Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
o pe râul Argeş, lacul Vidraru (825 ha, volum total 470 milioane m3) şi
o alte 5 lacuri în aval,
o pe râul Lotru lacul Vidra (1050 ha, volum total 340 milioane rn3),
o pe răul Siret lacurile Galbeni, Răciuni, Bereşti, Călimăneşti,
o pe Dunăre lacul Porţile de Fier I (700 km2 şi volum 2 milioane m3).
2
După caracterul regimului hidrologic şi ai altor factori abiotici, lacurile de
acumulare sunt ecosisteme intermediare intre cele curgătoare şi cele stagnante
având o circulaţie mai încetinită a apei.
Coeficientul de circulatie al apei
(raporlul dintre debitul anual de scurgere şi volumul de apă al lacului)
depinde de cantitatea de apă acumulată şi cea scursă din lac.
Dacă acest coeficient de circulatie al apei are
• valori cuprinse între 1 si 10 regimul hidrologic are caracter ± lacustru, iar
• la coeficienti de circulatie peste valoarea 10 regimul hidrologic este
asemănător cu cel al râului de origine.
• In general, lacurile fluviale de câmpie au coeficienţi de circulatie a apei
cuprinşi între 2 şi 10 iar cele fluviale montane peste valoarea 10.
În cadrul unui lac de baraj montan condiţiile abiotice diferă în funcţie de zonă.
• În amonte are condiţii apropiate de cele ale râului de origine iar
• în aval condiţii asemănătoare lacurilor naturale.
Din punct de vedere al circulatiei apei, lacul Izvoru Muntelui - Bicaz face parte
din categoria lacurilor dimictice , caracterizate prin:
• circulaţie de primăvară şi de toamnă separate prin
• două perioade de stagnaţia, de primăvară şi de iarnă.
Cantitatea de lumină care pătrunde în apă creşte din amonte spre aval datorită
procesului de sedimentare a suspensiilor cărate de afluenţi în lac.
• În lacul Bicaz există diferente mari în ceea ce priveste intensitatea
luminoasă între straturile superficiale şi cele profunde ale apei, fapt ce
determină condiţii fizice net diferite pentru dezvoltarea vieţii între orizonturi
apropiate ca adâncime.
• Zona afotică se instafează la adâcimi ce depăşesc 35-40 m (Cârăuşu, 1969).
6
o Merismopedia elegans, Anabaena, Aphanizomenon flos-aquae,
Microcystis aeruginosa, Aphanocapsa grevillei, Chroococcus
limneticus, Oscillatoria rubescens,etc.
o Peridineele prezente aparţin speciilor Peridinium cinctum,
Glenodinium oculatum, Ceratium hirundinella, etc.
Cantităţile maxime de fitoplancton în lacul Bicaz se găsesc vara în orizontul
superior al apei iar cantităţi minime iarna în orizonturile profunde. În timpul anului
domină diatomeele iar la sfârşitul verii şi toamna cloroficeele si cianoficeele.
"Înfloririle" algale în lacul Bicaz s-au produs cu specii diferite dar şi în perioade
foarte diferite: Proliferarea în masă a cloroficeelor Chlamidomonas insignis a avut
loc toamna(octombrie) în timp Volvox aureus s-a dezvoltat masiv vara (august). O
înflorire de mari proporţii şi de durată s-a produs toamna cu cianoficeul
Oscillatoria rubescens.
7
• în zona din apropierea sedimentelor cu conţinut ridicat de substante organice.
Determinările de bacterioplancton în lacul Bicaz (C. Măzăreanu, 1983) au
arătat că numărul total de bacterii din apă a variat între 70000 si 920000 cel/ml.
Numărul maxim a fost determinat la suprafaţa apei şi în apropierea sedimentelor.
Durata medie de viaţă a unei generaţii bacteriene la suprafaţa apei a fost de 21,6
ore în timp ce în hipolimnion, la 55 de metri adâncime a fost de 122,5 ore.
Nectonul este format din populaţii de peşti reofili în amestec cu specii limnofile.
Treptat populatiile reofile rămân numai în zona din amonte a lacului iar
speciile stagnofile se extind ca numâr sidensitate.
După formarea lacurilor de acumulare se constată proliferarea speciilor
limnofile care găsesc condiţii bune de hrană şi locuri de reproducere pe terenurile
proaspăt inundate apoi efectivele numerice scad. În primii ani de existenţă ai
lacului Bicaz s-a înregistrat o creştere cantitativă a fondului piscicol pe o perioadă
de 3-5 ani cu predominanţa unor specii valoroase: mreana ( Barbus barbus),
scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus) (Matei şi Dumitru,
1963). Ulterior, datorită variaţiilor ample de nivel ale lacului ce influentează
negativ reproducerea salmonidelor şi ciprinidelor de talie mare şi reducerii
cantitative a bazei trofice s-a constatat dispariţia unor specii reofile precum grindelul
(Noemacheilus barbatulus), zglăvoaca (Cottus poecilopus) porcuşorul (Gobio
uranoscopus), diminuarea efectivelor de lipan (Thymallus thymallus), de lostriţă
(Hucho hucho), păstrăv de munte (Salmo trutta fario), mihalţ (Lota lota). S-a
constatat o scădere generală a efectivelor la speciile de talie mare şi cu valoare
economică (mreană, clean, scobar) (Battes, 1983). Ciprinidele de talie mică
precum obletele (Alburnus alburnus), beldiţa (Alburnoides bipunctatus),
porcuşorul (Gobio gobio) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus) au avut o dezvoltare
mare în primii 4-6 ani de existenţă a lacului după care au regresat numeric.
În perioada 1961-1966 au fost introduse pentru aclimatizare în lacul Bicaz
specii de păstrăv curcubeu (Oncorhyncus mykiss), coregon (Coregonus albula),
păstrăv fântânel (Salvelinus fontinalis), plătica (Abramis brama); crap(Cyprinus
carpio) şi cega (Acipenser ruthenus). Din acestea a rezistat plătica care
actualmente reprezintă cca. 5% din ihtiofauna lacului, păstrăvul curcubeu în
crescătoria intensivă de pe lac iar celelalte specii au dispărut.
Actualmente ihtiofauna lacului este formatâ din 15 specii aparţinând la 5 familii
fată de 19 existente în 1970 şi 25 de specii existente în 1960 la formarea lacului.
Bibanul (Perca fluviatilis) care nu a existat la formarea lacului şi nici în 1970
apare ca specie dominantă în propoţie de 30% din totalul speciilor capturate.
Urmează babuşca (18%), obletele (16%), cleanul (8,9%), păstrăvul curcubeu, carasul,
plătica, păstrăvul de lac, lostriţa cu ponderi de 3-5% fiecare (L. Miron, C.
Simionescu, 1993).
Fitobentosul din lacurile de acumulare are o reprezentare redusă fie datorită
variaţiilor ample de nivel care nu permit fixarea macrofitelor acvatice fie adâncimi
mari a unora dintre ele. În lacurile de acumulare mari cum este lacul Izvoru
Muntelui, cu fluctuaţii mari de nivel, macrofitele acvatice precum Polygonum
amphibium se dezvoltă pe arii restrânse, doar la intrarea în lac a unor afluenţi, în
8
timp ce în lacurile de baraj din aval (Păngăraşi, Vaduri, Bâtca Doamnei) mai
puţin adânci şi cu variaţii mici de nivel, macrofitele se dezvoltă abundent, pe
suprafeţe extinse (Polygonum,Potamogeton,Myriophillum, Ceratophyllum, Carex).
Zoobentosul din lacurile de acumulare montane este format din specii
predominant litoreofile în zona din amonte, în timp ce în aceeaşi zonă a lacurilor de
câmpie domină speciile psamoreofile şi peloreofile. Numărul de specii bentonice si
densitatea lor numerică este legată de zona topografică a lacului şi de amplitudinea
oscilaţiilor de nivel. Astfel, numărul de specii zoobentonice scade dinspre
amonte spre aval, concomitent cu creşterea abundenţei numerice şi a biomasei.
În lacurile cu oscilatii mari de nivel si la intervale scurte num,ărul de specii
bentonice şi abundenţa lor este redusă în timp ce în lacurile cu oscilatii reduce şi
lente litoralul este bine populat. În aceste din urmă lacuri unele forme bentonice se
retrag odată cu apa iar altele se îngroapă în substrat.
Zoobentosul din, lacurile de acumulare este format din larve de chironomide din
genurile Chironomus, Clyptotendipes şi Cryptochiroromus, oligochete limnicole din
genurile Limnodryllus şi Tubifex, moluşte bivalve din genurile Anodonta, Unio,
Dreissena,gasteropode(Viviparus),crust. amfipode(Gammarus), miside, polichete.
În lacul Izvorul Muntelui în prirnii ani după inundare au fost inventariate 13 specii
de nevertebrate bentonice, majoritatea larve de chironomide. După 5 ani numarul
speciilor a crescut la 37 iar după 10 ani structura arată altfel (Miron, Simalesik, 1972):
• în zona litorală şi la extremitatea superioară cu variaţii mari de nivel au fost
determinate populaţii de Chironomus semireductus în asociatie cu Tubifex tubifex,
Limnodrilus hoffmeisteri, Chironomus batophilus, Ch. Plumosus, Ch. thumi.
• în zona sublitorală, fără oscilaţii de nivel, există o bentofaună amestecată
formată din oligochete şi larve de chironomide, cu predominanţa primelor;
• în zona profundală, cu temperaturi constante şi scăzute, la adâncimi de 40 m
domină populaţiile de Tubifex dar sunt prezente şi un număr mic de chironomide.
Bacteriobentosul este bine dezvoltat în majoritatea lacurilor de acumulare
datorită conţinutului ridicat de substanţe organice din sedimente. Numărul de
germeni pe gram de mâl variază de la sute de mii la milioane de celule.
În lacul Bicaz sunt prezente toate grupele de bacterii care intervin in circuitul
azotului, carbonului şi partial al sulfului (Măzăreanu, 1963). Densitatea mare a
germenilor amonificatori din sedimente arată o intensă activitate de mineralizare a
materiei organice de natură proteică. Bilanţul azotului este pozitiv, deci lacul se
află din punct de vedere trofic la limita dintre lacurile oligo si mezotrofe, cu tendinţe
mezotrofe. Bacteriobentosul cuprinde bacterii care duc la mineralizarea substanţelor
hidrocarbonate (germeni amilolitici, celulozolitici, pectinolitici, actinomicete).
În lacurile de acumulare componenta autotrofă a biocenozelor bentale este
destul de redusă. Din acest motiv descompunerea substantelor organice depăseşte
procesul de neoformare a acestora.
2. Iazurile şi heleşteiele
2.1. Caracteristici generale
lazurile
• sunt ecosisteme acvatice antropogene amenajate pe valea unui pârău sau
râu prin bararea cursului cu un stâvilar sau baraj de pământ,piatră,alte materilale.
9
• Sunt construite ca rezervoare de apă pentru piscicultură, irigaţii, morărit,etc.
• Iazurile au de obicei formă alungită, cu suprafaţa cuprinsă între 1 şi 50 ha, au
o zonă litorală bine evidenţiată cu deosebiri nesemnificative între orizontul
superficial şi cel profund.
• Pot fi considerate lacuri de acumulare de dimensiuni mici la care lipseşte zona
profundală a pelagialului.
Astfel de ecosisteme sunt în podişul Moldovei (unul din cele mai mari iazuri din
aceasta zona fiind iazul Suliţa-Grăcşani cu o suprafaţă de 400 ha), în Transilvania
pe valea Fizeşului (iazurile Sucutard, Câtina), pe valea Luduşului (iazurile de
la Zau de Câmpie), în Câmpia Română pe valea Mostiştei, etc.
Heleşteiele
• sunt acumulări de apă cu supafeţe restrânse, puţin adânci;
• în formă de patrulater, amenajate pe terenuri joase şi umede sau soluri
improprii agriculturii, pentru creşterea unor specii de peşti de interes economic.
După modul de alimentare şi configuraţia terenului, heleşteiele pot fi
• heleştee cu alimentaţie din izvoare şi pânze freatice, amenajate
în zone cu precipitaţii abundente şi permeabilitate moderată a solului;
• heleştee alimentate din ape meteorice, ploi sau ape de şiroire
de pe terenurile învecinate, amenajate în zone bogate în precipitatii şi cu substrat
mai mult sau mai puţin impermeabil;
• heleştee alimentate din ape de suprafaţă, prin captarea unei
părţi din debitul unei ape curgătoare. Acestea sunt cele mai numeroase şi cele mai
utile practicării unei pisciculturi intensive.
În zonele colinare şi de şes heleşteiele sunt destinate creşterii dirijate a
ciprinidelor. După scopul utilizării acestea pot fi heleştee de reproducere, de
creştere a alevinilor şi puietului, de iernare, etc. Astfel de heleştee au fost amenajate
în Câmpia Tisei între Crişul Negru şi Crişul Alb (Cefa, lneu), în Câmpia Română
(Nucet,), în Podişul Moldovei (Podu Iloaiei).
În zonele de munte sunt construite heleşteie cu pereţi din pământ, câptuşite
cu piatră sau betonate, pentru creşterea şi reproducerea păstrăvului. Astfel de
păstrăvarii sunt în Apuseni la Stâna de Vale, Lacu Roşu, Firiza-Baia Mare, Valea
Putnei - Vatra Dornei, etc.
Chimismul apelor din iazuri şi heleşteie este asemănător cu al surselor de
alimentare. Regimul termic al acestor ecosisteme este dependent de variaţiile
termice sezoniere ale aerului, datorită adâncimii şi suprafeţei relativ restrânse.
Concentraţia gazelor din apă depinde de concentraţia substanţelor organice, de
densitatea organismelor planctonice, dar, într-o măsură hotărâtoare, de densitatea
populaţiilor piscicole din aceste bazine.
10
cianoficee din genurile Aphanizomenon, Anabaena, Microcystis, Oscillatoria,
cloroficee din genuriie Scenedesmus. Pediastrum, Eudorina, Closterium,
flagelate precum Euglena, Phacus.
Distribuţia fitoplanctonului este relativ uniformă în masa apei datorită
adâncimii mici a bazinului. Apar uneori proliferări în masă a cianoficeelor şi
cloroficeelor, cu consecinţe grave asupra populaţiilor de peşti.
Zooplanctonul este format din rotifere, cladocere si copepode .
Dezvoltarea lor prezintă o dinamică sezonieră legată de dezvoltarea
fitoplanctonului. Astfel, primăvara se dezvoltă rotiferele şi copepodele, la
începutul verii apar cladocerii mici precum Moina, Simocephalus, care ulterior
sunt înlocuite de altele mari precum Daphnia, Bosmina. Toamna cladocerele se
reduc numeric si proliferează rotiferele (Asplachna, Keratella, Brachionus) si
copepodele (Cyclops, Mesocyclops, Diaptomus).
Bacterioplanctonul este bine dezvoltat în aceste ecosisteme. Numărul
total de germeni poate ajunge la zeci de milioane pe mililitru deapă, mai ales în
condiţiile în care se administrează îngrăşăminte naturale pentru creşterea bazei
trofice a iazurilor.
Nectonul iazurilor şi heleşteielor are o componenţă specifică diferită în
funcţie de zona geografică. În zonele colinare şi de şes, nectonul acestor
ecosisteme este format din specii de ciprinide (crap, caras, platică, oblete) în
amestec cu răpitori (biban, ştiucă). Iazurile şi heleşteiele destinate pisciculturii
intensive sunt populate în amestec sau în monocultură cu ciprinide autohtone sau
ciprinide sud-est asiatice (sânger, cosaş, novac, scoicar). În zonele montane
heleşteiele salmonicole sunt populate cu specii de păstrăv de râu, curcubeu sau
diferiţi hibrizi obtinuţi din păstrăvul fântânel.
Bentosul. Dezvoltarea macrofitelor acvatice în iazuri şi heleştee este
favorizată de adâncimea redusă a acestor ecosisteme şi de suprafaţa extinsă a zonei
litorale. Flora dură este reprezentată prin specii de stuf (Phragmites), papură
(Thypha), rogoz (Carex), pipirig (Scirpus). Macrofitele submerse (flora moale)
frecvent prezente în iazuri sunt broscariţa (Potamogeton), troscotul de apă
(Poligonum), cosorul apelor sau brădişul (Ceratophyllum), peniţa apei
(Myriophyllum). Dezvoltarea exagerată a macrofitelor acvatice în iazuri şi heleştee
devine un factor nefavorabil intensificând procesul de colmatare şi accentuând
eutrofizarea acestora.
Zoobentosul este puţin variat şi cuprinde un număr mic de moluşte
(Limnea, Planorbis), oligochete (Tubifex, Limnodrilus), larve de diptere
(Chironomus, Culex), larve de odonate (Agrion, Aeschna) şi coleoptere (Ditiscus).
Majoritatea hidriobionţilor endofaunei trăiesc în orizontul superficial al bentalului,
la adâncimi de 10-20 cm, ziua mai la fund iar noaptea mai la suprafaţă.
11