Ce este jocul ?

In mai toate dictionarele lingvistice, cuvintele joc, a se juca prezinta multiple sensuri :
activitate sau actiune exercitata cu precadere de copil;
interpretare a rolului intr-o piesa (joc scenic);
amuzament;
un sens figurat (ex. : jocul cu focul, jocul naturii, jocul destinului);
simularea (a juca o festa cuiva, a juca o comedie);
ocuparea unei anumite pozitii ierarhice (a juca un rol conducator);
riscul (a se juca cu viata, a se juca cu oamenii,etc.).
Notiunea de joc prezinta, in genere, anumite particularitati, in diferite etape istorice si
la diferite popoare :
greci - Cercetarile de lingvistica ale lui Huizinga (1998) atesta prezenta mai
multor cuvinte care redau notiunea de joc. Astfel, pentru a defini sfera
jocurilor in general se folosesc cel putin trei cuvinte : paidia ce are sensul de
''ceea ce tine de copil'' si se diferentiaza de ''paidea'' ce inseamna puerilitate.
Cuvantul ''paidia'', impreuna cu derivatele sale, paizein = a se juca
si paignion = jucarie, poate desemna variate forme de joc, pana la jocurile
elevate sau jocurile sfinte, rituale. Jocurile cu caracter de lupta sau de
competitie, domeniu important in viata vechilor greci, sunt denumite prin
cuvantul agon ( cf. Mariana Popa, 2002, p.13).
romani - ludo, desemna bucuria, veselia, iar ludus, ludere semnifica insusi
jocul. Pentru a glumi sau a spune sotii exista un alt cuvant : jocus,
jocare. Acest cuvant este cel care a trecut in limbile romanice si si-a extins
semnificatia la cea de joc, a juca.
in limbile germanice - jocului ii este conferit si un sens erotic.
Cuvintele spielkind, anspielen, nunespiel, laichen, leka se refera la erotismul
oamenilor sau al animalelor. Acest sens al jocului este impartasit de multe
popoare. Buytendijke (1933) numeste jocul dragostei cel mai pur exemplu
dintre toate jocurile, care prezinta in modul cel mai limpede toate
semnalmentele lui(Idem, p. 15).
indieni - in limba sanscrita, kridati este un termen general pentru joc si indica
atat joaca animalelor, a copiilor, a adultilor pe de o parte, dar si miscarea
valurilor, a vantului, fiind propriu si pentru exprimarea dansului sau a
spectacolului dramatic. Un alt cuvant lila este folosit pentru a desemna ceea
ce se leagana dar si factorul voios, usor, zglobiu al jocului, redand totodata si
si sensul de aparenta, imitare.
chinezi - nu exista o denumire sugestiva pentru notiunea de joc.
Cuvantul won se refera la jocul copiilor si are sensul de a fi adancit in ceva in
mod facil.Jocul de indemanare, competitia, jocul de noroc sunt desemnate cu
alti termeni : cheng si sai adica competitie organizata in vederea obtinerii
unor premii.
japonezi - exista un singur cuvant pentru functia de joc : asobu, ce are sensul
de distractie, destindere, amuzament, excursie, joc de noroc, a imita, a juca
ceva dar si a fi fara lucru.
Ulterior, dupa cum arata Elkonin in lucrarea Psihologia jocului (1980, p. 14), in toate
limbile europene cuvantul joc a inceput sa se extinda asupra unei largi sfere de actiuni
umane care, pe de o parte, nu presupun o munca grea, iar pe de alta parte, ofera
oamenilor veselie si satisfactie.
In prezent, se considera ca jocul reprezinta tipul fundamental de activitate a
copilului si, in acelasi timp,mijloc de instruire si educatie prin care copilul se dezvolta
fizic, intelectual si social, de aceeasi importanta ca si activitatile de invatare si munca.
Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare
pentru dezvoltarea lui psihica, arataU. Schiopu in Dictionar de psihologie (1997), al
carei coordonator este. Studiind jocul copilului in perioada prescolara, autoarea
precizeaza in lucrarea Probleme psihologice ale jocului si distractiilor (1970) ca, prin
intermediul jocului, copilul pune in actiune posibilitatile care decurg din structura sa
particulara, traduce in fapt potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale,
le asimileaza si le dezvolta. Copilul cauta in joc o incercare capabila de a-i permite sa-si
afirme Eul sau, jocul avand pentru copil rolul pe care munca o are pentru adult. Copilul
se simte puternic prin succesele sale ludice. Acest fapt este determinat in primul rand de
aparitia reprezentarii. In acest moment al evolutiei ontogenetice, jocul isi schimba
aspectul devenind intentional, capatand o finalitate constienta. El nu mai rezulta doar
dintr-un indemn al tendintelor, ci dintr-un indemn al intregii fiinte constiente. Istoria
jocului infantil este, de fapt, arata Ursula Schiopu, istoria personalitatii care se dezvolta
si care se formeaza treptat.
In Dictionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizeaza: jocul este un
mod de dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta
procesele psihice de reflectare directa si nemijlocita a realitatii - perceptiile (manuind
diferite obiecte si materiale, copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma,
culoare, greutate, distanta etc.) si reprezentarile -, dar si procesele psihice intelectuale,
memoria, gandirea, imaginatia. Jocul este o activitate de gandire, arata Popescu-
Neveanu, intrucat este orientat spre rezolvarea de probleme, spre gasirea cailor in
vederea depasirii unor obstacole, actiunea sicuvantul constituind principalele mijloace
ale jocului.
In stransa unitate cu celelalte procese de cunoastere, prin joc se dezvolta si limbajul
copilului. Dupa cum nu exista jocuri fara miscare si fara actiune, tot asa nu exista nici
jocuri lipsite de reactii verbale. In acest sens,Tina Bruce (1993) mentioneaza ca copilul
vorbeste chiar si atunci cand se joaca singur. In aceasta etapa de dezvoltare a vorbirii,
solutionarea problemelor nu se poate realiza pe planul limbajului interior, ci prin reactii
verbale deschise. Copilul gandeste cu voce tare. De asemenea, in cadrul jocurilor
colective, copiii se inteleg asupra subiectului, isi repartizeaza rolurile, isi comunica
impresiile si astfel isi activeaza vocabularul, isi precizeaza semnificatia cuvintelor, isi
dezvolta limbajul contextual.
In joc, copilul reflecta ambianta si, prin imitatie, activitatea adultilor. Jocurile copiilor
sunt forme specifice de comportare a acestora fata de lumea inconjuratoare, reactii fata
de aspectele cele mai diverse ale impresiilor ce actioneaza asupra lor. Prin intermediul
jocului se reflecta importante aspecte si episoade de viata, se reproduc variate si
numeroase forme de relatii sociale. Jocul reflecta, in mic, existenta sociala. Jocul apare,
astfel, ca un important mijloc de manifestare si dezvoltare a emotiilor si sentimentelor
socio-morale.
Janet R. Moyles (1992) considera jocul nu numai mediul ideal unde copiii invata, dar
in acelasi timp, mediul in care adultii pot invata cel mai bine despre copii si nevoile
lor. Astazi a devenit un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului in dezvoltarea
copilului si chiar a adultului. ''Omul nu este intreg decat atunci cand se joaca'', afirma
Schiller.
Norbert Sillamy, in Dictionar de psihologie (1996, p. 171), defineste jocul
astfel : activitate fizica sau mentala fara finalitate utila, careia i te dedici din simpla
placere. Dar jocul este privit de Sillamy nu numai ca activitate specifica
copilului (.pentru copil totul este joc) ci si ca:
Metoda de instruire (in invatamantul prescolar, chiar si primar - joc
educativ/joc didactic) ;
Mijloc de investigatie si tratament psihologic, in special la copii : modelaj,
marionete, dar si la adolescenti si adulti - se discuta, in acest sens, de
JOCOTERAPIE sau LUDOTERAPIE, ca tehnica folosita cu precadere in
psihiatrie, psihoterapie, pentru a favoriza resocializarea pacientilor (jocuri de
indemanare, jocuri de competitie etc.) ;
Tehnica de grup, destinata formarii participantilor (joc de rol) - este derivata
din psihodrama lui Moreno si ia forma unei improvizatii teatrale pe o tema
aleasa in prealabil de toti participantii ; este un instrument de perfectionare
personala (capacitate de comunicare, solutionare de probleme,
interrelationare optima), dar si mijloc de selectie profesionala a candidatilor.
Pe masura ce are loc indepartarea de copilarie, jocul se apropie tot mai mult ca functii si
forma de activitatile distractive reunite prin termenul de loisir, definit fie ca timp liber
disponibil in afara muncii, fie ca activitate distractiva propriu-zisa. Termenul are
circulatie de relativ putin timp. Etimologia cuvantului ne duce la vechiul verb
francez loisir care are semnificatia de a fi permis (etre permis). Exista granite foarte
mobile intre joc si activitatile distractive. Prin felul de antrenare, multe jocuri se
aseamana cu activitatile de tip loisir, jocul avand evidente functii distractive, de relaxare
si de instruire. Pe de alta parte, anumite activitati neludice pot capata caracter de joc
(colectionarea poate fi considerata o forma de joc data fiind starea de traire euforica si
cadrul motivational ce o caracterizeaza).
Inrudirea cu activitatile de tip loisir este foarte mare, ceea ce justifica faptul ca pe
masura ce copilul creste, locul jocului privit ca forma specifica de comportament al
copilului fata de mediul inconjurator este preluat de activitatile distractive care, chiar
daca nu pot fi considerate activitati de joc in totala aceeptie a cuvantului, au functiile
si caracteristicile psihologice ale acestuia, arata Ursula Schiopu (1970, pp.13-14).
Caracteristicile si functiile jocului
Caracter universal si permanent. Jocul este o realitate prezenta in viata
omului, indiferent de varsta acestuia, regiunea geografica sau etapa istorica.
Caracter polivalent. S. Iliov afirma ca jocul are un caracter polivalent, in
sensul in care el este pentru copil si munca si arta si realitate si fantezie. Pe
de alta parte, jocul inseamna si o varietate de semnificatii de la sensul pozitiv
pana la cel negativ. El poate numi o activitate cu caracter constructiv,
distractiva, placuta sau dimpotriva (jocuri de noroc). De asemenea, jocul
prezinta o gama diversa de domenii in care se aplica : medicina, psihologie,
pedagogie, asistenta sociala, teatru s.a.m.d..
Caracter complex. Jocul este o activitate determinanta pentru formarea si
dezvoltarea personalitatii umane. In lucrarea Copilul si jocul (1967,
p.19), Jean Chteau considera ca prin joc, copilul traduce potentele virtuale
care apar succesiv la suprafata fiintei sale ; lumea jocului este o anticipare a
lumii preocuparilor serioase, este o exersare, in plan imaginar, a viitorului
personal. Un copil care nu vrea sa se joace este un copil a carui personalitate
nu se afirma, care se multumeste sa fie mic si slab, o fiinta fara mandrie, o
fiinta fara viitor ( 1967, pp.19-34).
De asemenea, diversele studii si observatii asupra jocului au pus in evidenta
multiple functii ale acestuia. In sens larg, acestea pot fi : functii principale sau
esentiale, functii secundare si functii marginale ale jocului, in raport cu etapa
de dezvoltare si cu aportul in procesul de evolutie si integrare sociala (U. Schiopu, 1970,
p. 52).
Functia principala a jocului se exprima in asimilarea practica si mentala a
caracteristicilor lumii si vietii. Este o functie de cunoastere, care scoate in evidenta
caracteristicile cognitive ale jocului, amplitudinea acestora pe parcursul dezvoltarii
copilului.
Alta functie importanta este aceea de exersare complexa stimulativa a miscarilor, de
contributie activa la cresterea si dezvoltarea organismului. Este functia pusa in
evidenta de Carr si Gross. Se manifesta ca functie principala in copilarie, devenind,
treptat, functie marginala in perioada adolescentei. Aceasta functie apare ca principala
in jocurile de miscare sau in jocurile sportive de competitie si secundara in jocurile
simple de manuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-
urilor, sah-ului etc.
Functia formativ-educativa a fost pusa in evidenta de timpuriu de pedagogul Frobel si
dezvoltata de pedagogia moderna. Prin joc se dezvolta intreaga personalitate a
copilului. Se poate spune, arata Ursula Schiopu, ca jocurile constituie o scoala a
energiei, a educatiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginatiei. (.). In acelasi sens, jocul
educa atentia, abilitati si capacitati fizice si intelectuale, trasaturile operative ale
caracterului (perseverenta, promptitudinea, spiritul de ordine, darzenia etc.),
trasaturi legate de atitudinea fata de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel
de competitie, sociabilitatea in genere. In felul acesta jocul modeleaza dimensiunile
etice ale conduitei (Idem, p. 53).
Cercetarile numerosilor psihologi arata faptul ca exista etape ontogenetice in care copiii
trebuie invatati sa se joace. Copiii mici de sub si peste un an privati de joc au o
dezvoltare lenta si sinuoasa. Experimentul realizat de Rene Spitz, care a studiat
dezvoltarea psihomotorie a unor copii aflati in conditii de ingrijire optima in orase
ultramoderne, fara mamele lor si, in paralel, dezvoltarea unor copii nascuti si crescuti in
penitenciare impreuna cu mamele lor, a scos in evidenta faptul ca cei din urma au o
dezvoltare mult mai favorabila, psihica, intelectuala, in primii ani de viata, datorita
prezentei mamei care faciliteaza invatarea de contact social si de joc a copilului (cf.
Ursula Schiopu, p.53).
Printre functiile secundare ale jocului se numara :
functia de echilibru si tonificare prin caracterul activ si compensator pe care-l
intretine complementar jocul fata de activitatile cu caracter tensional (jocul ca
activitate de tip loisir) ;
functia de compensare este strans legata de functiile catartice si proiective ale
jocului. Cu cat viata sociala este mai tensionata cu atat loisir-urile capata un
rol mai important compensator si complementar in existenta individului.
Functia terapeutica, considerata ca marginala, se utilizeaza cu succes in cazuri
maladive (copii care nu stiu sa se joace). Se constituie pe seama proprietatilor proiective
ale jocului precum si pe functia de integrare in rol prin transfigurarea trasaturilor de
personalitate individuale si a comutarii lor in trasaturile personajelor substituite in joc.
Functia terapeutic-compensatorie devine functie principala in procesul de terapie
complexa recuperatorie integrata la diferitele categorii de copii cu tulburari de
dezvoltare. Jocul poate fi intarziat la copiii cu retard intelectual sau cu deficiente
senzoriale. De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi intarziat in
cazul copiilor care au perturbari emotionale sau tulburari de comportament. In aceste
situatii, interventia specialistilor pentru crearea unor programe structurate de
dezvoltare si sustinere a jocului este imperios necesara (cf. Mariana Popa, 2002, pp. 45-
46).
CONCLUZIE :
In esenta, putem afirma ca jocul este o activitate specific umana, fiind una
din variatele activitati ale oamenilor si in stransa interdependenta cu
acestea, fiind determinat de celelalte activitati si determinandu-le pe toate
acestea, invatarea, munca si creatia neputandu-se realiza in afara jocului,
dupa cum acesta nu ar putea exista fara a fi purtatorul principalelor
elemente psihologice de esenta neludica ale oricarei ocupatii specific
umane.
Jocul a fost, este si va fi o prezenta permanenta in viata oamenilor, o
realitate care a depasit de mult granitele de varsta. Jocul este un fenomen
de cultura si civilizatie multidimensional.