. Putine, in
comparatie cu lucrurile care imi invadau mintea.
Cum nu puteam sa vorbesc cu Bella, trebuia sa ii fac o vizita lui
Charlie ca sa iau numarul...lui Jacob. Ceva imi spunea ca zilele in care
varcolacul si viitorul meu socru ma vedeau, nu erau unele dintre cele mai
bune pentru ei. Am ranjit, hotarat sa nu las corcitura aia sa obtina ce vrea,
cel putin, nu asa usor. In fond, Bella ma iubea pe mine. El era prietenul ei
cel mai bun. Deocamdata. Si imi promisesem ca voi face tot posibilul ca
situatia sa ramana asa.
Mi-am simtit telefonul vibrand in buzunarul blugilor. Am tresarit
cand am vazut numarul.
-Bella? am spus eu, rasufland usurat, si vorbind pentru prima oara.
Ai lasat telefonul... iarta-ma.
Pentru ce naiba imi ceream scuze?
-Te-a lasat Jacob acasa? m-am straduit sa nu-i rostesc numele cu
repulsie. Ca sa nu o supar, nu din cine stie ce consideratie fata de el.
Insa eram atat de fericit sa o aud din nou si sa stiu ca si ea ma voia,
incat nu imi mai pasa de el.
-Da, confirma ea. Vii sa ma iei, te rog? ma ruga cu o voce aspra,
enervanta.
-Imediat. Ce s-a intamplat? am intrebat-o suspicios.
-Vreau sa se uite Carlisle la mana mea. Cred ca mi-am rupt-o.
Nu m-am panicat prea tare pentru ca lucrurile astea erau tipice
pentru Bella. Nici ea nu era ingrijorata in privinta asta, ci mai degraba
enervata, dintr-un motiv pe care nu il stiam.
-Ce s-a intamplat?
Probabil cazuse pe undeva sau alunecase.
-L-am lovit pe Jacob, spuse cu mandrie.
Niciodata nu fusesm mai incantat ca ma inselasem cu privire la
modul in care se ranise. Poate eram paranoic si nesigur si nu se intamplase
niciunul din lucrurile la care ma gandisem acum ceva timp. Cuvintele
‘’lovit’’ si ‘’paranoic’’ mi se pareau frumoase acum.
-Buun.. am laudat-o eu. Desi imi pare rau ca te-ai ranit.
-As fi vrut eu sa-l ranesc pe el, a oftat nemultumita. Nu i-am facut
niciun rau.
-Pot sa repar eu asta, m-am oferit, mai mult decat incantat, in timp
ce zambeam.
-Speram ca ai sa zici asta.
 Am asteptat o secunda ca sa imi dau seama daca glumea sau vorbea
serios. In tonul ei nu se distingea niciun pic de umor, asa ca am luat-o ca
pe ceva serios. Dar nu prea ii statea Bellei in obicei sa vorbeasca asa.
-Nu e genul tau sa spui din astea. Ce a facut atat de grav?
-M-a sarutat, spuse furioasa.
In acel moment am simtit si eu furie clocotindu-mi prin vede, prin
fiecare por al pielii. As fi putut folosi expresia cu clocotitul sangelui, dar nu
eram o persoana care poseda asa ceva.
Mi-am reprimat un marait, apasand mai tare pe acceleratie, in
drumul spre casa ei.
-Cainele mai e acolo?, am intrebat eu cu sila despre el.
-Da, imi raspunse sec.
-Sunt chiar dupa colt, i-am spus, apasand pe butonul rosu dupa
aceea, deja zarindu-i casa.
Am franat puternic pe strada.
Am asteptat in fata usii, auzindu-i pasii pe lemnul podelei.
-Da-mi sa vad, i-am zis.
I-am luat mana si i-am palpat-o cu degetele. Sub piele se simtea osul
care nu era in pozitia potrivita. Iar incheietura ii era umflata. Insa am
incercat sa o ating cu multa grija, ca sa nu o doara mai mult.
-Cred ca ai dreptate, e rupta. Sunt mandru de tine. Ai pus ceva forta
in lovitura asta, am felicitat-o, zambindu-i strengareste.
-Cata am avut. Se pare ca nu indeajuns de multa.
Era dezamagita ca nu reusise sa pocneasca un varcolac la fel de solid
cat un vampir. Amuzant.
-Ma ocup eu de asta, i-am promis.
Mi-am dres vocea, strigandu-l pe Jacob, fara sa tradez vreun
sentiment de furie.

Gata, gata... nu te stresa atata. Doar pentru ca nu este blocata in timp ca

tine nu inseamna ca nu are voie sa vada ce ii place si ce nu.

In casa mea nu va avea loc o bataie. Ce ar crede cei de la sectie.?

-Nu vreau batai pe aici, ati inteles? Desi vorbi la plural, Charlie ma
fixa doar pe mine cu privirea. Pot sa ma duc sa imi pun insigna daca asta-
mi va face cererea mai oficiala.
-Nu va fi necesar, l-am asigurat, fara sa il privesc. L-am scanat din
cap pana in picoare pe Jacob, care parea foarte satisfacut de el insusi.
 De ce dracului era multumit cand stia ca obtinuse ce voia cu forta, ca
unul dintre acei obsedati?
-De ce nu ma arestezi pe mine, tata? Eu sunt aiai care imparte pumni
in stanga si in dreapta.
Devenea ridicol. Chiar trebuia amestecat si Charlie in chestia asta?
De parca un vampir si un vacolac bolnav nu erau de ajuns.
-Vrei sa depui acuzatie, Jake?
-Nu. Sunt dispus sa rezolv asta oricand.

Nu vei putea sa obti niciodata acelasi efect asupra ei. I-a placut.. dar nu
vrea s-o recunoasca de fata cu tine. Chiar nu intelegi ca nu exista comparatie intre
mine si tine? Atat de mult te doare adevarul?

Am pufnit dezgustat. Copil prost. De ce sa o fortez pe Bella sa faca

ceva ce nu vrea, pentru orgoliu?
-Tata, nu ai pe aici vreo bata de baseball pe undeva in camera?
Vreau sa o imprumut pentru un minut, intreba Bella, privindu-l
amenintator- daca ea putea fi asa, dar se straduia – pe Jacob.
-Gata, Bella! o avertiza Charlie.
-Hai sa mergem sa se uite Carlisle la mana ta inainte sa ajungi la
puscarie, i-am spus, luand-o de dupa umeri, conducand-o pana la usa.
-Bine, ofta ea, parand ca si cand trebuia sa plece de la o petrecere.
Am iesit impreuna din casa, spre masina mea care inca avea motorul
pornit si usile deschise. Pana la urma, cine sa fure un Volvo in Forks? Era
cel mai pasnic oras din care vazusem vreodata.
Am auzit pasi in urma mea.
-Ce faci? Esti nebun?
-Lasa-ma o clipa, Charlie. Nu-ti face griji, vin imediat.

Bine, hai sa discutam asta fara specatori nedoriti. Care e de fapt problema
ta?

L-am lasat in pace si am ajutat-o pe Bella sa urce in masina. I-am

aruncat o privire, incercand sa ii zic ca nu e nimic in neregula.
Apoi m-am intors cu fata spre trotuar, unde ma astepta varcolacul.
-Nu am sa te ucid, pentru ca lucrul acesta ar supara-o pe Bella.
-Nu stiu ce sa spun, spuse ea. Statea cu capul scos pe geamul deschis
al masinii, urmarindu-ne discutia.
-Te-ar deranja maine dimineata, am asigurat-o eu, vorbindu-i bland
si mangaindu-i fata calda cu degetele. Daca ii mai faci rau vreodata, am
inceput cu fata catre Jaco – si nu-mi pasa a cui a fost vina; nu-mi pasa daca
se impiedica pur si simplu sau daca ii cade un meteorit din cer in cap –
daca mi-o dai inapoi intr-o conditie mai putinperfecta decat i-am lasat-o,
vei alerga cu doar trei picioare. Intelegi corcitura?
Ma simteam ciudat sa vorbesc despre Bella de parca ar fi fost vreo
proprietate privata, dar altfel nu prea puteam sa ii explic cainelui ce vreau
de fapt.
-Cine crezi ca mai vine aici?
Am ignorat-o pe Bella, pentru ca stiam mai bine decat ea insusi ca il
va ierta. Insa advertismenul meu ramanea inca valabil.
-Si daca o mai saruti vreodata, iti voi rupe eu falca in locul ei, i-am
zis, incheindu-mi atentionarile.
-Si daca vrea ea? Imi arunca el motivul in fata, mandru ca gasise o
portita de scapare.
-Daca asta isi doreste ea, atunci eu nu ma voi opune, i-am spus,
ridicand din umeri si incercand sa par relaxat. Desi muschii mei incepeau
sa se incordeze putin. Ai putea totusi sa astepti pana iti spune ea ca vrea,
in loc sa ai incredere in propria interpretare a limbajului trupului – dar e
fata ta.
-Ai vrea tu, i-a taiat-o Bella.
In mintea lui bolnava se derulau aceleasi imagini, scena sarutului.
Bella statea neclintita, asteptand ca el sa se opreasca, insa corcitura
continua si mai entuziasmat decat inainte, gandindu-se cat de minunat ar
fi sa isi intemeieze o familie si sa isi fie alaturi unul altuia.
-Da, ar vrea, i-am confirmat.
-Ei bine, daca ai terminat sa imi rascolesti prin cap, spuse Jacob,
dandu-si seama ca ii citeam mintea, de ce nu te duci sa ai grija de mana ei?
Am ranjit. Reusisem sa il enervez, ceea ce era un mare pas inainte.
-Inca ceva. SI eu voi lupta pentru ea. Ar trebui sa stii asta. Nu iau
nimic de bun si voi lupta de doua ori mai mult decat tine.
-Bun. Nu are niciun haz sa bati pe cineva care nu lupta, imi arunca el
vorbele, crezand ca ma jigneste in vreun fel. Insa acuzatiile lui erau
nefondate. Am luptat pentru Bella din prima secunda. Am lupatat sa o tin
in viata, in siguranta, mai mult decat oricine.
-Ea este a mea. Nu am spus ca voi lupta corect
-Nici eu.
-Succes atunci, i-am spus cu o voce rece.
-Da, fie sa castige cel mai bun barbat.
 M-am abtinut sa nu rad la auzul fatalizarii ultimului cuvant. El era
foarte departe ca macar sa duca la sfarsit cerintele ce trebuiau indeplinite
ca sa devii un barbat.
Apoi ma ignora, uitandu-se fix la Bella.
-Sper sa se vindece repede mana ta. Chiar imi pare rau ca te-ai ranit.
Ea isi intoarse fata in pamant, fara sa ii spuna nimic. Trecuse foarte
mult timp de cand Bella fusese asa de suparata. Si speram ca ea sa nu il
ierte asa de usor. Recunosc.
-Cum te simti? Am intrebat-o.
-Suparata.
-Ma refeream la mana ta, i-am spus chicotind.
-Am avut rani si mai grave, zise indiferenta. Pe ea nu o deranja rana,
ci modul in care le dobandise, si situatia.
Mi-am adus aminte de ranile grave pe care le suferise. Toate din
cauza mea.
-Adevarat, am recunoscut oftand.

Minute mai tarziu, o discutie in contradictoriu ma intampina, in loc

de urarea Bun venit acasa.

-Eu pariez pe cel putin 20. Crede-ma, sunt total lipsiti de autocontrol.
Cand simt aroma, cedeaza fara sa stea pe ganduri. Si la cum e Bella, care nu se
poate tine nici o zi pe picioare fara sa pateasca ceva, cred ca va fi slaba, indiferent
cat de mult se chinuie Edward. Nu o sa poata sa stea langa ea tot timpul.
-Ai incredere, bro. Va rezista. Imi faci cinste cu un grizzly daca am
dreptate.
-S-a facut.