PRINCIPALELE ORIENTRI, TEORII I CURENTE N CRIMINOLOGIE

3.1. Orientarea biologic.

Originea acestei teorii o gsim in evoluionismul lui Darwin, in concepia lui Morell
asupra degenerescenei1, in studiile de fizionomie ale lui Lavataer i de fenologie ale lui Gall
i Spurzhein, precum i in lucrrile alienitilor Pritcnard, Mandsley i alii2.
Cesare Lombroso s-a nscut la Veneia (1835-1909) i a studiat medicina; ca profesor
universitar de medicin legal, la Universitatea din Torino, a devenit cunoscut odat cu
publicarea lucrrii; Luomo deliquente (1876), in care susinea despre criminali c sunt
rmiele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu. Aceast idee a fost iniial sugerat
de Darwin, care opina: Brbaii cu nite nclinaii negative, care i fac ocazional apariia n
familii fr o cauz observabil, pot fi rmie ale unei stri primitive din care ei nu au
progresat vreme de generaii."3 Referitor la cauzele comportamentului criminal C.Lombroso
a formulat ideea conform creia factorul cauzal multiplu se datoreaz unor motive biologice,
psihologice i de natur social.In primele ediii ale lucrrii Luomo deliquente, Lambroso
a extins concepia lui Gall cu privire la corelaia dintre anomaliile cutiei craniene i funciile
creierului i la alte trsturi ale individului.
Efectuand examene antroponaetrice biologice, medicale i psihologice pe 5.907 delincveni, el
formuleaz ipoteza atavismului evoluionist.Potrivit acestei ipoteze, caracterele omului
primitiv i ale animalelor inferioare pot aprea la anumii indivizi sub forma unor "stigmate
anatomice" (malformaii) ale scheletului i cutiei craniene, i anume: asimetrie bilateral,
dezvoltarea masiv a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mainilor,
picioarelor, degetelor etc.
Anomaliile menionate, mai ales cele de natur atavic, constituie dup C. Lombroso, un
criminal innscut (individ cu puternice inclinaii criminogene, ce nu pot fi neutralizate prin
influena pozitiv a mediului). La inceput, C. Lombroso a estimat tipul de criminal innscut la
65-70% din totalul criminalilor. Dup criticile ce i s-au adus, C.Lombroso a redus acest
procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complex de criminali, respectiv
tipurile: pasional, ocazional, epileptic i din obinuin.
Studiile de psihiatrie efectuate au artat c ar exist similitudini intre criminalul innscut i
nebunul moral. La vremea respectiv, teoriile lui Lambroso au determinat replici severe ale
oamenilor de tiin (Lacassagne, Manouvrier, Topinard i Gabriel Tarde), care au evideniat
limitele teoriei lui C. Lombroso, subliniind lipsa de caracter tiinific a conceptelor folosite i
erorile de ordin metodologic.
Cel care a infirmat puternic teoria lombrosian a fost cercettorul englez Ch. Goring, care a
efectuat un studiu pe un eantion de 3.000 de deinui recidiviti, sintetizand 96 de trsturi,
iar rezultatele obinute au fost comparate cu cele obinute din alt experiment efectuat pe un
grup reprezentativ, in mare parte studeni la Cambridge i Oxford.
Teoriile "ereditii"
Referitor la influena factorului ereditar in geneza criminalitii, Ch. Goring a impus o
nou orientare in cercetarea etiologiei actului infracional, anume: studiile efectuate asupra
gemenilor, asupra arborelui genealogic i cercetrile de antropologie comparat. In legtur
cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici i dizigotici, un nume reprezentativ este cel al
psihiatrului german Johannes Longe care a incercat s demonstreze predispoziia ereditar in
comiterea infraciunilor, in cazul gemenilor monozigotici. In S.U.A., prin intermediul lui
Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport i Henry Goddard s-au efectuat studii de arbore
genealogic. Prin aceste cercetri s-a incercat a se demonstra c in familii cu ascendeni
condamnai exist un numr mai mare de infractori datorit factorului ereditar i mediul
familial. In 1939, A.S. Hooton a efectuat cercetri de antropologie comparat pentru a
demonstra c trsturile exterioare i comportamentul sunt in strans legtur. Rezultatele au

fost negative, neexistand nici dovada implicrii inferioritii biologice in etiologia

infracionalitii.
Teoriile biotipurilor criminale
Curentul biotipurilor criminale a fost susinut de reprezentani precum: Ernst Kretschmer
in Germania, Wiliam Sheldon in S.U. A. i N. Pende in Italia.
In lucrarea "Fizic i caracter " (Physique and character) a incercat s analizeze relaiile
existente intre diferitele tipuri biologice i anormalitatea mental i a caracterului.
Analizand conformaia fizic a individului, Kretschmer a stabilit urmtoarele tipuri, i
anume:
Tipul astenic (leptosom, cu trsturi longiline, umeri inguti i musculatur
subdezvoltat; este vorba de tipul rece, rezervat, nesociabil), fiind asociat cu infraciuni contra
proprietii.
Tipul atletic (robust, musculos, avand o stabilitate psihic, cu tendine explozive), fiind
asociat cu infraciuni contra persoanei.
Tipul picnic (scund, avand tendine spre ingrare; este prietenos, sociabil), fiind asociat
cu fraudele, escrocheriile.
Tipul displastic (cu disfuncionaliti glandulare), fiind asociat cu infraciuni sexuale.
Analizand dezvoltarea embrionului uman, W. Sheldon a stabilit un raport intre
dezvoltarea corporal i trsturile energo-dinamice ale personalitii, sens in care a
evideniat:
Tipul endomorf-viscerotonic, cu o puternic dezvoltare a organelor interne.
Tipul stomatotomic, cu musculatur dezvoltat puternic.
Tipul ectomorf-cerebrotonic, cu o dezvoltare pronunat a scoarei cerebrale i a
inteligenei.
Constituia biopsihologic i inadaptarea social
Un reprezentant de seam al teoriei bioconstituionale a fost criminologul suedez Olof.
Kinberg, cel care a fondat teoria inadaptrii sociale,
In lucrarea " Basic problems ofCriminology ", in 1935,O. Kinberg a elaborat conceptul de
constituie biopsihologic. O. Kinberg inelege prin constituie biopsihologic dispoziiile
ereditare normale i caracterele fenotipice rezultate din acestea.
Structura biopsihologic cuprinde cateva trsturi:
Trsturi ereditare normale care formeaz nucleul constituional (fiind ansamblul
tendinelor reacionale ale individului);
Trsturi ereditare patologice.
In funcie de aceste trsturi, O. Kinberg menioneaz dou variante: constituional i
patologic.
Varianta constituional cuprinde caiva factori principali ai constituiei biopsihologice:
Capacitatea (inteligena )
Validitatea (energia cerebral)
Stabilitatea (echilibrul emoional)
Soliditatea (capacitatea de integrare sau disociere)
In conformitate cu aceti factori, Kinberg clasific indivizii in: supercapabili, supervalizi,
superstabili, supersolizi i, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili isubsolizi.
In cadrul acestei variante, O. Kinberg folosete conceptul de funcie moral, care
cuprinde ansamblul ideilor i emoiilor individului, capacitatea acestuia de a evalua normele
morale.
Inadaptarea, in concepia lui O. Kinberg, reprezint incapacitatea individului de a
reaciona normal la stimuli de mediu. Variaia patologic se refer la bolile psihice, tulburrile
grave de inteligen datorate dispoziiilor ereditar patologice, traumatismelor cerebrale.
In concepia lui Kinberg; omul rmane o individualitate distinct.

Teoria constituiei delincvente

Aceast teorie aparine italianului Benigno di Tulio, care inelege prin conceptul de
constituie acele demente ereditare i congenitale dobandite in prima partea vieii in special.
In opinia lui di Tulio, constituia delincvent este o rezultant a acestor elemente ce creeaz
anumite tendine criminogene, care favorizeaz comiterea unei infraciuni de ctre un
infractor. Di Tulio subliniaz c ceea ce il determin pe individ s comit actul infracional
este nivelul excitaiilor exterioare care formeaz un "prag" datorit cruia apare tendina
criminogen.
Limitele orientrii biologice
Orientarea biologic a fost reprezentat de componenta biologic, fiind considerat drept
etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenei anumitor anomalii bioconstituionale.
Chiar dac au existat limite teoretice i metodologice in cadrul orientrii biologice, aceasta a
inregistrat pai importani in dezvoltarea criminologiei ca tiin.
3.2. Orientarea psihologic
3.2.1. Consideraii generale
In cadrul orientrii psihologice, sunt grupate principalele teorii i concepii criminologice, a
cror trstur comun rezid in centrarea explicaiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce
le separ sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai puin exclusivist al determinismului
psihologic.Prin intermediul orientrii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc
geneza crimei la psihicul uman, ca i variante mai nuanate a cror linie de demarcaie fa de
orientarea biologic i sociologic este mai greu de trasat, apartenena rezultand in ultim
instan, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori. Teoriile sau doctrinele
psihologice au abordat diferite aspecte ale vieii psihice sau ale psihicului uman. Ele cuprind o
sum minim de cunotine privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de alt parte,
analiza lor critic, efectuat in scopul dezvluirii meritelor i neajunsurilor pe care le prezint,
ne faciliteaz inelegerea corect atat a rolului mediului extern in determinarea vieii psihice,
cat i a rolului pe care diferite laturi ale acestei viei il au sau il pot avea in explicarea unor
comportamente.
Orientarea psihologic pleac de la ideea c intre comportamentul normal i cel delincvent nu
exist o diferen de natur, ci de grad, incadrand deviana in domeniul psihologiei i
considerand-o ca rezultat al unui conflict intre individul marcat de anumite particulariti
psihice i anturajul su. Aceast orientare infieaz merite, indeosebi sub raportul
metodologic, intalnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului, i
anume cel indisciplinar -psihologic, medical i sociologic; reinem, de asemenea, preocuparea
pentru latura practic a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic
criminologie o poate avea atat in individualizarea pedepsei, cat i in cea de resocializare a
infractorilor.
Analiza comportamentului criminal implic suficiente elemente de ordin individual, strans
legate de personalitatea fptuitorului, pentru ca intreaga palet de atitudini i aciuni deviante
s poat fi analizat in toat complexitatea i profunzimea lor numai in cadrul conflictului
dintre individ i societate, intre persoan i autoritatea instituit. In concluzie, prin analiza
comportamentului se vehiculeaz, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de
modele care imping in prim-planul genezei delincventei particularitile de ordin psihic i
deficienele sau reaciile de personalitate ale infractorului.
Iniiatorii orientrii psihologice. Teorii premergtoare
Studiul psihologic asupra infractorului "normal" a luat avant in primele decenii ale secolului
XX, odat cu trecerea treptat in planul secund a colii antropologic-criminologice. In istoria
criminologiei, Lombroso i alii din vremea aceea au susinut teza cu privire la criminal,
potrivit creia acesta este un tip aparte i, in plus, criminalii constituie o categorie deosebit
de oameni, care se deosebesc prin natura lor de noncriminali. Treptat-treptat, in msura

in care au avansat cercetrile antropologice, psihologice i sociologice, susinerile lui

Lombroso n-au rmas in esena lor in picioare. Cercetrile lui Goring, Hooton i alii au artat
c multe din trsturile criminalului se regsesc i la populaia noncriminal. Dovezi cu
privire la existena unor trsturi specifice criminalilor provin i din partea lui Garofalo, care,
la data aceea, a susinut existena unei periculoziti criminale speciale la unii infractori.
Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trsturi psihice i morale care inspirau
neincredere i team in conduita acestuia (comportri brutale, lips de mil, indisciplin
grav) i, pe de alt parte, de la felul de via pe care il duceau dup liberare (parazitism, lips
de munc, conflicte cu ali oameni). Dup aceste criterii, criminalul este o persoan care
prezint trsturi criminale, care arat o personalitate criminal, deosebit de personalitatea
noncriminal. Este adevrat c, de data aceasta, nu mai este o deosebire de natur, ci o
deosebire cantitativ, o deosebire de grad. Aa s-a ajuns la teoria personalitii criminale,
reprezentat de criminologul francez J. Pinatel. Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare
s fie incadrat in coala de antropologie, dei nu s-a identificat cuLombroso, in numeroase
randuri criticand ideile acestuia, cu condiia ca in lucrrile sale "ii este garantat c tiina
psihologiei criminale este cel mai important capitol"1. Pinatel a inut seama, in elaborarea
teoriei sale, de teoriile biologice, psihologice i sociologice din criminologia contemporan,
mai ales datele reinute de criminologia clinic, unde teoria este verificat de practic. In acest
domeniu, cercetrile lui Kretschmer, Kinberg, de Greef, di Tulio, care au examinat in mod
riguros procesul de criminogenez i procesul de criminodinamic, au relevat trsturi de baz
ale criminalului. Ernest Kretschmer (1888-1864), psihiatru german, a observat existena
unei relaii precise intre unele tipuri morfologice i anumite tulburri psihice; pornind de la
aceast observaie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui
Kretschmer ce intereseaz criminologia a fost "Structura corpului i caracterul".2
Kretschmer consider c, in funcie de constituia corporal, se pot distinge patru tipuri de
indivizi, fiecare categorie avand o inclinaie mai puternic spre comiterea unor infraciuni
specifice:
- tipul picnicoform (sau picnic);
- tipul leptomorf (sau astenic);
- tipul atletomorf (sau atletic);
- tipul displastic.
Olof Kinberg a formulat teoria inadaptrii bio-psihice, teorie ce se regsete in doctrina
criminologic fie sub denumirea "Teoria inadaptrii" (J. Pinatel), fie sub denumirea "Teoria
inadaptrii biologice" (R. Gassin).
Pentru Kinberg, omul nu este o fiin doar biologic, ci i psihologic i social,
caracterizat prin "plasticitate", adic prin facultatea de a-i modifica reacia nu numai in
funcie de influenele fizice i chimice, dar i in funcie de factorii psihologici i sociali. Dac
plasticitatea nu se coreleaz cu influenele mediului, se creeaz o stare de inadaptare intre
organism i mediu. Inadaptarea poate avea surse i forme diferite. Toate aceste forme de
inadaptare pot, pe ci diferite, s ajung la o inadaptare social i, cu sau fr alte simptome,
la delict.
Manifestarea inadaptrii sub forma unei inclcri a legii reprezint, deci, o reacie a
individului la diveri stimuli ai mediului. Dar, cum individul reacioneaz in general, in opinia
lui Kinberg, in funcie de propria sa structur bio-psihic, rezult c, pentru a stabili cauzele
crimei, este necesar a se realiza structura bio-psihic a individului sau, altfel spus,
personalitatea acestuia.O alt teorie care a influenat orientarea psihologic in criminologie
este teoria constituiei criminale a lui Benigno di Tulio. Prin constituie criminal, autorul
inelege o stare de predispoziie specific spre crim, altfel spus, capacitatea care exist in
anumii indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigri exterioare
ce rman sub pragul ce opereaz asupra generalitii oamenilor.

Pentru di Tulio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci
totdeauna biosociologic. In acelai timp, biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece in
realitatea organic a corpului uman nu exist nici o funcie, afar de cele pur vegetative, care
s se poat detaa de activitatea psihic. Rezult c personalitatea individului nu poate fi
corect apreciat decat dup criterii biopsihologice.
Psihiatria ocup un loc important in dezvoltarea i evoluia teoriei psihanalitice a lui
Freud, putand astfel fi considerat un punct de plecare al orientrii psihologice.
Psihiatria, ca tiin, a venit i a imbuntit metodele medicale in tratarea problemelor de
baz ale bolilor mentale. Controlul comportamentului periculos al mentalului i emoionalului
a constituit o preocupare inc din cele mai vechi timpuri, in societile timpurii, cand
deontologia reprezenta un sistem de gandire, acesta a dat o explicaie adecvat atat pentru
crima fcut, cat i pentru starea de nesntate a celui care a comis-o: influena spiritelor rele
sau a Diavolului.
Trebuie recunoscut c aceasta era chiar un obiectiv al colii naturaliste de gandire
medical din Grecia antic a anului 600 i.e.n. Gandirea respectiv se baza pe teoriile lui
Pythagoras (580-510 i.e.n.), Alcmaeon (550-500 i.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490430 i.e.n.) iHippocrates, printele medicinei, al crui Jurmant este solemn asumat de toi
cei care practic aceast meserie. Pythagoras i elevul su Alcmaeon au identificat creierul
ca fiind organul minii i, plecand de aici, au precizat c bolile mintale sunt disfuncii ale
acestui organ. Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalitii, care au
fost folosite sute de ani i care, de exemplu, explicau c delirul i alte boli mentale sunt
aspecte ale funciilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia i melancolia erau descrise
tiinific i lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice alt afeciune uman.
Orientarea psihologic a fost intens stimulat de apariia lucrrilor lui Sigmund Freud i
ale succesorilor si, lucrri cu un impact remarcabil in domeniul studiului psihologic al
infractorului normal.
Scopul orientrii psihologice
In ansamblul preocuprilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei
politici eficiente de lupt impotriva criminalitii, care s apere valorile fundamentale ale
societii, s previn fenomenul infracional, iar atunci cand s-a comis o infraciune, cei
vinovai s fie trai la rspundere penal.
Pe lang scopul general exist i un scop particular i imediat, acesta constituind criteriul
de departajare dintre diferitele domenii ce se ocup cu studiul criminalitii. Criminologia
tradiional, studiind crima, criminalul i criminalitatea, a urmrit relevarea cauzelor care ii
determin s svareasc atare acte reprobabile. In acest sens, criminologul francez J. Leaute
consider c scopul criminologiei generale este s cerceteze raporturile in cadrul crora se
produce fenomenul criminalitii i s desprind acei factori cu caracter general care
deosebesc delincventul de nondelmcvent, pe cand scopul criminologiei clinice il constituie
reconstituirea interaciunilor particulare (specifice) care au condus individul la comiterea
crimei. Indiferent de orientarea teoretic, "criminologia tradiional" a fost dominat de
paradigma etiologic (studierea cauzelor), dei nu pot fi ignorate i acele opinii care au
susinut c tiina criminologiei nu se limiteaz numai la studierea cauzelor, ci urmrete i
elaborarea unor msuri de profilaxie a criminalitii.
Orientarea psihologic urmrete aceeai linie a teoriilor cauzale i, respectiv, a
criminologiei tradiionale, incercand s ofere un tablou creionat in termeni psihologici al
cauzelor orientrii antisociale a individului.
Orientarea psihologic are drept scop demonstrarea existenei unei personaliti
antisociale ce ine de sfera psihologiei normale i s explice mecanismul de formare ai
acesteia.
3.2.2. Teoria psihanalitic a lui Sigmund Freud

Sigmund Freud i psihanaliza.

Sigmund Freud (1856-1939), medic neurolog i psihiatru vienez, este creatorul
psihanalizei, care, dup cum o numea el insui, este a treia mare infrangere a orgoliului uman:
"Copernic a artat c Pmntul nu este centrul universului, Darwin c omul este un animal
printre altele i psihanaliza demonstreaz c eul nu este stpn la el acas ".
Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindc i Freud
insui i-a revizuit de cateva ori ideile, iar urmaii si au continuat s propun revizuiri i
extinderi ale acestora i dup moartea sa. Ea a abordat domenii delicate ale vieii umane
(copilria, sexualitatea, arta) in care imixtiunea luciditii investigatoare se izbete, prin
tradiie, de multe prejudeci. Freud consider c forele pulsionale fundamentale ale
individului sunt Erosul ca sistem pulsional hedonic i vital - i Thanatosul - ca sistem
distructiv; sau, altfel descrise, Erosul - ca instinctul vieii sau al dragostei i Thanatosul - ca
instinctul urii i al morii. El a fost primul care a operat radical asupra inelegerii noiunii de
incontient psihologic intr-un dublu sens: pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie
domeniul, pe de alt parte, stabilind modul i finalitatea cunoaterii ei. Demersul cel mai
caracteristic al freudismului const in extinderea determinismului la intreaga via psihic,
sub forma cauzalitii absolute. intemeiat pe analiza a nenumrate cazuri, patologice i
normale, Freud afirm, pentru prima oar in acest mod categoric, c in viaa psihic nu exist
nimic arbitrar, nimic intampltor i nedeterminat, totul pan la cele mai insignifiante gesturi,
cuvinte, idei, emoii, avand fie o cauz contient, fie de cele mai multe ori o cauz ascuns in
structurile adanci ale incontientului, ca atunci cand este vorba de uitri de nume, pierderi de
obiecte, greeli de pronunie, greeli de scris, substituii de cuvinte, intervertiri de expresii,
fenomene pe care el le include in clasa manifestrilor de psihopatologie cotidian.
"Anumite insuficiene ale psihicului nostru... - spune el - i anumite acte n aparen
neintenionate se dovedesc, dac le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivat
i determinate de factori ce scap contiinei". Prin studiile efectuate, Freud a incercat s
demonstreze existena unei personaliti antisociale ce ine de sfera psihologiei normale i s
explice mecanismul de formare a acesteia. Pe bun dreptate se consider c psihanaliza a
constituit punctul de trecere de la psihologia criminal la criminologia patologic.
Teorii psihanalitice post-freudiene
Freud nu a fost un criminolog. Preocuprile sale in legtur cu mecanismele psihologice
care declaneaz comportamentul infracional au fost mai degrab episodice. In schimb,
viziunea sa asupra acestor mecanisme a influenat in mare msur cercetrile criminologice
ulterioare, rezultand un numr important de teorii al cror model etiologic este psihanalitic
sau psihologic. August Aichorn, un psiholog orientat psihanalitic, susine existena mai
multor surse alternative pentru declanarea actului criminal, bazandu-se pe anii de experien
din instituiile pentru delincveni. In urma studiilor intreprinse, a constatat c muli copii din
instituia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel c, din punctul su de vedere, criminalitatea i
delincventa erau, in principal, expresii ale unui Sine neregulat. Aichorn a atribuit aceasta
faptului c prinii copiilor respectivi ori lipseau din viaa lor, ori nu-i iubeau, astfel c acetia
au euat in formarea ataamentului intim necesar unei dezvoltri normale a Supraeului. El i-a
bazat tehnicile de tratament, pentru aceti copii, pe crearea unui mediu plcut i fericit, in aa
fel incat s promoveze tipul de identificare cu aduli pe care copiii euaser s le exprime mai
devreme.
Aichorn a utilizat noiuni referitoare la nevroze i psihoze pentru a explica anumite
componente antisociale. Acesta consider c, dei mediul social il influeneaz, individul nu
trece la svarirea faptei penale decat dac este predispus in aceast direcie. Aceast
predispoziie a numit-o "delincvent latent". Fr. Alexander i H. Staub au elaborat cea mai
cunoscut variant a teoriei criminalului nevrotic, teorie expus in lucrarea acestora
"Criminalul i judectorii si", publicat in anul 1929 la Viena.

In viziunea celor doi cercettori, criminalitatea poate fi clasificat in urmtoarele trei

categorii:
1. Criminalitatea imaginar, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;
2. Criminalitatea ocazional, specific persoanelor i situaiilor in care Supraeul
suspend instana sa moral, in urma unei vtmri sau ameninri iminente pentru Eu
(cazurile in care conduita criminal este consecutiv unui antaj, unei ameninri, ori unei
stri apropiate de legitima aprare);
3. Criminalitatea obinuit - aceast categorie cuprinde, la randul ei, trei tipuri de
criminali:
a) criminali organici, a cror personalitate ine de psihiatria clasic (bolnavi mintal care
prezint alterri ale capacitii de discernmant ori lipsa acestuia);
b) criminali normali, caracterizai prin aceea c sunt sntoi din punct de vedere psihic,
dar sunt socialmente anormali; acetia fac parte, de regul, dintr-o colectivitate criminal i se
comport conform moralei acesteia; nu reprezint conflict intre Eu i Supraeu;
c) criminali nevrotici, respectiv cei care acioneaz in funcie de mobiluri incontiente;
Eul este invins de Sine, care scap determinrii Supraeului; in aceste cazuri se constat
existena unui sentiment de vinovie, insoit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte
pedeapsa ca pe o justificare moral, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este
suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate i nevoia de pedeaps.
Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologic a
comportamentului infracional aparine lui Alfred Alder (1870-1937), care-a devenit cunoscut
in urma inventrii conceptului de "complex de inferioritate".
Teoria lui Alder pleac de la sentimentul de inferioritate al individului care declaneaz
dorina acestuia de a-i depi condiia proprie, in contextul unor relaii de compensare sau
supracompensare.
Complexul de inferioritate poate conduce la svarirea de infraciuni, deoarece aceasta
este o cale extrem de facil ca individul s atrag asupra sa atenia opiniei publice, in acest fel
compensandu-i psihologic propria inferioritate.
O anumit influen asupra criminologiei au avut i tipologiile constituite pe baze
psihanalitice. Cari Gustav Jung (1875-1960) joac un rol important in acest domeniu, in
principal datorit introducerii tipului psihologic i conceptelor sale de introvertit i extrovertit.
C.G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La puin timp dup ce cade sub
influena psihologiei alderiene, Jung se separ ins de Freud i iniiaz cercetri autoriome
prin care incearc s dezvolte unele aspecte ale teoriei i practicii psihanalitice.
In ceea ce privete tipologia intro-extraversiune, Jung pleac de la consideraia c Freud
a limitat etiologia nevrozelor la tulburri de ordin sexual, restrangand incontientul la un
coninut refulat care privete sexualitatea. Jung recunoate valabilitatea teoriei sexualitii,
dar o consider ca exprimand un singur punct de vedere, printre altele posibile. Intr-adevr,
arat C.G. Jung, A. Alder a demonstrat c, in ceea ce privete dinamica persoanei i
incontientul, realitatea i explicaia acestora pot fi intemeiate i din punctul de vedere al
trebuinei de dominare.
Tipul introvertit se definete ca un caracter meditativ, rezervat, care nu abandoneaz uor
valorile intelectuale, morale etc, dimpotriv, le apr; tipul extravertit este tipul omului
"deschis", adaptabil la cele mai diverse situaii, impetuos etc.
O alt interpretare, influenat de tipologia lui Jung aparine lui H. Eysenck. incercand
s demonstreze existena unei personaliti specifice infractorului, Eysenck consider c
principala cauz a criminalitii trebuie vzut in eecul unei anumite componente a
personalitii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral i social. Eysenck ajunge
la concluzia c tipul extravertit manifest o mai redus condiionare i apare mai frecvent
printre infractori.

Teoria personalitii criminale

Conceptul de personalitate criminal
Criminologia - spre deosebire de alte discipline umaniste - abordeaz personalitatea
uman din perspectiva implicrii acesteia in problematica etiologiei i profilaxiei
manifestrilor infracionale, cutand s dea rspuns la intrebri atat de dificile ca: cine e
infractorul? cum apare i, spre deosebire de alii, adopt modelul comportamentului criminal?.
Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, in evoluia criminologiei, interpretri
diferite, aproape fiecare autor avand propria sa definiie, propriul lui punct de vedere asupra
personalitii. Din multiplele cercetri asupra criminalului, atat cele de criminologie general,
cat i cele de criminologie special (psihologie criminal), ori, mai ales, cele de criminologie
clinic, rezult c intre criminal i noncriminal nu sunt deosebiri de natur, ci de grad. Potrivit
acesteia, i unul, i altul sunt impini la aciuni i activiti de anumite nevoi, mobilul; i unul,
i altul sunt ajutai sau neajutai de anumite capaciti, de anumite acte de voin etc. Aceste
elemente psihice, fizice i altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu,
impulsurile, mobilurile - agresivitatea, sexualitatea; i altele mai slabe - de exemplu, voina,
stpanirea de sine i altele.
Pe aceast linie de gandire s-a observat c nu toate aceste elemente psihice stau pe acelai
plan i nu trebuie observate in mod izolat, ci pe ansamblu i, indeosebi, in felul cum se
grupeaz, c mai important este "constelaia" lor, spre exemplu impulsuri puternice i voin
slab; asemenea constelaii i structurri au un anumit accent de durat i stabilitate, de
exemplu, la recidiviti aceste elemente sunt mai evidente. Se mai constat c unii recidiviti
comit uneori aceleai crime i c dovedesc precocitate in manifestrile criminale; ei manifest
un fel de inclinaie spre crim i, mai ales, spre anumite crime; totodat, acetia arat
persisten pe calea criminalitii i ocolirea muncii, neincadrare in randul oamenilor cinstii,
dovedesc periculozitate social, fiindc au o inclinaie i pornire spre crim.
Astfel de trsturi i manifestri ii caracterizeaz pe criminali i ii deosebesc de
noncriminali. Dar deosebirea nu este, dup cum am mai spus, de natur, criminalii nu sunt o
alt spe de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizeaz pe criminali.
Crima - spune Pinatel - este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca i
noncriminalii, dar ei se disting de alii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferene
de grad, deci cantitativ, i nu calitativ; exist o diferen de grad intre psihismul criminalilor
i acelai noncriminalilor.
Cercetarea criminologic trebuie s scoat in eviden tocmai aceste deosebiri de grad,
care caracterizeaz pe criminali. in felul acesta, criminalul este o persoan care se deosebete
totui de noncriminal, este o personalitate inclinat spre crim, adic o personalitate criminal.
Aceast problem a trsturilor de baz i specifice criminalilor a fost sesizat de mult in
criminologie, indeosebi de criminologia clinic i, in special, in problema etiologiei crimei.
Autori ca Pinatel, di Tulio, Kinberg, de Greef i alii au cercetat i au formulat, pe baza
acestor trsturi, teoria personalitii criminale. S-au menionat trsturi psihologice
caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferena afectiv, lipsa
de inhibiie i altele. La problema trsturilor personalitii criminale s-a ajuns in criminologie
dup ce s-a parcurs un drum lung i ocolit. in tiina criminologiei s-a pus mereu intrebarea de
ce infractorul nu se oprete de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care
inconjoar pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmeaz dup comiterea faptei. S-a rspuns:
criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stpanire de sine, nu are putere de
inhibiie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit c aceste trsturi sau capacitii psihice
nu sunt suficiente ca s opreasc pornirea criminal. Criminologia modern, indeosebi
criminologia clinic, au scos in eviden trsturi ale criminalului care sunt mai puternice
decat lipsa de prevedere, inhibiia etc. i datorit crora criminalul nu se oprete de la
comiterea faptei criminale, trsturi cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura

acestora din urm, care, impreun, fac ca un criminal s prezinte o stare de pericol social, in
sensul c acesta este inclinat s comit crime.
Coninutul teoriei personalitii criminale a lui J. Pinatel
Cea mai ambiioas dintre ipotezele avansate in cadrul orientrii psihologice aparine
criminologului francez Jean Pinatel. Preluand ceea ce, in opinia autorului, constituie
elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamic asupra
instanelor personalitii de la psihanaliz i abordarea diferenial a mecanismelor i
proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomoral, J. Pinatel construiete o
teorie explicativ centrat in jurul conceptului de personalitate criminal.
J. Pinatel respinge ins teza existenei unei diferene de natur intre infractor i
noninfractor. Dup cum am artat in seciunea anterioar, J. Pinatel susine existena unei
diferene de grad intre personalitatea infractorului i personalitatea noninfractorului ca i intre
diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrit. Sub acest aspect, teoria
lui J. Pinatel este ceva mai moderat decat a predecesorilor si.
Pentru a se pune in lumin aceast diferen de grad este necesar s se evidenieze acele
trsturi psihologice care determin transformarea asentimentului temperat in asentiment
tolerat i mai apoi trecerea la act.
Sintetizand ceea ce cercetrile criminologice relevaser pan atunci, J. Pinatel consider
c nici una din trsturile frecvent intalnite la infractori nu este suficient prin ea insi s
imprime o anumit orientare antisocial personalitii. Numai o reuniune a unor astfel de
trsturi intr-o constelaie confer personalitii un caracter specific i ii imprim o anumit
orientare. Aceast constelaie de trsturi ar reprezenta nucleul central al personalitii
criminale, care apare ca o rezultant, i nu ca un destin. Autorul consider c trsturile
infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihic, agresivitatea, indiferena afectiv.
In cele din urm, vom analiza, in lumina concepiei lui Pinatel, aceste trsturi care stau
la baza personalitii criminale.
A. EGOCENTRISMUL. Egocentrismul, ca trstur a persoanei, se caracterizeaz prin
tendina de a raporta totul la propria persoan, atat din punct de vedere afectiv, cat i cognitiv.
In anumite limite, egocentrismul privete conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport
mintal, persoana ii face o imagine pozitiv despre sine, ea considerand c propria persoan
este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoiile, toate raportandu-se la sine i pentru
sine. Dar, procedand astfel, omul se rupe de realitatea imediat i cade in subiectivism,
nerecunoscand importana lumii inconjurtoare, indeosebi lumea social, ceilali oameni.
Egocentricul ii minimalizeaz defectele i insuccesele, ii maximizeaz calitile i
insuccesele, iar atunci cand greete, in loc s-i reconsidere poziia, atac cu virulen.
Sub raport afectiv, se dezvolt exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar cand acesta
nu reuete, se dezvolt invidia i mania pentru ceilali oameni. Se ajunge la sentimentul de
frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stri afective care imping pe om la izolare sau
conflict cu oamenii. Aceste stri pot evolua intr-o direcie psihotic, spre manie, paranoia etc.
De multe ori, egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care inseamn punerea intereselor
proprii mai presus de interesele altora, ale celorlali oameni, ale societii.
Egoismul inseamn lipsa sentimentului de simpatie i generozitate fa de ali oameni.
Egocentricul, marcat i de egoism, ajunge uor la conflict cu ceilali membri ai societii i la
comiterea de infraciuni, fie infraciuni contra persoanei - ameninare, vtmri corporale, ale
moralei, fie infraciuni contra patrimoniului, furturi, inelciuni, falsuri etc. Egocentrismul,
bazat pe tendina de afirmare de sine i a intereselor proprii, se poate asocia i cu diferite
trsturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor
de inavuire etc, iar tendinele spre comitere de infraciuni devin tot mai puternice, indeosebi
infraciunile contra persoanei. Chiar i la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali recidiviti - etc, egocentrismul joac un rol stimulator i declanator de infraciuni.

In ceea ce privete rolul egocentrismului (i egoismului) in stimularea, declanarea i

trecerea la comiterea crimei, este evident c tendina egocentrist (i egoist) este mai
puternic i invinge orice tendin de opunere la crim, orice tendin de reinere de teama
oprobriului social sau de teama ameninrii cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeaps
este mai mic in comparaie cu orgoliul, vanitatea, tendina de dominare, intoleran ori
arogan, alimentate de egocentrismul criminalului.
B. LABILITATEA. Trecerea la comiterea unei crime este favorizat i stimulat de o
alt trstur de baz a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trsturi provine de
la cuvantul latin "labilis", care inseamn ceva ce "se ine intr-un fir de pr", a fi gata s cad, a
se rupe, a aluneca. Este vorba de o structur psihic i moral care este opus structurii solide,
structurii stabile. Structura labil este o structur slab, schimbtoare, cu voin slab, cu
putere de stpanire slab i nestatornic. O asemenea structur poate s cuprind mai multe
planuri, cum ar fi: afectivitatea, supus unor fluctuaii; prevederea redus i nesigur;
iniiativa, insoit de renunare; puterea de voin ovitoare i schimbtoare; influenabilitate
i sugestibilitate pronunate; luarea de hotrri pripite i apoi prsite; relaii de prietenie cu
ali oameni, trectoare i schimbtoare; labilul este ca un lichid fr form care ia forma
vasului in care se toarn.
Labilitatea este influenat i de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburri psihice deosebite, labilitatea se manifest in anumite limite acceptabile, dar la
criminalii cu tulburri emoionale i la care nici nivelul de inteligen nu este ridicat labilitatea
este mai slab i trecerea la comiterea unei crime este mai uoar. Ea este pronunat i la
tipul de criminal impulsiv; de asemenea, se constat i o lips de control al strilor
emoionale. In cazurile de stri psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slab, iar
trecerea la comiterea unei crime este mai uoar.
C. AGRESIVITATEA. In procesul de trecere la comiterea unei infraciuni (crime),
trstura agresivitii infractorului joac un rol important. De regul, cele mai multe
infraciuni constau intr-o fapt pozitiv -, se face ceva - intr-o aciune comisiv (se lovete, se
sustrage), care presupune trei etape (luarea hotrarii, inlturarea temerii de oprobriul opiniei
publice i de pedeapsa prevzut de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etap ultim,
adic trecerea la svarirea concret a faptei (cand se lovete, se sustrage un bun etc). Atare
aciuni presupun for i acte de agresiune.
Agresivitatea este o form de manifestare a unei tendine, a unui instinct existent in
lumea animal i cea uman, anume tendina sau instinctul de combatere (combativ), care
const in acte de inlturare a unor obstacole ce intervin in momentele de impiedicare a
animalului sau omului de a-i consuma hrana, apa etc, pentru satisfacerea unei nevoi (foame,
sete, aprare de un pericol etc). In atare situaii, agresivitatea este util in limite necesare. In
cazul comiterii unei crime, agresivitatea se folosete in limite depite i in scopuri
antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestandu-se printr-un
comportament violent i distructiv.
Agresivitatea este, dup teoria criminologic, de mai multe feluri: autoagresivitate, ce
const in indreptarea caracterului agresiv spre propria persoan exprimandu-se prin
automutilri, tendine de sinucidere; agresivitate fiziologic (adic fora fizic, fora
fiziologic a omului), care este influenat de emoii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte
sociale etc); agresivitatea patologic, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie,
beie, in cazul unor maladii mintale).
Pinatel mai distinge dou forme ale agresivitii: ocazional i profesional.
Agresivitatea ocazional se caracterizeaz prin spontaneitate i violen; este intalnit cu
precdere in crimele pasionale. Agresivitatea profesional se caracterizeaz printr-un
comportament violent durabil, care se relev ca o constant a personalitii infractorului,
acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvolt in cazul impiedicrii satisfacerii unor trebuine, dorine (cand

nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorin). O asemenea obstrucionare
provoac emoii vii, tulburare, manie i, prin aceasta, agresivitatea crete. Nu sunt lipsite de
importan cazurile de frustrri, de lipsire violent de un obiect care ar satisface unele nevoi
(materiale sau morale), care conduc apoi la tulburri morale mai intense. Agresivitatea, ca
structur psiho-fizic, devine un motiv i o mijlocire de comitere de infraciuni.
D. INDIFERENA AFECTIV. Indiferena afectiv este o stare fizico-psihic ce
devine o trstur caracteristic a unor Criminali, stare care favorizeaz trecerea la svarirea
unei crime. Ea const in absena unor emoii i sentimente de omenie ce privesc relaiile
dintre oameni. Este vorba de emoii i sentimente de simpatie, prietenie intre oameni, datorit
crora oamenii nu-i fac ru unul altuia sau unii altora. Acestea creeaz o sensibilitate a
omului fa de semenul su, emoii i sentimente de participare la bucuria i durerea altuia,
dar mai ales o sensibilitate moral, adic o sensibilitate la ceea ce este bine i ru pentru altul.
Aceste stri afective sunt mijloace de solidaritate primar intre oameni i mijloace de
netrecere la svarirea de infraciuni.
Criminologia modern, mai ales criminologia clinic, prin J. Pinatel, a dezvluit c o
trstur important a criminalului este lipsa acestor stri afective, este aa-numita indiferen
afectiv, inclusiv indiferena moral a criminalului, trsturi care genereaz sau favorizeaz
svarirea de infraciuni. Adic, in cazul in care infractorul a invins oprobriul public fa de
comiterea unei infraciuni, dac a invins teama de pedeapsa ce il amenin, el ar putea s se
rein de la comitere, datorit sentimentului de mil fa de victim, datorit rezistenei sale
afective (durerea, suferina victimei). Dar, in cazul criminalului stpanit de indiferena
afectiv, stpanit de lips de mil, el nu mai intalnete nici o piedic emotiv-moral i trece la
svarirea infraciunii.
Indiferena afectiv relev ideea c infractorul este lipsit de inhibiia necesar pentru a se
opri de la comiterea crimei, inhibiie pe care o aduce suferina altuia. Cercetrile psihiatrice au
artat c la tipurile de criminali perveri exist o rutate, o inafectivitate. Originile indiferenei
afective pot fi un deficit bio-constituional motenit. Perversiunea criminalului izvorte din
plcerea morbid ce i-o provoac suferina altuia. Dar aceste origini pot fi i de ordin educativ
i datorate mediului social. in familiile in care prinii au atitudini i comportri dure, cu acte
de violen frecvente, copiii seamn cu prinii. De Greef a cercetat cazuri patologice unde,
fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul ii impune un proces de inhibiie afectiv,
un proces care inbu manifestarea emoiilor i sentimentelor de simpatie i mil pentru alii,
ca apoi s poat svari fapta mai uor. Este un proces de stingere a emoiilor i sentimentelor
de bine pentru oameni, un proces de "slbticire" afectiv. Referindu-se la rolul fiecreia
dintre cele patru componente ale nucleului personalitii, Pinatel le atribuie urmtoarea
distribuie: agresivitatea joac un rol de incitare, fiind o component activ, celelalte trei egocentrismul, labilitatea, indiferena afectiv - au rol de a neutraliza inhibiia trecerii la act
prin impiedicarea subiecilor de a lua corect in considerare aprecierea social ori sentimentul
de compasiune i simpatie pentru altul. Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale liber de
manifestare a agresivitii. Pe bun dreptate, Pinatel observ c, in general, exist tendina de
a se atribui totul agresivitii, trecanduse in umbr rolul negativ al tuturor celorlalte
componente ale personalitii, dei, in realitate, comportamentul delincvenional devine de
cele mai multe ori posibil tocmai inexistenei franelor care, in mod obinuit, inhib la indivizi
normali starea de agresivitate. El mai observ, de asemenea, in mod intemeiat, c fiecare din
cele patru componente negative ale personalitii se pot infia cu grade de intensitate
diferite: in hiper-, mezo- sau hipo-, fr a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci
fr a interesa sectorul psihiatric.
Pinatel susine c existena personalitii criminale este supus la dou condiii: o prim
condiie, care deja am sesizat-o, intrunirea tuturor trsturilor de mai sus (egocentrism,

agresivitate, labilitate, indiferen afectiv); i o a dou condiie, persoana respectiv s

prezinte o stare de pericol social, o stare periculoas. Autorul menioneaz c in 15% din
cazuri pentru infractori starea periculoas este episodic, trectoare, c pentru 20% ea este
cronic, iar pentru 55% ea este marginal; din aceast categorie se recruteaz cei mai muli
infractori recidiviti sau ocazionali.
Studiile realizate de Pinatel au reliefat i alte aspecte psihologice ale criminalului care
vin s intregeasc conceptul de persbnalitate criminal.
In primul rand, sunt evocate trsturile emotiv-active, cum sunt trebuinele i tendinele,
care sunt elemente dinamice, elemente determinante la aciuni i activiti; aici trebuie
menionate diferite mobiluri i motive psihice. in aceast privin, se afirm cu putere c atat
criminalii, cat i noncriminalii surit impini la fapte de trebuine i tendine (foame, afirmare
de sine, combativitate, team, manie, sentimente, pasiuni etc). Dar ceea ce il caracterizeaz pe
criminal este c la acesta aceste trsturi sunt excesive, nestpanite, datorit crora criminalul
nu se poate stpani. Mai este i voina slab, lipsa de putere de inhibiie. In plus, criminalii
sunt caracterizai i prin trsturi de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate,
excitabilitate etc, tot ataia factori subiectivi care conduc la crim. Tot aici amintim trsturile
psihopatice i neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decat la noncriminali.
O trstur de baz, caracteristic criminalului, este i nivelul sczut de inteligen. in
cercetrile asupra criminalului se subliniaz in mod constant nivelul mintal redus. Dup felul
crimelor, se constat: cei ce comit furturi, 34% sunt debili i 26% sunt inapoiai mintal; c cei
ce comit omoruri, 47% sunt debili mintali i 26% sunt mrginii; c cei ce comit violuri, 50%
sunt debili mintali i 50% sunt inapoiai mintal.
Aspectul psihologic al criminalului, susine J. Pinatel, trebuie completat i cu alte
elemente. Astfel, nivelul de cunotine, nivelul de instrucie a criminalului este, in general,
sczut. Acest lucru se exprim in numrul mare de analfabei in randurile criminalilor,
numrul mare de absolveni de numai 1-3 clase colare elementare, in numrul mare de
delincveni care au intrerupt sau abandonat coala. De aici, unele consecine negative privind
nivelul sczut de cunotine referitoare la normele de conduit social, nivelul sczut de
pregtire profesional i altele.
S-au abordat i alte aspecte privind viaa psihic a criminalului. Pinatel menioneaz
unele forme de evoluie psihic i social, in sensul c persoana uman parcurge, in
dezvoltarea i maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii
criminali se observ o stare de imaturitate social, ce se manifest prin: neinelegerea i
necunoaterea rspunderii sale fa de ali oameni, prin neluarea in seam a intereselor altora,
refuzul admiterii c dorinele lor au unele limite, anume dorinele, interesele altor persoane;
houl, agresivul, violatorul nu ineleg, nu admit c i victima are anumite drepturi.
Pinatel susine c exist anumite componente psihice comune la infractori, i anume:
nesuportarea vreunei constrangeri i ordini in viaa lor, control de sine slab, impulsuri
puternice i nestpanite, egoism, absena oricrei bunvoine pentru ali oameni,
nerecunoaterea crimei comise. La acestea se mai adaug instabilitatea afectiv i srcia
intelectual. Criminalii, dup comiterea faptei criminale, sunt urmrii i cercetai penal, sunt
trai la rspundere penal. Tragerea la rspundere presupune, mai intai, responsabilitate,
anume capacitatea mintal de a-i da seama de fapta fcut, apoi culpabilitate, adic
inelegerea c-i vinovat, apoi imputabilitate, adic inelegerea c atribuirea faptei criminale i
se face lui fiindc el a svarit-o, c fapta svarit i se imput, se pune pe seama celui care a
comis-o, c acesta trebuie s rspund penal, adic trebuie s suporte pedeapsa ce i se aplic
i s o execute. Or, criminalii, ca trsturi specifice, nu vd i nu ineleg aceste procese i stri
psihice, cum le ineleg oamenii necriminali, organele de urmrire penal i judectoreti.
Criminalii le ineleg aa cum le-au trit ei, adic subiectiv, nu obiectiv, aa cum s-au
desfurat i petrecut.

Criminalii, in general, au responsabilitatea, au capacitatea mintal, dar mai socotesc c fapta

svarit de ei este o fapt de "facere de dreptate", cu de la sine putere, c ei au suferit
frustrri, de aceea au comis crima, c nu sunt vinovai, c nu se poate i c nu-i drept s li se
impute fapta i s rspund penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reproul,
imputabilitatea, vinovia i rspunderea penal.
Cum spune Pinatel, viaa interioar a criminalului, aa cum este trit de acesta, nu
coincide cu viaa acestuia vzut de alii - autoriti sau societate. Din pcate, in anumite
cazuri dramatice, de exemplu, in caz de condamnare pe nedrept, acetia uneori au dreptate.
3.3. Orientarea sociologic
A. Considerate generale
In timp ce reprezentanii orientrii biologice, ai orientrii psihologice au abordat etiologia
de ordin endogen a criminalitii, adepii orientrii sociologice au preferat analiza cauzelor de
ordin exogen, acordand o deosebit importan determinrilor de ordin social.
Primele explicaii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generic de
coala franco-belgian a mediului social.
coala cartografic (geografic)
Reprezentanii de seam ai acestei coli au fost Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) i
Andre-Michel Guerry (1802-1S66), care au realizat o analiz statistic a criminalitii.
Quetelet, ca specialist in tiinele sociale, a utilizat metode statistice i matematice pentru
a analiza influena factorilor sociali i individuali in etiologia crimei. Rezultatele cercetrilor
intreprinse menionau despre:
- vrst, c ar avea cea mai mare influen in comiterea crimei (faptele erau svarite cu
violen contra persoanei, in tineree, i contra proprietii odat cu inaintarea in varst);
- sex (brbaii erau mai uor vulnerabili in ceea ce privete predilecia spre comiterea de
infraciuni); femeile avand o frecven infracional mai mic i se orientau spre infraciuni
contra proprietii);
- anotimpul (vara se comitea un numr mai mare de infraciuni contra persoanei, iar
iarna predominau acele infraciuni contra proprietii);
- climatul (cel din sud stimula svarirea infraciunilor contra persoanei, iar cel din nord
stimula contra proprietii);
- eterogenitatea social, ca rezultat al imigrrii, determina discriminare, inegalitate
social i violen;
- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;
- srcia, ca i consecin a trecerii de la confort la disconfort);
- alcoolismul influeneaz svarirea infraciunilor cu violen.
coala sociologic. Teoria lui Durkheim
Emile Durkheim (1858-1917), considerat ca fiind unul dintre pilonii sociologiei ca
tiin, are merite deosebite in analiza criminologic a fenomenului infracional. Durkheim
considera c insi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifest inevitabil
in toate societile. De aici rezult c infracionalitatea nu este determinat de cauze
excepionale, ci, in primul rand, de structura sociocultural creia ii aparine.
Crima, afirm Durkheim, constituie un factor de sntate public. In planul analizei
criminologice, Durkheim a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fr norme), care
desemneaz o stare obiectiv a mediului social, caracterizat printr-o dereglare a normelor
sociale, datorit unor schimbri brute (rzboaie, revoluii, crize economice etc).
coala mediului social (sau coala lionez)
A fost fondat de A. Lacassagne (1843-1924) i L. Manouvrier (1850-1922), promovand
teoria conform creia mediul social are un rol determinant in geneza criminalitii.
Teoria lui Lacassagne cuprindea dou noi idei, i anume:
- "societile nu au decat criminalii pe care ii merit";

- "mediul social este mediul de cultur al criminalitii, iar microbul este infractorul". De
aici, leitmotivul criminologiei sociologice care susine c "fiecare societate conine tipurile de
infraciuni i de infractori care corespund condiiilor economice, culturale, morale i sociale
proprii".
coala interpsihologic
A fost reprezentat de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat i prieten al lui Lacassagne,
care face din sociologie o interpsihologie47. in concepia acestuia, socialul este guvernat de
relaiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitaiei. Imitaia constituie, astfel,
principala cauz a criminalitii. Tarde, in urma studiului intreprins, evideniaz existena unor
infractori de profesie care se caracterizeaz prin limbaj (argou), semne de recunoatere
(tatuaje) i reguli de asociere (grupuri de rufctori). Spre deosebire de Durkheim, Tarde
consider infractorul ca fiind un parazit social, refuzand s considere crima ca pe un fenomen
normal al vieii sociale.
Teoria sociologic multifactorial
Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, EnricO Ferri (1856-1929) accept
determinismul endogen al maestrului su prin cercetrile sale asupra cauzelor exogene,
socioeconomice ale fenomenului infracional. E. Ferri considera delictul un fenomen
complex, cu determinare multipl, atat fizico-social, cat i biologic, in modaliti i grade
diferite, in funcie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului i timpului comiterii
faptei penale.
E. Ferri a realizat o clasificare a factorilor criminogeni48 astfel:
- factori antropologici (endogeni) specifici constituiei organice a infractorului, cei
specifici constituiei sale psihice i, in ultimul rand, caracteristicile personale (varst, sex etc);
- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiiile
atmosferice etc);
- factorii mediului social: densitatea populaiei, familia, educaia, opinia public,
producia industrial, alcoolismul, organizarea economic i politic etc.
B. Tendine moderne
Teoria "asociaiei difereniale" i teoria "conflictului de culturi"
Teoria "asociaiei difereniale", in criminologia american contemporan, cunoate
rspandire mare; ea aparine lui Edwin Sutherland, in lucrarea intitulat "Introducere n
criminologie ".
In concepia teoriei "asociaiei difereniale", conflictul culturilor este principalul temei al
explicrii criminalitii; se susine c delincvenii au valori diferite fa de cele ale
nedelincvenilor, c, prin urmare, subgrupurile in conflict apar din cauza diferenierii sociale
ocazionate de industrializare. De altfel, susintorii acestei teorii au avansat teza c rata
criminalitii este mai ridicat in acele subgrupe sociale cu puternice tradiii infracionale.
Demersul teoretic al concepiei "asociaiei difereniale" consider comportamentul
infracional ca un comportament "invat" sau contractat in alt mod, in interaciune cu alte
persoane, in cadrul unui proces de comunicare verbal i neverbal i implicit de deprindere a
unor tehnici de svarire a infraciunilor i a unor concepii favorabile inclcrii legislaiei
penale.
Teoria "asociaiei difereniale" a inspirat i teoria "conflictului de culturi", cercetat de
Thorsten Sellin ("Culture Conflict and Crime ", New York, 1938), potrivit creia, in cadrul
"subculturii delincvente" se stabilete un sistem de norme i valori distincte de cultur
dominat sau central; odat constituit, subcultura respect aceste norme i impune o
conduit determinat membrilor ei. In acest sens, potrivit opiniei teoreticienilor "subculturii
delincvente", membrii se integreaz grupului pe msur ce se deprind s adopte tipul de
comportament valorificat de ctre grup. In acest sens, criminalitatea apare ca un fel de limbaj
care exprim valorile i modurile de comportare ale acestor grupuri; comportamentul

infracional apare, cu alte cuvinte, ca un comportament dobandit care este apreciat ca

satisfctor de individ, deoarece ii permite s fie recunoscut ca membru al unui grup.
Limitele teoriei "asociaiei difereniale " i ale teoriei conflictului de culturi
Nici teoreticienii "conflictului de culturi" nu definesc in mod explicit conceptele de
"cultur" i de "structur social" cu care opereaz. De asemenea, teoria "asociaiei
difereniale" denatureaz cauzalitatea criminalitii americane prezentand, spre exemplu,
criminalitatea imigranilor in SUA ca un fenomen pe care, inevitabil, il inva i aparin
imigranilor, ca o fatalitate ce se transmite din generaie in generaie.
Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social,
concret-istoric, criminalitatea ajunge s fie o chestiune a fiecrui individ care inva
comportamentul preluand tradiiile delincvente ale unui grup sub-cultural.
Teoria anomiei
E. Durkheim a fost cel care a folosit prima dat termenul de anomie pentru a desemna o
relaie dezorganizat sau alterat intre ordinea social i aspiraiile sau ateptrile individuale.
Anomia, din perspectiva lui E. Durkheim, este pus pe seama societii care, ca rezultat al
dezorganizrii normative, vede reducandu-i-se posibilitile de control asupra individului i
activitii sale. R. Merton, in mod substanial, a rspandit teoria anomiei, artand c in
societatea american exist un set de valori dominante, fundamentale - cum ar fi prosperitatea,
libertatea, achiziia -, acceptate de intreaga populaie printr-un consens pe care legea penal il
consacr;mijloacele de realizare a acestor valori nu sunt ins la dispoziia tuturor membrilor
societii, imprejurare care genereaz o stare de anomie, un sentiment de nedreptate, de
imposibilitate de a atinge obiectivele i de a satisface aspiraiile sociale, ceea ce conduce la
folosirea mijloacelor ilicite de realizare, la apariia devianei, inclusiv a criminalitii. Teoria
anomiei concepe astfel deviana, inclusiv delincventa i criminalitatea ca o reacie - dezvoltat
sub imperiul unei tensiuni i anxieti psihologic considerabile - a unor indivizi instrinai,
dezarmai, in neputin de a-i realiza aspiraiile care, in aceste condiii, au sentimentul c sunt
izolai, c societatea este "blocat", c mijloacele legale sunt ineficace pentru atingerea
obiectivelor de progres: oriunde exist prpastia dintre aspiraii i posibiliti de realizare se
ivete deviana i, deci, delincventa.
Limitele teoriei anomiei
Dac insi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg
pan acolo incat identific chiar tipuri de tensiuni psihice in care discrepana dintre aspiraii i
posibiliti apare mai vdit, este mai frecvent, mai intens - a unor sentimente de frustrare, de
nedreptate, a indivizilor ce se vd in imposibilitatea de a-i atinge scopurile cu mijloacele
legale de care dispun, atunci criminalitatea inceteaz a fi un fenomen social, convertindu-se
intr-un fenomen individual; impasul in subiectivism al teoriei este considerabil.
Dar, totui, teoria anomiei nu este lipsit de unele merite, i anume demersurile cercettorilor
americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infracional au identificat i
unele motivaii individuale reale, in cazul unor infraciuni.
Teoria clinic
Aceast concepie are drept obiectiv esenial studiul "trecerii la act" i se sprijin pe
metode de tipologie a delincvenilor pentru a face accesibile observaiile clinice; ea ii
propune s examineze personalitatea delincventului in vederea prevenirii in special a recidivei
i, in general, pledeaz pentru resocializarea condamnailor. Promotorii orientrii clinice
susin, potrivit metodei lor de diagnostic criminologic, c un individ relev o "stare
periculoas" i, deci, un potenial criminogen mai ridicat de "trecere la act" cu cat sunt mai
pronunate trsturile de egocentrism, labilitate, agresivitate i indiferen afectiv i invers.
Limitele concepiei clinice
Teoreticienii acestei concepii incearc a deslui etiologia (cauzalitatea) unui fenomen
prin excelen social, cum este cel al criminalitii, in termeni biopsihologici. Astfel, Pinatel

admite in etiologia actului criminal i factori sociali, ca dovad c ei preconizeaz c

diagnosticul criminologic al conduitei infracionale se compune din combinarea influenelor
biologice cu cele sociale. Construcia teoretic a criminologiei clinice acord o insuficient
atenie dimensiunii sociale a cauzalitii comportamentului infracional.
Teoria interacionist
Interacionismul a aprut in doctrina american a anilor 1960, ca o replic impotriva
concepiilor care ignorau reacia social, care nesocoteau valoarea i relaia dintre reacia
social i criminalitate; doctrina americana a interacionismului s-a nscut in condiiile de
criz a vieii americane instituionale - criz manifestat in special in creterea instituiilor
birocratice de control social i amestecul din ce in ce mai puternic al acestora in viaa
indivizilor. Interacionitii doresc s schimbe ceva in ortodoxismul dominant anterior in
doctrina american asupra cauzalitii care considera c "rul genereaz ru"; de aceea, ei au
prsit domeniul de cercetare a cauzalitii criminalitii i au studiat procesul calificrii
("etichetrii") unei persoane ca infractor, urmrind s descopere modul in care, prin
intermediul organelor de control al criminalitii, este "stigmatizat" o persoan ca infractor.
In formula clasic, aa cum a fost formulat in criminologia american de Lemert,
Chamblis i Becker, Erikson i Cohen, teoria interacionist consider comportamentele
umane ca fiind infracionale datorit imprejurrii c grupurile sociale dominate in societate le
calific ca fiind deviante; altfel spus, in concepia interacionist punctul de plecare al
calificrii unui comportament uman ca fiind infracional este "reacia societii", mai exact a
grupului dominant sub raport economic i politic, care aplic "stigmatul" de infractor.