Februarie 2010
www.lohanul.lx.ro
TTrraasseeee ccoom meerrcciiaallee,, ttrraasseeee
aallee cciivviilliizzaaţţiieeii şşii ssppiirriittuuaalliittăăţţiiii
Istoria comerţului, istoria
comunicării popoarelor
Ec. Aurel Cordaş - Huşi
I. Antichitatea
Istoria comerţului face parte din istoria
civilizaţiei universale. Libertatea comerţului,
globalizarea acestuia, are meritul să impulsio-
neze activităţile economice dar şi să transmită
de la un popor la altul idei noi, inovaţii, inven-
ţii, religii şi alte elemente ce definesc spiritu-
alitatea unei zone geografice.
De asemenea se comunică caracteristici ale
civilizaţiei (centralizarea puterii, apariţia
meşteşugarilor, stratificarea socială, fiscalitate,
armată, construcţii monumentale, apariţia castei
preoţilor). Toate aceste prezenţe însumate
formează pârghii ale prosperităţii şi civilizaţiei.
Continuare în p. 4
PPaarrttiidduull NNaaţţiioonnaall PPooppuullaarr
ddiinn H
Huuşşii
Prof. Costin Clit - Huşi
Opoziţia intelectualilor de stânga împotriva
regimului mareşalului Ion Antonescu se
concretizează şi prin constituirea în 1942 a
formaţiunii politice Uniunea Patrioţilor, inclusă
de către Partidul Comunist din România, secţie a
Cominternului, în Frontul Naţional Democrat,
creat la 12 octombrie 1944.1 Aflată sub control
comunist, Uniunea Patrioţilor este transformată
în ianuarie 1946 de Partidul Comunist din
România în Partidul Naţional Popular (P.N.P.),
sub conducerea reputatului economist Mitiţă
Constantinescu (20 octombrie 1946 – 20 septem-
brie 1946), fost ministru de finanţe liberal (1939
- 1940) şi guvernator al Băncii Naţionale a
României în timpul regimului autoritar al regelui
Carol al II-lea (1930 - 1940).
Continuare în p. 13
1
ISSN 1844-7686
V Vaalleeaa SSăărraatteeii,,
Vuullccaanniiii nnoorrooiiooşşii ddee ppee V
jjuuddeeţţuull V
Vaasslluuii
Prof. Vicu Merlan
Sub denumirea de vulcanism se înţeleg totalitatea proceselor şi
fenomenelor geologice, legate de ascensiunea apei cu nămol până la
suprafaţa scoarţei terestre.
Spre deosebire de vulcanii reali formaţi în urma erupţiilor de lavă topită
care se solidifică şi formează roci vulcanice, aceşti „vulcani“ sunt formaţi din
noroi.
Ei reprezintă astfel formaţiuni create de gazele naturale provenind de la
peste 1.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos, în combinaţie cu
apa din pânza freatică. Gazele împing spre suprafaţă apa amestecată cu argilă.
Nămolul format de acestea iese la suprafaţă şi, în acele locuri, se usucă în
contact cu aerul, formând nişte structuri conice asemănătoare unor vulcani.
Nămolul ieşit la suprafaţă este rece, deoarece vine din straturile de argilă,
pentru ca la suprafaţă pământului să formeze nişte structuri conice numite
impropriu cratere.
Solul din preajma vulcanilor noroioşi este sărăturos şi sulfuros, peisajul
fiind asemănător celui selenar.
Vegetaţia este foarte săracă, doar câteva specii de plante fiind adaptate
acestui mediu.
Erupţia vulcanică este una dintre formele de manifestare a vulcanismului.
Vulcanii care erup regulat se numesc vulcani activi. Vulcanii care au erupt
cândva, dar nu vor mai erupe niciodată, se numesc vulcani stinşi sau fosili. Este
dificil de apreciat dacă un vulcan este stins definitiv, deoarece printr-un aport
hidric însemnat de la suprafaţă, dar şi prin unele frământări importante ale
scoarţei, pot fi reactivaţi oricând (un astfel de vulcan poate fi admirat la sud de
satul Rânceni, jud. Vaslui).
2 Lohanul nr. 11
Prin activitatea vulcanică apar şi unele transformări chimice a
regiunii ca de exemplu (ape minerale, ape sărate etc.)
Produsele proceselor vulcanice (erupţiei) pot fi:
1. vâscoase (nămol)
2. lichide ca: lava (apă murdară ajunsă la suprafaţă), lahar
(curent noroios)
3. gaze: gaze vulcanice, fumarole (emanaţii vulcanice cu
vapori de apă şi sulf).
4. sau forme mixte cu scurgeri.
Alcătuire
Un vulcan este alcătuit din:
– Coşul care este hornul prin care iese noroiul vâscos în cazul
unei erupţii.
– Craterul care este prelungirea externă prin care se termină
coşul şi este asemănător unei pâlnii.
– Conul care este edificiul propriu-zis, alcătuit din noroiul
revărsat şi din alte materiale rezultate în urma deversărilor
vulcanice.
România pare a fi o ţară prielnică vulcanilor noroioşi. Astfel
de fenomene se produc frecvent în Subcarpaţii de curbură, în
special în zona Buzăului, dar au mai fost semnalate şi în alte locuri,
lângă Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile
Transilvaniei, dar şi în anumite zone colinare din Moldova, pe
valea pârâului Săratei între Ivăneşti şi Berezeni, Muşata, Rânceni,
Valea pârâului Crasna între Vineţeşti, Mânjeşti, Târzii şi Crasna,
Valea râului Prut între Chersăcosul, Pogăneşti, Stănileşti, Oţetoaia,
Valea Bârladului între Roşieşti şi Bădeanca dincolo de oraşul
Bârlad, Valea pârâului Elan între Peicani, Giurcani, Rai şi Murgeni
jud. Vaslui, Gorban, Dolheşti, Valea Moşnişoarei, Cozmeşti,
judeţul Iaşi.
Valea Săratei
La 1 km N de satul Berezeni, de la confluenţa pârâului Sărata
cu albia majoră a Prutului până la sud de satul Ivăneşti, sunt
întâlnite numeroase cratere fosile şi vulcani activi, înregistrându-se
peste 300 astfel de iviri la zi. Circa 75% sunt inactivi (fosili) şi
restul având o activitate anemică sau chiar cu „erupţii“ recente sau
actuale. Între aceste „ochiuri“ sunt petice de sărături albicioase
având cruste, foarte subţiri sau chiar peste 1 cm, de cristale de sare
unde cresc doar specii halofile. În sectorul inferior al pârâului
Sărata, predomină un peisaj arid, semideşertic cu porţiuni întinse de
badlands. Din loc în loc unele cratere sunt scufundate la -0, 5 -0, 8
m, fapt care creează un peisaj vălurit, semiaccidentat. Datorită
secetei prelungite din ultimii ani, debitul vâscos al vulcanilor
noroioşi activi s-a retras în adâncime, fapt care dă senzaţia că
aceştia şi-au încetat activitatea şi au devenit fosili.
I. a. Sectorul mijlociu al pârâului Sărata
La circa 3 km N satul Berezeni şi 2 km de şoseaua Huşi-
Fălciu, pe partea stânga a pârâului Sărata, pe primele terase
inferioare, se disting două aliniamente paralele de vulcani stinşi.
Primul aliniament este pe prima terasă la 10-15 m. Au
diametre, la nivelul marginal al craterelor, cuprinse între 4-8 m,
fiind uşor aplatizaţi sau scufundaţi în zona centrală. Sunt vizibili de
la distanţă ca nişte alveolări albicioase, datorate sărurilor de la
suprafaţa. Aluvionarul „eruptiv“ a fost drenat de apele meteorice şi
transportat în aval spre albia pârâului Sărata. Unii vulcani fosili
prezintă mici conuri în partea central-vestică (în aval) cu h = 0, 3 -
0, 5 m, iar la suprafaţă o crustă crăpată poligonal. Aceste cruste se
prezintă ca nişte „reminiscenţe eruptive“ apărute în ani cu un debit
pluviometric abundent.
I. b. Barajul Sărata
În albia majoră a părăului Sărata, pe partea dreaptă, la 300 m
S de Barajul Săratei pot fi văzute fosile longitudinale de peste 100
m2 de badlands-uri, fără vegetaţie, iar între acestea solul are o reţea
de crăpături mari de câţiva cm la 20-30 cm.
La 200 m est de Ferma viticolă, la Coada Iazului Sărata, în
albia majoră pe partea dreaptă, a fost identificat un vulcan stins, cu
forma alungită pe direcţia N-S (L=20 m, l= 8 m, h= 1 m).
Aluvionarul vulcanului fosil este alcătuit dintr-un sol loessido-
argilos, cu pietricele în compoziţie, fiind vizibil de la 1 km, iar pe
margine o vegetaţie rară halofilă.
I. c. Ferma Sărata
La 500 m N de fermă, pe partea dreaptă a pârâului temporar,
la 60 m de albia minoră, la limita cu albia majoră, se găseşte un
vulcan activ cu erupţii recente. Materialul vâscos al crustei este de
culoare neagră iar apa are gust de sulf. Dimensiuni : Ф = 8 m; h =
0, 7 m. Are iviri recente la zi în partea central-nordică, cu ochi de
apă şi depuneri albicioase de sulf fiind înierbat cu vegetaţie
hidrofilă. Mirosul de sulf se face simţit de la peste 5 m.
La 100 m est de aliniamentul vulcanic a fost descoperit un sit
arheologic, aparţinând civilizaţiei dacice din sec. II-IV (dacii liberi)
şi 2 tumuli-movile.
Vulcanul descris mai sus constituie limita nordică a unui
aliniament care se redirecţionează pe un ax N-S (paralel cu Valea
Săratei şi Valea pârâului temporar), fiind format din 8 cratere cu
erupţii recente sau actuale.
În continuarea vulcanului cu erupţii sulfuroase, pe suprafaţa
craterul numărul 1 de pe o croială tectonică de adâncime s-au
format 7 conuri noroioase. Conurile din nord sunt apropiate (la 5 m
unul de altul).
Craterul nr. 2 are Ф = 6 m, fiind înierbat şi prezintă, pe
marginile interioare ale craterului, crăpături largi cu luciu de apă cu
depuneri de sulf.
Craterul nr. 3 este aproximativ plat la partea superioară, cu
formă uşor circulară, fiind în zona centrală subcombat interior.
Prezintă crăpături largi în interiorul craterului şi marginal dispune
de un ochi de apă cu depuneri de sulf. Are o crustă groasă şi miros
de sulf. Dimensiuni: Ф = 3 m; h = 0, 5 m.
Craterul nr. 4 cu Ф = 3 m; h = 0, 7 m, este înierbat şi prezintă
crăpături poligonale largi iar în centru o răsuflătoare cu erupţii
actuale de culoare cenuşie-negricioasă.
Craterul nr. 5 are Ф = 2 m; h = 0, 6 m, crustă subţire, fiind
înierbat. Are erupţii actuale în zona centrală, iar apa din ochiuri are
gust şi miros de sulf.
Craterul nr. 6 reprezintă un alt con vulcanic uşor alungit spre
sud cu Ф = 3 m, h = 0, 8 m.
Craterul nr. 7 are o erupţie recentă în partea nordică cu
material aluvionar eruptiv de culoare cenuşie-negricioasă, iar luciu
de apă prezintă depuneri de sulf. Dimensiuni: Ф = 3, 5 m, h = 0, 4
m (aplatizat cu marginile uşor înălţate).
Craterul nr. 8 se delimitează de nivelul de călcare prîntr-o
crăpătură adâncă. Crusta este foarte groasă iar zona centrală a
craterului este subcombată.
Craterul nr. 4 are două răsuflători conice pe direcţia N-S, iar
vulcanul activ nr. 5 are 6 răsuflători din care 4 conice şi 2 aplatizate
cu crustă groasă. Craterul 6 se găseşte la 50 m sud de nr. 5 şi are o
singură răsuflătoare în zona centrală.
I. d. Ferma Sărata - Afluentul temporar
Mergând spre amonte pe pârâul temporar al pârâului Sărata,
pe partea dreaptă, se distinge un crater a unui vulcan stins, cu latura
nord-estică distrusă de eroziune alveolară. Aluvionarul vulcanului a
fost deversat înspre est în albia majoră a pârâului. Are Ф = 7 m,
fiind la contactul dintre albia majoră şi prima terasă. Vegetaţia este
rară, halofilă. Crusta craterului este „îmbibată“ cu o pojghiţă de
Februarie 2010
săruri subţire.
La 400 m N de Ferma Sărata, pe partea dreaptă a pârâului
temporar, la limita dintre terasă şi albie, a fost depistat un vulcan
fosil cu deversări ale aluvionarului înspre est. Dimensiuni: Ф = 4
m. La 5 m est există o „răsuflătoare“ a unui canal secundar care
prezintă o „erupţie“ recentă cu un crater cu Ф = 2 m şi h = 1, 10 m.
Nu are vegetaţie ci o peliculă de sare cu cristale aciforme.
La 600 m N de Ferma Sărata, pe partea dreaptă a afluentului
temporar, a fost identificat un vulcan activ cu apă sulfuroasă.
Dimensiuni: Ф = 5 m; h = 0, 6 m. Crusta este înierbată cu pipirig.
Firul de apă ce se drenează spre albia pârâului temporar, are
depuneri albicioase de sulf. La 15 m de albia minoră se distinge un
alt con vulcanic fosil (o migrare a canalului principal spre est în
punctul de rezistenţă minimă a scoarţei). Are o vegetaţie halofilă
rară şi crustă subţire de săruri cristalizate. Această crustă se
constituie ca o fâşie cu o suprafaţă de peste 200 m cu peisaj de
badlands, fără vegetaţie.
În albia minoră a pârâului temporar din sectorul mijlociu au
fost depistaţi doi vulcani activi care au emisii de „lavă“ loessoidală
galbenă, cu conţinut salifer. În jurul acestora apa este foarte sărată
(sărătură) şi sunt depuneri groase de cristale de sare de peste 1 cm.
Acest fapt se datorează traversării unei lentile salifere (sâmbure de
sare) pe care o dizolvă în ascensiune.
Vulcanul sudic are următoarele dimensiuni Ф = 4 m; h = 0, 5
m. Este înierbat parţial cu vegetaţie halofilă şi hidrofilă. În centrul
craterului se vede un craniu de bovideu, care a fost înghiţit de acest
vulcan activ. Vulcanul nordic are Ф = 3 m; h = 0, 6 m (cu un con
central măzărat).
La circa 2 km de ferma Sărată, în albia minoră a pârâului
temporar, s-a descoperit un vulcan activ care barează cursul
pârâului cu un crater mare (Ф = 15 m) cu mai multe răsuflători;
spre nord (Ф = 4 m) cu h = 1 m; spre sud şi est. Emisiile de apă şi
noroi loessoid sunt drenate spre sud, de apele pârâului temporar cu
ocazia unor viituri. Spre sud prezintă crăpături poligonale mari
(circa 20 cm).
I. e. Valea Săratei „La Livada“- Stâna lui Marcu
La vest de fostul sat Todireni, pe partea dreaptă a pârâului
Sărata, pe terasele mijlocii („La Livada“), se găsesc câţiva vulcani
fosili şi activi. Faţă de albia majoră aceştia sunt la circa 700 m
vest.Ca şi în alte cazuri, vulcanii fosili se desfăşoară pe un ax N-S,
iar vulcanul activ se găseşte paralel cu ultimul vulcan fosil din nord
(nr. 1). Acesta are un „ochi“ de sărătură cu vegetaţie halofilă şi
crăpături poligonale. Dimensiuni: Ф = 10 m; h = 1 m. În zona
centrală craterul are o porţiune scufundată. Materialul eruptiv
aluvionar a fost drenat în pelicule succesive spre est (în aval).
- La 100 m sud-est se găseşte un vulcan noroios activ cu
erupţie recentă(„răsuflătoare“) în zona central-estică. Are crustă
groasă în amonte şi subţire în aval, unde solul este umectat.
Prezintă o vegetaţie halofilă în zona centrală a craterului şi
hidrofilă spre est. Dimensiuni: Ф = 8 m; h = 1 m.
În zona estică a craterului, materialul aluvionar este uşor
subcombat cu –0, 30 m. Materialul iniţial aluvionar a fost deversat
prin zona estică a craterului distrus.
Spre limita sud-estică a acestui aliniament se găseşte un alt
3
vulcan noroios activ, cu erupţii recente, având Ф = 7 m; h = 0, 8 m.
Zona central-nordică este scufundată cu -0, 3 m, iar în cea sudica
pot fi văzute crăpături adânci şi largi. În porţiunea scufundată din
nord, există un ochi de apă, iar aluvionarul eruptiv a fost dirija spre
est (aval).
Aliniamentul vulcanilor de la Stâna lui Marcu se găseşte la
circa 800 m de la albia râului Sărata. Aceştia au manifestări palide
(mai degrabă postvulcanice) prin umectări (mai ales în aval) şi
deversări mici spre est. Faţă de cei descrişi mai sus au mai fost
identificaţi încă 5 vulcani fosili cu reminiscenţe postvulcanice.
Unul este mai mare şi are Ф = 10 m şi h = 1, 5 m. Materialul
aluvionar este de culoare galben-cenuşie, grunţuros şi crăpat
poligonal.
I. f. Valea Săratei
În albia majoră a pârâului Sărata, cursul mijlociu, pe partea
dreaptă la 200 m V de albia minoră şi la 700 m de Stâna lui Vârnă,
la limita cu prima terasă inferioară se găseşte un vulcan noroios
activ cu craterul înierbat cu vegetaţie de stuf şi pipirig. La trepidaţii
acesta vibrează pe toată raza nămoloasă de peste 20 m2.
Dimensiuni: Ф = 12 m; h = 0, 7 m.
I. g. Vulcanul noroios de pe Valea Săratei - Stâna lui
Ciprian Vârnă
Amplasare: se găseşte pe partea stângă a pârâului Sărata, la 1
km sud de fostul sat Todireni (la 5 km vest de localitatea Lunca
Veche şi albia Prutului). Faţă de albia minoră a pârâului se găseşte
la 400 m pe terasele mijlocii ale acestuia. Descriere: craterul are Ф
= 15 m; h = 1 m, fiind vizibil de la circa 1 km. Are trei „răsuflători“
(„guri“ active) prin care aduce la suprafaţă (astăzi) doar apă bogată
în minerale. Răsuflătoarea din partea central nordica are Ф = 1, 5
m, cea din partea central estică Ф = 2 m iar cea din partea de sud Ф
= 3 m. Conul vulcanului este mai ridicat decât nivelul de călcare cu
circa 1 m, însă partea superioară este uşor căzută în interior, pe
întreaga suprafaţă (având o formă cvasiplană). Cu excepţia
răsuflătorilor (canalele secundare) creasta craterului prezintă
crăpături de peste 10 cm lăţime dând impresia unei reţele
poligonale. Marginea exterioară a craterului coboară uşor înspre
înafară până la nivelul de călcare. Aceasta este lipsită de vegetaţie
în partea de sud, vest şi nord şi cu vegetaţie halofilă în partea de
est. În perimetrul „răsuflătorilor” de la canalele secundare, apare o
vegetaţie hidrofilă cu pipirig şi stuf şi o umectare abundentă fiind
alimentată din subteran. Creasta este mai subţire în sectorul
răsuflătorilor (0, 4-0, 5 m) şi groasă în rest (0, 80-1, 20 m). Pe
marginea craterului (latura sudică şi nordică) este vizibilă o
peliculă de săruri albicioase, de la deversările periodice ale luciului
de apă, fiind bogate în săruri. Informaţii privind locaţia acestui
vulcan noroios am obţinut-o de la Nani Dănilă.
I. h. Ferma Sărata
În acest sector a fost identificat un aliniament care pleacă de
pe cursul mijlociu al afluentului temporar, regăsit cu precădere în
albia minoră (amonte) şi albia majoră (dreapta şi stânga) în sectorul
inferior.
La 100 m N de Fermă, la Coada Iazului pe partea dreaptă a
pârâului Sărata(la confluenţa cu un pârâu temporar) au fost
identificaţi peste 10 vulcani noroioşi activi, cu erupţii actuale şi cu
un grad mare de periculozitate pentru animale(fiind îngrădiţi de
ciobani cu arbuşti tăiaţi spinoşi). Crusta este subţire sau deloc şi
prîntr-o presiune aplicată lateral „lava“ vulcanului erupea la
suprafaţă o pastă vâscoasă de culoare galben-cenuşie.
Vulcanul de lângă Fermă (confluenţa cu albia majoră a
Săratei) are ф = 5 m, fiind alungit uşor spre sud (aval) şi h = 0, 7 m.
Se găseşte pe prima terasă din stânga pârâului temporar. Crusta este
semivâscoasă în partea de nord cu o „răsuflătoare“ cu ф = 2 m, iar
în sud, aceasta este groasă ajungând la 0, 5 m grosime. Pe această
porţiune prezintă crăpături mari cu deschidere de peste 10 cm,
adânci de circa 0, 5 m, din loc în loc este prezentă o vegetaţie
sărăcăcioasă halofilă. Vulcanul are emisii recente de material
aluvionar galben-cenuşiu, în zona centrală şi de nord, dar şi un
firicel de apă care se prelungeşte continuu spre sud (în albia minoră
a pârâului temporar).
La 400 m sud de vulcanul descris pe partea dreaptă a părăului
temporar, la limita dintre albia majoră şi prima terasă (60 N de
fermă) a fost descoperit un alt vulcan activ, de dimensiuni mici dar
cu erupţii actuale de material vâscos cenuşiu. Craterul vulcanului
 4 Lohanul nr. 11
activ este subcombat interior prezentând un versant abrupt spre sud
şi vest (-1, 20 m) cu crăpături marginale de delimitare, adânci şi
largi. Crusta este foarte groasă, erupţia recentă, cu aspect de lavă
este întâlnită în partea de nord spre albia majoră. Aluvionarul erupt
apare la suprafaţă pe un canal secundar, drenându-se vălurit spre
nord.
La 50 m nord de ferma Sărata în amonte, pe pârâul temporar,
partea dreaptă, a fost identificat un nou vulcan fosil cu craterul
erodat cu ф = 4 m, aplatizat, uşor scufundat în zona centrală a
craterului, putând fi văzut de la distanţă, pe prima terasă, ca o
suprafaţă galben-albicioasă.
Bibliografie selectivă:
1. Nicolae Costăchescu – Gazurile cuprinse în sare şi în
vulcanii de glod, Teză de doctorat, Iaşi, 1905.
2. Ioan Prodan – Oecologia plantelor halofite din România,
în Buletinul Grădinilor Botanici, Iaşi, 1939.
3. Mircea Peahă – Vulcanii noroioşi, 1965.
4. Vasile Sencu – Vulcanii noroioşi de la Berca, 1985.
5. Silviu Neguţ – Vulcanii noroioşi din Subcarpaţii Buzăului,
în Spectacolele Terrei, 1989, p. 83‐89.
6. Ana Dicu, Victor Bortaş – Vulcanii noroioşi, Ed. Victor B
Victor, Bucureşti, 2005.
7. Vicu Merlan, Vulcanul noroios de pe Valea Moşnişoarei,
în rev. Terra Magazin, nr. 9, 2005, p. 8.
8. Vicu Merlan – Vulcanul noroios de pe Valea Moşnişoarei,
comuna Cozmeşti, jud. Iaşi, în Contribuţii monografice asupra Văii
Bohotinului şi Văii Moşnei, Ed. Lumen, Iaşi, 2006.
9. Constantin Popp, Consideraţii asupra vegetaţiei halofile a
Văii pârâului Elan, în rev. Elanul, nr. 63, 2007, p. 6-7.
10. Vicu Merlan, Grigorina Hapaleţ – Vulcanii noroioşi de pe
Valea Crasnei, în Monografia comunei Dolheşti, jud. Iaşi, Ed.
Lumen, Iaşi, 2006.
11. Vicu Merlan, Vulcanul noroios de la Chersăcosul,
comuna Stănileşti, jud. Vaslui, în Contribuţii monografice asupra
Depresiunii Huşilor, Ed. Lumen, Iaşi, 2008.
12. Petrina Calabalic, Vulcanii noroioşi ai Banatului
bolborosesc neştiuţi de ani de zile, în Bănăţeanul, 15 noiembrie
2004.
Trasee comerciale, trasee ale
civilizaţiei şi spiritualităţii
(Urmare de la p. 1)
ntre producţie şi consum se află schimbul, comerţul. Prin
Î
acumulări cantitative acest univers economic a obţinut noi
calităţi, astfel economia naturală (nevoile de consum sunt
satisfăcute prin bunuri obţinute din activitate proprie, fără a se
apela la schimb) se transformă în economie de schimb alături de
prezenţa economiei monetare.
Economia de mărfuri a apărut pe o anumită treaptă a
dezvoltării societăţii pe baza a două condiţii: diviziunea socială a
muncii şi autonomia (independenţa) producătorilor. În cadrul
economiei de schimb (ec. de mărfuri), activitatea economică
gravitează în jurul pieţei, unde are loc schimbul de mărfuri. Marfa
este un bun economic capabil să satisfacă o nevoie şi face obiectul
vânzării-cumpărării pe piaţă la un anumit preţ.
Se ştie că economia de schimb nu prinde viaţă fără monedă.
Aceasta aleargă, circulă, dând oxigen vieţii economice. Spre finele
evoluţiei acestei categorii economice, schimbul, putem vorbi de
economie de piaţă şi de ce nu, economie socială de piaţă.
Cu ajutorul dicţionarelor enciclopedice, literaturii de
specialitate vom încerca să definim o serie de sintagme, denumiri
Istorie
de zone geografice a căror termeni le vom folosi, în încercarea
noastră de a-i însoţi pe neguţători, meşteşugari, călători,
exploratori, pelerini care în numeroasele lor peripluri pe drumurile
comerciale, vor transporta nu numai mărfuri ci şi cunoştinţe de
civilizaţie şi spiritualitate, contribuind la răspândirea acestora în
toată lumea.
„Orientul Antic“ (Levantul) – zonă geografică imensă, se
întindea din V. spre E. de la Cartagina (Tunisia) până în China,
Japonia şi Indonezia de astăzi, iar din S. spre N. de la Etiopia de
astăzi până la munţii Caucaz şi zonele de S. ale Mării Aral.
„Orientul Apropiat“ (Asia de S.V.) - zonele care sunt
apropiate de M. Mediterană. Acestea ar cuprinde teritoriile din
ziua de astăzi ale Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Palestinei,
Israelului, Iordaniei şi Egiptului.
„Orientul Mijlociu, “ este o zonă geografică situată în S. şi
E. Mării Mediterane şi care se întinde din E. Mediteranei (Israel,
Liban, Siria, Iordania), un spaţiu care este mărginit de Munţii
Caucaz şi S. Mării Aral (Armenia, Georgia, Azerbaidjan), ţările
din Peninsula Arabică (Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar, E.A.U.,
Yemen şi Arabia Saudită) şi ţări care mărginesc Golful Persic
(Iran şi Irak)..
Regiunea Orientului Mijlociu reprezintă teritoriul de legătură
dintre Asia şi Africa şi constituie un important nod comercial din
timpuri de mult trecute. Cele 4 culturi principale ale O.M. sunt cea
evreeiscă, persană, arabă, turcă, fiind locul de naştere şi centrul
spiritual al iudaismului, creştinismului şi islamismului.
După unii analişti politici sintagma „Orientul Mijlociu“
înseamnă „Orientul Apropiat + ţările din zona Golfului Persic“.
Asia Mică (Anatolia) este o peninsulă care formează
extremitatea de V. a Asiei, situată între M. Neagră la N., M.
Mediterană la S. şi M. Egee la V. Hotarul E. este marcat de Munţii
Antitaurus. Anatolia este aproximativ corespunzătoare părţii
asiatice a Turciei. Este separată de Europa prin strâmtorile
înguste Bosfor şi Dardanele
Altfel spus, în Asia Mică, aflată la punctul de întâlnire dintre
Asia şi Europa se puteau dezvolta uşor legături comerciale,
culturale ş.a., de pe coasta estică a M. Mediterane, cu puncte de
legătură în insulele Cipru şi Creta, apoi de-a lungul M. Egee se
ajungea în oraşul-stat Atena, de unde prin strâmtoarea Dardanele se
intra în M. Marmara şi prin strâmtoarea Bosfor se putea traversa M.
Neagră. Sau în sens invers, M. Neagră – Bosfor – M. Marmara –
Dardanele – M. Mediterană. De aici destinaţiile comerciale şi
spirituale erau diverse. (C. S. Brown - Istoria lumii de la Bing Bang
până în prezent).
Mesopotamia paradisul Vechiului Testament
Mesopotamia este o regiune situată între fluviile Tigru şi
Eufrat, în Orientul Mijlociu, din care, mare parte se află astăzi în
teritoriul Irakului. Fertilitatea bazinului celor două fluvii a făcut ca
regiunea să devină leagănul unor vechi civilizaţii şi locul unde a
apărut scrierea.
În mileniul IV î.Hr. primul popor istoric cunoscut, sumerienii
au pus bazele primelor oraşe. În jurul anului 3000 î.Hr. majoritatea
sumerienilor trăiau în puternice oraşe-stat precum Ur.
Decăderea civilizaţiei sumeriene a început la 2350 î.Hr. prin
ascensiunea akkadienilor a căror dinastie regală (ex. regele Sargon
I) a condus regiunea mai multe secole.
Pe la anul 1800 î.Hr. regatul babilonian s-a dezvoltat în aval
de fluviile Tigru şi Eufrat şi a rezistat aproape 1200 de ani. Pre-
lucrarea metalelor şi producerea de materiale textile, vopsele, şi
bijuterii făceau economia prosperă. Babilonul avea legături
comerciale strânse cu Egiptul şi Asia Mică. Akkadiana, limba
babilonienilor a avut mult timp influenţă, fiind în Antichitate limba
ştiinţei şi diplomaţiei. În această perioadă se remarcă cel de-al
şaselea rege babilonian, regele Hammurabi, de origine amorită
(„cel din V.“), prin vestitul său Cod de Legi, care a făcut ca noul
imperiul cu capitala la Babilon, să fie cel mai bine administrat.
În jur de 689 î. Hr. Babilonul a fost distrus de Imperiul
Asirian (cunoscuţi regii Sargon al II-lea şi Asurbanibal al II-lea)
care devenise principala putere în Mesopotamia.
Anii 626-539 î.Hr. rămân în istorie ca perioada ridicării
Regatului Noului Babilon. Caldeenii sub conducerea celui mai
mare rege a lor Nabucodonosor al II-lea marchează apogeul
Regatului Caldeo-Babilonian (605 - 562 î.Hr.), când Babilonul şi-a
recăpătat măreţia.
Pe la anul 600 î.Hr. regiunea a fost cucerită de Imperiul
Persan.
Mai târziu în anul 331 î.Hr. întreaga zonă geografică intră
sub stăpânirea marelui Alexandru Macedon.
Sumerienilor li se atribuie descoperirea roţii olarului, a caru-
lui cu roţi, tehnologia prelucrării metalelor, sabia, toporul de cupru,
berea, scrierea cuneiformă. Prin descoperirea unei forme de scriere,
spiritualitatea umană a produs o adevărată revoluţie. Scrierea pen-
Februarie 2010
tru activitatea comercială
devine absolut necesară.
Altfel spus, s-a putut ţine
evidenţa tuturor bunurilor
şi faptelor, lăsându-se vii-
torului mărturii despre
existenţa în istorie a po-
poarelor din jur, timp de
3000 de ani.
Sumerienii au creat
primul cod legal de condu-
ită. Astfel pe la anul 2200
î.Hr. funcţiona Codul de
Legi a lui Ur-Nammu, pe
care l-au dezvoltat sub
forma unor prescripţii cu
privire la modul de rezol-
vare a conflictelor. Cele-
brul Cod de Legi a lui
Hammurabi apare în istorie
cu cel puţin 400 de ani mai
târziu. Proverbele sumeri-
ene sunt mai vechi cu câ-
teva sute de ani decât în-
văţăturile egiptene şi cu
2000 de ani mai vechi de-
cât Cartea biblică de pro-
Preot din Mesopotamia, teracotă, verbe. Modelul sumerian al
c. 2750-2600 î.H. [G.F.] „Cărţii lui Iov“ este cu
aproximativ 1000 de ani
mai vechi decât cel biblic.
Morala sumero-babilonienilor era considerată opera zeilor,
şi deci, încălcarea ei era un păcat pedepsit de zei. Unele date cu
privire la morală rezultă din Codul lui Hammurabi. Scopul codului
- „să domnească dreptatea şi să se distrugă răul“.
Sumerienii aveau şapte zeităţi principale. Toţi aceşti zei
alcătuiau un sfat care decidea soarta oamenilor. În plus, aceste
zeităţi dăduseră acestora nişte legi universale şi imuabile. Pentru a
fi pe placul zeilor, muritorii erau obligaţi să respecte toate aceste
legi. Astfel preotul vindecător trebuia să întrebe rudele bolnavului:
A supărat el pe zei ? Nu şi-a ascultat tatăl şi mama ? A furat
la cântar? S-a apropiat prea mult de femeia vecinului ? A pătruns
în casa aproapelui său fără voia acestuia ? A vărsat sângele
aproapelui său ?
Imnurile sumeriene închinate zeilor provin în marea lor
majoritate de la anul 3000 î.Hr.
Sumerienii se cutremură numai în faţa puterii zeilor, îi laudă
pe acei zei care apără Binele, Dreptatea, Cinstea, Adevărul,
Omenia şi pentru că îi ajută pe cei slabi şi umiliţi.
Sumerienii au mai inventat literatura, sigiliile cilindrice,
cumpăna de scos apă, digurile şi canalele de irigaţii care permiteau
aprovizionarea populaţiei cu hrană de bază pe tot timpul anului.
Viaţa economică şi socială se baza pe diviziunea muncii. De
la ei ne-au mai rămas contabilitatea şi birocraţia (b. presupunea
numirea de către conducător a unei persoane care avea dreptul să
strângă tributul şi să aplice legile).
Toate cunoştinţele noastre de astăzi în domeniul astronomiei
(anul de 360 de zile, ziua de 24 de ore, ora de 60 de minute), se
bazează pe principiile descoperite de babilonieni, mai exact de la
caldeeni. De asemeni am păstrat credinţa sumero-babilonienilor
potrivit căreia cifra 13 este un număr nenorocos şi credinţa că
universul este controlat de spirite invizibile.
Babilonienii au născocit unităţi de măsură originale pentru
măsurarea greutăţii, lungimii, suprafeţei şi volumului. În decursul
veacurilor, aceste unităţi au fost aduse la un sistem unitar, lucru
cerut de interesele negoţului, care din zi în zi cunoştea o tot mai
largă dezvoltare. Datorită necesităţilor cerute de viaţa de zi cu zi,
babilonienii au fost primii matematicieni care au reuşit pentru
prima dată, cu mult înaintea egiptenilor şi a grecilor să facă calcule
geometrice (aria pătratului, a triunghiului ş.a.) legate de folosirea
pământului. Tot babilonienii, ne-au lăsat moştenire sistemul
sexagesimal combinat cu cel zecimal, împărţirea cercului în 360 de
părţi.
Metalele au constituit o nouă formă a banilor-marfă. În
cadrul comerţului interior plata se făcea în lingouri de argint sub
formă de bare, tije, sârmă etc. Se pare că sumerienii ar fi folosit
5
pentru prima dată argintul nemonetar, adică argintul pentru
achitarea plăţilor trebuia cântărit de fiecare dată, ca instrument
intermediar al schimbului.
Sumerienii şi nu numai, făceau comerţ intens cu lemn, piatră,
materiale diverse şi metale, aceste produse fiind lipsă în unele zone
din Asia Mică, Orientul Mijlociu, Asia şi N. Africii. Aceste legături
au pus bazele unei viitoare reţele de drumuri comerciale, care vor
uni Europa Centrală cu Orientul.
De la popoarele mesopotamieme mai avem ca moştenire:
scripeţii, colacul de salvare (asirienii), jocul de domino, trăsura cu
roţi. Asirienii au construit, primii în lume, un sistem de drumuri
preluat de persani, sistem care prin grecii epocii elenistice l-a
transmis romanilor.
În concluzie elementele culturii materiale şi spirituale ale
sumerienilor (scrierea cuneiformă, arhitectura monumentală
folosind ca materie primă cărămida de lut uscată la soare, ş.a.) sunt
preluate de akkadieni, babilonieni, şi asirieni şi stau la baza tuturor
civilizaţiilor mesopotamieme. Dar, în acelaşi timp, se află la baza
piramidei culturii şi civilizaţiei omeneşti.
Din această zonă sumeriano-babiloniană-asiriană s-au
răspândit spre Occident, Asia Mică, Grecia, toate aceste cunoştinţe
cu ajutorul călătorilor şi a neguţătorilor greci care au transmis
aceste cunoştinţe romanilor.
Această civilizaţie s-a răspândit mai târziu spre Orient şi de-a
lungul coastei N. a Oceanului Indian. În plus cele două fluvii Tigru
şi Eufrat dădeau posibilitatea unei legături, relativ permisive, între
Golful Persic şi M. Neagră sau M. Caspică.
Datorită unei poziţii geografice deosebite, Mesopotamia a
avut ca focar de civilizaţie şi spiritualitate o putere de răspândire
mai mare decât civilizaţiile din Bazinul Nilului, a Indului, sau
Bazinul Fluviului Galben. (C. S. Brown – op. c.).
Aegyptus
Ţară din Orientul Mijlociu, situată în N.E. Africii. Aşezat
între continentul asiatic şi cel african, Egiptul oferea cea mai bună
posibilitate de trecere spre Europa şi Orient. Fluviul Nil care are o
lungime de 6650 km fiind cel mai mare din lume, a fost „legat“ de
M. Roşie şi de aici se putea trece în M. Mediterană. Egiptenii au
construit una din cele mai vechi civilizaţii, fiind făuritorii primului
stat din lume.
În sec. IV î.Hr. cultura de pe malul Nilului era avansată. Cu
domnia faraonului Menes, care a unificat Egiptul pe la aproximativ
3000 î.Hr., a început îndelungata succesiune a 31 de dinastii,
sfârşindu-se în anul 30 d. Hr. cu dinastia ptolemeică. Alexandru cel
Mare (365-323 î.Hr.) a cucerit Egiptul în anul 332 î.Hr. şi a ordonat
construcţia oraşului Alexandria, care a devenit centrul comerţului
mondial grecesc şi un leagăn al culturii şi ştiinţelor. Pentru
Alexandru Macedon, Egiptul a reprezentat o bază militară şi
economică care îi asigura facilitarea aprovizionării şi
comunicaţiilor cu Grecia. În plus avea asigurat controlul asupra
drumurilor comerciale din Mediterana.
Pe valea Nilului se cultivau orzul, grâul, curmalul, viţa de vie
adusă din Asia Mică, măslinul. Se creşteau gâşte, prepeliţe,
porumbei şi erau buni pescari. Egiptenii ne-au învăţat conservarea
măslinelor şi a peştelui în sare. Ei au inventat sticla, cuiele de metal
făcute manual, cleiul pentru mobilă, farul, cerneala pentru papirus,
harpa, ceasul cu apă. Inventaseră un calendar, care cu mici
modificări s-a păstrat până în zilele noastre, fiind folositor în
măsurarea timpului.
Dar faptul cel mai important este că egiptenii au învăţat să
păstreze cuvântul vorbit şi arătau istoria lor pentru ca generaţiile
viitoare să poată învăţa din greşelile trecutului. Conform mitologiei
egiptene, zeul înţelepciunii a fost cel care a creat hieroglifele, o
scriere pictografică imprimată pe piatră şi papirus. Din scrierea
hieroglifică a evoluat scrierea hieratică, o redare cursivă a
hieroglifelor şi cea demotică (populară), un fel de stenografiere a
scrierii hieratice.
Egiptenii au fost un popor religios, iar religiozitatea implica
fără îndoială necesitatea unui comportament moral corespunzător
unor norme morale ridicate. Dintre textele care se ocupă cu
Istorie
probleme morale amintim: Sentinţele lui Ptah Hptep; Plângerea
ţăranului; Dialogul filozofic şi Înţelepciunea lui Amen-em-ope;
Cartea Morţilor. Vom încerca să exemplificăm doar câteva fraze
din „Învăţăturile lui Amen-em-ope“:
Nu înlătura piatra de graniţă de la limita ogoarelor şi nu
muta sfoara cu care faci măsurătorile, nu te lăcomi la un ar de
 6 Lohanul nr. 11
ogor şi nu dărâma împrejmuirea unei văduve. Nu te lăcomi după
bunurile celui nevoiaş şi nu te întinde să-i iei pâinea de la gură. Nu
potrivi cântarul să arate greşit, nu măslui greutăţile, nu micşora
măsurile de grâu. Nu nenoroci pe nimeni în faţa judecătorului şi nu
strâmba dreptatea.
În „Cartea Morţilor“ găsim reflectată concepţia egiptenilor
antici, că la Judecata de Apoi, decedatul trebuia să facă mărturisiri
referitoare la respectarea moralităţii de-a lungul întregii sale vieţi:
Nu am făcut pe nimeni să plângă, nu am pus să fie nimeni
omorât, nu am făcut rău nimănui, nu am îmbolnăvit pe nimeni, nu
am avut nici o împreunare neîngăduită cu cineva, nu m-am dedat
la nici o făptuire contra naturii.
Aceste texte preamăresc milostenia, vorbirea înţeleaptă, şi
atrag atenţia împotriva necinstei, minciunii şi a goanei după avere.
Omul calm şi înţelept se conformează cu ordinea universală.
Egiptenii au reuşit să-şi păstreze sistemul de irigaţii timp de
5000 de ani, adică o perioadă mai îndelungată decât sumerienii.
Meşteşugurile egiptene – ţesutul, construirea de corăbii, olăritul,
prelucrarea metalelor şi a pietrei, construcţiile monumentale au
însemnat dezvoltarea forţelor şi a relaţiilor de producţie ale
Orientului Antic.
Cereale, plante oleaginoase, în, măsline, curmale, papirusuri
şi pergamente trec din Egipt în
Grecia, Albania şi spre centrul
Europei. Egiptenii nu au
performat în comerţul exterior,
însă produsele şi ideile lor au
fost preluate de negustorii
evrei, fenicieni şi arabi. (C. S.
Brown – op. c., A. Stan –
Istoria religiilor, W. Keller –
Şi totuşi Biblia are dreptate).
Timp de secole, coasta
de N. a Peninsulei Sinai (parte
din N.E. Egiptului, situată în-
tre golfurile Suez şi Aqaba, la
extremitatea N. a Mării Roşii)
a reprezentat principala rută
comercială dintre Egipt şi Pa-
lestina.
Medicii egipteni păstrau
în scrierile lor, medicale, reţete
cu plante care vindecau, în
plus erau şi buni chirurgi. Ma-
tematicienii pe baza experien-
ţei acumulate, ajunseseră la
determinarea relaţiei dintre la-
turile triunghiului. Grecii,
doar, peste 15 secole au definit
prin Pitagora celebra teoremă
ce-i poartă numele.
Leagănul artei s-a aflat,
Prinţesă egipteancă [G.F.] poate, în Egiptul Antic, stilul
artistic s-a născut pentru a
rezista o veşnicie. Începând cu
secolul al VII-lea î.Hr. arta egipteană a influenţat arta Greciei şi
mai târziu pe cea a Imperiului Roman. Rigiditatea, simetria, detaliu
sunt caracteristici ale artei egiptene. Aceste reguli au rămas
valabile timp de 3000 de ani.
Cultura vechiului Egipt, sculpturile, picturile originale,
literatura bogată, sistemul religios impresionează prin unicitate şi
perfecţiune artistică. Astfel Regatul Nou (aproximativ 1550-1070
î.Hr.) a cunoscut o mare înflorire a artelor, mari statui de granit şi
basoreliefuri glorificau diferiţi faraoni şi zei, arta decorativă a făcut
mari progrese (a se vedea tezaurul descoperit în mormântul lui
Tutankamon). Arhitectura mormintelor era grandioasă. Mormântul
era casa celui decedat, în care se aflau bunurile pregătite să
continue existenţa după moarte. Piramidele datează din timpul
Regatului Vechi (aproximativ 2700-2150 î.Hr.). Rafinamentul
sculpturilor măreţia lor sunt caracteristice Regatului de Mijloc
Istorie
(aproximativ 2000-1670 î.Hr.). (M. e. c. – artă şi literatură).
Oamenii nu făceau numai schimburi de bunuri între cele două
zone de civilizaţie (bazinul Nilului şi bazinul Tigrului şi
Eufratului), ci duceau cu ei şi idei novatoare, invenţii, elemente de
civilizaţie foarte evoluată, care a avut o mare influenţă asupra
dezvoltării istorice a tuturor popoarelor din Asia şi Grecia Antică.
Egiptenii au intrat în tezaurul culturii mondiale ca parte a unui
întreg.
Fenicia (Ţara Purpurei, Libanul de azi)
Ţara este situată pe ţărmul de E. al Mării Mediterane. Are
graniţe cu Siria şi Israel. Ce mai mare parte a teritoriului actual
libanez corespunde străvechii Fenicia, care a fost populată
aproximativ pe la 3000 î.Hr.
Începând cu anul 2000 î.Hr. fenicienii au întemeiat oraşe
precum Tyr (Sur), Sidon (Saida), Byblos (Jubail) şi Berytus
(Beirut), Ugarit (Ras Şamra) porturi pe coasta Feniciei. Cu
preţioasa purpură, lemnul şi metalele, fenicienii au dominat în
perioada 1100-800 î.Hr. au dominat comerţul în Mediterana,
Orientul Mijlociu. Fenicienii au ajuns până pe coasta vestică a
Africii, de unde aduceau aur, din Asia fildeş, argint şi plumb din
Egipt. Comerţul lor este atestat de Sfintele Scripturi.
În secolul VIII î.Hr., asirienii pun capăt dominaţiei feniciene.
Refugiaţii fenicieni din Tyr au fondat oraşul Cartagina pe coasta de
N. a Tunisiei de astăzi în anul 814 î.Hr. Din sec. VII î.Hr., oraşul a
devenit unul din cele mai importante centre comerciale din V.
Mediteranei. Cartagina a fost scut al năvălirii Imperiului Roman şi
nu numai. A fost distrusă din temelii de către cuceritorii romani fi-
ind transformată în provincie. Acum ruinele Cartaginei sunt
Patrimoniu Cultural Mon-
dial UNESCO. În anul 64
î.Hr. Fenicia este încor-
porată în provincia ro-
mană Siria.
Traficul dintre
Africa şi Europa sau Asia
Mică, dintre Egipt şi Eu-
ropa nu putea să oco-
lească coastele Feniciei.
Prin mileniul I î.Hr. coră-
bierii fenicieni rămân în
istorie ca primii cărăuşi ai
mărilor care au plecat din
localităţile de pe coasta
Libanului spre V. de-a
lungul coastei M.
Mediterane, ocolind pen-
tru prima dată Africa de
N. şi Africa de S. pe la
capul Bunei Speranţe
(700 î.Hr.).
„… De fapt, fenici-
enii au avut o istorie
prestigioasă şi dacă viaţa
este o aventură, aventura
feniciană este una din
cele mai fantastice; por- Stela funerară Piedra de Nora cu
niţi din câteva oraşe de scriere feniciană [G.F.]
pe coastele Mediteranei,
trec Gibraltarul, ajung în
Insulele Canare şi Azore, apoi cu slabele corăbii din vremea lor
merg în Senegal, dau înconjur Africii, pătrund până în America de
Sud şi stabilesc relaţii comerciale trainice, prin Marea Roşie, cu
îndepărtatul Ofir.“ (C. Daniel –Civilizaţia feniciană).
Originile şi cultura fenicienilor sunt învăluite în mister.
Fenicienii au fost intermediarii culturii între Babilon şi Egipt şi au
adus în Europa şi Africa scrierea şi cunoştinţele ştiinţifice din
Egipt, Orientul Mijlociu şi Creta. Ei încep să răspândească în toată
Mediterana cunoştinţe despre metalurgia fierului.
Fiind nişte negustori care se respectă şi fiindcă timpul costă
bani au găsit de cuviinţă să simplifice miile de hieroglife egiptene
şi cuneiformele sumeriene şi să le reducă la 22 de semne. Astfel
fenicienii ne-au dăruit alfabetul modern care a trecut peste insulele
din M. Egee şi au ajuns în Grecia. Grecii i-au mai adăugat câteva
litere şi au adus alfabetul îmbunătăţit în Imperiul Roman. Romanii
au mai făcut mici intervenţii şi l-au transmis în întreg imperiu, mai
ales în V. Europei. (H. W. v. Loon - op. c.).
Palestina (în Biblie, Ţara Canaanului)
Nici geografia, nici oamenii n-au conferit Palestinei contururi
precise. În sens etimologic termenul de Palestina vine de la
„pelistin“ denumire sub care apar filistenii în Vechiul Testament,
Februarie 2010
acel popor al
mării venit din-
spre M. Medite-
rană care a de-
barcat pe lito-
ralul E. al Medi-
teranei. Romanii
folosesc şi ei
denumirea de
Palestina din
anul 70 d. Hr.
Regiune
situată în E.
Mării Medite-
rane. Este măr-
ginită la E. de
fluviul Iordan,
la N. de Liban,
La V. de Marea
Mediterană şi la
S. de Egipt.
Se pare că
poziţia geografică
a ţării, o fâşie de
pământ la încru-
Profetul Moise cişarea drumu-
Sculptură de Michelangelo Buonaroti [G.F.] rilor între Europa,
Asia şi Africa,
punte între M. Mediterană, M. Roşie şi Oc. Indian, a fost un factor
hotărâtor pentru evenimentele care s-au petrecut pe aceste ţinuturi de-a
lungul istoriei. Aici este leagănul iudaismului.
Conform tradiţiei antice, iudaismul a apărut în zona dintre
râurile Tigru şi Eufrat. În Biblie neamurile lui Israel descind din
Avraam din Ur. (Mesopotamia). Triburile israelite se stabilesc în
Canaan pe la anul 2000 î.Hr. O parte din aceştia s-au îndreptat cu
turmele de animale la păscut spre Egipt. Şase generaţii mai târziu,
urmaşii lui Avraam au trăit în Egipt ca sclavi.
În secolul XIII î.Hr. profetul Moise, bun organizator,
legislator, unificator de triburi, venerat conducător spiritual, îi
scoate pe israeliţi din Egipt. În timpul Exodului Moise a primit cele
10 porunci – legile esenţiale pentru religia iudaică. Pe locul în care
în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu i-ar fi vorbit lui
Moise prin tufişul în flăcări şi i-ar fi înmânat Tablele Legii,
împărăteasa Elena (250 - 329), mama lui Constantin cel Mare, a
construit aici în anul 324 „Capela Tufişului în Flăcări, “ viitoarea
Mănăstire Sfânta Ecaterina din peninsula Sinai, situată mai exact la
poalele Muntelui lui Moise sau Jebel Musa, mănăstire care aparţine
astăzi Egiptului.
Aşezate pe Pământul Făgăduinţei, vreme de circa 200 de ani
(1300-1100 î.Hr.) cele 12 triburi nomade ale israeliţilor care
populau Canaanul s-au unit treptat şi au format o naţiune.
Adevărata epocă a regalităţii cuprinde perioada celor trei regi
israeliţi, Saul (1040-1012 î.Hr.), David (1012-972 î.Hr.) şi
Solomon (972-932 î.Hr.).
După moartea marelui rege Solomon (972-932 î.Hr.) statul
s-a scindat în două, regatul din N. (Israel) şi regatul din S. (Iudeea).
Perioada anilor 800-600 î.Hr. a rămas cunoscută ca mişcarea
profeţilor. În această perioadă s-a făcut un pas important în
dezvoltarea ideilor monoteiste. Mişcarea prorocilor s-a materializat
cu declararea lui Iahve ca singurul zeu (anul 622 î.Hr) şi
transformarea Primului Mare Templu din Ierusalim în locul
exclusiv al cultului său şi centrul spiritual al religiei iudaice. Ei îşi
puneau toate speranţele în Iahve (Dumnezeu) care va trimite pe
pământ pe Unsul său (Mesia). Atunci se va stabili în lume
împărăţia dreptăţii şi a paradisului.
În anul 722 î.Hr., regatul din N. (Israelul) este cucerit de
Imperiul Asirian. Sub regele Sargon al II-lea are loc prima mare
deportare de populaţie.
În anul 587 î.Hr., împăratul Babilonului Nabucodonosor
cucereşte regatul din S. (Iudeea), având loc a doua mare deportare a
locuitorilor.
După 50 de ani de captivitate babiloniană, aşa cum este
numită în Biblie, începe Epoca Persană (538-332 î.Hr.) a Palestinei.
Aceasta a continuat până în anul 322 î.Hr. când Imperiul
Persan este cucerit de Alexandru cel Mare. Se pun bazele Epocii
Elenistice (322-63 î.Hr.), când în Palestina s-au introdus conceptele
7
greceşti de religie, filozofie şi ştiinţă. Prezenţa culturii greceşti în
Israel a creat un conflict cu gândirea religioasă iudaică.
În anul 63 î.Hr., Iudeea (statul din N.) este cucerită de
Pompei cel Mare
(106-48 î.Hr.) şi a devenit parte a Imperiului Roman. Astfel
că intervalul de timp între anii 63 î.Hr. - 324 d.Hr. a rămas în
istorie Israelului ca Perioada romană.
În această perioadă, mai exact în zilele lui Irod (Herodes) cel
Mare (37-4 î. Hr.) şi a procuratorului Quirinus (comandant al
trupelor romane staţionate în Iudeea, subordonat guvernatorului din
Siria, avea drept de viaţă şi de moarte asupra locuitorilor din
regatul Iudeea) din anul 6 d.Hr., s-a născut Domnul Iisus Hristos în
provincia Nazaret din Galileea. (Luca 2, 2).Tema principală din
mesajul Domnului Iisus era iubirea, atât pentru Dumnezeu, cât şi
pentru semeni. El încuraja dragostea atotcuprinzătoare, facerea de
bine ca îndrumări pentru comportamentul oamenilor şi implicit,
pentru organizarea lor socială.
Sub regele provinciei romane Iudeea, Irod Antipa (4 î.Hr. -
39 d.Hr.) şi a procuratorului Pilat din Pont (26 d.Hr. - 36 d.Hr.) a
fost judecat şi răstignit Domnul Iisus Hristos (în jurul anului 30
d.Hr.), sub acuzaţia de blasfemie şi agitaţie politică.
Pentru creştini Domnul Iisus Hristos este o persoană divino-
umană, este fiul lui Dumnezeu şi s-a întrupat din Fecioara Maria şi
a trăit ca persoană istorică în timpul împăraţilor romani Octavianus
Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.) şi Tiberius (14 d.Hr. - 37 d.Hr.).
Creştinismul este o religie relevată, întemeiată de Iisus
Hristos sau Mântuitorul Hristos (Mesia, Unsul lui Dumnezeu).
Cuvântul creştinism este derivat de la grecescul christos, care
înseamnă Unsul, adică Cel Uns să fie Mântuitorul lumii. Iisus în
ebraică înseamnă „Mântuitorul.“ Domnul Iisus se considera un
mesager al lui Dumnezeu, poporul însă îl numea „Mesia“ (în
ebraică: „Cel Uns“), adică salvatorul apocaliptic. În timp,
creştinii, reflectând asupra morţii şi învierii Domnului Iisus, au
ajuns să îl identifice drept Mesia pe Hristos. Această identificare lui
Iisus cu Hristos reprezintă punctul central al credinţei creştine. (M.
e. c. – religie şi filozofie).
Începând cu timpurile Patriarhilor (Avraam, Isac şi Iacov,
2000 î.Hr.) se dezvoltă în întreaga regiune a Orientului Mijlociu o
întreagă reţea de drumuri comerciale, produsele fiind echivalate
prin cântărire. În Palestina trecerea la sistemul monetar s-a făcut
treptat încheindu-se astfel în Epoca Profeţilor (sec. VIII-VI î.Hr.).
Există mărturii ale comerţului din zona M. Egee şi Siria -
Palestina pe la aproximativ 1900-1700 î.Hr., când grupuri de
„filisteni“ („pilisteni“) amestecaţi cu neguţătorii egeeni s-ar fi
stabilit de-a lungul coastei de E. a M. Mediterane în zona
Palestinei.
În vremea regelui Solomon comerţul Israelului s-a dezvoltat
extensiv. Au fost stabilite legături cu Cilicia (S.E. actual al Turciei)
de unde se cumpărau cai care se vândut în Mesopotamia sau Egipt.
Din Egipt se aduceau care de luptă pe care le revindea la vecini.
Sosirea flotei regelui Solomon la extremitatea S. a M. Roşii
ar fi putut reprezenta o ameninţare pentru comerţul terestru cu
tămâie şi smirnă a reginei din Saba (Yemenul de astăzi, în S.
Peninsulei Arabia). Biblia şi Coranul pomenesc de vizita reginei
din Saba la marele Solomon, vizită ce a avut ca scop obţinerea unui
acord bilateral reciproc avantajos. Regina din Saba era interesată să
aibă relaţii economice din cele mai bune cu regele Solomon,
deoarece drumurile comerciale pe care neguţătorii din Saba cărau
pe cămilele lor mărfuri în Egipt, Siria, Fenicia treceau de-a lungul
M. Roşii (Drumul tămâii = 2000 km.) şi străbăteau pământurile
Israelului învecinat. Circulaţia liberă a caravanelor depindea de
bunăvoinţa regelui Solomon.
Statul lui Israel are controlul principalelor drumuri
comerciale spre Egipt, Anatolia (Asia Mică), Arabia, Mesopotamia.
Aflăm, tot din Biblie, că regele Solomon în asociaţie cu Hyron
regele, Tyrului (oraş-stat al Feniciei) organizează expediţii
comerciale spre Arabia şi Africa Orientală (Etiopia şi Somalia).
Meşteşugurile şi comerţul se dezvoltau cu specialişti aduşi
din Fenicia. Funcţionarea corectă a administraţiei statului era
asigurată de modelul fenician, sirian şi egiptean. Efectul net al
Istorie
comerţului regelui Solomon a fost creşterea masivă a avuţiei
naţionale.
Deşi arta plastică este inexistentă la evrei, în schimb,
literatura este bogată şi expresivă. Demn de remarcat sunt
următoarele scrieri: Cartea lui Iov apreciată pentru înalta frumuseţe
morală; de asemenea, Ecleziastul (cugetări despre sensul vieţii),
 8 Lohanul nr. 11
Psalmii lui David (de învăţătură, de pocăinţă, de mulţumire, de
laudă etc.), Proverbele, pildele lui Solomon (cuvinte de
înţelepciune reduse la o singură frază), Cântarea Cântărilor (poem
închinat dragostei sincere, lirică de nuntă), cărţile profeţilor Isaia,
Ieremia, Iezechil (în învăţăturile acestora se pune accentul pe
căutarea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă în gândirea lor a căuta
Adevărul, Binele, Dreptatea, Dragostea, Omenia, Înălţarea
Spirituală).
Deci principiul religios care domină lucrarea practică a
evreului pioseste dreptatea. Nedreptatea de orice fel este cel mai
mare păcat în faţa lui Dumnezeu, tocmai fiindcă Dumnezeu este
drept. (Deut. 25, 13-16 şi Ps. 89, 14). A nu ajuta pe văduvă, pe
orfan, pe cel nedreptăţit de soartă este, de aceea un păcat. Legea
de bază în morala religiei ebraice este „Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi“ (Levitic 19, 18).
Marea Carte, care a îmbogăţit tezaurul spiritual al omenirii,
Biblia, constituie prin anumite mituri un bun comun a câtorva
popoare din Orientul Antic Apropiat. Astfel, în Cartea Cărţilor se
vede influenţa sumero-babiloniană-egipteano-persană. Prin
intermediul evreilor multe elemente ale acestui tip de cultură au
pătruns în zona geografică a creştinismului.
Grecia
Ţară situată în Peninsula Balcanică, în S.E. Europei.
Teritoriu cu 2000 de insule şi 4000 km. de coastă, este strâns legat
de mare. Este o ţară predominant montană.
În Europa, una din cele mai vechi civilizaţii, pare a fi
civilizaţia minoică (aproximativ 2000 î.Hr.) apărută pe insula
Creta, care se află în S. Greciei. Iar civilizaţia egipteană a
influenţat direct civilizaţia insulei Creta, implicit civilizaţia greacă.
Civilizaţia minoică fost urmată de civilizaţia miceniană (1600
î.Hr.). Grecia s-a constituit ca o asociere de oraşe-state
independente (aproximativ 750 î.Hr), incluzând Sparta şi Atena.
Grecii au început comerţul în M. Mediterană prin anul 800
î.Hr. Corăbiile încărcate cu ulei de măsline, vase de lut şi vin
navigau de-a lungul coastelor M. Mediterane şi M. Negre. Uneori
se aventurau pe M. Roşie şi prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb
(Poarta lacrimilor) au intrat în M. Arabiei, navigând spre fabuloasa
Indie, folosind vânturile musonice. Această Mare a Arabiei, a fost
timp de secole parte a rutei comerciale între Europa şi India.
Negustorii şi călătorii greci au adus din Babilon o sumă
imensă de cunoştinţe în toate domeniile: medicină, matematică,
astronomie, gramatică. Multe din acestea au fost transmise de greci
romanilor.
Insulele M. Egee au fost adevărate poduri, trepte ale unei
uriaşe scări, între Asia şi Egipt, adevărate centre comerciale şi
spirituale pentru schimbul de mărfuri şi idei între Orientul civilizat
şi o Europă încă tânără, dar progresul deja semănat încolţise.
(H. W. v. Loon – op. c.).
Diferenţierea economică şi socială favorizată de mărirea
producţiei şi a schimbului de mărfuri s-a adâncit şi totodată, la
rândul ei, a contribuit la dezvoltarea comerţului, dat fiind faptul că
în lumea greacă circulau monede diverse.
Grecii au generalizat întrebuinţarea monedei în legăturile lor
comerciale. Sistemul standard al banilor a simplificat comerţul
între ţări. Banii-monedă au apărut în Statul Lidian, încă din secolul
VII î.Hr. Lidia ocupa regiunea centrală a părţii de V. a Asiei Mici
(Turcia) şi aflat la hotarul dintre lumea Occidentală (grecească) şi
cea Orientală Antică. Acest stat făcea un comerţ intens. Lidia este
patria monedelor - cel mai comod mijloc de circulaţie în comerţ.
Aceste date le cunoaştem de la marele istoric Herodot.
Locuitorii viitoarei Grecii foloseau un sistem de scriere
timpuriu, erau buni constructori de nave cu fundul plat, cu ajutorul
cărora au întemeiat, în timp, un adevărat imperiu colonial.
Deoarece Creta era situată între Grecia şi coasta N. a Africii,
influenţa egipteană asupra artei frescelor şi implicit a întregii
culturi minoice au fost foarte puternice.
Tema centrală a artei greceşti este figura umană în mitologie
şi viaţa umană. Picturile de pe ceramică realizate în Grecia antică
au devenit cea mai importantă sursă de informaţii despre evoluţia
Istorie
picturii greceşti. Grecii au realizat stilul geometric (1000-700
î.Hr.), ceramica cu figuri negre şi au inventat pe la anul 530 î.Hr.
ceramica cu figuri roşii.
Datorăm grecilor inventarea tuturor genurilor literare: poezia
epică, poezia lirică, tragedia, comedia, fabula, dar şi proza
didactică, istoria, geografia, filozofia.
Poezia epică – Iliada şi Odiseea având autor pe poetul orb,
Homer (sec. IX-VIII î.Hr.), constituie cele mai mari epopei ale
literaturii universale, ele contribuind la formarea civilizaţiei
greceşti, apoi a celei latine şi, prin aceasta, a civilizaţiei
occidentale.
Poezia lirică era poezia cântată. Printre cei mai mari poeţi ai
lumii se numără: Pindar, Anacreon, Safo, forme ale poeziei lirice:
imnuri liturgice, cântece sacre, cântece care celebrau pe învingători
în război, cântece de dragoste, bocete. Versurile aforistice ale lui
Pindar rămân fundamentale pentru înţelepciunea elenă („Dacă
înfăptuieşti ceva rău se cuvine să şi suferi“).
Fabula a fost dusă la strălucire de Esop.
Istoria îl are drept prim reprezentant, cu siguranţă, istoric
fiind Homer. Dar triada de aur a istoricilor greci este formată din
Herodot, Tucidide, Xenofon. Datorită lor avem informaţii despre
popoarelor antice.
Teatru antic grecesc [G.F.]
Teatrul la greci avea rol de educaţie religioasă şi etică,
morală. („morala = suma normelor de convieţuire, de comportare a
oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror
încălcări nu este rezolvată de legi, ci de opinia publică“). Teatrul
grecesc era construit astfel încât publicul putea auzi şi vedea totul
din orice loc. În aceste teatre antice încăpeau până la 15000 de
spectatori.
Tragedia este invenţie greacă, abordându-se problemele
existenţiale ale omului. În piesa lui Eschil „Prometeu înlănţuit“,
omul se înfruntă cu zeii; la Sofocle, omul se confruntă cu propriul
său destin (Oedip); la Euripide, omul devine victima propriilor sale
pasiuni (Medeea ilustrează ideea că „patima iscă în lume cele mai
mari rele“). Aristotel spunea că tragedia are rolul de a provoca
purificarea şi înălţarea sufletească prin mila şi groaza pe care o
provoacă suferinţele personajelor.
Comedia a fost reprezentată mai ales de Aristofan, care
satiriza moravurile (Păsările, Adunarea femeilor).
Filozofia a fost întemeiată şi dusă la strălucire de greci.
Filozofii din Antichitate au înlocuit credinţele religioase şi
superstiţiile cu observaţia şi raţiunea. Treimea centrală a filozofiei
greceşti sunt: Socrate (470-399 î.Hr.), Platon (427-347 î.Hr.) şi
Aristotel (384-322 î.Hr.).
Socrate şi Platon au orientat gândirea filozofică spre
problemele gnoseologice (teoria cunoaşterii) şi morale.
Socrate credea că scopul suprem al tuturor acţiunilor umane
îl reprezintă „Binele“ şi „Dreptatea.“
În filozofia lui Platon, ideile formează o zonă a adevărului la
care omenirea nu are acces direct. Platon în scrierile sale politice
a afirmat că bogăţia duce în mod inevitabil la corupţie. În urmă cu
peste două milenii Platon avertiza: un tiran trebuie să-i ţină sub
observaţie strictă pe oamenii curajoşi, cu viziune sau
înţelegeţi...Curăţând oraşul de alţi potenţiali conducători, tiranul
promovează mediocritatea printre cetăţeni.
În altă ordine de idei, după părerea lui Platon, căutarea unui
partener sexual este în realitate căutarea nemuririi.
Aristotel a cercetat condiţiile ideale pentru realizarea
personală a unui individ. Omul alege să acţioneze corect atunci
când raţiunea sa este bine antrenată.
Februarie 2010
Cei trei mari filozofi în scrierile lor au spus că este inevitabil
apariţia în istorie a unor tirani şi au căutat să definească drepturile
şi obligaţiile necesare pentru a menţine libertatea unui popor.
Dintre oamenii de ştiinţă, ca deschizători de drum, nu se pot
omite: Pitagora (creează ştiinţa numerelor), Democrit (noţiunea
de atom), Euclid (geometria spaţiului tridimensional), Arhimede
(geometru şi inginer, creatorul fizicii moderne), Aristarh (primul
care afirmă că pământul se roteşte în jurul soarelui), Herofilis (a
descoperit circulaţia sângelui), Hipocrate (întemeietorul medicinii
ştiinţifice).
Religia greacă în sensul clasic s-a impus aproximativ în 750
î.Hr. şi a rezistat vreme de peste 1000 de ani. Acest tip de religie a
apărut din necesitatea de a satisface dorinţele de călăuzire, de
mântuire şi de nemurire a omului. O dată cu răspândirea
creştinismului a dispărut şi religia greacă. (M. e. c. – op. c., G.
Popa – op. c., T. Ambrose – Despoţi şi dictatori).
Europa datorează grecilor prima civilizaţie de pe continent.
Ea moşteneşte experienţa sumero-babiloniană-asiriană-egipteană-
persană-feniciană. Grecii dezvoltă ce au împrumutat, creând cea
mai strălucită civilizaţie a lumii antice. După cum se ştie, în
perioada clasică grecii au contribuit la răspândirea civilizaţiilor din
Orientul Mijlociu. Pe la anul 100 î.Hr., grecii au căzut sub
dominaţia romană. Imensul Imperiu Roman a răspândit civilizaţia
greacă în părţile Europei pe care le-au cucerit.
Tot Europa mai datorează grecilor sistemul de gândire şi
concepţiile, ideile lor despre lumea înconjurătoare, idei despre
sisteme politice, estetice, filozofice, morale ş.a. În cadrul acestei
moşteniri spirituale o să exemplificăm numai noţiunile de stat de
drept, egalitate în faţa legii, democraţie, respingerea dictaturii.
Astfel legiutorul Solon (630-560 î.Hr.) a fost autorul mai
multor reforme. El a introdus un nou sistem de greutăţi şi măsuri,
esenţial în comerţul liber de mărfuri ; a reorganizat sistemul
monetar şi a ordonat ca toate legile să fie înscrise pe stâlpi şi
expuse în centrul oraşului. Reformele lui Solon au permis
participarea cetăţenilor la treburile cetăţii.
Cel mai ilustru dintre democraţii greci Pericle (c. 495-429
î.Hr.) a dezvoltat ideea de democraţie, în sensul că toate deciziile
politice au fost luate de Consiliul celor Cinci Sute, un tribunal al
poporului şi de Ekklesia, adunarea poporului.
Aceste adevărate revoluţii în sistemul de conducere
democratic, au protejat cetăţenii împotriva viitorilor dictatori şi le-a
oferit chiar şi celor săraci acces la conducerea cetăţii, membrii
Tribunalului şi a Consiliului primind indemnizaţii zilnice. Aşadar
oraşele stat-greceşti din Antichitate au pus bazele sistemului
democratic al guvernării.
Prin intermediul limbii greceşti şi a limbii latine a avut loc
transmiterea creştinismului primar.
În concluzie, grecii au transmis acest patrimoniu spiritual
romanilor, iar la Roma a avut loc o sinteză între gândirea greacă şi
cea creştină, sinteză care va continua şi în Evul Mediu şi care va
structura întreaga cultură şi civilizaţie Occidentală. S-a afirmat că
dacă grecii nu ar fi existat, Europa şi nu numai, s-ar fi aflat în urmă
cu 2000 de ani. (H. W. v. Loon – op. c., J. Levy – Secrete ale
istoriei: Forţe ascunse care au modelat trecutul).
Imperiul Roman
Stat din Antichitate care, odinioară, domina partea de V. a
Europei. Pentru a înţelege destinul istoric trebuie să, încercăm să
înţelegem determinismul geografic al Peninsulei Italica. Situată în
S. continentului european, Peninsula Italică separă M. Mediterană,
pe o lungime de 1200 km, într-un bazin Occidental şi altul
Oriental. Poziţia relativ centrală a Italiei în M. Mediterană,
asemenea unui pod natural între Europa şi Africa i-a asigurat de-a
lungul istoriei contacte uşoare cu Răsăritul (E) şi Apusul (V.),
facilitând implicit construirea unui vast imperiu.
Cetatea Romei a fost centrul puterii de la fondarea Republicii
(509 î.Hr.) şi instaurarea Imperiului (27 î.Hr.). Imperiul Roman
cuprindea cea mai mare parte a Europei de V., Africa de N. şi
Orientul Apropiat, adică până la fluviile Tigru şi Eufrat. Toate
aceste teritorii erau organizate în provincii. Se exercită o intensă
activitate comercială de la Oceanul Atlantic până la fluviile Tigru
(1900 km.) şi Eufrat (2700 km.). Comerţul va lua o mare amploare
în Imperiu Roman favorizat de o serie de factori mai importanţi:
artere de comunicaţie, legi, limbă şi monedă comună, la care se
adaugă o guvernare centralizată puternică.
Imperiul Roman se laudă cu zeci de mii de km. de şosele.
9
Apeductul roman Pont du Gard, sec I d.Hr.
Întreaga construcţie are o declivitate constantă de 1/3000. [G.F]1
Cele principale erau pavate cu piatră, pe o lăţime de 6-8 m şi erau
aşezate pe fundaţie de beton (var + apă + rocă vulcanică) turnat pe
o pătură de piatră spartă. Pe cât posibil aveau un curs liniar. La
fiecare 1000 de paşi (1, 48 km.) au fost plasate borne kilometrice
(invenţia hitiţilor) care indicau distanţa până la cel mai apropiat
oraş. De la E. la V. drumurile romane se întindeau pe o lungime de
aproximativ 8000 de km., din Scoţia până în Palestina. Aceste
drumuri permiteau unui curier călare, să străbată aproximativ 150
km. pe zi. Nu exista o legislaţie comercială, ci mai multe prescripţii
legale referitoare la viaţa economică. Legile Julia cu privire la
aprovizionarea Romei interziceau unirea negustorilor pentru
mărirea preţurilor sau pentru formarea monopolurilor. De
asemenea erau excluşi de la comerţ magistraţii şi înalţii funcţionari
din provinciile pe care le administrau, nici măcar sub numele unor
interpuşi. (V. Mircea – op. c.).
Nu putem să nu amintim şi de „Legile celor 12 Table“. În
aceste Legi sunt stabilite explicit drepturile creditorului asupra
datornicului insolvabil, care duc la înrobirea lui, iar prîntr-o lege
din anul 326 î.Hr. „Lex Poetelia-Papiria“ este desfiinţată robia de
datorii şi se interzice ca datornicul să mai garanteze împrumutul cu
propria sa persoană.
Se dezvoltă capitalul comercial (capitalul pentru comerţul cu
mărfuri) şi capitalul cămătăresc (c. pentru comerţul cu bani).
Capitalul comercial a avut un rol important în dezvoltarea
producţiei de mărfuri şi a schimbului, în acumularea de fonduri
băneşti, precum şi în formarea veniturilor statului prin impozite
plătite de negustori. Capitalul cămătăresc este predecesorul istoric
al capitalului de împrumut.
În timpul Imperiului Roman arta era folosită în principal
pentru propaganda politică. Romanii au imitat în sculpturi şi lucrări
decorative modele italice şi elenistice, dezvoltându-şi o imagistică
proprie. Cicero şi Virgiliu au mers până a afirma că arta nu era o
activitate demnă de un adevărat roman.
Romanii au preluat toate genurile importante din literatura
greacă. Adevăratul părinte al literaturii latine este Q. Enius, autorul
epopeii istorice „Analele“, cel care a creat romanilor propria lor
Iliadă. Vergiliu a scris „Eneida“, care a devenit modelul poeziei
epice. Horaţiu a scris Ode, Epode, Epistole, Arta poetică. Ideea
principală care se degajă din opera lui Horaţiu este de a ne bucura
de viaţă (carpe diem), dar împletind plăcerea cu virtutea, evitând
patima, adică apelând la „bunul simţ“ în viaţa intimă şi în
raporturile cu oamenii. Marele orator Cicero are meritul, prin
scrierile sale, de a transforma latina într-o limbă literară. Literatura
latină a atins apogeul în timpul naşterii Domnului Iisus Hristos.
Dacă limba latină a jucat un rol hotărâtor în istoria culturii,
trebuie de spus că cele patru mari nume: Lucreţiu, Cicero, Seneca,
Marc Aureliu au adoptat filozofii greceşti. (M. e. c. – op. c., G.
Popa – op. c.).
Din Antichitate şi până la acceptarea oficială a creştinismului
Istorie
în sec. IV d.Hr., romanii credeau că lumea este condusă de zei, în
consecinţă scopul religiei lor era ca oamenii să se asigure de
ajutorul şi bunăvoinţa zeilor.
Legile Republicii Romane şi Imperiului Roman au influenţat
1 Sursa: faculty.evansville.edu/rl29/art105/img/rome_pontdugard.jpg
 10
dezvoltarea dreptului în majoritatea civilizaţiilor Occidentale.
Dreptul roman era centrat pe probleme de succesiune (sau de
moştenire), angajamente (inclusiv contracte) ş.a.
Sistemul numerelor de tip arab, coexistă în chip fericit cu
sistemul de reprezentare a numerelor inventat de romani. Numerele
sunt formate din combinaţii ale simbolurilor I, V, X, L, C, D şi M
reprezentând respectiv 1, 5, 10, 50, 100, 500 şi 1000 din sistemul
cifrelor arabe. Simbolurile barate, indicau faptul că valoarea
acestuia trebuie înmulţită cu 1000.
Imperiul Roman va duce civilizaţia mesopotamiamă-
egipteană-greacă până-n cele mai îndepărtate zone ale continentului
european. Romanii vor dezvolta această moştenire spirituală, acest
preţios tezaur de cunoştinţe prin contribuţia propriului lor geniu.
Limba latină devine pentru mult timp, limba literaturii, ştiinţei şi
civilizaţiei europene.
Arabia
Arabii au ca teritoriu de origine Peninsula Arabică. Aceasta
este situată în S.V. Asiei. Teritoriul peninsulei este împărţit astăzi
în între statele Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Emiratele Arabe
Unite, Yemen şi cel mai mare dintre ele Arabia Saudită. Emiratele
Arabe unite se întind de-a lungul Golfului Persic de la V. la E. Cele
şapte emirate care formează federaţia (1971) sunt: Abu Dhabi,
Dubai, Sharjah, Ajman, Umm al-Qaiwain şi Ras al-Kaimah.
În sec. VII Ahmed, fiul lui Abdulah şi al Aminei, cunoscut
sub numele de Mahomed („cel lăudat“) a întemeiat o religie nouă
numită „islam“ („supunere faţă de Dumnezeu, Allah“). Meseria sa
de conducător de caravane şi negustor îi permitea să intre în contact
cu tot felul de negustori evrei şi creştini, implicit cu religia iudaică
şi creştină.
Cu aproximativ 700 de ani d. Hr. şi-a predicat doctrina isla-
mică profetul Mahomed. După tradiţia islamică Mahomed a primit
cuvântul Domnului, adus lui de arhanghelul Jibril (Gabriel). Me-
sajul primit este redat în scriptura islamului numită Coran. Coranul
(„citire“ sau „recitare“) este cartea sfântă a religiei islamice, fiind
un îndreptar de viaţă
pentru omul obişnuit.
Etica pe care o
predică este bazată pe
cumpătare şi bun
simţ. Dispreţul bogă-
ţiei, umilinţa, genero-
zitatea, ascetismul
sunt recomandate cu
moderaţie.„Mâncaţi
şi beţi, însă nu fiţi îm-
buibaţi“ (Coran, 7,
29). În locul ascetis-
mului, Coranul reco-
mandă activităţi folo-
sitoare oamenilor, ca
ajutorarea săracilor,
a văduvelor şi a orfa-
nilor. (M. e. c. - op. c.,
O. Drâmbă – Istoria
culturii şi civilizaţiei).
Începând
sec. VII, credinţa is-
lamică s-a răspândit
de-a lungul căilor
comerciale, pe coasta
N. a M. Mediterane,
Piesă de şah din bronz a califului unde negustorii arabi
Harun al Raşhid, c. 780 - 850 î.H. [G.F.]1 ofereau bumbac şi
condimente indiene în
schimbul sticlei şi
textilelor pe care le vindeau apoi în India, unde noua credinţă prin-
dea rădăcini. Statele islamice s-au dezvoltat de-a lungul acestor căi
comerciale. Astfel Islamul a ajuns până în China, odată cu carava-
nele de cămile care transportau jad şi mătase chinezească pe
Istorie
Drumul Mătăsii.
Arabii făceau comerţ pe pământ şi pe mare. Ei navigau în
jurul coastei de E. a Africii, folosind vânturile musonice care-i
duceau în India şi China. Arabii au traversat chiar şi deşertul
1 Sursa: miniaturesinancientart.com
Lohanul nr. 11
Sahara către zonele aurifere din V. Africii, zonă numită şi Coasta
de Aur şi care ocupa teritoriile de astăzi ale Ghanei, Beninului,
Guineea şi Togo. Aurul din această regiune era transportat prin
Sahara cu ajutorul caravanelor de cămile, până la Fez (Maroc),
Tunis (Tunisia) şi Tripoli (Libia), iar negustorii musulmani
deţineau monopolul asupra acestui tip de comerţ.
Califul Harun al Raşhid („Aron cel drept“, c. 760-810 d.Hr.)
a condus un imperiu islamic care se întindea din Persia până în
Egipt şi din Yemen până la M. Neagră, iar splendoarea fabuloasă, a
capitalei sale Bagdad împreună cu pieţele comerciale care erau
locuri importante de întâlnire pentru negustorii din Europa şi Asia a
fost imortalizată în „Cartea celor O mie şi una de nopţi “, unde se
pomeneşte des despre aceste minuni.
Comercianţii europeni aduceau blănuri, pânzeturi, produse
manufacturate, cei din India arătau pentru vânzare aur, mirodenii,
pietre preţioase ş.a. Vânzarea loturilor mari de marfă se făcea la
licitaţie, prin intermediul unui samsar oficial, specializat. Taxele
comerciale variau după natura mărfurilor, dar şi în funcţie de
religia negustorilor, în total între 10% şi 30%. Negustorii
exportatori erau şi ei supuşi unei taxe de export.
Marii negustori au deţinut o putere economică remarcabilă
până în sec. XI, când poziţia dominantă a început să fie deţinută de
noii mari proprietari de pământuri, feudalii militari.
În materie de ştiinţă amintim doar, ca moştenire în tezaurul
uman al civilizaţiei faptul că algebra este o creaţie arabă şi că prin
marele savant Avicena medicina arabă a atins un nivel superior
celui din Occident la vremea sa. Influenţele arabe în lumea
Occidentului s-au materializat prin mai multe zone de legătură
biunivocă, adică cu influenţe reciproce.
Spania maură, musulmană, constituie centrul de păstrare,
conservare (biblioteci, universităţi ş.a.) şi de transmitere a culturii
şi civilizaţiei proprii dar şi a celei din Occident. Altfel spus este
punctul nodal al intersecţiilor multiple, a bazelor de date, a
traseelor comerciale (bunuri) şi spirituale (informaţii) între Orient,
Extremul Orient şi Europa.
Celebrele săbii şi faianţă de Toledo şi Damasc, arme
încrustate, covoare persane, parfumuri orientale, ţesături din
mătase, lână au fost produ-se de arabi la o înaltă calitate. Domeniul
în care au strălucit cel mai tare a fost arhitectura civilă şi religioasă.
Din lumea chineză, arabii au adus în Europa, praful de puşcă,
hârtia, zahărul din trestie, busola.
Arta Islamului s-a răspândit din Siria în Spania şi Africa de
N. şi prin Iran şi Irak în S.E. Europei şi N. Indiei. Interdicţia
islamică de a reprezenta figuri a condus la dezvoltarea unei
decoraţii bogate şi a unei caligrafii artistice. (M. e. c. – op. c.).
În concluzie, toată această circulaţie de bunuri, inteligenţă,
rafinament au făcut din arabi, păstrători ai ştiinţei şi filozofiei
greceşti, dar şi purtători de civilizaţie spre Europa.
India
India este mărginită de golful Bengal la S.E. şi de M. Arabiei la S.V.
Civilizaţia urbană de pe Valea Indului a apărut prin 2600 î.Hr.
Asimilarea elementelor de civilizaţie s-a putut realiza de
regulă, prin contacte nemijlocite şi prin comerţul mijlocit de alte
popoare. Bogăţiile Indiei au trezit interesul multor popoare, încă
din Antichitate. Această regiune asiatică dispune de bunuri care nu
din se puteau găsi în altă parte a lumii ca de exemplu: mirodenii, pietre
preţioase, fildeş, perle, bumbac, blănuri, ş.a.
Situată geografic între Orient şi Occident, între două mări
(M. Roşie şi M. Arabiei), între două mari fluvii (Indu şi Gange) pe
care se putea călători de la V. la E., cu o organizare internă
avansată, căi de comunicaţie relativ bune, un comerţ echilibrat
situat pe un sistem de norme avansat, India are o poziţie de
excepţie din multe puncte de vedere.
Prin intermediul popoarelor amintite până acum
(mesopotamiemii, egiptenii, fenicienii, grecii, romanii, arabii,
chinezii ş.a.), produsele din India pătrund şi pe continentul
european. (V. Mircea – op. c.).
Încă din anul 2500 î.Hr., la S. Munţilor Himalaia, în India de
astăzi, au apărut trei religii: hinduismul, budismul şi jainismul.
Toate aceste trei religii propovăduiesc viaţă fără sfârşit, ciclică
precum anotimpurile. Credinţa lor de bază este că sufletul unei
persoane revine pentru a începe o nouă viaţă într-un alt trup (=
reîncarnare).
Hinduismul este un termen colectiv folosit pentru a-i
recunoaşte pe adepţii diferitelor credinţe religioase, care nu au
Februarie 2010
Brahma creatorul, Vişhnu ocrotitorul, Şhiva distrugătorul [G.F.]1
acelaşi zeu, acelaşi fondator, acelaşi templu, aceeaşi scriere
religioasă comină. Cosmosul întreg este sacralizat, nu pentru că ar
fi fost creat de un Dumnezeu, ca în Biblie, ci pentru că fiecare
parte a universului este guvernată de un zeu care o controlează.
Politeismul era compus din: Brahma, Vişhnu, Şhiva.Budismul şi
Jainismul au apărut în sec. VI î.Hr., ca o reacţie faţă de societatea
împărţită în caste creată de hinduism şi religia vedică, care
promova tot societatea bazată pe caste.
Cele Patru Adevăruri Nobile formează bazele învăţăturii
budiste, una din cele mai vechi religii din lume.
Primul Adevăr stabileşte originea suferinţei. Totul este legat
de suferinţă: naşterea, boala, bătrâneţea, furia, mânia, durerea
fizică, moartea. De asemenea, despărţirea de ceva ce ne place,
apropierea de ceva ce nu ne place sunt izvoare de suferinţă.
Al Doilea Adevăr ne arată cauzele suferinţei: ataşamentul
omului faţă de viaţă şi dorinţele sale, materializate în setea de
plăceri, de existenţă, fericire, care alături de ignoranţă şi ură,
reprezintă sursa răului.
Al Treilea Adevăr oferă soluţia încetării suferinţei, prin
renunţarea la dorinţă.
Al Patrulea Adevăr prezintă în detaliu drumul oferit spre
încetarea suferinţei (Calea cu 8 braţe), bazat pe condiţia etică,
disciplina mentală şi înţelepciune. Urmând această cale, omul se
poate elibera de dorinţe şi egoism, care, în cazul persoanelor
ignorante, reprezintă drumul înapoi spre suferinţă. (M. e. c. – op. c.).
Spre deosebire de marile civilizaţii ale Orientului Apropiat,
civilizaţia indiană a continuat să existe şi să se dezvolte şi după
apusul erei antice. India a exercitat o mare influenţă spirituală
asupra tuturor ţărilor vecine. Budismul cu literatura, filozofia şi arta
lui extrem de bogată s-a răspândit în întreaga Asie de E. şi de S.E.
Medicina şi matematica din India Antică se bucură de faimă în
întreaga lume, iar realizările în domeniul lingvisticii, logicii şi
psihologiei sunt redescoperite în permanenţă şi folosite.
China
China este a treia ţară ca mărime din lume: de la N. la S.
depăşeşte 4200 km., iar de la E. la V. se întinde pe mai bine de
4500 km.
Statul chinez s-a constituit ceva mai târziu decât primele
civilizaţii ale Asiei Antice. În schimb, ritmul de dezvoltare a fost
rapid, luând naştere forme superioare ale vieţii economice, politice
şi culturale, forme ce au dus la fundamentarea unui original sistem
social-politic şi cultural.
Prima dinastie pentru care există dovezi atestate istoric este
Dinastia Şhang (sec. XVI-XI î.Hr.), în timpul căreia existau un
sistem de scriere şi un calendar. În sec. XI î.Hr., Zhou, Ceu
(Chou), stat supus dinastiei Şhang, i-a înlăturat pe conducătorii
acesteia, rămânând la putere până în sec. III î.Hr. În această
perioadă s-a dezvoltat taoismul şi confucianismul. După sec III
î.Hr. a venit la putere Dinastia Qin, de unde a venit şi numele
Chinei. Deci primul împărat suveran al Chinei care a unificat
d.p.v. politic şi cultural ţara, în sec. III î.Hr., a fost împăratul Qin
care afirma în secolul al III-lea î.Hr.: „Cel mai bun mod de a
organiza o ţară constă în suprimarea libertăţii cuvântului... de
1 Sursa: © 2008 Amit Basu, www.flickr.com/photos/amitoda
11
aceea nu trebuie să te bazezi pe oameni inteligenţi şi care
gândesc.“ În Marea Călătorie în Lumea de Dincolo, regele Qin a
fost a fost însoţit de celebrii săi soldaţi de teracotă, extrem de
personalizaţi, o mărturie a talentului deosebit artiştilor-
meşteşugari chinezi ai vremii.
Regii care au urmat, Dinastia Han (sec. III î.Hr. - sec. III
d.Hr.) au aplicat sistemul administrativ centralizat al Dinastiei Qin
pe tot teritoriul chinez. Imperiul a fost reorganizat în provincii şi
districte condu-se de administratorii imperiali. După câţiva ani,
scrierea, unităţile de măsură şi de greutate şi sistemul monetar
fuseseră uniformizate în tot imperiul. Acest sistem centralizat,
unic, a contribuit decisiv la dezvoltarea comerţului de mărfuri şi a
guvernării. Până şi osiile şi lungimea căruţelor au fost
standardizate pentru a se potrivi în reţeaua de drumuri. Aceste
drumuri au fost construite după date tehnice precise pentru toată
China: 9,1 m lăţime şi mărginite de copaci plantaţi la intervale de
9,1 m. Populaţia a fost obligată să ridice ziduri de apărare
împotriva popoarelor migratoare (v. Marele Zid Chinezesc).
În timpul acestor dinastii au fost făcute reforme care vor
influenţa istoria Chinei pentru mai bine de 2000 de ani. În timpul
dinastiei Chou au fost introduse plugurile de fier trase de boi,
arbaleta şi a început să se practice călăritul; au fost realizate mari
proiecte de irigaţii; a fost perfecţionat sistemul chinez de scriere.
Olăritul şi prelucrarea bronzului au continuat să se dezvolte pe
tradiţiile dinastiei Şhang. S-a dezvoltat arta prelucrării jadului şi a
obiectelor lăcuite.
Începând cu ultimele secole înainte de Hristos, Imperiul Han
stabileşte relaţii intense cu ţările din V. Orientului Antic. Pe Marele
Drum al Mătăsii în Asia Mijlocie şi în ţările Orientului Apropiat
ajung ţesături de mătase, hârtie, articole de lac, toate produse în
China Antică. În afară de mătasea din China pe Drumul Mătăsii
erau comercializate blănuri şi covoare de lână din Asia Centrală,
pânzeturi de bumbac, perle, mirodenii din India, obiecte de sticlă
din India şi lumea romană, parfumuri din Peninsula Arabă ş.a.
Drumul Mătăsii care traversa tot continentul asiatic a devenit
o magistrală, nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru idei, ştiinţă,
meşteşuguri şi religie.
El, presupune, de fapt, mai multe drumuri sau porţiuni de
drum, mai mult sau mai puţin importante în anumite perioade
istorice.
În Antichitate Drumul Mătăsii, era o rută comercială ce lega
China de Europa. Iniţial a fost un drum al caravanelor, folosit din
aproximativ 100 î.Hr., cu o lungime de 6400 km. Drumul începea
în Xi, an (China), urmărea Marele Zid Chinezesc spre N.V.,
traversa Deşertul Gobi. Arşiţa puternică din timpul zilei îngreuna
drumul prin deşert; în schimb, nopţile erau foarte reci. Călătorii se
abăteau uneori din drum pentru a urmări sunetele ciudate aduse de
vânt. Apoi pe neguţători îi aşteptau în drum Munţii Pamir din Asia,
înalţi de a 4755 m deasupra nivelului mării. Traversau Afga-
nistanul şi cu greutate ajungeau în E. Mării Mediterane, de unde
bunurile erau transportate cu corăbii la Roma.
Istorie
Gan Ying, ambasador militar chinez trimis în misiune
la Roma de generalul Ban Chao în anul 97 î.H. [G.F.]2
2 Sursa: history.cultural-china.com
 12
Un alt traseu care avea o lungime de numai 4000 de km. a
fost folosit până în sec. Xl d.Hr. O caravană care pleca din China,
de la Chang, an (Xi, an), trecea prin Dunhuang, Kaşhgar, Taşkent,
avea nevoie de aproximativ patru luni pentru a ajunge în Buhara
(Tadjikistan) şi Samarkand (Uzbekistan). Apoi ajungeau în Babilon
(Persia, Iran), Bagdad (Irak), Damasc (Siria) şi în final pe coasta
E. a Mediteranei se separa în două. O ramură a Marelui Drum din
Antiohia ajungea pe mare la Constantinopol. Şi o altă variantă
cobora spre S. Mării Mediterane ajungând la Alexandria. Bine
înţeles după ce traversa deşerturi (Gobi, posibil Takla-Makan,
Karakum), munţi (Pamir, posibil Kunlun, Karakorum) şi câmpii
nelocuite. (C. S. Brown – op. c., G. Friedman – Următorii 100 de
ani: previziuni pentru secolul XXI).
Această Mare Cale Comercială se intersecta, pe traseu, cu
drumuri spre coastă, implicit cu rute maritime, astfel vasele
încărcate cu mărfuri traversau Marea Chinei de S., Marea Arabiei,
Oceanul Indian, ajungând chiar şi în Marea Mediterană. Ca un
numitor comun al acestor trasee comerciale, mătasea a fost
transportată spre V., în timp ce lâna, aurul şi argintul au fost duse
spre E.
Neguţătorii şi călătorii chinezi au adus cu ei din India
budismul, care a continuat să fie o religie importantă în China,
creştinismul şi islamismul provenind din Orientul Mijlociu.
Religiile din China au avut şi au rolul de a transmite
respectul faţă de familie, faţă de tradiţii şi de instituţiile de stat. În
cadrul confucianismului s-au dezvoltat coduri de conduită ce
includeau respectarea cu rigurozitate a tradiţiilor, venerarea
strămoşilor şi păstrarea legăturilor de familie. Confucius (maestrul
Kong) proclamă o filozofie, morală şi politică care să formeze
„oameni superiori.“ Virtuţile fundamentale sunt: Omenia,
Dreptatea, Decenţa, Înţelepciunea, Loialitatea. Aceste calităţi sunt
necesare pentru a realiza armonizarea raporturilor dintre suveran
şi supus, soţ şi soţie, dintre fraţi, prieteni, dintre toate fiinţele
umane.
(M. e. c. - op. c.).
În scrierea chineză, unui simbol sau caracter scris îi
corespunde un singur cuvânt. Originalul sistem de scriere, literatura
bogată, arta rafinată a Chinei Antice au exercitat o influenţă
considerabilă asupra dezvoltării culturale a popoarelor vecine din
Asia de E.
În concluzie, acest Drum al Mătăsii, care cum am văzut,
traversa întreg continentul asiatic, a devenit o arteră principală, nu
numai pentru mărfuri, ci şi pentru idei, ştiinţă, meşteşuguri, artă şi
religie.
Concluzii
Sistemele sociale ale omenirii au evoluat de la simpla
comunitate (familia), la structuri complexe, numite state
centralizate. Se ştie că primele centre de civilizaţie, structuri statale
de pe pământ, au apărut în Sumer, Egipt, India, adică pe văile
fluviilor Tigru şi Eufrat, valea Nilului, Indusului şi Gangelui în
perioada anilor 4000-3000 î.Hr. Formarea unei administraţii
complexe a devenit posibilă şi prin dezvoltarea scrierii. Astfel s-a
putut ca informaţia să fie păstrată şi transmisă acolo unde este
necesar să ajungă pentru buna funcţionare a sistemului social,
politic, economic, administrativ, militar, etc.
În aceste locuri s-a mai făurit şi o bogată cultură, luând
naştere cele mai vechi sisteme de scriere. Cea mai veche operă
literară a lumii pare a fi Epopeea lui Ghilgameş. Aceasta a fost
consemnată în scris pe 12 tăbliţe de argilă în jurul anului 2100 î.
Hr. de sumerieni, locuitorii oraşului-stat Sumer, cel mai vechi oraş,
situat pe teritoriul Irakului de astăzi. În a 11-a tăbliţă a Epopeii lui
Ghilgameş, Utnapiştim îi descrie lui Ghilgameş potopul. Epopeea
este o ilustrare a dramaticei condiţii umane, definită prin fatalitatea
morţii. (M. Eliade). Crearea lumii de către Dumnezeu este unul din
cele mai vechi mituri. Primele informaţii scrise, din lume, privind
concepţiile, instituţiile religioase s-au păstrat în textele sumeriene
care merg până în mileniul III.
S-a dezvoltat arhitectura monumentală şi arta. Templele
zigurate (=loc înalt), piramidele egiptene, construcţiile indiene fac
Istorie
parte din cele mai spectaculoase şi originale realizări ale culturii
umane.
Uimitoarea civilizaţie sumeriană, extrem de evoluată şi
diversificată, de o mare forţă de iradiere atât pe plan juridic şi
moral, cât şi pe planul literaturii, al artei şi al gândirii în general, a
stat la baza civilizaţiilor orientale care vor urma, precum şi acelor
Lohanul nr. 11
din bazinul Mediteranei.
Se poate spune că civilizaţia sumero-akkadiană-babiloniană-
caldeeană-asiriană, într-un cuvânt civilizaţia mesopotamiamă este
prima şcoală a omenirii. (M.e.c. – op. c.).
În cea de a doua perioadă istorică a omenirii (2000-500 î.Hr.)
a apărut în valea fluviului Huanghe un nou izvor de civilizaţie,
civilizaţia chineză. O serie de oraşe –stat apar în Bazinul
Mediteranian de E. (Ugarit, Biblos ş.a.), în Asia Mică şi
Mesopotamia se formează Imperiile Hitit şi Asirian. În acest
interval de timp au apărut extraordinarele monumente ale
arhitecturii egiptene. Noţiunea de oraş sau „civitas“ are la origine
un vechi cuvânt latin care înseamnă trib.
Prin perioada 800 î.Hr. - 200 d.Hr. sistemele şi structurile
primelor civilizaţii agrariene au dat naştere religiilor şi culturilor
lumii.
Noii profeţi şi înţelepţi nu mai preţuiau lumea reală, din
diverse motive, şi au conceput o lume virtuală, transcendentă mult
mai bună, lume ce răspundea la dezideratele celor mulţi fără nici o
nădejde în această lume. Învăţăturile lor arătau cum se putea
obţine mântuirea, eliberarea său nirvana, cum se putea dobândi o
viaţă mai bună, fie de-a lungul şirului de reîncarnări, fie după
încheierea vieţii de pe pământ. Aceşti profeţi şi înţelepţi ofereau
oamenilor norme de conveţuire, de comportare în colectivitatea
noilor oraşe populate.(C. S. Brown – op. c.).
Dezvoltarea metalurgiei a determinat generalizarea folosirii
uneltelor de fier prin jurul anului 900 î.Hr. Superioare calitativ,
acestea au influenţat creşterea productivităţii muncii, dezvoltarea
structurii sociale a societăţii. Pe baza creşterii productivităţii
muncii s-a accentuat dezvoltarea producţiei, a apărut şi s-a
dezvoltat producţia de mărfuri şi lărgirea pieţelor de desfacere.
Implicit, în aceste condiţii creşte rolul negustorilor care se ocupau
exclusiv cu schimbul, cu comerţul. Această evoluţie a diviziunii
muncii a fost însoţită de dezvoltarea proprietăţii private.
În sfârşit, cea de–a treia perioadă (500 î.Hr. - 500 d.Hr.)
constituie etapa finală a soc. sclavagiste a Orientului Antic.
Caravanele neguţătorilor traversează Asia, are loc un schimb
cultural intens, iar în India şi China se răspândeşte una din cele mai
vechi religii din lume, religia budistă.
Pentru caracterizarea social-economică a perioadei se
remarcă fenomenul dezvoltării şi diversificării în continuare a
ramurilor meşteşugăreşti şi a comerţului, creşterea numărului de
oraşe. Sporeşte şi capacitatea de producţie-marfă a economiei,
realităţi ce se reflectă în dezvoltarea sistemului de circulaţie a
banilor.
Să nu uităm că banii-monedă apăruseră încă din sec. VII
î.Hr., în statul Lydia, situat în V. Turciei de astăzi. Valoarea
monedei era inscripţionată pe ea, modalitate prin care statul garanta
greutatea şi puritatea aurului, argintului şi cuprului, căpătând în
timp o largă răspândire în întreg Orientul şi în Imperiul Roman,
adică în Europa, fapt ce a dus la înflorirea comerţului. În
dezvoltarea relaţiilor marfă-bani erau interesate guvernele, acolo
unde se promova o politică de construcţii publice, avându-se grijă
de paza şi întreţinerea drumurilor comerciale. Altfel spus, Statele
aveau nevoie de creşterea veniturilor, pentru mărirea fiscalităţii şi
implicit eliminarea deficitelor economice.
În India, tendinţele spre crearea unor formaţiuni statale de
proporţii s-au materializat pe la anul 500 î.Hr. Cam în aceeaşi
perioadă şi în China are loc un proces intens de formare a statului
centralizat chinez.
Deci popoarele Orientului Antic au făurit o cultură şi
civilizaţie extrem de diversă, realizări care au îmbogăţit imens
tezaurul de cultură, înţelepciune şi cunoştinţe ale omenirii. (Z.V.I.
Kuziscin – Istoria Orientului Antic.).
Bibliografie selectivă
T. Ambrose – Despoţi şi dictatori, de la Nero la Saddam
Hussein, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.
C.S. Brown – Istoria lumii de la Bing Bang până în prezent,
Ed. Litera, Bucureşti, 2009.
A. Barnea şi colab. – Istorie, Ed. Corint, Bucureşti, 2004.
I. Constantinescu - Studiul Noului Testament, Ed. Institutului
Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
O. Drâmbă – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, vol. I-II, Bucureşti, 1984.
C. Daniel – Civilizaţia feniciană, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1979.
Februarie 2010
G. Friedman – Următorii 100 de ani: previziuni pentru
secolul XXI, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.
P. Gaudin – Marile religii, Ed. Orizont, Bucureşti, 2000.
Z.V.I. Kuzscin – Istoria Orientului Antic, Ed. Lumina,
Chişinău, 1990.
K.M. Kolobova – Cum trăiai vechii greci, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1962.
A. Lynch – Construcţii monumentale, Ed. Litera
Internaţional, Bucureşti, 2008.
J. Levy – Secrete ale istoriei: Forţe ascunse care au modelat
trecutul, Ed. Allfa, Bucureşti, 2006.
W. von Loon – Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1991.
A. Milard – Exploratori şi negustori, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti, 2008.
V. Mircea – Istoria economiei moderne, Ed. Fundaţiei
Universitare Dunărea de Jos“ – Galaţi, 2001.
H.C. Matei – Civilizaţia Orientului Antic, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1990.
P. Montet – Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1973.
M. Nancu – Memorator de istorie universală, Ed. Booklet,
Bucureşti, 2004.
G. Popa – Istoria culturii şi a civilizaţiei, Ed. Cugetarea, Iaşi,
1997.
*** Istorie ilustrată a lumii – lumea antică, Ed. Litera
Internaţional, Bucureşti, 2008.
*** Marea enciclopedie – statele lumii: Asia de E. şi de S.,
Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, America de N. şi de S., America
Centrală şi Indiile de V., Africa de N. şi de V., Ed. Litera,
Bucureşti, 2009.
*** Marea enciclopedie a cunoaşterii – societate şi
economie, religie şi filozofie, artă şi literatură, Ed. Litera
Internaţional, Bucureşti, 2009.
Partidul Naţional Popular
din Huşi
(Urmare din p. 1.1)
M iluţă Constantinescu după lovitura de palat de la 23 august
1944 „şi-a remodelat radical orientarea economică şi
politică, abandonând tezele neoliberale pe care le
susţinuse în anii anteriori şi manifestând un interes aparte faţă de
marele vecin care îşi cantonase o bună parte din armată pe
teritoriul României“, autor al volumelor Continentul U.R.S.S.
(octombrie 1944) şi Relaţiile economice între România şi U.R.S.S.
(1945), vicepreşedinte al A.R.L.U.S.-lui, preşedinte al Consiliului
de administraţie al Editurii „Cartea Rusă“.2 Partidul Naţional
Popular a fost „o creaţie a forţelor autohtone de extremă stângă“, a
cărui apariţie a fost salutată în ziarul „Krasnaia Zvezda“ (Steaua
roşie) în aprilie 1946, unde se afirmă că noua formaţiune politică
numără 170.000 de membri. Partidul Naţional Popular, grupare
satelit a comuniştilor, are în faţă perspectiva alegerilor.
Formaţiunea politică joacă un rol şters în viaţa politică românească
din epocă. Până la dispariţia sa din 1949 se menţine „la remorca
1 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Ediţia a II-a, Editura
Humanitas, Bucureşti (nota de la p.1)
2 Dumitru Şandru, Comuniştii şi Campania electorală din 1946, în
Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 De la memoria
colectivă la cercetarea istorică, Coordonatori: Robert Fürtös şi
Gheorghe Mihai Bârlea, Fundaţia Academia Civică, 2007, p. 205 –
207; Viaţa şi opera lui Mitiţă Constantinescu, Lucrare realizată sub
coordonarea prof. dr. Mugur Isărescu de către un colectiv format
din Surica Rosentuler, Sabina Mariţiu, Ion Soare, Anton
Dumitrescu, în Banca Naţională a României, colecţia Restitutio, nr.
4, martie 2004, p. 80
13
Partidului Comunist Român“.3
Uniunea Patrioţilor a activat şi în fostul judeţ Fălciu. Odată
cu reorganizarea din 27 august 1945 a Comisiei Române pentru
Aplicarea Armistiţiului sub denumirea de Comisia de Coordonare
Judeţeană, sunt incluşi o serie de lideri locali, printre care şi Sami
Fişterman, delegatul organizaţiei Uniunea Patriotică şi ca supleant
Mihai Coroi.4
Şedinţa plenară, din 4 iulie 1948, constituie prilejul
participării reprezentanţilor Comitetului Central al Partidului
Naţional Popular, în persoana profesorului Brebu şi a doctorului
Chiricuţă. Cel din urmă expune detaliat auditoriului situaţia politică
internă şi internaţională şi evidenţiază „lupta dârză pe care o duc
forţele democratice progresiste contra lagărului imperialist, pentru
pace şi progresul omenirii“, în timp ce profesorul Brebu expune
poziţia partidului în cadrul F. D. P. „menţionând rostul Partidului
P. N. P., de a lămuri îndeaproape păturile mijlocii să se încadreze
în ritmul vremurilor pe care le trăim, făcându-se atenţi ca
încadrarea acestora să nu fie din oportunitate, ci din convingere,
din dragoste pentru făurirea unei vieţi mai bune“. Răspunde
întrebărilor adresate de publicul participant, invocă statutul şi
programul partidului, aflate în curs de modificare, programul vechi
fiind considerat depăşit, sugerează orientarea şi folosirea
profesioniştilor în „procesul de producţie pus în slujba poporului“,
întronarea spiritului socialist în locul celui individualist, rezolvarea
standardului de viaţă prin planificare şi industrializare,
superioritatea cooperativizării faţă de meşteşugurile mici, preluarea
de către membrii P.N.P. a modelului celor din P.M.R., „mai căliţi
în luptă, căci ei primesc transformările sociale fără panică şi fără
tulburări“.5
Din rândurile P.N.P.-ului sunt recrutaţi demnitari de către
regimul comunist, cum ar fi Ioan Arhire, primar, foarte activ în
trecut, N. Petrovici, subprefect, complet inactiv, prezentându-se
de-a lungul unui an de zile la două şedinţe de partid.6
La ordinele comuniştilor este prelucrată teza Lupta poporului
grec pentru pace şi libertate de Eugenia Cocârlan, la 13 aprilie
1948 şi s-a hotărât trimiterea telegramei de protest a U.F.D.R., la
O.N.U., în „care se protestează în mod energic contra ororilor
săvârşite de către monarhia fascistă din Grecia, cerând totodată
eliberarea tuturor deţinuţilor şi părăsirea imediată a trupelor
Anglo-Americane de pe teritoriul Greciei“.
Prin moţiunea din 18 iulie 1948, trimisă la Comitetul Central
de P.N.P.-Fălciu, se „primeşte cu indignare şi revoltă vestea despre
atentatul comis împotriva secretarului general al Partidului
Comunist Italian Palmiro Togliatti“.7
P.N.P. - Fălciu marchează în cursul lunii octombrie a anului
1948 săptămâna prieteniei româno-sovietice, 31 de ani de la
„revoluţia socialistă“ şi organizează patru plenare şi două şedinţe.
Cu prilejul „marilor sărbători“ sediul partidului va fi împodobit cu
drapele, lozinci, portrete, se redactează un aşa numit ziar de stradă
pe care se află pictată o scenă din „revoluţia din octombrie cu 3
reportaje.“ Corul organizat de Consiliul sindical cuprinde şi 20 de
membri ai P.N.P. - Fălciu.8
Documentele cercetate atestă şcoala de îndrumători, pentru
care au fost desemnaţi 106 membri de partid în cadrul şedinţei din
27 mai 1948.9 A doua şedinţă a şcolii de îndrumători, desfăşurată
la 17 iunie 1948, oferă prilejul secretarului general al partidului
Gheorghe Obreja, să supună discuţiei, în faţa auditorului, tema
Naţionalizarea industriilor, băncilor şi societăţii10 urmat de Eugen
Ianculescu la 24 iunie 1948, a treia şedinţă, cu tema Despre
sindicate11şi de preotul C. Negru la 1 iulie 1948, a patra şedinţă, cu
3 Dumitru Şandru, op. cit., p. 207 - 208
4 Costin Clit, Unele aspecte privind oraşul Huşi în anii 1944 –
1945, în „Est” Revistă de cultură, Serie nouă, Vaslui, An I, august
2001, p. 77 - 78
5Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Comitetul
Judeţean Fălciu Partidul Naţional Popular, dosar 1/ 1948, f. 62
Istorie
6Ibidem, f. 23
7Ibidem, f. 71
8Ibidem, f. 38
9Ibidem, f. 59
10Ibidem, f. 59
11Ibidem, f. 60
 14
Frederic Enghels, 1839
Karl Marx, 1839 [G.F.]6
[G.F.]7
tema Mişcarea sindicală în România.1 Octav Agapi nu reuşeşte să-
şi susţină materialul intitulat Istoricul planificării în U.R.S.S. din
cauza numărului mic de participanţi.2 Avocatul C. Cosma prelu-
crează la 10 octombrie 1948, tema 10 ani de la apariţia istorică a
Partidului Comunist.3 Se recurge la publicarea articolelor şi repor-
tajelor în „Naţiunea“, „ziar de informaţie, atitudine şi reportaj“,
organ al Partidului Naţional Popular, a cărui conducere a revenit la
20 martie 1946 scriitorului George Călinescu,4 sau la aşa numitul
ziar de stradă. Biroul politic însărcinează şi indică, în noiembrie
1948, pentru scrierea articolelor pentru ziarul de stradă, pe Ştefan
Iliescu, Vasile Bujoreanu şi Elias Bercovici.5
Mica bibliotecă ce însuma în 1947 un total de 113 volume, se
reduce în octombrie 1948 la 109 volume. Oraşul era împărţit în
sectoare, acestea cuprind o anumită reţea stradală şi diverse
instituţii. Reprezentanţii secţiunilor de presă, documentare şi
financiară sunt numiţi responsabili la fiecare instituţie în parte şi
sector.10
Rapoartele de activitate, cum ar fi cel din august 1948, ne
oferă informaţii şi despre ocupaţiile locuitorilor, majoritatea
populaţiei fiind formată din viticultori, grădinari, funcţionari,
comercianţi şi puţini pensionari. Primele categorii profesionale
constituie majoritatea populaţiei şi se abţin de a face parte dîntr-o
organizaţie „democrată“ (citeşte comunistă). Se subînţelege
repulsia provocată majorităţii locuitorilor de noile structuri politice
de tip stalinist.11
Intervenţia P.N.P. este solicitată în cursul lunii iulie 1948 de
către comercianţii huşeni în vederea numirii lor la magazinele de
stat, „majoritatea din ei lichidând comerţul“. Naţionalizarea
întreprinderilor din 11 iunie 1948 atrage o stare de „mulţumire“ în
cadrul organizaţiei, excepţie făcând „o mică parte din comercianţi
şi câţiva industriaşi“.12 Lipsa schimbărilor, potrivit raportului lunii
august 1948, ar fi determinat pătura negustorilor să ceară „cu
insistenţă crearea unui număr mai mare de magazine de stat şi
plasarea lor în aceste magazine.“13 Raportul lunii octombrie a
anului 1948 demonstrează lichidarea comerţului de către „o bună
parte din comercianţi“, căutarea locurilor de plasament a comerci-
anţilor şi numărul mic de locuri de plasament în magazinele de stat
1Ibidem, f. 61
2Ibidem, f. 66
3Ibidem, f. 90
4 Oana Soare, În 1946, în „Cultura”, Publicaţie editată de Fundaţia
Culturală Română şi SC Media Casa Press, nr. 7 (211), din 17
februarie 2009
5Ibidem, f. 96
6 Sursa: marxists.anu.edu.au
7 Ibidem
Istorie
8 Sursa: marxists.anu.edu.au
9 Ibidem
10Ibidem, f. 38
11Ibidem, f. 16
12Ibidem, f. 14
13Ibidem, f. 16
Lohanul nr. 11
Vladimir Ilici Lenin Iosif Vissarionovici Stalin,
(Ulianov), 1897 [G.F.]8 1894 [G.F.]9
înfiinţate până la acea dată.14
Se urmăreşte evoluţia fruntaşilor politici locali de dinaintea
războiului. În şedinţa din 12 august 1948 în urma discuţiilor purtate
asupra a zece adeziuni, nu s-a căzut de acord asupra celei
prezentate de avocatul C. Olăreanu, „care a fost secretar general al
Partidului Naţional Ţărănist (Maniu), organizaţia Fălciu, - cu
toate că din cercetările făcute rezultă că a intrat în această
organizaţie din anul 1946, iar înainte a fost un democrat convins
ţinând întruniri cu meseriaşi şi vorbind pe linia sindicală“.15
Vechiul comitet cedează atributele la 2 noiembrie 1947, când
se desfăşoară preluarea arhivei şi verificarea datelor existente, în
urma cărora „s-a constatat că fiecare membru a fost obligat să-şi
înscrie întreaga familie, fără însă să activeze şi nici să plătească
cotizaţia“. Noul comitet identifică membrii activi, organizează o
şcoală de cadre (îndrumători) cu o durată de trei luni (trei şedinţe
săptămânale), ale cărei cursuri sunt urmate de membrii comitetului
şi partidului, stabileşte desfăşurarea plenarelor în fiecare zi de
Duminică, organizează o mică bibliotecă (113 volume), instalează
un telefon la sediul partidului din noiembrie 1947, procură mobi-
lierul necesar (scaune şi bănci în sala de şedinţe), înrămează tablo-
urile liderilor comunişti (I.V. Stalin, dr. C. I. Parhon, dr. Petru
Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu,
Ana Pauker), ocupă două camere, ţine legătura cu partidele din
localitate – P.M.R. şi Frontul plugarilor, cu care nu are conflicte,
cooperează la „desăvârşirea operei guvernului“. Comisia Jude-
ţeană a Frontului Democraţiei Populare cooptează patru membri ai
Partidului Naţional Popular. Se fac aprecieri a stării de spirit a
locuitorilor care ar fi fost „destul de bună, mai ales după apariţia
deciziilor prin care se dă liber la vânzarea cerealelor“. Potrivit
estimărilor realizate, se puteau baza pe 90 % din totalul populaţiei
din mediul rural şi 70% din totalul populaţiei din mediul urban.
„care vor da votul listei noastre“. Eforturile conducerii se
îndreptau către organizarea din comunele judeţului Fălciu.16
Raportul din luna iulie a anului 1948 înregistrează un număr
de 410 membri în organizaţie cu plata cotizaţiei la zi, dintre care
300 în oraş, documentele indicând un număr de 1337 membri, cei
mai mulţi cu probleme în plata cotizaţiei de partid.17 Raportul din
august 1948 precizează creşterea numărului membrilor de partid cu
67 „majoritatea din ei din pătura de mijloc din oraş.“18
În mediul rural şedinţele sunt convocate mai rar, în Vutcani
nu s-au desfăşurat asemenea şedinţe în lunile iunie – iulie 1948, iar
nivelul politic al membrilor de partid era foarte scăzut. Se constată
o stare de susceptibilitate. Odată cu deplasarea la Vutcani din
august 1948, se consemnează în raportul elaborat: „Lumea s-ar
înscrie în partid că e naţional şi popular, dar suntem suspectaţi“.
„Ascuţirea luptei de clasă la sate şi lupta împotriva chiaburimii
atinge şi partidul nostru prin faptul că aceste elemente s-au
camuflat în el“. La Vutcani din cei 37 de membri verificaţi, 21 sunt
14Ibidem, f. 38
15Ibidem, f. 76
16Ibidem, f. 10
17Ibidem, f. 14
18Ibidem, f. 14
Februarie 2010
plugari, majoritatea sunt chiaburi.1 Vechiul comitet din Vutcani va
demisiona şi se va alege unul nou.2 Organizaţii ale P.N.P.- Fălciu
vor lua naştere în cursul lunii octombrie în satul Mălăieşti şi
comuna Barboşi.3 Organizaţia P.N.P. – Barboşi, înfiinţată la 30
octombrie 1948, include în comitet pe Anton Cananău (preşedinte),
Gheorghe Horciu, Pintilie Purice, Dumitru Băduleţ, Vasile Dumi-
traşcu, Tasache Mândru, Ioan Purice, Neculai Băduleţ Cristea, Ioan
Beciu, Gheorghe Prodea şi Constantin Cazacu.4 Hotărârea de
desfiinţare a organizaţiei din Barboşi este luată la 25 noiembrie
1948. Se pare că înfiinţarea organizaţiei s-a făcut fără acordul
Centrului.5 Procesul verbal încheiat la 9 decembrie 1948 atestă
trecerea unei părţi de la P.N.P. – Barboşi la Frontul Plugarilor,
restul fiind înglobat la organizaţia din Vutcani.6
P.N.P. - Fălciu susţine în adresa din 3 august 1948, trimisă
Comitetului Central al Partidului Naţional Popular, existenţa a
120000 de locuitori în judeţul Fălciu, organizarea administrativă în
patru plăşi, două comune urbane şi 52 de comune rurale,
desfăşurarea activităţii de partid la nivelul plăşilor, activitatea
foarte slabă din comunele rurale, formarea Comitetului judeţean
din 41 de membri şi a Comitetului orăşenesc din 37 de membri, a
Biroului politic din şapte persoane, a Comitetului plăşilor din câte
trei membri de plasă. Numărul membrilor de partid, se ridică la 300
în mediul urban şi 110 în mediul rural. În comunele urbane
constatăm opt avocaţi, doi ingineri, 84 funcţionari publici, 22
funcţionari particulari, 36 de comercianţi şi industriaşi, trei
farmacişti, cinci învăţători, 38 meseriaşi, un profesor secundar, doi
preoţi, 16 pensionari, doi studenţi, un dentist, 54 de agricultori şi
grădinari, şapte muncitori, 19 casnici, lipsesc medicii. Din cuprin-
sul judeţului provin 11 funcţionari publici, un funcţionar particular,
şase învăţători, patru comercianţi, un medic, un avocat, şase
meseriaşi, un preot, un student, 70 agricultori, patru pensionari,
patru casnici.7
Adresa P.N.P.- Fălciu către Comitetul Central al P.N.P., din
octombrie 1948, stabileşte un număr de 467 de membri la 1
septembrie 1948, mărit la 605 pentru 1 octombrie 1948, dintre care
sunt radiaţi trei membri, iar alţii cinci sunt plecaşi din localitate.8
La 1 decembrie 1948 sunt consemnaţi 473 de membri (383 în
mediul urban şi 90 în plăşile judeţului).9
Procesul verbal din 26 martie 1948 consemnează excluderea
din partid a 63 de membri şi proiectarea unui bal ce urma să se
desfăşoare la 8 mai 1948. Secţia Tineret are în componenţa
conducerii pe Ioan Arhire (preşedinte), Ştefan Spiridon
(vicepreşedinte), Geta Alexandru (secretar); Secţia Presă şi tineret
pe Eugen Ianculescu (secretar), Ioan Patraş, P. Manoilescu, Mihai
A. Patraş, Constantin Lăzărescu, Georgeta Puiu; Secţia Funcţionari
publici şi particulari pe Gheorghe Nimirescu (preşedinte), Eugenia
Cocârlan (secretar), Dumitru Iacob (membru); Secţia Liber
profesionişti pe Sorin Cherenbach (preşedinte), Moritz Terdiman
(secretar), Constantin Lăzărescu şi Eugen Cherenbach (membri).10
Comisia de disciplină, formată din Gheorghe Obreja (secretarul
general al organizaţiei), Ioan Beşleagă şi Iancu Marcovici, se
înfiinţează la 8 martie 1948.11
Conform adresei din 4 mai 1948 Ioan Arhire, primarul
oraşului Huşi, preşedintele Secţiunii Tineret şi vicepreşedintele
organizaţiei Fălciu, membru în Comitetul de reconstrucţie,
preşedintele F. T. D. R., este însărcinat cu supravegherea secţiunii
Tineret, cu supravegherea şi coordonarea întregii activităţi a
tineretului din judeţul Fălciu şi oraşul Huşi.12
Secţiunea Tineret a P.N.P. este formată din Ioan Arhire
(preşedinte), Ştefan C. Spiridon (vicepreşedinte), Georgeta
1Ibidem, f. 23
2Ibidem, f. 24
3Ibidem, f. 38
4Ibidem, f. 90
5Ibidem, f. 92 - 93
6Ibidem, f. 94
7Ibidem, f. 27
8Ibidem, f. 32
9Ibidem, f. 46
10Ibidem, f. 46
11Ibidem, f. 48
12D.J.A.N.V., F.C.J. F. P.N.P., dosar 1, f. 6
15
Alexandru (secretar tehnic), Titi Cosma, Vasile Bujoreanu,
Constantin Ciocoiu, Traian Dumitriu, Emil Irimia, Constantin Tuţu,
Victor Onea, Traian Gheorghiu, Elias Bercovici, Veronica
Herghelegiu, Grigore Drăguşanu, Eugen Cherenbach, Maria C.
Stoica, Ecaterina Petrăchescu, Eliza Obreja, Steriana Crăsneanu,
Aurora Focşa, Aurelia Blăniţă, Gheorghe I. Grosu (student), Ioan
Avârvarei, Anton Avârvarei, Ioan Ghergu, Mihai Ghergu, Pavel
Băcioiu, Eugen Avârvarei, Ana Boiangiu, Elena Boiangiu,
Constantin Vol(o)acă, Anistia Penişoară şi Petru Nastase.13
Raportul de activitate din luna mai 1948 ne arată desfăşurarea
a şapte şedinţe, deplasările din judeţ, starea de moleşeală a mem-
brilor, înfiinţarea echipelor responsabile pe străzi, măsurile pentru
înfiinţarea unei şcoli de cadre, starea financiară precară, imposibi-
litatea achitării cotizaţiilor şi lipsa activităţii la Secţiunea Presă şi
documentare, al cărei responsabil era Ioan Patraş, fost preşedinte al
organizaţiei,14 înlocuit în iulie 1948 cu Eugen Ianculescu.15
Gheorghe Paveliu, secretarul etnic, este concediat la 1 mai
1948. Emil Irimia, fost secretar al resortului financiar, detaşat la
Sucursala Băncii Naţionale Române din Răducăneni, este înlocuit
de Petru Vasilescu.16Şedinţa de comitet din 27 mai 1948 se
desfăşoară în prezenţa membrilor mai importanţi: Gheorghe
Alexandru (preşedinte), Eugen Ianculescu (vicepreşedinte), Saul
Seinsohn (vicepreşedinte), Gheorghe Obreja (secretar general),
Delu Lindner (secretar general adjunct), Ioan Patraş, Petru
Vasilescu, Herman Tirman, Iancu Moscovici, Haim Bercovici şi
Ecaterina Nestor. În cadrul şedinţei se propune desemnarea a 106
„prieteni care să urmeze şcoala de îndrumători“17
Activitatea din luna iunie a anului 1948 se aseamănă cu cea
din lunile martie şi aprilie. Activitatea secţiilor este practic
coordonată de secretarul general, ce-şi orienta atenţia spre
reactivarea membrilor, care au abandonat munca de partid, mai ales
după desfăşurarea alegerilor, odată cu conştientizarea ideii eşecului
definitiv a păturilor „reacţionare“. Sunt prelucrate problemele
tratate în buletinele sosite de la Centru sau publicate în ziarul
„Naţiunea“. Echilibrarea bugetului se realizează prin organizarea
de baluri. Conducerea ţine legătura cu autorităţile locale şi F. D. P.,
Secţia de tineret remarcându-se în munca de reconstrucţie şi de
partid. Asistăm la stagnarea numerică a membrilor de partid, unii
plecaţi definitiv din ţară sau în alte localităţi urbane, alţii la Frontul
Plugarilor sau Partidul Muncitoresc Român, cei rămaşi activi sunt
obligaţi să-şi elaboreze autobiografiile.18
Secretarul general, în luna iunie a anului 1948, este avocatul
Gheorghe Obreja,19 sprijinit în eforturile sale din luna iulie 1948,
de către Delu Lidner, secretarul adjunct, împreună îşi asumă
întreaga muncă organizatorică şi politică.20 Preşedinte al organi-
zaţiei în lunile februarie, martie21 şi august 1948 este atestat
Gh(eorghe) Alexandru.22 La 3 august 1948 conducerea P.N.P. era
asigurată de Gheorghe Obreja, secretar general al P.N.P. şi secretar
electoral al F.D.P., Ioan Arhire, preşedinte al P.N.P. şi secretar al
Secţiei administrative din F.D.P. şi Gheorghe Alexandru, membru
al Comisiei de propagandă din F.D.P.23
Alcătuirea biroului politic al P.N.P. - Fălciu se desfăşoară la
8 iulie 1948. Din birou fac parte: Gheorghe Alexandru, preşedinte,
Gheorghe Obreja, secretar general, Eugen Ianculescu, Ioan Arhire,
Saul Seinsohn, vicepreşedinţi, Delu Lindner, secretar şi Ioan
Grosu, casier. Cunoaştem componenţa secţiilor. Astfel, la Secţia
Presă şi documentare întâlnim pe Ioan Arhire, responsabil, Octav
Agapi, secretar, avocatul Moritz Terdiman, presă, avocatul Sorin
Cherenbach, documentare, Ludmila Arhire, comisia de reactivare;
la Secţia Financiară pe Saul Seinsohn, responsabil, Ioan Grosu,
casier, Petru Vasilescu, secretar; la Secţia Profesională pe Eugen
13Ibidem, f. 7
14Ibidem, f. 11
15Ibidem, f. 14
16Ibidem, f. 57
17Ibidem, f. 59
Istorie
18Ibidem, f. 13
19Ibidem, f. 13
20Ibidem, f. 14
21Ibidem, f. 46
22Ibidem, f. 16
23Ibidem, f. 27
 16
Ianculescu, responsabil, Solomon Lazarovici, comerţ şi meserii,
Petru Manoilescu, funcţionari şi profesionişti. Alături de
organizarea în secţiuni întâlnim şi organizarea din cadrul
colectivelor, pe care le redăm în continuare: Colectivul Secţiei
Presă şi documentare, compus din Milu Reiter, avocat, Neştir
Ecaterina, Mititelu Alex., Dragoescu Elena (presă), Neculai Stan,
Haim Bercovici, Iancu Marcovici, Ioan Beşleagă, Gh. Nimireanu
(documentare); Colectivul Secţiei Financiare, compus din Jănica
Balan, Ecaterina Vasuţa, Anton Pascal, Herman Tirman, Ştefan
Spiridon, Eugenia Ciocârlan; Colectivul Secţiei Profesională,
compus din Ianci Copcic, Emil Romila, Moise Leibovici, Geta
Alexandru, Maria Ianculescu, Margareta Tazlaoanu, Maria Nestor,
Neculai Petrovici, Mihai Patraş şi Ioan Patraş.1
Sunt formate comisii responsabile pe sectoare formate din
cartierele oraşului. În sectorul care include cartierele Corni şi
Cotroceni fac parte din comisie, Ioan Patraş, Mihai A. Patraş, Ioan
Ghergu, Tuţu C-tin, Domenica Zanvetor, Anton Frenţescu, Emil
Romila şi Anton Pascal; în sectorul în care este inclus cartierul
Răieşti fac parte, Petru Manoilescu, Vasile Vârlan, Gh. Enăchescu,
preotul C-tin Chirica, C-tin Voloacă şi Gh. Mihai; în sectorul din
care face parte cartierul Grădinari (în vechime Ograda lui Lazor)
întâlnim pe, Teodor Adam, Alex. Mititelu, Iancu Copcic, Neculai
Scărlătescu, Traian Dumitriu şi Moritz Terdiman; în cartierul
Plopeni avem pe C-tin Tuleaşcă, Alex. Topliceanu, Vasile Sârbu,
Ioan Boiangiu, Marin Ghiuzu şi C-tin Ciocan; în cartierul Broşteni
pe Ştefan Spiridon, Petru Vasilescu, Vasile Andrei şi Andrei
Anton; din sectorul care cuprinde centrul oraşului fac parte,
Gheorghe Alexandru, Saul Seinzon, Gheorghe Obreja, Delu
Lindner, preotul C-tin Negru, Haim Bercovici, Tirman Herman,
Iancu Marcovici, Sorin Cherenbach, Mihai Neculai, Gheorghe
Nimireanu, Ioan Grosu şi Ioan Beşleag; în cartierul Dobrina pe
Iosif I. Balan, Dumitru Luca, Tiţi Cozma şi Dumitru Andrei.2
Raportul general despre deplasarea din 7 - 8 august 1948
demonstrează disensiunile existente în Biroul politic şi în Comi-
tetul judeţean şi formarea a două tabere, una în jurul Secretariatului
general, cealaltă în jurul Preşedintelui. Activitatea Secretariatului
general constă în cele două – trei şedinţe săptămânale, verificarea
membrilor din cuprinsul judeţului, precaritatea legăturilor cu orga-
nizaţiile comunale, insuficienta coordonare şi susţinere a activităţii
secţiilor. Secţia Presă şi documentare, condusă de Ion Arhire, nu
efectuează activităţile specifice, există o lipsă de interes a preşe-
dintelui secţiei pentru reorganizare, întâlnim două grupuri profesi-
onale, se desfăşoară o şedinţă a comitetului şi două plenare. Secţia
Financiară condusă de Petrea Vasilescu, desfăşoară şedinţe de
comitet, Secţia Tineret activează, dar nu a fost încheiat raportul.3
Secţia de presă şi documentare, odată reorganizată, are la
conducere pe învăţătorul Octav Agapi (secretar), Ar. Terdiman
(responsabil presă), Stan (responsabil plenare).4
Potrivit raportului pe luna august a anului 1948 s-au
desfăşurat şase şedinţe. Secţia de propagandă şi documentare aflată
sub responsabilitatea lui Octav Agapi, acţionează pentru creşterea
numărului de abonamente care se ridică la 67, trimiterea a patru
reportaje la ziarul „Naţiunea“, organizarea a patru şedinţe, două în
mediul urban şi două în mediul rural şi creşterea numărului
participanţilor la plenarele organizaţiei, de la 80 la 125. (Credem că
se exagerează). Printre evidenţiaţi, se numără „prietenii“ Octav
Agapi, Mihai Patraş şi Ioan Grosu.5 Pentru activitatea desfăşurată
Octav Agapi este evidenţiat şi în luna octombrie a anului 1948,
alături de preotul C. Negru, Delu Lindner, Ioan Grosu, Simion
Buzuliuc şi Maria Vârlan.6 Octav Agapi deţine calitatea de
corespondent la ziarul „Naţiunea“ până la 25 noiembrie 1948, când
este înlocuit cu preotul C. Chirica.7Octav Agapi, potrivit procesului
verbal din 25 noiembrie 1948, a organizat secţia de îndrumare
politică, repartizează temele ideologice, controlează şi îndrumă
activitatea subsecţiilor, a trimis trei reportaje la ziarul „Naţiunea“,
1Ibidem, f. 65
Istorie
2Ibidem, f. 69
3Ibidem, f. 22
4Ibidem, f. 24
5Ibidem, f. 16
6Ibidem, f. 38
7Ibidem, f. 92 - 93
Lohanul nr. 11
ia parte la Campania de însămânţare timp de nouă zile.8
P.N.P. - Fălciu provoacă organizaţia similară din judeţul
Covurlui la întrecere în 25 august 1948, primesc un răspuns
favorabil la 28 august 1948, iar întrecerea propriu-zisă începe la 1
septembrie 1948.9
În perioada 1– 30 septembrie 1948 s-ar fi desfăşurat 26 de
şedinţe la Huşi şi 16 în plăşile judeţului Fălciu, în total 42 de
şedinţe, numărul activiştilor s-a ridicat la 77, cel al participanţilor
la şedinţe la 2360, iar le plenare, în număr de 18, în reşedinţă 6 şi în
plăşi 12, ar fi participat tot 2360 de persoane. Sunt organizate 467
de vizite în cursul lunii septembrie, sunt înregistrate 138 de
adeziuni, numărul membrilor cotizanţi creşte de la 84 (1 septembrie
1948) la 338 (1 octombrie 1948), al abonamentelor la „Naţiunea“
cresc de la 29 (1 septembrie 1948) la 113 (1 octombrie 1948). În
aceiaşi perioadă participă 250 de membri la munca voluntară
organizată, contabilizând 750 de ore.10
În cursul lunii octombrie a anului 1948 s-au înfiinţat: Secţia
Evidenţa membrilor de partid, compusă din Moritz Terdiman,
Moise Leibovici, Sorin Cherenbach, Maria Chiulă şi Secţia
Organizatorică, formată din Eugen Ianculescu, Mihai A. Patraş,
Emil Irimia şi Alex. Topliceanu.11
Redăm schema de organizare a P.N.P. – Fălciu din noiembrie
1948. Secţia organizatorică are în frunte pe avocatul Eugen Iancu-
lescu, ajutat de Mihai A. Patraş, secretarul adjunct al organizaţiei,
Emil Irimia şi Alex. Topliceanu. Întâlnim organizaţia locală urbană
I (Vasile Vârlan) şi II (Ştefan Azoiţei). Organizaţiile din plăşi au ca
secretari pe C. Boboc (plasa Vutcani), Ion Gheorghiu (plasa Rădu-
căneni), Durnea Gheorghe, din decembrie 1948 Proca Dumitru
(plasa Fălciu) şi Ion Mironescu (plasa Huşi).12 În ceea ce priveşte
organizarea colectivelor, avem la plasa Fălciu pe Pericle Nistor
(secretar), Restivan Gheorghe (secretar adjunct), Proca Dumitru
(responsabil organizare), Geta Popescu (responsabil îndrumare
politică) şi Aneta Petcu (responsabil administrativ financiar); la
plasa Vutcani pe Ionel Tomescu (secretar), Ioan Gh. Şipoteanu
(secretar adjunct), Ioan Râpanu (responsabil îndrumare politică),
Constantin Boboc (responsabil organizare) şi Iancu C. Leon
(responsabil administrative financiar); la plasa Huşi pe Florin
Cherenbach (secretar), Ioan Mironescu (responsabil organizare),
Silviu Olăreanu (responsabil îndrumare politică) şi Nicolai
Pandalache (responsabil administrative financiar).13
Procesul verbal, încheiat la 2 noiembrie 1948, reflectă
înfiinţarea subsecţiilor, cum ar fi: Subsecţia Documentare (Octav
Agapi – preşedinte, Nicolae Stan – secretar, N. Pivniceru, Gh.
Nimireanu, Maria Chirilă, Marieta Penişoară, Ştefan Azoiţei,
Clemansa Puiu, Frederic Loi, Maria Darie, Anton Olaru), Subsecţia
Comisia de reactivare (preotul C. Negru - responsabil, Alex.
Topliceanu, Chirilă Stan, Marin Ghiuzu, Aurora Focşa, Ştefan
Beschieru, C. Epure, Traian Gheorghiu, Iancu Copcic, Mihai
Gheorghe, Sandu Dincă), Subsecţia Presă şi reportagii (preotul C.
Chirica – responsabil, Ştefan Iliescu, Puiu Romulus, Sorin
Chernbach, Ioan Boiangiu, Elias Bercovici, Ioan Tănasă, Gh.
Călin, Eugen Olaru).14
Raportul Secţiei judeţene de îndrumare politică din
decembrie 1948 indică pe Octav Agapi ca responsabil, preotul
C. Chirica, corespondent la ziarul Naţiunea şi responsabil cu
difuzarea, Ştefan Iliescu, responsabil al comitetului de reactivare.
P.N.P. – Fălciu era structurat în sectorul 1 Huşi, responsabil
V. Bujoreanu, sectorul 2 Huşi, responsabil Nicolaie Stan, plasa
Fălciu, responsabil Geta Popescu, plasa Huşi, responsabil Silviu
Olăreanu, plasa Vutcani, responsabil Ioan Râpanu, la plasa
Răducăneni nu s-a organizat nimic.15
Înfiinţarea celui de-al treilea sector în cartierul Corni din
oraşul Huşi este concretizată în ianuarie 1949.16
8Ibidem, f. 94
9Ibidem, f. 35
10Ibidem, f. 34
11Ibidem, f. 95
12Ibidem, f. 39
13Ibidem, f. 42
14Ibidem, f. 96
15Ibidem, f. 107
16 Ibidem, f. 42
Februarie 2010 17
La şedinţa din 24 aprilie 1949 pe ordinea de zi a figurat înfiinţat în 1806 cu o colonie de unguri. Biserica e din 1826. Târgul
reorganizarea Secţiunii, întocmirea planului de lucru şi diverse e din 1830. Biserica catolică are un dascăl.“
probleme organizatorice sau de altă natură. Conducerea secţiunii Este necesar să observăm că lucrarea citată conţine unele
este formată din Ioan Arhire (preşedinte), Ştefan C. Spiridon contradicţii de date, în intervalul ei cât şi cu alte momente. Prima
(vicepreşedinte), Georgeta Alexandru (secretar tehnic). Sunt este cu privire la numărul de locuitori: dacă târgul are“ 1038 de
desemnaţi membrii comisiilor: Comisia organizatorică (Ştefan suflete“ iar satul „727 locuitori-suflete“, comuna ar trebui să aibă
Spiridon, responsabil, Marieta Penişoară şi Titi Cosma), Comisia 1765 de locuitori-suflete, în 1864, dacă s-au folosit datele aceluiaşi
de Educaţie politică (avocatul Eugen Cherenbach, Aurora Focşa, recensământ, aşa cum ar fi fost normal să fi. A doua contradicţie
Ana Boiangiu), Comisia de Educaţie, culturală, artistică şi sportivă este cu volumul „Cronica Bohotinului“, de Radu Rosetti (în
(Georgeta Alexandru, Gheorghe Grosu şi Ecaterina Petrăchescu), „Analele Academiei“ Bucureşti, 1905-1906, p. 43), unde se
Comisia financiară (Emil Irimia, Victor Oanea şi Elena precizează: „Pe fostul domeniu al Hatmanului (afară de Hiliţa) sunt
Drăgoescu), Comisia Reconstrucţii (Ioan Arhire, Ioan Ghergu şi astăzi 1159 gospodari săteni şi anume: […] 215 în Răducăneni. În
Petru Nastase). târgul Răducăneni sunt 1760 suflete din care peste 1200 evrei“ –
ceea ce ar însemna 1975 de locuitori. Care este cifra corectă, mai
Situaţia Partidului Naţional Popular la 25 februarie 19481 aproape de realitate? Între publicarea celor două lucrări nu este o
perioadă mare (1902-1905) ca să se fi petrecut o aşa mare creştere a
Înscrişi în Existenţi în populaţiei. Am opta pentru cercetarea lui Radu Rosetti, foarte
Profesii documentată. Şi să nu uităm că abia recensământul din 1930 a fost
organizaţii judeţ
Avocaţi 8 36 primul din istoria ţării noastre în care înregistrarea locuitorilor s-a
Ingineri 2 9 efectuat după criterii ştiinţifice.
Funcţionari publici 130 655 O altă contradicţie este în privinţa anului de întemeiere a
Comercianţi şi industriaşi 62 555 târgului Răducăneni. În „Cronica Bohotinului“ precizându-se: „la
Funcţionari particulari 9 128 1806 (aceeaşi dată la ambele lucrări - n.n.), Hatmanul (Răducanu
Farmacişti 3 8 Roset - n.n.), dobândind voia Domnului, aduse un număr de
Învăţători 10 414 ceangăi de pe Siret, cu care descăleca pe Pietrosu, un sat, care
Medici 1 26 primi numele de Răducăneni (mai târziu, după ce satul s-a mutat pe
Meseriaşi 66 280 actuala vatră din cauza alunecărilor de teren de la Pietrosu - n.n.).
Profesori secundari 2 45 Tot el obţine învoirea să înfiinţeze în Răducăneni un târguşor“
Preoţi 1 95 (p. 41). Au fost două hrisoave date hatmanului pentru întemeierea
Pensionari 10 520 târgului la Răducăneni - în 1816 şi 1818, ambele pierdute din
Studenţi 8 76 arhiva lui Răducanu Roset. S-a păstrat însă un al treilea hrisov:“
Dentişti 1 2 1851 mai 26. Ciorna hrisovului nr. 43, prin care se aproba agăi
Agricultori, grădinari - 66 Lascarache Roset, dreptul de târguşor la moşia Răducăneni, ţinutul
Femei casnice - 84 Fălciu, potrivit hrisovului din 1816 pe care l-a pierdut“(Arhivele
Muncitori 10 219 Statului Iaşi, Dosar 775, fila 19-20). La fila 18 din dosarul citat se
___________________________ găseşte propunerea Ministerului de Finanţe din 30 aprilie 1851
1 D.J.A.N.V., F.C.J. F. P.N.P., dosar 1, f. 3 pentru reînnoirea hrisoavelor din anii 1816-1818 (“Documente
privitoare la Istoria Economica a României-oraşe şi târguri- între
anii 1776-1861. Moldova“, Seria A, vol. II, p. 273, 457, 479).
Ţinând seama că în 1806 Răducanu Roset se hotărăşte să se
stabilească la Bohotin, unde începe să-şi construiască o adevărată
curte, este verosimilă afirmaţia că, iniţial, locul pentru sat a fost la
Pietrosu pe Dealul Hemeiosu, mai aproape de curtea de la Bohotin.
Istoria ceangăilor la Răducăneni Vitregiile naturale l-au silit să aprobe mutarea satului mai spre NV,
asta şi pe motivul că, între timp, rezolvase şi cumpărarea moşiei
Bazga în 1815. Locuitorii de religie catolică din Răducăneni îşi
construiesc biserica în noul amplasament în 1925-1926.
Prof. Marietta Matei – Răducăneni Aşadar, Hrisovul de întemeiere a târgului Răducăneni a fost
emis în 1816 (şi repetat în 1818), existând şi alte documente care
n „Marele dicţionar geografic la României“ (1902, vol. VI, atestă că în acest an Hatmanul „muta la Răducăneni târguşorul
Î p. 28) se notează: „Răducăneni, târguşor pe moşia şi în
comuna Bohotinului sub satul Răducăneni (aşadar,
satul era considerat separat de târg - n.n.) ce vine la sud-est,
Bohotinului Mare“. Aceasta face posibilă presupunerea că existau
aici negustori evrei (izraeliţi, cum sunt numiţi în unele documente -
n.n., pe care i-a mutat la Răducăneni, dar la fel de posibil este ca,
înfiinţat în 1830 de hatmanul Răducanul Roset. Are o populaţie odată cu aducerea ceangăilor, Răducanu Roset a mai adus familii
de 1038 de suflete, o biserica catolică cu un dascăl. Prin mijlocul de negustori evrei, proveniţi probabil din Galiţia, fiind ştiut faptul
târgului trece şoseaua judeţeană care duce spre Iaşi şi Huşi. Prin că legile vremii permiteau aşezarea/stabilirea evreilor numai în
partea de est trece pârâul Fundul Bohotinului, care mai în jos ia târguri (de unde şi păstrarea de multă vreme, chiar după devenirea
denumirea de Bohotinul. În capătul de nord al târgului se termina sa ca oraş, a denumirii de „Târgul Ieşilor“ - n.n.). În „Cronica
satul Bazga, iar spre sud începe moşia Bohotinului. În partea de Bohotinului“ Radu Rosetti transcrie la p. 158 inventarul Răducă-
nord-est a târguşorului, peste pârâul Bohotinul, pe poala plană a nenilor la 1836 (cu doi ani înaintea morţii lui Răducanu Roset,
dealului, se afla spitalul rural, construit de stat. În centrul târgului e devenit acum Mare Logofăt), notând, între altele, şi „20 venitul
primăria şi cazarma unei companii de dorobanţi. Târgoveţii sunt dugheanelor“, ceea ce arata că târgul era în plină dezvoltare, având
bezmanari.“ 120-130 capi de familie aducând venit bun proprietarului moşiei.
Despre satul Răducăneni, aceeaşi sursă notează la p. 27: Satul şi târgul Răducăneni au aparţinut în trecut de comuna
„Răducăneni, sat în comuna cu acelaşi nume, plasa Podoleni, Bazga, plasa Podoleni, judeţul Fălciu, apoi a devenit centru de
judeţul Fălciu, aşezat pe coasta dealului Beşleagăi şi pe valea comună, şi de plasă, cuprinzând zona de la Costuleni până la
Bohotinului, înfiinţat în 1806 de Răducanu Roset, hatman, şi Râşeşti în 1894, aici fiind reşedinţa plăşii, judecătoria, jandarmeria,
colonizat de unguri, având o populaţie de 727 locuitori care sunt spitalul rural, banca, poşta, telefoanele. Aceasta a făcut ca târgul să
împroprietăriţi după Legea din 1864. Face parte din trupul moşiei se dezvolte rapid. Aici era şi curtea moşierului Lascăr Rosetti,
Răducăneni şi este considerată ca mahala a târgului Răducăneni“. moştenitorul Răducănenilor de la tatăl său Răducanu, care a fost
Istorie

La p. 209 se notează: „Răducăneni, comuna rurală, în partea de NV
a plăşi Podoleni, judeţul Fălciu, aşezată pe valea Bohotinului,
format din satul Răducăneni şi târguşorul Răducăneni. Se întinde
pe o suprafaţă de 2214 ha şi are o populaţie de 411 familii sau 1864
suflete, o şcoală şi o biserica. Este udată de râul Bohotin.[…] S-a
numit în vechime Pietrosul. I se zice acum Răducăneni după
numele fostului proprietar Hatmanul Răducanu Roset. Satul s-a
construită prin 1851-1854, clădire declarată monument arhitectural,
pe zidul căreia se mai poate vedea şi astăzi blazonul familiei
Ruseştilor: „pe un scut tăiat („coupe“) de argint şi albastru (azur) se
afla o cupă de argint cu trei roze ieşind dintr-însa, iar deviza poartă
deviza SERENO AVT NUBILO SOSPES care însemna „În senin şi în
negura teafăr“. (Note genealogice despre familiile Buhus şi Rosetti,
 18 Lohanul nr. 11
foşti proprietari ai moşiei Bohotinului“, de Radu Rosetti Academia statornicit apoi în ştiinţa şi publicistica maghiară şi preluat cu prea
Româna, Extras din Analele Academiei Române, seria II, tom mare uşurinţă şi de unii cercetători români. Cuvântul CEANGĂU
XXVIII, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1906, p. 9). nu are în româneşte nici un înţeles deci nu există ! Cercetările au
În 1950, comuna Răducăneni a fost încadrată raionului constatat, de asemenea, că ceangăii din Moldova nu ştiau – nu
Codăeşti, apoi între 1955 şi 1968 raionului Huşi, regiunea Iaşi, iar vorbeau limba maghiara: „Ungurii care nu ştiu ungureşte!“,
din 1968 aparţine judeţului Iaşi. Tot din acest an, satul Bazga, exclama ironic Dumitru Martinaş în opera citată. Cum au putut
contopit cu satul şi târgul Răducăneni, dispare de pe harta fiind migra atâţia maghiari „chiar sub ochii vigilenţi ai clerului şi
numai denumirea de Răducăneni. Uneori oficialităţile foloseau autorităţilor maghiare“? În plus, sensul de „maghiar corcit“ nu
numele de Răducăneni - Nord, dar oamenii din zona i-au spus poate duce decât la o concluzie: „Porecla de ceangăi, adică de
întotdeauna Bazga. corcituri, era o reacţie a secuilor împotriva celor care le poceau
Revenind la istoria ceangăilor pe valea Bohotinului să ne limba, amestecând-o cu elemente valahe. Când le imputau că s-au
oprim puţin asupra denumirii de „unguri“ din „Marele dicţionar corcit cu valahii, ei foloseau această metaforă dispreţuitoare spre a
geografic“ şi care apare şi în alte surse, mai vechi sau mai noi. persifla originea lor româneasca. ceangăii nu sunt nici maghiari
Vom porni de la afirmaţia lui Dumitru Martinaş (în „Originea degeneraţi, nici maghiari românizaţi de moldoveni ei sunt români
ceangailor în Moldova“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, trecuţi printr-un proces de secuizare a căror primă grijă, după
Bucureşti, 1985, p. 9 şi 118) că: „Istoria cercetărilor despre ceangăi stabilirea în Moldova, a fost aceea de a se scutura în cea mai mare
este lungă, plină de peripeţii şi foarte deseori de căutări zadarnice“, parte de jargonul unguresc, continuând a vorbi până astăzi în graiul
autorul folosind denumirea de ceangăi numai fiindcă aceasta este lor românesc specific“ (Dumitru Martinaş, op. cit, pg. 96-14).
frecventă în scrierile privitoare la populaţia catolică din Moldova. Nu intrăm în amănunte, dar este cunoscut faptul că migrarea
Autorul precizează că acest termen a fost preluat din publicistica unor grupuri masive de populaţie din Transilvania în Moldova se
maghiară şi „… la fel ca denumirea populară de «unguri», nu este petrece în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când
acceptată de cei mulţi astfel, care se împărăteasa Maria Tereza dă edictul cu
consideră români catolici…, (celelalte privire la obligativitatea luării în armată
denumiri) simţindu-se ca o poreclă, ca o pentru populaţia din Ardeal. Românii,
ofensă care nu li se cuvine, pe care o defavorizaţi de maghiari, fug mai ales în
resping, pe care le-au dat-o străinii… care Moldova, trecerea Carpaţilor Răsăriteni
au vrut să-i batjocorească, să-i hulească. fiind mai lesnicioasă, dar şi în Tara
Însă e vorba ceangău nu-i românească, ci Românească la început sunt înregistrate
ungurească. Deci ei (ceangăii - n.n.) simt grupuri mai mici, în special din zona
pe unguri ca străini.“ Făgăraşului, apoi populaţii întregi (câteva
În cuprinsul lucrării sale, Dumitru sute), bărbaţi, femei şi copii şi care se
Martinaş demonstrează cu argumente stabilesc mai ales în zona Siretului, în
istorice, etnografice şi lingvistice faptul satele rămase aproape pustii în urma
că: „Pe baza graiului românesc deselor războaie cu turcii, tătarii şi leşii.
transilvănean vorbit de marea ei Dar migrări în Moldova se înregistrează şi
majoritate, această populaţie din Moldova înainte, de prin secolul al XV-lea. Stabilite
nu mai poate fi privită ca o enclavă etnică în Moldova, aceste populaţii îşi păstrează
de origine alogenă, nici ca o minoritate religia catolică şi specificul vorbirii, între
etnică locuitoare, ci ca o populaţie care predominantă este rostirea siflantă -
românească de origine transilvăneană, aşa sunetele ş-j devin s-z fenomen fonetic
cum a fost dintotdeauna.“ (p. 96). necunoscut sistemului fonetic maghiar, dar
Problema acestei populaţii a fost frecvent în Banat, Oltenia Vestică, zona
relevată încă din perioada Divanului Ad- Clujului şi Făgăraşului şi care îşi are
hoc. Astfel, în 1857, în Divanul Ad-hoc al originea în rostirea latină popular “o
Moldovei, Mihail Kogălniceanu, sprijinit permanentă fonetică arhaică, prin care
de Costache Negri, a apărat cu convingere dacoromana se întâlneşte şi se înrudeşte cu
drepturile legitime ale populaţiei catolice, grupul limbilor romanice apusene şi ea
câştigate prin viaţa şi munca de ani alături una din verigile de filiaţie fonetice dintre
de sătenii ortodocşi. Iată ce spune latina populară şi unele graiuri regionale
Costache Negri în şedinţa din 12 dacoromane“ (Dumitru Marinaş op. cit., p.
noiembrie 1857 după ce Kogălniceanu 86). Rostirea siflantă este specifică numai
relevase istoria acestora: „cât despre Biserica catolică „Sfinţii apostoli Petru şi locuitorilor catolici din satul/târgul
pământenii catolici, ei nu au nevoie de Pavel“ din Răducăneni [G.F.] Răducăneni, mai ales în vorbirea
vorba multa; ei sunt 50-80.000, care bătrânilor, dar celelalte particularităţi
împreună cu noi, de veacuri întregi, în fonetice încă prezente în zona Bacău/Siret
toate zilele noastre de durere şi amărăciune au tras şi au pătimit (africatizarea dentalelor t-d devin ce-ci, frate-frace; sau ge-gi, bade-
deopotrivă toate suferinţele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a bage; conservarea lui l’ muiat, netrecut la i, verbul a lua, eu l’eu; el
ne mustra, spre a ne aduce la înţelepciunea şi dreptatea astăzi noua l’e...) nu sunt prezente la Răducăneni.
trebuitoare… Sfârşesc prin un mare precept al sfintei şi Dumitru Marinaş nu înscrie Răducănenii printre localităţile
înduratoarei noastre religie creştină: «Ce vrei altul ţie să-ţi facă, fă populate cu ceangăi încă din secolul al XIX-lea, amintind doar
şi tu altuia». Cerem drepturi, să dam drepturi! „Faptul că „satele situate în poarta Târgului Frumos, la nord de Roman -
fenomenul ceangău a fost studiat mai mult de cercetătorii maghiari Butea, Buruieneşti, Otelene, Şagua, Fărcăşeni, Rotunda, Şcheia,
şi care doreau să demonstreze că aceştia sunt unguri supuşi unui Slobozia, Bohonca, Boghicea, Valea Seacă, Hălăuceşti, Catmani,
intens proces de romanizare de către moldoveni a făcut să se Lespezi...“, însă documentele noastre cu privirea la originea de pe
perpetueze nejustificat ideea originii străine a ceangăilor. Nu am Siret a ceangăilor catolici din Răducăneni sunt de necontestat.
adâncit studiul nostru atât de mult, dar credem că ar fi interesant de Adăugăm la acestea şi numele specifice. Farcaş, Gherghelaş, Roca,
aflat ce motive au avut ungurii să migreze din Transilvania pentru a Bişog, Fechete, Blaj... sau Franţ, Joje, Iosif. Acelaşi lucru îl
se statornici în Moldova, ţinut mult mai sărac şi mai puţin dezvoltat subliniem: nici unul dintre informatorii noştri nu şi-a amintit să fi
la acea vreme. auzit de la moşi-strămoşi ca locuitorii din Răducăneni ar fi vorbit
Denumirea de ceangău are o triplă semnificaţie: limba maghiară şi nici un document istoric nu include vreo referire
a) csangani = a se corci (sens biologic) la acest fapt.
Istorie

b) csango beszed = vorbire corcită (sens lingvistic) Cert este că populaţia catolică nu s-a simţit „străină“ aici, a
c) csango-magyar = maghiar corcit (cel care vorbeşte o coexistat paşnic, chiar amical cu ortodocşii, s-au făcut căsătorii
limbă amestecată) între cele două religii (mai puţine în trecut, foarte frecvente astăzi)
Numele a fost dat de misionarul secui Petru Zold într-o şi că a dat oameni de valoare comunei, judeţului şi ţării: profesori,
scrisoare din 1780, pe baza unor informaţii din 1766, termen ingineri, medici ş.a.
Februarie 2010 19
satului Chersăcosu de
astăzi5. Însă ambii autori
au aceeaşi părere în ceea
Începuturile şi proprietarii satului ce priveşte teritoriile cu-
prinse spre nord-vest: „la
Epureni din fostul ţinut Fălciu întors hotarul atingea
aceleaşi văi, care, în
fundul lor, au astăzi aces-
te aşezări“6: Pâhneşti,
Duda, Novaci şi Epureni.
Prof. Adrian Butnaru – Duda Epureni O analiză mai atentă
a moşiei şi limitelor sale

N u avem prea multe documente referitoare la

începuturile acestui sat, dar cele care există ne pot
contura o idee asupra primelor sale momente.
Istoria teritoriilor pe care se va dezvolta mai târziu satul
prezentate în document ne
conduce la concluzia că
aceasta nu cuprindea şi
vatra actuală a satelor
Epureni începe o dată cu actul de danie făcut de domnul Alexandru Novaci şi Duda, ci doar
cel Bun la o dată cuprinsă în perioada 20 decembrie 1414 – 8 Epurenii de astăzi.
aprilie 1419. Prin acest act, domnul dăruia la doi zugravi, Nichita şi Poate că acele te-
Dobre, „două sate pe Drisliviţa1, anume Crăiniceşti şi Leucuşăşti“. ritorii au aparţinut un
În document este precizat şi hotarul celor două sate: „Iar hotarul timp lui Nichita şi Dobre,
acestor două sate să fie începând din deal, la doi stejari dar mai târziu au devenit
îngemănaţi de la pământ, şi de acolo, drept la deal, peste pârâu, la proprietate domnească, fie
stâlp, şi de acolo, drept la stejar, la dumbrăviţă, şi de acolo, drept prin răscumpărare, prin
peste pârâul lui Dobrotici, la stejar, la marginea pădurii, şi de stingerea familiilor celor
acolo, drept la deal, la stâlp, apoi, drept pe deal, la stejar, la doi (desherenţă), fie prin
Cridă, apoi la fântânile de la pârâul lui Ivan, şi de la fântâni, drept confiscarea acestor pă-
la deal, la Dodul, la movilă, apoi, drept peste pârâul lui Dodul, la mânturi, pentru hiclenie7.
dealul Prutului, la movilă, apoi unde coboară către drumul Până în stadiul
Răbâiei, şi de acolo, pe dealul Prutului, la movila Rusului, apoi, pe actual al cercetărilor re-
acest deal, la a patra movilă mică, iar de la această movilă, de-a iese faptul că, în zona
curmezişul, la dealul lui Dodul, la un stâlp, şi de acolo, de-a respectivă, mai întâi a
curmezişul, peste pârâul lui Ivan, la deal, la stâlp, şi de acolo la fost toponimul Epureni
stâlpul care este între Crăiniceşti şi Fetoieşti, şi de acolo, peste şi moşia cu acelaşi nu-
pârâul Crainicului, la deal, la un stejar, şi de acolo, pe deal în sus, me, şi abia apoi s-a înfi-
până la pădurea Lohanului“2. După cum s-a putut vedea, aici sunt inţat satul8. Iar topo-
atestate pentru prima dată şi o parte din toponimele existente şi nimul şi moşia Epureni
astăzi, după 600 de ani, dar alte repere de pe hotar nu mai pot fi s-au constituit, la înce- Ştefan cel Mare [G.F.]
identificate în prezent. put, pe teritoriul fostului
Domnul mai preciza: „iar pe acest hotar, dacă vor putea să- domeniu domnesc al târgului Huşilor.
şi întemeieze sate, să întemeieze cu această mai sus-scrisă Ştim că Ştefan cel Mare a ridicat patru curţi domneşti pentru
întărire“3. completarea sistemului de apărare în interiorul ţării şi pentru
Dacă localizarea celor două sate, Crăiniceşti şi Fetoieşti, este sporirea centrelor de concentrare a trupelor, transformate, astfel, în
stabilită fără dubii în zona Huşilor de astăzi, mai greu este de puncte strategice: Huşi, Ştefăneşti, Badeuţi şi Botoşani9. Oastea
urmărit care erau teritoriile cuprinse în hotarul amintit. În aflată la Huşi asigura paza voievodului, a curţii, şi era punct de
istoriografie există două opinii. Una îi aparţine istoricului concentrare a forţelor militare ale domniei10. Se colectau şi se
Gheorghe Ghibănescu, care considera că hotarul se întindea până depozitau produsele de pe moşiile domneşti şi, fără îndoială, se
pe malul stâng al Prutului: „pe coasta de răsărit hotarul mergea pe
dâlma dealurilor ce despart Prutul de apa Lăpuşnei şi ţinea exact
patru movile“4. Mai aproape de adevăr consider că era M. 5M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel
Costăchescu, care spunea că hotarul răsăritean mergea până în zona Mare, vol. I, Iaşi, 1931, p. 124.
6 Gh. Ghibănescu, op. cit., vol. XVII, p. VII.
1 C. Cihodaru greşeşte când afirmă că acest pârâu izvorăşte de pe 7 N. Stoicescu, O. Sachelarie, Dicţionar. Instituţii feudale în
teritoriul satului Duda şi că acolo purta numele Căcaina (C. Ţările Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 387. Fără a
Cihodaru, Date toponimice relative la procesul de romanizare a ne exprima siguranţa, coroborând cu problema existenţei ocolului
populaţiei dintre Carpaţi, Dunăre şi Nistru, în AIIAI, XX, 1983, p. domnesc al Huşilor, acest caz este posibil să mai poată fi explicat şi
379). prin ceea ce spunea istoricul Constantin C. Giurescu, care afirma că
În documentele cancelariei domneşti indicarea satelor din „ocoalele au fost domenii feudale aparţinând voievozilor şi
Moldova se făcea, până în secolul al XVII – lea, în funcţie de ape cnezilor locali, pe care mai târziu i-a înlocuit domnia. Totodată,
sau de regiuni naturale sau târguri din imediata apropiere. În acest reşedinţele foştilor stăpâni au devenit reşedinţe sau curţi domneşti”
secolse va generaliza, în documente, uzul indicării ţinuturilor sau (C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul
ocoalelor de care depindeau satele, deşi nu se renunţase complet la al X – lea până la mijlocul secolului al XVI – lea, Ediţia a II-a,
indicarea apei sau regiunii naturale (D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 147 – 148 şi 152 – 153,
şi a populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII – XVIII, în apud Costin Clit, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi, Editura
AIIAI, XIV, 1977, p. 127). Sfera, Bârlad, 2006, p. 7).
2DRH, A, Moldova, vol. I, p. 55-57. În lucrarea Istoria Huşilor, 8 Autorii Istoriei Huşilor afirmau, la un moment dat, că satul
p. 147, în mod greşit se precizează faptul că acest hotar prezentat în Epureni s-a înfiinţat, alături de Duda, Pâhneşti, Ghermăneşti,
Istorie

document ar reprezenta, de fapt, prima atestare documentară a
vechii podgorii a Huşilor, în condiţiile în care nu există nici măcar
un termen în text care să ne ducă cu gândul la aceasta. Afirmaţia a
fost preluată de la o serie de autori mai vechi, fără o analiză atentă.
3Ibidem.
4 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XXII, p. 89 - 90.
Drânceni şi Râşeşti, în perioada anilor 1400 – 1574, „când în
Moldova a fost o oarecare stabilitate economică şi socială”
(Istoria Huşilor, p. 44).
9 Vasile Calestru, Contribuţii la istoricul Curţii Domneştide la
Huşi, în Cronica Episcopiei Huşilor (CEH), X, 2004, p. 285.
10Ibidem.
 20
păstrau şi arme, curtea de la Huşi fiind apărată de o garnizoană1.
Marele voievod Ştefan venea la Huşi, după desele războaie,
nu numai cu oastea, ci şi cu sfatul domnesc şi curtea, iar boierii
însoţiţi de slujitorii lor. Această lume trebuia hrănită şi îngrijită în
bune condiţii. Pentru aceasta, Ştefan cel Mare a constituit un ocol2
al târgului Huşi, pe o rază de câţiva zeci de km în jurul târgului,
care avea menirea să aprovizioneze şi să deservească curtea
domnească ridicată, împreună cu biserica „Sfântul Petru şi Pavel“,
la 1495. Din acest ocol făcea parte şi teritoriul pe care se va forma,
mai târziu, satul Epureni. Existenţa ocolului din jurul Huşilor
însemna că şi orăşenii se ocupau cu agricultura. Ţarinile din jurul
oraşului erau cultivate de sătenii din viitorul Epureni sau de către
târgoveţi, care arau şi semănau ca adevăraţi agricultori3.
În secolul al XVI-lea, curtea de la Huşi a trecut prîntr-o
perioadă de dezvoltare. Trebuie să menţionăm că numeroşi domni
au avut reşedinţa aici perioade de timp mai lungi sau mai scurte:
Bogdan al III–lea a murit la Huşi în 1517, Petru Rareş a trăit o
perioadă aici, Iliaş Rareş se afla la Huşi în anul 1548, când a
ordonat uciderea hatmanului Vartic; tot de aici Alexandru
Lăpuşneanu a emis, în anul 1555, un act domnesc, iar în 1561,
după înfrângerea suferită la Verbia, se retrage în târgul de pe
Drăslăvăţ pentru a continua lupta împotriva lui Despot Vodă4.
De asemenea, Ioan Vodă cel Cumplit îşi aşează tabăra în
preajma Huşilor în 1574; în 1588, Petru Şchiopul se afla la Huşi, de
unde emitea acte domneşti. Astfel, se poate observa cu uşurinţă că,
în decursul secolului al XVI-lea, Curtea Domnească de la Huşi a
avut un rol important în desfăşurarea unor evenimente din istoria
Moldovei. În schimb, în secolul al XVII-lea, această curte decade şi
se ruinează5. Spre sfârşitul acestui secol este şi momentul în care
apar consemnate primele vânzări ale unor terenuri în zona
actualului Epureni.
Astfel, atât timp cât curtea a avut nevoie de întreţinere,
târgoveţii huşeni ce locuiau în zona actuală a Epurenilor au lucrat
pământul pentru acest scop. După decăderea curţii, domnii încep să
acorde moşii din teritoriul târgului Huşilor la diferite persoane
pentru serviciile lor sau acceptă vânzarea terenului către persoane
fizice, lucru ce s-a întâmplat şi la Epureni.
Documentele vremii, de la sfârşitul secolului al XVII-lea,
surprind această realitate şi ni-l prezintă pe un anume Istratie
Vrabie, din ţinutul Fălciului, care cumpără mai multe pământuri şi
vii în Epureni.
Astfel, la 15 aprilie 1692, Chervasie, chihaia6 de la Pagul,
vinde lui Istratie Vrabie o vie cumpărată de la Ştefan Vlăsioaie, din
ograda Epurenilor, primind 30 de lei bătuţi. Martori la acest act de
vânzare, care a fost scris de către Sandul Kogălniceanu, proprietar
la Râchi (actualul sat Mihail Kogălniceanu, judeţul Vaslui) au fost:
Varlaam, episcopul de Huşi, Zuza, vornicul de poartă, Macarie,
„egumenul mănăstirii de la Goescul“, Iachim, Negară, Zaharia
Mânălungă şi alţii7.
1Ibidem.
2 Din ocolul domnesc al târgului Huşi au făcut parte satele
Ciortova, Râşeşti (dat de către Ieremia Movilă Episcopiei de Huşi),
Podeni, Coziaci, Cârligaţi, Plopeni, Creţeşti, Hrubeni, Broşteni,
Stănileşti (dăruit de către Miron Barnovschi, în 1627, lui Ionaşco
Cehan pitar), Novaci. Conducerea oraşelor nu avea drept de
amestec în ocol, cu excepţia transporturilor. Satele din ocoale
aveau un regim aparte, iar sătenii nu erau dependenţi de târgoveţi,
ei având obligaţii doar faţă de domnie şi reprezentantul acesteia în
ocol, vornicul sau ureadnicul. (D. Ciurea, Organizarea
administrativă a statului feudal Moldova, sec. XIV-XVII, în AIIAI,
II, 1965, p. 200-231).
3 V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în
Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV - XVII), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p. 415.
4Săpăturile de salvare de la Huşi, jud. Vaslui (1964), în CEH, X,
Istorie
2004, p. 290.
5Ibidem.
6 Pădurar.
7Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. IV (1676 - 1700),
Bucureşti, 1970, întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca
Tinculescu, Veronica Vasilescu, Negulescu Constanţa, p. 327 (în
Lohanul nr. 11
Ulterior, la 2 octombrie 1692, Iorga, cu soţia sa Atanasia, vând lui
Istratie Vrabie a patra parte din via de la Epureni, cu 12 lei8.
Peste câţiva ani, micul boier apare iarăşi în calitate de
cumpărător, când domnul de la Iaşi îi întăreşte o parte din ocinile9
cumpărate în zona actualului Epureni. Astfel, la 5 martie 1696,
Antioh Constantin voievod întăreşte uric lui Istratie Vrabie pe părţi
dîntr-o vie mare de la Epureni, ţinutul Fălciu, cumpărată de la
Stafie, Vrabie şi soţia Tudora, cu 16 lei, avându-le şi ei de la
părintele lor Ionaşco Vrabie, de la Aftimia, fiica lui Ionaşco Vrabie
şi de la fratele ei Lazor, cu opt lei, bani gata; de la Iorga şi soţia
Aftanasia, cu 12 lei, bani gata şi de la Chirvase de la Pagul cu 30 de
lei, iar acesta le avea cumpărate de la Ştefăneasa Vlăsiasa. Zapisele
au fost făcute în faţa lui Varlaam, episcop de Huşi, şi a altor preoţi
şi oameni buni de ţară. Domnul îi mai întăreşte şi stăpânirea asupra
unei părţi din satul Giurgeşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu, cu pădure,
loc de prisacă, cu vad de moară în apa Crasnei, câmp şi loc de
ţarină, luat de la Mihai, al treilea logofăt, în schimbul părţii dinspre
apus din satul Şişcani10.
În anul 1707, episcopul Varlaam se judeca, la domnul Antioh
Cantemir, cu Istratie Vrabie pentru 16 stânjeni iaz din Giurgeşti, pe
care Vrabie, la o nevoie a sa, i-a vândut episcopului Varlaam.
Vrabie însă se gândea să-l înşele pe episcop, adică să nu-i mai
restituie nici banii, nici partea de iaz. În cele din urmă, va fi nevoit
de judecata domnească să restituie pământul episcopului11.
Mare parte a viitoarei moşii Epureni a rămas în continuare ca
domeniu al târgului Huşi. Deşi s-a impus ideea că oraşele nu
reprezentau altceva decât nişte moşii domneşti, iar orăşenii doar
foloseau pământul moşiei târgului, fără să aibă dreptul de a-l vinde,
târgul fiind o proprietate domnească, la fel ca satele de ocol12,
documentele expuse mai sus ne indică faptul că anumite mici
proprietăţi ale târgului (în special vii), din zona Epurenilor, au fost
vândute de târgoveţi13.
Se pare, însă, că la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul
secolului al XVIII-lea, deja se crease o mică aşezare umană,
continuare vom cita CDM).
8CDM, vol. IV, p. 338. Plantaţiile de viţă-de-vie erau cunoscute
în această zonă încă din prima parte a secolului XVII. Astfel, într-
un document din anul 1630 este menţionată o podgorie în partea
nord-vestică a Huşilor. Autorii Istoriei Huşilor consideră, în acest
context, că primele plantaţii viticole au fost cuprinse între satul
Epureni, pe plaiul Dric, şi satul Broşteni (Istoria Huşilor, p. 148).
9Ocina avea un caracter patrimonial, ce viza moştenirea deja
primită de la părinţi, în vreme ce uricul vizează posteritatea
beneficiarului, căruia i se garantează că urmaşii săi vor beneficia de
aceleaşi drepturi.
Termenul uric a avut, în accepţiunea cancelariei domneşti, două
sensuri, între care există o strânsă legătură: posesiunea ereditară
obţinută prin danie domnească sau întărită şi înscrisul doveditor al
dobândirii. Prin acest termen nu se înţelege neaparat acordarea unei
imunităţi, ci întărirea deplină pe care titularul ei era îndreptăţit să o
transmită ereditar. Etimologia termenului reprezintă o deformare a
cuvântului maghiar örök, care, în vocabularul medieval, corespun-
de termenilor latini aeternalis, aeternum (Liviu Pilat, Între Roma şi
Bizanţ.Societate şi putere în Moldova (secolele XIV - XVI), Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 405 - 406).
10CDM, vol. IV, p. 397.
11 Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 166.
12 P.P. Panaitescu, Comunele medievale în Principatele Române
şi Al. I. Gonţa, Oraşul moldovenesc în veacul al XV – lea. Starea
economică şi socială a orăşenilor moldoveni, apud Liviu Pilat,
Între Roma şi Bizanţ, p. 411.
13 Cei aduşi în discuţie, în exemplele de mai sus, sunt “oameni
săraci”, ce deţin ocine şi dreptul de a le vinde. Marea masă a celor
dominaţi era desemnată prin formula „oameni sărmani”, compusă
din locuitorii satelor şi ai târgurilor, a căror protecţie o asigura
voievodul şi boierii, în schimbul beneficiilor pe care le obţin de pe
urma muncii acestora. Folosirea termenului în documente nu se
referă la mijloacele de asigurare a existenţei pe care aceştia le deţin,
ci la faptul că, spre deosebire de boieri, nu deţin privilegii (Liviu
Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 411 - 413)
Februarie 2010
formată doar din câteva case, ce purta numele Epureni, dar
care nu era recunoscută ca un sat1 (selo, în limba slavă, termen
ce include atât oamenii, cât şi pământul2). Astfel, dintr-un
document din 25 mai 1721, aflăm numele a doi locuitori din acest
sat, dintre care unul avea atribuţii administrative: „Andrei vornic ot
Epureani“ şi „Mărdarie Căciulă ot tam“, care au trasat hotarul
unor moşii3.
După cum am mai arătat, documentele existente din acea
perioadă ne îndreptăţesc să credem că satul s-a creat pe locul ce
aparţinea de domeniul târgului Huşi, iar toate acele moşii, care au
fost vândute în secolul trecut lui Istratie Vrabie, nu reprezentau
altceva decât moşiile unor târgoveţi huşeni, ce aveau pământuri în
zona Epurenilor actuali.
Acest lucru poate fi demonstrat şi de faptul că, la începutul
secolului al XVII-lea, satul Novaci (astăzi în componenţa localităţii
Duda, jud. Vaslui) se învecina cu moşia târgului Huşi şi nu cu
Epurenii. Dintr-un document din 18 noiembrie 1631 aflăm şi care
era hotarul dintre satul Novaci şi moşia târgului Huşi, după cum
reiese dîntr-o hotarnică realizată de către Cicoş, mare şetrar, şi
Stratulat, vornic de gloată. Redăm, în continuare, textul hotarnicii:
„Deci noi am strâns oameni buni din sus şi din jos, şi am socotit şi
am ales, ş-am stâlpit să fie din Fântâna Bălţaţilor în jos, peste vale,
în Fântâna lui Dragomir păcurariul; de-acolea, pe vale în jos, la
iazul lui Balcău Ianci, într-o salce cruce; de-acolea la deal, la
lacul său, de-acolea la capul dumbrăvii, în doi stejari cruce, de-
acolea în drum iaste piatră, de-acolea în deal, deasupra ulmilor,
lângă drum, la piatră, de-acolea deasupra fântânei Coimăndei
iaste piatră; de-acolea în mijlocul şesului, în drum, în Valea lui
Iva(n) la piatră, de-acolea la deal la moviliţă, de-acolea în jos pre
muchia dealului, la ruptura cea mică, de-acolea la vale în drum, în
Valea lui Do(d) piatră, de-acolea la deal pe costişă, în drumului
tărgului piatră, de-aciea la Movila lui Nova(c) în dealul Prutului,
de-acolea în deal, sus în capul piscului, din sus de Cănjeri piatră,
de-aicea pe şesul Prutului spre Crucişoare şi bălţile, anume Luciea
şi Pietricealele, până în ţărmurile Prutului. Acesta este tot hotarul
acestui loc“4.
Ulterior, conform unui document din data de 18 ianuarie
1646, întocmit în faţa domnului Vasile Lupu, aflăm iarăşi care era
hotarul târgului Huşi în partea sa nordică, stabilit de către Toma,
mare vornic al Ţării de Sus, fapt ce demonstrează încă o dată
dezvoltarea ulterioară a Epurenilor pe teritoriul moşiei Huşi.
Astfel, potrivit mărturiilor unor „oameni buni, dimpregiur
megieşi, preuţi, slugi domneşti şi târgoveţi bătrâni“, aflăm că „să
începe hotarul târgului din Valea Popilor pre la han în sus, până la
Fântâna Novacilor, la un stâlp de piatră ce s-au pus din gios de
fântână, şi de acolo, de la Fântâna Novacilor, direptu preste
pădure până la obârşia Bălţaţilor, în muchea dealului ce
povârneşte apa spre apus, unde au pus altu stâlp de piatră, unde
au fostu şi mainte stâlp bătrân, iar de acolo direptu pre muchea
dealuluiu până la o moviliţă şi s-au pus şi stâlp de piatră, şi de la
acea moviliţă direptu la altu stâlp de piatră la capul gardului, unde
au fostu Vratniţa Popilor de târg de Huş(i), lângă drumul
Novacilor, şi de acolo, de la Vratniţa Popilor la Coimândea, pe din
sus de fântâna unde s-au pus altu stâlpu de piatră, şi de acolo până
la dealul de mijloc, la Moviliţa lui Crasnaş, Drumul cel Mare al
Iaşilor s-au pus altă piatră, şi de acolo la vale până la Fântâna lui
Suilă5, şi de acolo pre din gios de Fânână până în ţărmurile
Prutului, la Podul lui Topor6, s-au pus altă piatră, atâta iaste
1 În unele documente din secolul al XVI-lea se făcea menţiunea a
20 de case ca cifră normală pentru un sat de proporţii comune, ca şi
în Polonia. Fiecare casă, ca unitate de habitat, putea adăposti mai
multe familii sau „focuri” (D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a
populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII – XVIII, în AIIAI,
XIV, 1977, p. 129).
2 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, vol. I,
Bucureşti, 1907, p. 129.
3 Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, p. 61 - 62.
4Ibidem, vol. III, p. 283.
5 Acest toponim, Fântâna lui Suilă, reprezintă singura atestare
documentară care demonstrează existenţa în zonă a proprietarului
Sulă, ai cărui descendenţi au creat satul răzăşesc Suleni, numit
ulterior Duda (vezi Adrian Butnaru, op. cit.).
6 Este posibil ca de la acest personaj să fi apărut şi numele moşiei
21
hotarul târgului pri din sus“7.
În cuprinsul hotarnicilor menţionate apar mai multe
toponime, care s-au păstrat, cu mici modificări, până în ziua de
astăzi, dar sunt consemnate şi drumurile care legau satele din zonă
cu târgul Huşi. Acest hotar cuprindea, potrivit realităţii geografice
actuale, şi teritoriile pe care se vor forma în secolul al XIX-lea
satele Valea Grecului şi Chersăcosu. Se poate observa aici că, pe
lângă drumul cel mare ce lega Huşii cu Răbâia, unde era pod, şi
mai departe cu Iaşii, mai apare un drum, prin Valea Duzii, ce venea
de la Pâhneşti, prin Suleni8.
Documentul ce va fi prezentat în paginile ce urmează,
respectiv cel din 30 noiembrie 1722, poate reprezenta, de jure,
actul de naştere al viitorului sat Epureni, moşie ce a aparţinut
familiei Iamandi9 până la naţionalizarea din vremea comuniştilor,
după al II-lea război mondial10.
Stadiul actual al cercetărilor şi documentele care ni s-au păs-
trat nu ne dezvăluie, însă, modul în care Istratie Vrabie a rămas fără
posesiunile menţionate la Epureni, pentru ca, mai târziu, aşezarea
să intre în componenţa domeniului deţinut de familia Iamandi.
Dar înainte de a vorbi de istoricul satului în proprietatea
acestei familii de boieri, mai trebuie spus că, în anii `70 ai secolului
al XX-lea, când preotul din sat, Zaharia Cireş, scria un scurt istoric
al localităţii, circulau două legende, false de-altfel, despre modul în
care Epurenii au devenit moşie a Iamandieştilor: „După unii,
această familie capătă moşia Epureni de la sultanul turcilor, drept
recompensă pentru fetele ce le duceau sultanilor. După alţii,
această familie a făcut negustorie prin Galaţi şi Brăila, unde au
adunat mulţi bani şi cu aceşti bani au cumpărat moşiile Epureni şi
Duda“11.
Realitatea istorică este alta. Unul dintre primii membri ai
familiei Iamandi atestaţi documentar este cel care, la 15 iunie 1705
(7213), avea moşia Plotoneşti, din ţinutul Fălciului, pentru care
domnul Mihai Racoviţă orânduieşte, la 16 noiembrie 1708, pe
paharnicii Adam şi Radul să realizeze hotarnica acesteia. A fost
armaş, capuchehaie la Bender (1710)12 şi la Hotin (1713)1. La 30
Topor, din stânga Prutului, aflată multă vreme în proprietatea
Episcopiei Huşilor (Ştefan Plugaru, Privire în oglindă: Pogăneştii
din dreapta şi din stânga râului Prut. File de istorie, Editura
Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2007, p. 58).
7DRH, A. Moldova, vol. XXVI, întocmit de Petronel Zahariuc,
Marius Chelaru, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 218 – 219.
8 Adrian Butnaru, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, Editura
Pim, Iaşi, 2007, p. 81.
9Cârste Iamandi, al doilea paharnic, a cercetat o ceartă
răzăşească la Cârligaţi9.
10 Într-un articolul „Contribuţii geografice la studiul oraşului
Huşi”, realizat în anii `50 de către autorii I. Şandru, C. Martiniuc,
V. Blaj Băcăoanu, M. Pantazică, M. Safca, N. Barbu, P. Poghirc,
V. Giosu, aceştia scriau în mod greşit: „În Huşi, Ieremia Movilă a
înfiinţat Episcopia, pe care a înzestrat-o cu şase sate de hrană
(Novaci, Epureni, Duda, Pogăneşti, Stănileşti, Corni)”. Articol a
fost publicat, în reluare, şi în lucrarea Studii şi articole privind
istoria oraşului Huşi, vol. I, Editura Sfera, Bârlad, 2005, volum
coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu.
De asemenea, profesorii de istorie din şcoala Epureni, Leuştean
Mirela (în prezent la Pâhneşti) şi Ţacu Ghena, în broşura Trecut,
prezent şi viitor în comuna Bobeşti. Monografia satului în viziunea
comunităţii, p. 3, publicată în anul 2007 pentru uzul şcolar, când
vorbesc de înfiinţarea satului Epureni, realizează o greşeală foarte
gravă, confundând satul Epureni, aflat în studiu, cu un altul. În
broşură se precizează: „Satul Epureni (fost Iepureni) este atestat
prima dată în documente la 15 martie 1658, în legătură cu
cumpărarea acestei moşii de la hanul (?!) Aristarh de către Statie
Istorie
vistier, iar la 1765 – 1766 satul aparţinea familiei Calimah”.
11 Zaharia Cireş, Istoricul bisericii Epureni şi a satului
(manuscris), p. 3
12 N. Iorga, Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele
dintâi decenii după anexare, în Analele Academiei Române, Seria
II, Tomul XXXV, 1912 – 1913, Memoriile Secţiunii Istorice,
 22
iunie 1713, domnul Nicolae Alexandru Mavrocordat miluieşte pe
Iamandi2 cu „cinci fălci de vii dinu viile domneşti de la Huşu din
dialul Lupului“, care sunt alese de fostul episcop de Huşi, Sava,
vornicul Crâstea şi paharnicul Radu, „împreună cu Vasile Şoltuzulu
şi cu alţi târgoveţi de Huşi şi cu oamenii buni dimpregiuri“3.
Episcopul de Huşi Sava, vornicul Cârstea şi paharnicul Radu au
fost rânduiţi pentru alegerea viilor de la Huşi şi la 20 iulie 1712.
Viile dăruite vor fi alese apoi la 27 august 1713 de Iorest,
Episcopul Huşilor4.
Dar pentru începuturile satului trebuie să aducem în discuţie
documentul de care am vorbit mai sus, din 30 noiembrie 1722, din
care aflăm despre problemele care au apărut la hotarul satului
Novaci cu prilejul daniei făcute de către domnul Neculai Vodă5 din
moşia Huşilor, către boierul Iamandi (din perioada anilor 1709 –
1710 sau 1711 - 17156). Din document reiese faptul că acest boier
„s-au rugat lui Neculai Vodă ca să-i dea o bucată de loc din
hotarul domnescu al târgului Huşilor, şi i-au dat“7. Cu acest
prilej se încalcă hotarul Novacilor, pentru că boierul Iamandi, în
dorinţa de a acapara cât mai mult pământ, strică semnele de hotar.
Ulterior, între cele două sate se vor stabili mereu limitele, luându-
se în calcul prima hotarnică, făcută de către Chicoş şetrar şi
Strătulat sulgerul.
La 30 noiembrie 1722, întrucât era vorba de încălcarea
hotarului satului însuşi domnului Mihail Racoviţă, Novaci, sunt
aduşi ca martori „oameni buni de prin pregiur, megieşii şi
târgoveţii de Huşi, anume Ion bulucbaş de Huş, şi Ştefan Cheasul,
ce-au fost şoltuz în Huşi, şi Ion Horiaico de acolo, şi altul, Ion
Arion, iar din Huşi, şi Gavril Obreiaje, om bătrân, de la Vasile
Vodă, şi Timuş, vornicul de Cârligaţi, ca să hotărăscu Novacii cu
partea lui Iamandi capichihaii“. Iată care sunt hotarele stabilite:
„Şi au luat apa Călugăriţâi în gios, până în apa Lohanului, şi
acolo au pus piatră în capul piscului; şi au scos piatra lui Iamandi
ci-a întrasă în hotarul Novacilor. Şi de acolia au trecut apa
Lohanului, în gios, pe costişia, până la un stejar mare; şi acolo au
pus piatră, şi au făcut şi buor în stejar. Şi de acolo costişia la dial,
până în muchia dealului Lohanului, unde au aflat o piatră viache,
de la hotarul Novacilor, şi-au pus altă piatră alăture, şi-au scos
piatra lui Iamandi, ce o pusiasă mai gios. Şi, de acolo la vale, pe-n
pădure, până în fântâna Bălţaţilor, şi de acolo în gios pe vale, tot
pe hotărâtura lui Chicuş şătrarul, până la fântâna lui Dragomir
păcurarul, şi de-n fântâna lui Dragomir iar pe vale, în ţarină, la
iazul lui Balcău. Şi de acolea, din gios de iaz, au pus piatră şi au
făcut şi buâr lângă o salcie, unde scrie hotărâtura lui Chicuş,
şătrarului; şi de acolo în gios pe costişia, tot pe seamnele ceale
viache, până în locul săc, şi acolo au pus piatră. Şi de acolo în
gios, până la capul dumbrăvii, lângă drum, unde scrie că au fostu
piatrî şi n-au aflat-o, şi au pus altă piatrî suptu un stejar mare, şi
au făcut şi buâr. Şi de acolia în gios până deasupra ulmilor, unde
au aflat o piatră viache de hotarul Novacilor. Şi de acolia în gios,
muchiadealului, până deasupra fântânii Coimândii, iar au aflat
hotar viachiu a Novacilor, precum scrie hotărătura lui Chicuş
şătrarului, şi acolia dreptu la vale până în mijlocul şiasului, în
valea lui Ivan, iarăşi la o piatră viache de hotar a Novacilor. Şi de
acolia, la deal, până la o moviliţă, unde scrie hotărâtura cea
viache. Şi de acolia în gios, tot muchia dealului, pân la ruptura cea
mică, şi acolo au pus piatră. Şi de acolia tot la vale, până în valea
lui Dod, unde scrie că au fostu piatră şi n-au aflat-o, şi au pus
piatră lângă drum. Şi de acolia miargi la deal pe costişia, până la
drumul târgului Huşilor, unde scrie că au fostu piatrî, şi n-au aflat-
o, şi au pus altă piatră. Şi de acolo au mărsu pe hotarul cel viachi
până la movila lui Novac. Şi de acolo în gios, tot pe hotărâtura cea
Bucureşti, 1913, p. 35.
1Ibidem, p. 37 – 38.
2 Să fi fost în apropierea actualului toponim Gura Lupului?
Există o astfel de posibilitate, deoarece acesta din urmă este situat
în apropierea Epurenilor, în partea dinspre pârâul Lohan.
3Ibidem, p. 37.
Istorie
4Ibidem, p. 38.
5Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, p. 61 - 62.
6 Nicolae Mavrocordat a avut două domnii în Moldova:
noiembrie 1709 – octombrie 1710 şi noiembrie 1711 – decembrie
1715.
7Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, p. 190.
Lohanul nr. 11
viache, până la capul piscului din sus de Singieri8, unde scrie că
au fost piatră şi nu s-au aflat, şi au pus altă piatră. Şi de acolia în
gios, pe şiasul Prutului, şi la mijlocul şiasului au pus altă piatră; şi
de acolo tot dreptul pe şias, până la capul luncii Pogoniaştilor, şi
în malul Prutiaţului viachiu au pus altă piatră împrotiva unui plop
mare şi cu Bălţile Luciul şi Pietricialilia“9. După cum am putut
observa, ca puncte de hotar apar des fântânile, aceasta fiind
rezultatul rarităţii şi importanţei lor în secolele trecute, devenind
astfel puncte de reper10.
Problemele de hotar între satul Novaci, pe de o parte, şi
Epurenii şi locuitorii din Huşi, pe de altă parte, au continuat până în
secolul al XIX-lea.
Potrivit documentelor, moşia satului Epureni se întindea din
apa Lohanului şi până în Dealul Prutului, lucru atestat şi de un act
din 28 septembrie 1754, când episcopul de Huşi, Inochentie, scoate
hotarnici domneşti de la noul domn, Matei Ghica, pe Ilie Costachi
fost mare stolnic şi pe Iordache Costache, ca să hotărască moşia
episcopiei, Hrubenii, din ţinutul Fălciu, pe apa Prutului, ce se
învecina cu moşiile Pâhneşti, Duda şi Epureni11.
Ca să concluzionăm, trebuie să spunem că acest proces, prin
care o parte a terenului ce aparţinea de târgul Huşi a fost
cedat/vândut către diferiţi proprietari nu reprezenta o noutate în
istoria Moldovei. Încă din cursul secolului al XVII-lea domnii au
acordat sate unor oameni de casă, din timpul boieriei, sau de curte,
pentru servicii diverse12. Daniile domneşti din ocoalele târgurilor
au continuat şi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, până la
completa desfiinţare a acestora. Apoi au fost acordate porţiuni din
hotarele târgurilor, integral în secolul al XVIII-lea13. Neclar
rămâne însă mecanismul care a făcut ca aceste proprietăţi din
hotarul târgului să fie date familiei Iamandi, în condiţiile în care în
zonă, cu un secol mai înainte apare ca proprietar al unor bunuri
imobile, printre care vii, acel Istratie Vrabie.
Satul a trecut, de-a lungul timpului, în proprietatea mai
multor membri ai familiei Iamandi.
Fostul conac al boierului Iamandi din Epureni
8 Sat care nu mai există astăzi, dar care se găsea, în cursul
secolelor XVI - XVII, în zona actualei localităţi Chersăcosu, după
cum reiese din hotarnica de mai sus.
9Ibidem.
10 Nicolai Grămadă, op. cit., vol. I, p. 39.
11 Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 229.
12 D. Ciurea, Aspecte din situaţia socială a Moldovei în secolele
XVII – XVIII în AIIAI, XXIV, 1978, p. 146.
13Ibidem, p. 148; Fenomenul „agrarizării” oraşului în secolul al
XVIII – lea s-a manifestat ca şi în Polonia. Majoritatea hotarelor şi
vetrelor târgurilor au fost atribuite, rămânând un număr restrâns în
categoria de târguri şi oraşe „domneşti” (D. Ciurea, Evoluţia
aşezărilor şi a populaţiei rurale din Moldova în secolele XVII –
XVIII, în AIIAI, XIV, 1977, p. 151).
Februarie 2010
O descentralizare a istoriei vasluiene
Prof. Valeriu Neştian – Iaşi
S
e vor mai aflând nearse, nepierdute sau nedosite
însemnări care fixează fapte, întâmplări de istorie
recentă, aşa cum ele au fost, nu după dorinţe subiective
ale unor oameni, nu după interesele politice de moment, nu după
criterii de conjunctură. Pentru notele care urmează nu avem de ce a
ne teme, nici ce inventa, apologia ori diaboliza.
În apropiere de lunca din marginea de nord a oraşului Vaslui,
paralelă căii ferate, în clădirea neterminată de pe timpul
ministeriatului doctorului Constantin Angelescu a Şcolii normale –
azi unitate T.B.C. – între 8 şi 12 septembrie 1938 se amenajează cu
o grabă suspectă un lagăr pentru adversarii regimului lui Carol al
II-lea (în tandem cu amanta lui Magda Lupescu-Wolff), considerat
de unii dictatorial, de alţii autoritar.
Era urmarea unui nou val de măsuri represiv-poliţieneşti o
dată cu adoptarea „legii pentru apărarea ordinii în stat“1, din 14
aprilie 1938, care-a condus la înfiinţarea de lagăre ad-hoc, la
Tismana, Dragomirna, Miercurea Ciuc, dar şi la Râşnov, Râmnicu
Sărat, Spitalul militar Braşov. În geografia gulagului românesc,
apar astfel primele lagăre de internaţi politici. „Jurnalul Consiliului
de Miniştri din 24 mai 1938, introduce pedeapsa cu moartea pentru
atentate contra suveranului, a membrilor familiei regale, a şefilor
statelor străine, a demnitarilor statului român. Concomitent se trece
de la o teroare individuală la exterminări în masă. Aparatul de stat
local e pus sub controlul armatei, activitatea de presă şi propagandă
ce contravine intereselor Palatului Regal este interzisă, iar canalele
de manifestare publică a forţe politice opoziţioniste sunt închise.
Erau vizate în special acţiuni condamnabile ale cămăşilor verzi.
Clădirea respectivă vasluiana era înconjurată cu opt rânduri
de sârmă ghimpată, prinsă pe stâlpi înalţi. Administraţia şi
compania de jandarmi supraveghetoare ce se schimba lunar, se
aflau în afara reţelei. Echipele de gardieni şi sentinelele de la
foişoare veneau pentru înlocuire din oraş. Intrarea şi ieşirea din
instituţia concentraţionară erau foarte strâmte, doar pentru a se
putea strecura un om trecând cele trei" portiţe. Piloni cu lampioane
şi becuri puternice din 5 în 5 m străjuiau de jur împrejurul locului
de recluziune. Pe coama dealului din spate, la 70-80 m fusese
montat un tun cu gura îndreptata spre lagăr.
Made în URSS, Lenin, în 1918 exprima lapidar programul
concentraţionar: „Suspecţii să fie închişi într-un lagăr de
concentrare în afara oraşului, în care să domnească o teroare
masivă şi fără milă„. Iar în 1946, la Procesul de la Nurenberg,
mareşalul Goering întrebat de procurorul sovietic de unde s-au
inspirat naziştii în metodele lor de exterminare, a răspuns „De la
voi!“. Procurorul a tras în el, în plină şedinţă.
S-a suspendat procesul apoi două săptămâni. Comandantul
lagărului era maiorul I. Craioveanu, transferat de la Cluj, unde se
remarcase prin câteva acte de represiune drastică împotriva
tinerilor naţionalişti radicali.
Cea dintâi serie de circa 80 de arestaţi, transportaţi cu trenul
de la Miercurea Ciuc, îşi face apariţia la Vaslui pe 14 septembrie
1938. Peste câteva zile urmează o a doua serie, după aceea a treia,
tot atât de numeroase. Ultima, în 23 noiembrie.
Printre lagărişti se aflau: poetul Radu Gyr (1905-1975),
compozitorul Nelu Mânzata (1905-1986), autor al unui popular
buchet de melodii sub titulatura de „Frumoasa mea cu ochii verzi“,
poetul Valeriu Cârdu (1911-1939), autorul volumelor de versuri
„Cuiburi de lumină", „Moartea copilului“, „Cartea pământului“,
redactor principal al revistei „Buna Vestire“ (seria 1937-1938),
Victor Puia Sârcineanu (1909-1939), avocat, publicist, scriitor (v.
romanul „La hanul lui Tărâţă“) ş.a. Nefiind nici filocarlişti, nici
comunistoizi, unii ca aceştia sunt până astăzi înjuriaţi, minimalizaţi,
ofuscaţi. Astfel îi întâlneam şi în manuale şcolare poate...
În 29/30 noiembrie 1933, după vizita regelui în Londra, Paris
şi Germania, este asasinat Corneliu Zelea-Codreanu şi alţi gardişti
de frunte. Ministrul Internelor era Armand Călinescu (1893-1939),
ţărănist de stânga. Primul-ministru, patriarhul Miron Cristea (1868-
23
1939), neîntâmplător, călătoria în acele clipe prin Polonia...însă,
ulterior, a aprobat crimele (cf. „O istorie sinceră a poporului
român“ de Florin Constantiniu, p. 360).
Drept consecinţă, regimul din lagăr se înăspreşte sub toate
aspectele. Inspecţii inopinate prin camere. Plimbarea prin ogradă,
limitată. Câini poliţişti mai mulţi. Masa, redusă la maximum.
Presiunea morală şi materială continuă să fie un mijloc de a se
obţine din partea celor închişi o capitulare (politică) umilitoare.
Provocări, zilnic. Cuvine-se amintit că au fost şi ofiţeri, corbi albi,
de o valoare sufletească deosebită, care-i priveau pe lagărişti cu
simpatie, cu regrete sincere pentru ceea ce ei sufereau.
Altminteri, cum consemnează Mircea Eliade în „Jurnal“ şi în
„Noaptea de Sânziene“ (el, cu Nae Ionescu, cu Iordache Nicoară şi
cu alţii se afla la Miercurea Ciuc), profesiunile cele mai variate
erau reprezentate în lagăr: profesori universitari, medici, preoţi,
institutori, muncitori, ţărani. Totuşi, majoritatea era formată din
intelectuali. Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un
impresionant „Cu noi este Dumnezeu“ cântat de trei sute de voci.
La ultimul etaj, se afla o cameră rezervată pentru rugăciunea
permanentă.
La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu, ajuns în martie
1939 premier, cel care ordonase direct uciderea lui Corneliu
Codreanu şi prigonirea tineretului naţionalist, este asasinat în Piaţa
„Sfântul Elefterie“ din Bucureşti de către o echipă de legionari
condusă de avocatul Miti Dumitrescu. Act reprobabil, bineînţeles.
Imediat, grupul a mers pe strada Berthelot, a pătruns înăuntru la
postul naţional Radio Bucureşti şi, cu complicitatea tacită a unor
tehnicieni de acolo, a întrerupt concertul Orchestrei Radio şi a
anunţat (în jurul orei 14,15) întregii ţări „actul de răzbunare“. Apoi,
s-a predat gărzii instituţiei radiofonice, care i-a dat pe mâna
poliţiei.
După schingiuirile de rigoare din sediul Prefecturii Poliţiei
Capitalei, cei nouă făptaşi sunt transportaţi spre seară în piaţa
indicată. Aici avu loc un ceremonial macabru, demn de vremurile
neroniene. „Răzbunătorii“ sunt ucişi public şi azvârliţi pe caldarâm,
ca „trădători de ţară". Trupurile lor fură lăsate trei zile în văzul
lumii, elevii de şcoală fiind aduşi încolonaţi să vadă cadavrele.
Panica şi deruta pun stăpânire la Palatul Regal, în diverse cer-
curi diriguitoare şi grupuri de interese. Ernest Urdăreanu, ministrul
Curţii Regale, transmite verbal dispoziţia lui Carol al II-lea noului
premier, generalul Gh. Argeşanu, ministrului de Interne, general
Gavrilă Marinescu şi inspectorului general al Jandarmeriei, general
Ion Bengliu: să fie împuşcaţi „drept represalii“, în fiecare judeţ, cel
puţin trei gardiştii, precum şi o seamă de internaţi în lagăre. 16
prefecţi, ofiţeri superiori toţi, între care şi prefectul de Tutova, cu
reşedinţa în Bârlad, n-au îndeplinit ordinul, îndrăznind să ceară, ca,
fiind vorba de execuţii fără sentinţă judecătorească, acesta să fie
scris, nu telefonic. Lucru care nu s-a dat... (La Vaslui a fost lichidat
un singur tânăr Gheorghe N. Volocaru. La Huşi: ing. Ion I.
Codreanu, Emil Nicolae, Vasile Croitoru.) Pe ţară s-au înregistrat
262 de persoane împuşcate de autorităţi.
Violenţa represiunilor sângeroase a produs un puternic şoc în
rândul opiniei publice româneşti, aprobată de noul patriarh
Nicodim, aplaudată de cercuri oculte occidentale de sorginte
masonică. Însuşi istoriograful comunist Al. Gh. Savu arată clar
„(Represaliile) au avut şi un efect neprevăzut de cercurile
conducătoare carliste: aplicarea terorii poliţieneşti (concretizata în
asasinate comise fără judecată, cu nesocotirea totală a legilor, căror
le-a căzut victimă şi numeroşi legionari aflaţi în detenţiune şi deci
în imposibilitatea de a mai activa), a trezit în rândul unei părţi a
populaţiei compasiune sau indignare împotriva regimului
dictatorial care se deda la asemenea acte“.
În lagărul de la Vaslui, în după-amiaza zilei de 21
septembrie, intră ca o furtună locotenentul de jandarmi Traian
Cenghiţă, crispat, agitat, şi face apelul celor internaţi. Fapt care-a
pus pe gânduri pe toţi deţinuţii. Pe la ceasurile 2 de noapte, când
aceştia prinseră a adormi, revine acelaşi ofiţer şi la lumina unei
lanterne citeşte de pe o listă numele a 31 de persoane. Locotenentul
anunţă scurt şi dur că acei strigaţi vor fi trimişi la Miercurea Ciuc,
Istorie
întrucât lagărul din Vaslui se desfiinţează. De aceea, trebuie să-şi
facă imediat bagajele. Cei ce nu şi-au auzit numele, mai zice
ofiţerul (însoţit de doi adjutanţi), vor fi expediaţi cu al doilea
transport.
Vacarm, îmbrăţişări, îmbărbătări şi promisiuni de revedere,
emoţii, suspiciuni... Cei care trebuiau, chipurile, să plece au fost
 24
trecuţi de partea cealaltă a lagărului, aproape de ieşirea principală,
legaţi unul de altul de mâini şi de picioare, încolonaţi, ca să fie
iarăşi strâns prinşi cu funii lungi, de-a lungul şirului. Internaţii
rămaşi în lagăr se regrupară în dormitorul care dădeau spre stradă,
ca să vadă şi să audă mai bine.
Se făcuse ora 3 noaptea. Întunericul era dens, se mai pornise
şi o ploaie măruntă. Bezna şi liniştea creau o atmosfera stranie.
Deodată se auziră câteva focuri de pistol. Era semnalul, început al
măcelului. Pe neaşteptate, dinspre oraş prinse a se auzi, din ce în ce
mai tare, muzică de fanfară militară. Câinii mahalalelor se porniră
pe urlat. Coloana se îndepărta încet, în marşul morţii.. În cele din
urmă, se auziră mitralierele instalate de-o parte şi de alta a
drumului. Zgomotul lor şi strigătele muribunzilor erau acoperite e
sunetele fanfarei, mitraliere le secerau sacadat convoiul din lunca
din faţa lagărului. Cinghiţă, comandantul plutonului de execuţie,
mânuia mitraliera şi-i rostogolea pe cei căzuţi unul peste altul. Unul
rănit a încercat să se salveze în lanul de porumb de alături. A fost
urmărit de jandarmi şi împuşcat pe loc. După ce mitralierele au
încetat, aceiaşi jandarmi au descărcat câte două focuri de pistol în
fiecare, ca să fie mai siguri...
Noaptea Sfântului Bartolomeu se-nfăptuise. Fură suprimaţi
32 de lagărişti, majoritatea tineri - 4 avocaţi, 2 ingineri, 2 ofiţeri, 2
scriitori, 2 funcţionari, un teolog, un muncitor, restul studenţi.
Drama continuă să fie trăită de cei rămaşi în lagăr....
Vreme de două zile, trupurile celor ucişi sunt lăsate în văzul
lumii. Dascălii vasluieni primiră ordin să aducă pe rând şcolile, ca
elevii să privească lugubrul spectacol al mormanului de cadavre.
Apoi, trupurile neînsufleţite au fost îngropate în cimitirul de vite
din oraş. În toamna anului 1940, ele fost deshumate şi duse în
Istorie
cimitirul din deal la data de 27 octombrie.
N. Steinhardt notează: „Pe aceştia (în rândul cărora au figurat
mulţi fruntaşi ai tineretului intelectual), Carol II i-a ucis prin
interpuşi venali în chip odios(...). Violenţa şi crima au odrăslit,
fireşte, alte violenţe şi alte crime.(...) Eu mă rog şi pentru tinerii
creştini omorâţi de pramatia de Carol (...), oamenii nefiind împărţiţi
aritmetic în buni şi răi.“
Un român cu care ne mândrim
Emil Racoviţă
Inst. Istrate Liliana – Huşi
I
ubirea de patrie şi de grai, dragostea de ştiinţă,
încrederea desăvârşită în metodele ştiinţifice - iată ceea
ce lasă moştenire Emil Racoviţă tinerei generaţii.
Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi pe data de 15 Noiembrie
1868. Şi-a petrecut copilăria la Sorăneşti, în Vaslui, în casa
părintească de acolo. Şi-a făcut studiile primare în Iaşi sub
îndrumarea profesorului şi scriitorului Ion Creangă, iar după aceea
a continuat la Liceul „Institutele Unite", unde a învăţat bazele
ştiinţelor naturale de la Grigore Cobălcescu, care ştia cum să
insufle elevilor săi pasiunea pentru cunoaşterea naturii.
Urmând dorinţa tatălui său, a urmat universitatea de drept din
Paris, dar din vocaţia pe care o avea a rezultat absolvirea Facultăţii
de Ştiinţe din Sorbona, unde a studiat zoologia cu un profesor
excelent, Henri de Lacaze-Duthiers. După absolvire, în 1891, el a
obţinut, în anul 1896 o diplomă de doctorand, care l-a făcut
Geografie
cunoscut printre oamenii de ştiinţă europeni.
Ca o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice el a fost ales să
participe, în calitate de biolog, la expediţia Belgiei în Antarctica
(1897-1899), la bordul vasului Belgica, expediţie condusă de
Adrien Gerlache. Şi-a dus la bun sfârşit misiunea într-un mod
excepţional, întorcându-se cu o colecţie de 1600 de specimene
botanice şi zoologice. A făcut cercetări devenite clasice asupra
balenelor, a descoperit balena cu cioc. Pinguinul a fost obiectul de
studiu al cercetătorului. Curând după întoarcerea sa, a publicat o
lucrare cuprinzătoare despre cetacee. El este cunoscut ca fiind unul
dintre iniţiatorii cercetărilor etnologice.
Lohanul nr. 11
În lunile martie-aprilie 1940, datorita unei destinderi
conjuncturale între rege şi inamicii săi redutabili, au loc primele
eliberări din lagăr. Iar la jumătatea lunii iunie 1940, lagărul de la
Vaslui e complet evacuat de internaţii politici.
Teribilă ironie a istoriei, vinovaţii morali sau fizici ai heca-
tombei de-acum 70 de ani – demnitari, magistraţi, poliţişti,
jandarmi au avut un sfârşit cumplit, neglorios. 65 dintre ei, fost
lichidaţi, tot fără hotărâre judecătoreasca, în Jilava la 26/27
noiembrie 1940, de către comilitonii celor răpuşi violent atunci.
Restul, până aproape de 500, au pierit în închisorile comuniste, la
Canal, în Deltă...
După război, comuniştii din România au procedat aidoma
iacobinilor care, în plină revoluţie franceză, în furia unei idei, şi-au
dezgropat la Saint-Denis pe toţi regii şi conducătorii lor şi le-au
aruncat oasele. Adică mormintele din cimitirul mănăstirii Predeal
ale celor asasinaţi la Vaslui şi în alte locuri, au fost profanate şi
vandalizate. La 21 noiembrie 1997, însă, osemintele fiind parţial
identificate şi recuperate se inaugurează un pios monument, care le
adăposteşte în coasta acestui aşezământ creştinesc.
Bibliografie selectivă
Vasile Iasinschi – În lagăr la Vaslui, în revista „Vatra“ (ce
apărea la Freiburg), nr. 182, decembrie 1988, p. 9-11;
Mircea Eliade – Giornale, Torino, Boringhieri, 1973, p. 144;
Gheorghe Buzatu – Aşa a început Holocaustul împotriva
poporului român, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995;
Al. Gh. Savu – Sistemul partidelor politice din România,
1919-1940, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 145;
Nicu Bujin – La Vaslui, acum 50 de ani, în revista „Vatra“,
nr. 181, septembrie 1988, pg. 9-10;
N. Steinhardt – Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1991, p. 145;
Documentul Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Ştrejnic, 26-
27 noiembrie 1940, apărut sub egida Comandamentului Militar al
Capitalei, editat de Monitorul Oficial şi Imprimeriile Satului,
Bucureşti, 1941.
Pe data de
1 noiembrie
1900, cum Henri
de Lacaze-Duthi-
ers se hotărâse
să-şi găsească o
persoană care să-i
urmeze în acti-
vitate, Emil Ra-
coviţă a fost
numit director
asistent al labora-
torului de ocea-
nologie „Arago“
din Banyuls-sur-
Mer, care fusese
fondat cu două-
zeci de ani în
urmă, de profe-
sorul sau. În 1901
Racoviţă devine
director al revis-
tei „Arhive de
Zoologie experi-
mentală şi gene-
rală“, o alta crea-
ţie a eruditului Emil Racoviţă [G.F.]
om de ştiinţă.
Urmând descoperirii unei noi specii de crustacee de peştera
în faimoasa Cueva del Drach pe insula Mojorca, pe care o vizitase
în August 1904, Racoviţă a renunţat la studiile sale legate de
oceanografie şi s-a devotat în întregime studiilor sale biologice
privind universul subteran. În 1907 el a publicat „Essai sur les
problemes biospeologiques", care este considerată a fi certificatul
de naştere al biospeologiei (biologia peşterilor) ca ştiinţă
Februarie 2010 25
independentă. La 1200 de peşteri explorate în Europa şi Africa O colecţie incluzând
aceeaşi dată, el a 50.000 de animale de peşteră, 66 tratate publicate despre fauna
demarat un pro- subterană totalizând 6000 de pagini.
gram interna- Biologia nu cunoscuse niciodată până atunci o atât de
ţional de cerce- puternică concentrare de forţe ca acea iniţiată de Racoviţă cu
tare numit „Bio- scopul de a-şi atinge obiectivul: înţelegerea istoriei naturale a
speologica“ (cu mediului subteran.
scop iniţial de a Cei douăzeci de ani petrecuţi de Racoviţă în Cluj, până la
colecta şi docu- începerea războiului, au fost caracterizaţi de o diversificare
menta mostre din extraordinară a activităţilor şi funcţiilor sale. El a fost senator
fauna peşterilor). (reprezentând Universitatea din Cluj) între 1922 şi 1926, rector al
Această activi- universităţii din Cluj (1929-1930), preşedinte al Academiei
tate care era ini- Romane de Ştiinţe (1926-1929), director al Institutului Speologic
ţial desfăşurată (1920-1947) şi membru al diverselor organizaţii ştiinţifice.
doar de el a luat Contribuţiile sale la studiul crustaceelor izopode precum şi
un caracter ofic- campaniile sale pentru protejarea mediului înconjurător sunt

Geografie
ial în 1920 când remarcabile. Punctul culminant al carierei sale ştiinţifice era
Racoviţă s-a elaborarea unei teorii evoluţioniste originale.
oferit să facă În august 1940, Dictatul de la Viena a obligat Facultatea de
parte din organi- Ştiinţe şi, împreună cu aceasta, Institutul de Speologie să se
zaţia universităţii refugieze în Timişoara. Pe durata a patru ani lungi, activitatea
Române din ştiinţifică a fost îngheţată. Imediat după întoarcerea sa la Cluj, Emil
Cluj, întorcându- Racoviţă a făcut mari eforturi pentru a reorganiza institutul, dar era
se în patria sa şi prea târziu: pe data 17 noiembrie 1947, marele cercetător a trecut în
Nava Belgica prinsă în gheţurile Antarticei fondând în nefiinţă. Omul a dispărut, dar opera sa continuă să trăiască pentru
capitala Transil- eternitate, şi aceasta ca urmare a puternicului său caracter ce nu va
vaniei primul Institut Speologic din lume. fi uitat.
Rezultatele programului sau biospeologic sunt excepţionale:

la „Evenimentul zilei“ (redactat de un „comitet eterogen. La

institutul de statistică.
Obsedantele decenii ale lui După război începe ascensiunea sa publică. În 1945-1946, e
corector la cotidianul comunistoid România liberă condus de
Marin Preda nomenclaturistul Grigore Preoteasa. Apoi este secretar de presa la
Ministerul Informaţiilor dirijat de Octav Livezeanu, filostângist
notoriu, funcţionar la Societatea Scriitorilor Români (preşedinte-
Victor Eftimiu) după 1952 desfăşoară intensă activitate
Prof. Valeriu Neştian – Iaşi redacţională la „Viaţa romanească“ (pe-atunci grafia era cu î din i)
sărită sub conducerea lui Cicerone Theodorescu, îmbarca regimului

S
criitorul francez Andre Suares (1868-1948), autorul
răsunătoarei cărţi „Vocea omului“, dădu un verdict
probabil excesiv: „Nu există artişti mari, există numai
oameni mari“. Regele Carol I, cu prilejul jubileului din 1906, a 40
de ani de domnie, adresa delegaţiei profesorilor veniţi să-l salute la
Bucureşti în numele şcolii, cuvintele: „Nu uitaţi că, mai mult decât
talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor!“. Iar Dumitru
Stăniloae unea totdeauna actul de creaţie umană cu moralul, cu
naţionalul.
Asemenea consideraţii de răspicată actualitate demonstrează
că opera de valoare indubitabilă şi autorul ei au de a face cu
morala! Deci, cum să fie ele ocolite, respinse adevăruri pe care le
simţim ale noastre, pe care le trăi, ne trăiesc. Din totalitarismul roşu
am ieşit şi prin restabilirea criteriului etic în literatură, în artă. Şi
totuşi...
Punerea în discuţie, începând cu 1990, a unor autori
importanţi, precum bunăoară Marin Preda, socotim a fi un fenomen
dintre cele mai îmbucurătoare în direcţia restabilirii fireşti a
climatului democratic al vieţii noastre literare libere. Cum se
pronunţă criticul Gheorghe Grigurcu, acum e un moment fast
pentru detabuizarea, renunţarea la acel protocol greoi şi artificial,
de nesfârşită abordare festivă, oficios inspirată, în jurul anumitor
scriitori, artişti, cărturari de talie şi semnificaţie diversă,
controversată. Ea reprezintă şi o deschidere de orizonturi către o
întreprindere eliberată de preconcepţii, spontană din punct de
vedere intelectual, şi moralmente onestă, de care are urgentă nevoie
şi creatorul şi „receptorul“ pe plan axiologic.
democrat-popular. În anii 1957-1958 e „uns“ redactor şef adjunct al
revistei.
Face parte din conducerea Uniunii Scriitorilor (preşedinte
activ - Zaharia Stancu; onorific - M. Sadoveanu). După Adunarea
Generală a Scriitorilor din 14-16 noiembrie 1968, unde rosteşte un
discurs curajos, noncomformist, devine vice-preşedinte al Uniunii
Scriitorilor. Director al editurii „Cartea Românească", cea mai
productivă editură din ţară, încă de la reînfiinţare (1970). Cu alte
cuvinte, ajunge nomenclaturist, asemenea lui Zaharia Stancu, M.
Beniuc, Eugen Barbu, D.R. Popescu ş.cl.(rivalitatea lui personală
cu Eugen Barbu nu irelevantă pe această linie partinică).
Admis şi promovat de oficialitate, călătoreşte „productiv“ la
Moscova, în alte ţări, e „ales“ deputat în Marea Adunare Naţională,
membru corespondent al Academiei R.S.R. (1974), instituţia care,
în 1948, a înlăturat (la ordin intern şi extern) aproape 100 de
membri „reacţionari“. La 1 martie 1977, răstimp marcat de
protestul lui Paul Goma, face cerere de înscriere în P.C.R, redactată
în termenii următori „Doresc să intru în partid, pentru a contribui şi
mai activ la cristalizarea culturii şi literaturii noastre, să activez
astfel direct, cetăţeneşte(?), în cadrul sarcinilor politice care revin
culturii şi artei“.
E foarte adevărat, creatorul Moromeţilor a criticat pe-ici, pe-
colo sistemul dictatorial, dar a făcut-o din perspectiva comunistă,
întru „îmbunătăţirea“ acestuia, nicidecum spre dispariţia lui.
Supravegheat îndeaproape de Securitate, care împreună cu
cenzura l-a determinat să-şi „revizuiască“ de mai multe ori câteva
din cărţile sale, circulă supoziţia că prozatorul ar fi fost asasinat, în
Literaţi

Că, interesat, anumite mentalităţi conservatoare, nostalgici
opăriţi, înclinaţi spre apologia şi elogierea „trecutului glorios al
socialismului nemuritor“ reacţionează la atari operaţii cu ostilitate,
asta e treaba lor.
Aşadar, MARIN PREDA.
De origine ţărănească, stabilit în capitală în anul 1940, el se
aciuează mai întâi la ziarul lui Grigore Gafencu „Timpul", pe urmă
1980, din cauza subiectului „necorespunzător“, „duşmănos“ al
ultimului său roman ce-a stârnit polemici: „Cel mai iubit dintre
pământeni“. De altfel, în masivul volum postum descrieri
publicistic-confesive, „Creaţie şi morală“ ediţie de Victor Crăciun
şi Corneliu Popescu (1989), transpare destul de limpede“ aventura
conştiinţei“ lui. Referitor la arghirofilia şi avariţia sa, ele deveniră
subiect de anecdotă, ca şi la „gospodarul“ Sadoveanu...
 26 Lohanul nr. 11
Extrem de multe texte ale romancierului, prin care acesta—şi puţinilor scriitori, artişti, compozitori români.
exprima „profunda adeziune faţă de partidul comunist", „faţă de Nu credem că neortodoxul Marin Preda n-avea habar de
realizările în transformarea socialistă a patriei", „faţă de valorile majuscule ale creatorilor noştri din exil, nici cunoştinţa de
îndrumările, indicaţiile preţioase ale conducerii înţelepte în materie miile de intelectuali de frunte întemniţaţi (şi nici nu-i pasa de soarta
de ideologie şi artă", sunt, din păcate, notorii. Ele spulberă lor!) în „obsedanul deceniu“ dintre care unii au murit aidoma
idilizanta imagine instituţionalizată despre un Marin Preda „critic martirilor, precum Mircea Vulcănescu, Gh. Brătianu, Constantin
al puterii comuniste“, „protestatar“ ultramoral (sic), cu o altitudine Tane, N. Batzaria, Vasile Militaru, Sandu Tudor, monseniorul
exemplară, „liberalist“ etc, însă care-l cădelniţa pe Beniuc şi-i Vladimir Ghika, Vasile Voiculescu ş.a.m.d.! Dar de sutele de mii
dezavua ferm pe Blaga („ce n-a aderat la socialism“) şi pe Radu de ţărani refractari „socializării agriculturii“ care umpleau
Gyr aflat pe patul morţii... penitenciarele şi lagărele de muncă
În culegerea de articole „Creaţie şi forţată de la Canal şi din minele de
ideaţie“, coordonată de Gh. Stroia, plumb maramureşene, în vremea în care
apărută la editura Minerva după autorul „Marelui singuratec“ compunea
faimoasele „teze din iulie 1971“ tihnit şi pasionat „Desfăşurarea", se pare
ceauşiste, în textul intitulat „Obsedantul că avea informaţii... Ei şi?!? „Viaţa ca o
deceniu“', autorul „Imposibile pradă“ este, ipse dirit!
întoarceri“ (re-sic) nu se mai ascunde în „Delirul“ (1975) este un roman
ambiguităţi. Aici el se întreabă „genial“, întemeiat pe documente (dar şi trăit)
ca orice activist de partid: „…o revoluţie generos puse la dispoziţia din arhivele
nu are dreptul să răstoarne cadrul secrete securistice de către interesatul
tradiţional al moralei? Nu ai dreptul să secretar al C.C.-ului, Dumitru Popescu-
urăşti pe omul care se află în altă catego- Dumnezeu. Hai că sunt pagini întregi
rie socială decât a ta, considerată de „inspirate“ (folosesc un eufemism) din
întregul popor exploatatoare? Cei mulţi cele două volume editate de Preşedinţia
n-au dreptul, pentru a se elibera, să Consiliului de Miniştri) în 1941-1942,
răspundă la violenţă prin violenţă? chiar titlul cărţii e „împrumutat“ (alt
Josnica execuţie a comunarzilor din eufemism), asta s-o luăm ca fiind graţie
Paris nu ne dovedeşte că duşmanul de iuţelii de mână şi nebăgării de seamă!...
clasă n-are milă? În fond, vorba lui Gh. Grigurcu
Dar gloanţele trase asupra lui (din „Amurgul idolilor“), trebuie să
Lenin? Dar tânărul fiu de ţăran, concedem că a-i menaja pe scriitorii
Ceauşescu Nicolae, în vârstă de 16-17 mari, tăinuindu-le „inflexiunile“
ani, aruncat în închisorile ţării pentru flagrante şi cultivând panegiricul
idealul pe care şi-l formase el pentru o şcolăresc şi de curs universitar, ha-
lume mai bună? (Fostul dictator ajunge giografie nediferenţiată, înseamnă a
şi personaj literaral unui roman Marin Preda încuraja tupeul, parvenitismul,
„predist“!) cabotinajul autorilor de duzină ce-şi
E clar? Bineînţeles că-i clar! „Realism socialist“ în contextul închipuie că şi lor totul e permis. Or, relevând urban erorile,
urii şi al violenţei „revoluţionare“. Vizavi de răscitatul personaj accidentele „Celor mari“ se dovedeşte că păcatul „pactului de
Victor Petrini, în eseul său „Era ticăloşilor“ eroul este, totuşi, de diavolul“ nu-i anonim, purtat de toată lumea („aflată sub vremi“),
părerea că orice poate fi trăit, însă nu oricum! Gura păcătosului… ci de anume persoane şi personalităţi. „Căderile“, frica laşă,
Dar însă şi concepţia lui Preda asupra „obsedantului deceniu“ linguşirile nu pot fi atribuite în corpore, în bloc, pentru ca
(corect: sângeroasele decenii postbelice) e adaptată, fără doar şi adevăraţii vinovaţi să scape prin indistincţie! Nominalizarea
poate la clişeele ideologiei secerei şi ciocanului. curajoasă, raţională a compromisului şi compromişilor
Altminteri, condeiul talentatului prozator a glorificat colecti- (iremediabili?) ni se pare datorie etică.
vizarea forţată a agriculturii, în volumul „Întâlnirea din pământuri La urma urmei, un neam, o ţară care nu-şi apără creatorii
(1948), tangenţial în nuvela „Ana Roşculeţ“ (1949), în povestirea“ reali, demni, nepieritori, de însemnătate naţională, europeană, va
desfăşurarea (1952) după care s-a făcut şi un film propagandistic, supravieţui lamentabil la coada altora. Asta presupune a perpetua
în „Ferestre întunecate“ (1956), „Îndrăzneala“ (1959). Romanul preţuirea lor, a-i păstra vii în conştiinţa publică, a-i supune unei
„Risipitorii“ (1952) urmăreşte „demascarea manifestărilor critici iubitoare totodată. Îngeri sau demoni, ori nici una nici alta ei
activităţii grupului fracţionist, antipartinic şi antistatal şi felul în sunt fiinţe accentuate, zestrea cea mare şi norocul (sau
care acestea s-au resimţit la sate, în viaţa ştiinţifică, în producţie ghinionul?!?) comunităţii naţionale. Voinţa subiectivă, maliţioasă
etc. „Eroii“ comunişti puri şi duri sunt „miruiţi“ cu caruri de a-i înlătura, de a-i şterge din patrimoniul postumităţii este în
îmbelşugate, iar aparatul represiv beneficiază de aprecieri ultimă instanţă o infamie, o trădare şi-o imbecilă utopie ce nu
laudative!... aparţin Neamului românesc născut creştin!
Spre a-l despovăra pe autorul „Intrusului“ de apăsarea
propriilor acţiuni şi scrieri reprobabile, admiratori habotnici ai săi Bibliografie
propun astăzi o „paralelă“ cu alţi celebri „amorali“, ca A. Side, Pr. N. Steinhardt – Escale în timp şi spaţiu, Cartea Românească,
Villon, Oh. Baudelaire, P. Verlaine, M. Heidegger, Celine, M. Bucureşti, 1987, p. 114;
Eminescu. Fals! Căci nici unul n-a proslăvit automat un regim Constantin Kiriţescu – Şcoală românească într-o răscruce de
ilegal şi criminal din dorinţa unei cariere şi a unor privilegii. Zice- istorie, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943,
se că lui Preda i s-ar fi impus să scrie „Desfăşurarea“ bunăoară, în p. 338;
timp ce un Picasso sau J. P. Sartre, nesiliţi de nimeni făceau cu Dumitru Stăniloae – Ortodoxie şi românism, Tipografia
mâna în Piaţa Roşie „celei mai drepte dintre societăţi“. Ne Arhidiecezană, Sibiu, 1939, passim;
îngăduim un zâmbet în acest context grav. Gheorghe Grigurcu – Amurgul idolilor, Nemira, Bucureşti,
În 1962, lăsându-se înjugat la carul propagandei comunist- 1999, p. 156 şi următ.;
atee, Preda, propus pentru acordarea Premiului de stat, a încasat de V. presa vremii;
Literaţi

la Fondul literar suma de 128, 922 de lei. Salariul mediu lunar al Antologia ruşinii după Virgil Ierunca, editori Nicolae
unui cadru didactic în acea vreme, era de circa o mie de ori mai Merişanu şi Dan Taloş, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 330-331;
mic..) Op. cit., p, 180;
Recunoaştem, texte prostaliniste întru slava bolşevismului au Intelectuali români în arhivele comunismului, volum
scris din nefericire şi remarcanţi autori sovietici, ca Mihai coordonat de Dan Cătănuş, Nemira, Bucureşti, 2006, p. 595 (din
Bulgakov, Osip Mandelstam, Anna Ahmatova, siliţi psihic şi fizic, colecţia „Biblioteca de istorie“, coordonată de Silviu B. Moldovan)
cu cuţitul la gât fiind. Nu însă urmare mecanică a unei opţiuni Op. cit., passim, pg. 129-166.
cvasilibere, a unei „comenzi sociale“ de conjunctură, ca în cazul nu
Februarie 2010
Situl arheologic Rotăria - Pe Runc,
comuna Ciorteşti, judeţul Iaşi
Arheolog Vicu Merlan – Huşi
Nr. autorizaţiei: 210/2009
Cod RAN: 162942.01
Obiective: Salvarea vestigiilor arheologice prin efectuarea a
două secţiuni Ş2 şi Ş3 în partea central – estică.
Realizări: A fost trasată o nouă secţiune Ş2 pe direcţia NV –
SE cu L=20 m şi l= 2 m. est de prima cu L= 15 m şi l= 2 m.
În secţiunea Ş2, materialul arheologic sporadic a apărut încă
de la – 0, 40 m.
Între m4 şi m5 a apărut un complex ceramic format din
fragmentele a trei vase reîntregibile. Ceramica este corodată
puternic de aciditatea solului. Printre acestea s-au descoperit şi
câteva fragmente de la un vas cu scoică pisată în pastă („Cucuteni
C“) care aveau impresiuni alveolare în zona treimii superioare a
vasului.
De la m3 până la m5 a fost surprinsă latura de sud – vest a
unei noi locuinţe cucuteniene (L3), de formă aproximativ
dreptunghiulară. Resturile de locuinţă erau orientate pe un ax N –
S, probabil cu intrarea spre est (în aval).Locuinţa (L3) a fost
surprinsă circa ¼. Chirpicul este ars puternic, având culoarea
cărămizie şi o duritate mare, fiind pe o parte feţuit, având grosimi
cuprinse între 3 şi 5 cm. În spărtura proaspătă se pot distinge mici
goluri de la paie şi resturi vegetale carbonizate.
Între m13 şi m14 a fost identificată o groapă cucuteniană
(G2), care s-a adâncit de la – 0, 60 m la – 0, 85 m, fiind de formă
aproximativ ovală, având în inventar: fragmente ceramice de
grosimi variabile, o piatră de dimensiune mică, cărbuni şi câteva
oase. Ceramica descoperită în Ş2/2009 este de calitate bună spre
mediocră, fiind majoritatea de culoare cărămizie şi într-o proporţie
mică cenuşie şi neagă, iar cea cu scoică în pastă de tip „C“, este
slabă calitativ, fiind friabilă.
Câteva fragmente au aplicate tortiţe cu gaură, mai ales în
apropierea buzei şi rar fiind aplicate de tip buton. Un alt fragment
ceramic avea sub toartă două proeminenţe, imitând coarnele de taur
(de circa 1 cm), iar pe un alt fragment a fost depistată angobă cu
amprentele degetului olarului. Unele fragmente au în compoziţie
cioburi pisate şi nisip cuarţos.
De-a lungul secţiunii Ş2 au fost descoperite:
- aşchie din silex de Prut (m6/-0, 40 m) de culoare alb -
maronie cu pigmentaţii roşiatice (de la oxizii de fier) cu un mic
accident petrogenetic, aproximativ cvasidreptunghiulară cu L= 4
cm şi l = 3, 2 cm, având proeminent bulbul de percuţie şi urme de
uzură funcţională.
-microlamă carenată cu retuşe spre vârf, fiind prelucrat din
silex de Prut de culoare neagră. Lateral prezintă o porţiune de
cortex rulat şi pigmenţi albi în compoziţie. Dimensiuni: L= 3, 5 cm;
l = 1, 5 cm.
-fragment de lamă (m3/-0, 45m) cu carenă, retuşată lateral.
Dimensiuni: L = 2, 5 cm; l = 2 cm.
-fragment de lamă (1/3) (m13/-0, 45 m) care se păstrează în
treimea inferioară, conturându-se talonul de percuţie şi undele de
şoc concentric, fiind retuşată pe ambele laturi, pe cea stângă şi pe
partea ventrală. Silexul este de culoare maronie spre negru cu L =
2, 5 cm; l = 1, 8 cm.
-aşchie de silex de Prut de culoare neagră cu urme de uzură
descoperită la m4/-0, 50 m.
-lamă realizată dîntr-o desprindere neuniformă de nucleu, din
silex de Prut cu retuşe laterale, fără talon şi bulb de percuţie.
Dimensiuni: L = 4 cm; l = 1, 5 cm.
Prin trasarea secţiunii Ş2/2009 s-a surprins marginea nord-
vestică a sitului la 10 m de valul din buza abruptului, de pe această
latură a versantului.
Secţiunea Ş3/2009 a fost trasată la 50 m est de Ş2 şi 100 m de
abruptul din partea de est, fiind într-o poziţie central – estică. Între
m3 şi m6 din Ş3, au fost depistaţi chirpici de locuinţă cărămizii,
puternic arşi de la o nouă locuinţă cucuteniană (L4), care se
prelungeşte spre est şi vest ieşind din Ş3. Chirpicul este feţuit pe
una din feţe şi prezintă amprente de la paie sau pleavă, cu grosimea
27
cuprinsă între 5 şi 15 cm. În incinta L4 la m4/-0, 50 m, pe latura de
est a Ş3, a fost descoperit un complex ceramic de la un vas
fragmentat, pictat policrom, dar cu vopseaua păstrată mediocre,
având motive în spirală.
La nivelul superior (m1/-0, 40 m) s-au descoperit câteva frag-
mente ceramice de calitate bună, de culoare neagră aparţinând
Epocii Bronzului (civilizaţia Costişa), iar la -0, 50 m fragmente de
la un vas de provizii care aveau circa 1 cm grosime, iar la exterior
amprente de degete ale olarului în angoba aplicată pe pereţii
vasului.
Între m10 şi m12 a fost surprins peretele vestic al unei noi
locuinţe cucuteniene (L5). Căzăturile de perete de locuinţă au
grosimi de peste 8 cm, fiind de culoare cărămizie, foarte bine arse
şi cu urme de lodbe şi crengi, iar în interiorul chirpicului secţionat
s-a putut observa paie carbonizate şi chiar bucăţi de gresie arse
odată cu chirpicul.
În spaţiul sudic al locuinţei L4 (sub masa de chirpici) între m5
şi m6 (-0, 60 – 1, 10 m) a fost depistată o groapă de fundare G3 de
factură cucuteniană, care s-a adâncit de la -0, 60 m până la -1, 10
m. Fiind de formă aproximativ ovală, s-a adâncit concentric de la Ø
(nivel superior) = 1, 6 m la Ø (fundaţie) = 1, 05 m.
În inventarul acesteia s-au găsit:
-două fusaiole identice, tronconice de culoare cenuşie, cu
partea inferioară plată iar partea superioară, uşor triunghiulară cu Ø
(maxim) = 3, 5 cm, h = 2, 8 cm, Ø (gaura) = 0, 8 cm.
-topor cvasidreptunghiular confecţionat din menilit de
culoare alb-gălbuie, fin şlefuit, cu tăişul ascuţit, ştirbit pe colţul
drept, cu muchia dreaptă fasonată: L = 7 cm; l = 6 cm; gr = 2, 5 cm.
-gratoar dublu pe lama din silex de Prut, retuşat pe toate
părţile. Bulbul de percuţie a fost desprins pentru a fi retuşat şi a se
obţine o nouă parte activă: L = 4, 5 cm; l = 1, 5 cm.
-chirpici negri şi cărămizii neregulaţi;
-un fragment de os calcinat;
-fragmente ceramice negricioase, friabile;
-cărbuni.
În Ş3/2009 (L = 15 m, l = 2 m) au mai fost descoperite:
Un vârf de săgeată (m15/0, 40m) din silex de Prut, de culoare
cenuşie-negricioasă cu L = 2, 8 cm; l (bază) = 2 cm, fin cioplit prin
tehnica „în pojghiţă“ pe ambele părţi, iar laturile sunt retuşate fin.
La partea inferioară este subţiată pentru a fi introdus într-o tijă din
lemn.
Gratoar pe aşchie (m7/-0, 40 m) din silex de Prut, de culoare
neagră, cu partea activă uşor convexă şi retuşe abrupte, care
continuă pe ambele laturi. Talonul a fost cioplit prin desprindere de
mici aşchii, rămânând vizibile însă bulbul de percuţie şi undele de
şoc. L = 2, 7 cm; l = 2 cm.
Aşchie din silex de Prut cu urme de uzură, descoperite la m6 (-
0, 40 m).
Herminetă (teslă) trapezoidală, confecţionată din gresie
glauconitică, descoperită la m14 (-0, 40 m).
Aşchie din silex (m15/-0, 60 m) cu o pojghiţă de cortex rulat la
partea superioară şi cu urme de uzură, având la partea activă o
desprindere specifică de circa 2 cm triunghiulară. L= 4, 5 cm, l
(bulb) = 3 cm, l (vârf) = 0, 5 cm.
Gratoar calcinat pe lamă cu partea activă convexă, retuşată
descoperit în m4/0, 50 m. L= 4 cm, l = 2, 5 cm,
Lamă din silex de Prut de culoare neagră, carenată, cu urme
de uzură, triunghiulară în secţiune: L= 2, 5 cm, l = 0, 7 cm.
Arheologie
 28 Lohanul nr. 11
Aşchie patinată (corodată chimic), din silex de Prut
descoperită la m4/-0, 60m. L= 3 cm, l = 1, 5 cm.
Fragment topor cvasidreptunghiular, din care se păstrează
circa 1/3. Porţiunea păstrată este fin şlefuită, fiind confecţionat
dintr-un şist negru L= 7 cm, l = 3 cm. Antichităţile Elanului
Fragment de percutor descoperit în m3/-0, 40m, confecţionat
din şist negru rulat, din care se păstrează doar 1/4. L= 4, 5 cm, l =
de Marin Rotaru
3, 5 cm.
Pe ansamblu în cadrul companiei din 2009 din punctul
Rotăria „Pe Runc“ au fost săpate două secţiuni (Ş2 şi Ş3) pe direcţia Recenzie de carte
NV-SE, în două locaţii diferite la 50 m una de alta, fiind surprinse
parţial 3 locuinţe cucuteniene, dar a fost identificat (prin Prof. dr. Nicolae Ionescu – Vaslui
intermediul ceramicii) şi un nivel de Epoca Bronzului aparţinând

L
civilizaţiei Costişa. ucrarea cu
Prîntr-o observaţie de teren s-a constatat că situl arheologic caracter mo-
din punctul Rotăria „Pe Runc“ este prevăzut cu un val de apărare, nografic ela-
val care se pare că nu a fost ridicat în perioada cucuteniană, ci borată de învăţătorul
ulterior în Epoca Bronzului.
Valul are o lungime de circa 300 m pe latura de vest (pe Marin Rotaru (vol. II,
direcţia de orientare a promontoriului), fiind uşor înălţat (cam 0, 50 Editura Sfera, Bârlad,
m) în partea de sud-vest şi 0, 70 m în nord-vest. Atât pe latura 2009, 320 p.), neobosit
vestică şi cea estică se vede o uşoară adâncitură, în imediata cercetător al vestigiilor
vecinătate a valului, pe interior, ce pare a fi de la un şanţ, val ridicat arheologice din zona în
pe creasta laturilor, deoarece spre exterior relieful este abrupt sau care locuieşte, continuă
semiabrupt. volumul anterior realizat
Lăţimea maximă a sitului încadrat de val este în amonte de în colaborare cu ar-
300 m-nord iar în sud de 100 m. Întreaga suprafaţă a sitului heologul bucureştean,
împrejmuit de val este de circa 4.500 m² (4, 5 ha), însă spre sud la Constantin Buzdugan.
circa 50 m S de valul de apărare, există o porţiune de circa 0, 5 ha Fiind realizată pe baza
neîngrădită (unde au fost identificate resturi de civilizaţie descoperirilor locale, lu-
cucuteniană – aici fiind efectuat primul sondaj de salvare (Ş1/2008), crarea tratează în special
fiind descoperite şi două locuinţe (L1 şi L2). teritoriul depresiunii Ela-
Nu este exclus ca locuinţele cucuteniene din afara valului să nului, implicând, atunci
aibă o vechime mult mai mare decât cele din interior. când a fost cazul şi unele
Părăsirea acestei porţiuni sudice a promontoriului poate fi descoperiri din sudul
pusă şi pe seama factorilor climatici. De exemplu s-a observat că Moldovei. Cartea este în-
ulucul depresionar al Văii Crasna din partea de vest a sitului, soţită de o ilustraţie bo-
favorizează prin direcţie şi expoziţie, un curent longitudinal, care gată şi a apărut recent în condiţii grafice deosebite la cunoscuta
pe timp de iarnă produce inversiuni termice, rezultând astfel câteva Editură Sfera din Bârlad.
grade minus faţă de valea adiacentă adăpostită. La aceasta se mai Al doilea volum se deschide cu succinte consideraţii ale
adaugă şi faptul că latura vestică nu este locuită decât la 10 m est cunoscutului etnograf, Dan Ravaru, despre importanţa spirituală şi
de val, unde locul este mai dosit de vânturile năprasnice (crivăţul). istorică a regiunii cercetate de autor. Urmează aprecierile
Meteorologii au sesizat că Valea Crasnei înregistrează cele mai doctorului în istorie, Laurenţiu Chiriac, cu privire la activitatea
coborâte temperaturi din Podişul Central Moldovenesc, datorită ştiinţifică a lui Marin Rotaru care a adus la lumină valoroase
orientării (N-S) pe direcţia crivăţului siberian. descoperiri, continuând tradiţia cercetărilor arheologice făcute de
La aceasta se adaugă şi faptul că pe latura vestică valul maestrul său, regretatul profesor Ghenuţă Coman şi, mai târziu, de
păstrat este mult mai înalt şi mai bine conturat (zălog împotriva eminentul arheolog Costachi Buzdugan. Rodul muncii sale şi a
vânturilor aspre), decât spre est şi nord unde e mai mic, abia vizibil,
laturi protejate de dealul din amonte şi valea înfundată a pârâului colaboratorilor a fost bogata colecţie de antichităţi pe care a donat-
temporar. o recent Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare“ Vaslui, la care se
Din cele 4, 5 ha de teren împrejmuit, doar pe circa 1, 5 ha adaugă şi obiectele date la Muzeul „Vasile Pârvan“ din Bârlad.
s-au descoperit vestigii arheologice. Perioada pe care şi-o propune autorul s-o analizeze este des-
tul de mare, ea începând din paleolitic până în secolul al XVIII-lea.
Bibliografie: La fel de abundent este şi materialul ce urmează a fi analizat, motiv
Vicu Merlan, Paul Salomeia, Rotăria, comuna Ciorteşti, pentru care cartea este structurată pe nu mai puţin de 32 de studii,
jud. Iaşi, 2008, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România, astfel încât pot fi urmărite toate elementele şi procesele propuse a fi
Târgovişte, 2009. dezbătute. Lucrarea cuprinde o sinteză a principalelor descoperiri
arheologice din bazinul hidrografic al pârâului Elan, cunoscut prin
bogăţia materialelor antichităţii. Rezultatele acestora au fost valori-
ficate în articole publicate în revistele de cultură locale „Elanul“,
„Prutul“, „Lohanul“ şi „Est“. Sunt valorificate şi rezultatele son-
dajelor efectuate de Muzeul Judeţean Vaslui la Pogoneşti-Stănileşti
şi Igeşti-Blăgeşti, unde a fost membru al colectivelor de cercetare
conduse de dr. Laurenţiu Chiriac.
Primul studiu din volum este rezervat, cum este şi firesc,
începuturilor paleoliticului în judeţul Vaslui cu hărţi şi aşezări
străvechi reprezentative din judeţ ca: Măluşteni, Giurcani, Vutcani,
Arheologie

Ghermăneşti - Fundătura, comuna Banca etc. Studiile următoare au

în vedere descoperirile arheologice din perioada neolitică, îndeo-
sebi cele ale ceramicii pictate de tip Cucuteni, cât şi obiectele din
această cultură scoase la suprafaţă pe valea Elanului: topoare,
ciocane, unelte din os ş.a. La acestea se adaugă descoperirile din
epoca bronzului în partea de sud a Moldovei, apoi necropolele şi
ceramica geto-dacică din bazinul Elanului. Studiile continuă cu
descoperirile carpice de la Bârlăleşti şi cele sarmatice, apoi cu locu-
inţele de la Fedeşti, comuna Şuletea, din feudalismul timpuriu.
Cercetările autorului au avut în vedere investigaţii arheologice
notabile efectuate la Zorleni, Bogdăneşti, mănăstirea Moreni şi se
încheie cu descoperiri remarcabile din epoca feudală a secolelor X-XVIII.
Februarie 2010
Lucrarea cercetătorului Marin Rotaru reprezintă o contribuţie
valoroasă la cunoaşterea unei zone importante a judeţului Vaslui cu
adânci influenţe în toată Moldova. Încheind această succintă
prezentare, a unei remarcabile lucrări, semnalăm pe lângă bogatele
referinţe biografice şi alte elemente care au contribuit la reuşita
volumului, cum ar fi materialul ilustrativ, desen şi foto, de cea mai
bună calitate. Dacă la toate aceste merite ale cărţii, adăugăm şi
faptul că, în 2003, a înfiinţat Asociaţia Culturală „Academia
Rurală Elanul“ cu scopul de a promova valorile civilizaţiei din
zonă şi nu numai, avem imaginea completă a unui dascăl dăruit
şcolii şi arheologiei.
Rondelitul dorului
de Doru Ion Lazăr
Prezentare de carte
Elena Olariu – Răducăneni
D evenit, nici mai mult, nici mai puţin, fiu spiritual al
maestrului Ion Machidon sau, fraţi întru nemurire,
scriitorul Doru Ion Lazăr, prin „roata norocului",
mereu se învârte şi se opreşte la zidul unei cetăţi, acolo unde
voieşte Dumnezeu şi scoate la lumina tiparului (Bucureşti, 2006,
ed. Amurg sentimental), volumul de versuri Rondelitul dorului a
cărei dedicaţie, specială „Oamenilor, care-l iubesc pe poetul
Alexandru Macedonski şi Poezia!" lasă cititorul să reflecte mai
mult asupra situaţiilor critice şi neînţelegerilor din breasla
scriitoricească, la urma urmei, toţi fiind nişte condamnaţi dacă nu
vom şti să ne iubim, să ne respectăm şi să apreciem opera celuilalt,
trăirea interioară exprimată prin vers sau proză.... dar în mod precis
transmiţând un mesaj, o scânteie de lumină ce-a pâlpâit în sufletul
poetului până în ultima clipă....
Ca atâtea flori ce-şi deschid corola şi timide se lasă sărutate
de ochiul soarelui într-o mărturisire negrăită, Dorul Ion Lazăr,
călătorind în timp, culege nostalgic cireşe aprinse şi, printr-un
răsfăţ nesfârşit adoarme la umbra nucului dar nu înainte de a-i
cânta iubitei din Teleorman duioase versuri de dor.
Omniprezent, vede şi cealaltă parte a lucrurilor (Rondelul
Iscarioteanului); trezit parcă din visare, vede, simte chiar cât de
greu i-a fost acestui neam frumos dar obidit pentru că Dumnezeu
1-a binecuvântat cu înţelepciune, minte sclipitoare, temei frumoase
şi ţarină bogată. Cum fiecare vreme îşi are Iscarioteanul ei, născut
din trufie, trâmbiţare deşartă şi vanitate de zeu, zămislit şi alăptat
chiar de neamul său, aceste cârtiţe, continuu şi fără nici un ţel sapă
tranşee întunecoase şi cărări întortocheate şi ascunse, scopul
terminal fiind nu prosperitatea propriului popor ci, nişte muşuroaie
pompoase dar cu pretenţii de cartel. (Rondelul cârtiţelor).
Răscolită de aceste animale-alunecoase, fără nici o conduită
(Rondelul al II-lea), ţara simte diabolica ispită (... )până-n măduva
oaselor, ispite ce ucid visele frumoase a ceea ce este neîntinat...Şi
continuă autorul în „Pseudo-mini rondele" în necuprinsul sideral,
spiritul naţional al acestui neam ancestral îşi bea cucuta în pocal în
zilele acestea; în loc să sucombe, cum s-ar aştepta mulţi, pământul
acesta va renaşte din cenuşă precum Pasărea Phoenix: un nou
prezent, mai echilibrat, nu bazat pe instincte de fiară sau animal
(...) şi al cărei spirit de ţară, om, neam ancestral (Rondelul al IV-
lea), va birui minciuna ce răstigneşte România (Rondelul iudelor).
Fin observator al evenimentelor ce „inundă“ poporul şi
pământul, nu numai din punct de vedere al omenescului şi al
caracterului acestora ci şi schimbărilor climaterice, schimbări ce se
datorează în parte, tot omului. Fraţii de neam ai poetului, ca prin
minune scăpaţi de ape, nu sunt scutiţi de remanierile săpătorilor
din umbră ca şi de rânjetul Puterii care, în loc să-i salveze pe cei
rămaşi la umbra soarelui (...) să le îndulcească fierea necazurilor
cu.. .mierea promisiunilor (Falsa remaniere), sărăcia s-o
îngroape...
„Şi... atâtea gânduri se aduna-în nopţile sclipind de lună“ ale
poetului - trăiri măiastre, nopţi care îi scormonesc rămăşiţele de
29
furtună ce nu vor să se mai şteargă din imaginile-i ca nişte prisme
optice unde, şi chipul său şi oamenii trişti, sfârşiţi de oboseală şi
nesomn dar şi imaginile terifiante din natură nu vor să se piardă în
necunoscut pentru a fi lăsate drept gaj prin poet: Istoria neamului
românesc, cu adâncile sale frământări interioare şi cataclisme
naturale trebuie s-o cunoască cei ce se vor naşte pe acest pământ
stropit cu sânge şi lacrimi să poată înţelege rostuirea lucrurilor şi
pentru ce s-au jertfit străbunii noştri.
Obosit de atâtea primeniri ale vieţii dar plin de vise, autorul
este ispitit uneori de coasta Evei pe care Dumnezeu cel întreit o
dosise la început de Adam, coastă prin care se deschide drumul
nesfârşit al vieţii, omului, să nu-i fie urât singur… (Rondelul Evei).
Odată, gustând din poamele oprite şi devenit egalul Marelui
Tot va şti rostul războiului de ţesut al vieţii, al rosturilor, noua
simbolistică a armoniei cu natura, veche de când lumea...Este
vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de acea pasiune aparte -
singura, care desparte Divinul de cei lumesc, pasiune străfulgerată
de focul luminii neînserate prin care „omul moare mai întâi“ apoi
renăscut din propria cenuşă, devine altă esenţă...
Văzând cu ochiul minţii şi al sufletului, acum într-o perfectă
concordie, pământul nou născutului este „Duh şi nu are moarte“.
Iubeşte adevărul şi împarte Iubirea cu iubire - dar dumnezeiesc
(Pasiunea). Cum Iubirea este o veşnică carte a vieţii, aceasta îl
răsfaţă pe poet; viaţa a înmugurit, a înflorit şi a rodit, sufletul său
fiind acum copac pe ale cărui ramuri roadele sunt aproape
pârguite. Nici o floare nu-şi avortase roadă! (Veşnicia cărţii).
Acum, din sufletul poetului ţâşnesc lumini ce prind viaţă din
gândurile mute şi slovele tăcute, până nu de multă vreme, ele
coboară-încet din Duh, pe neştiute/ Căci slova e cu har
blagoslovită.
Cum Dumnezeu voita ca-n doină cântul să şi-l spună şi în
dulce grai românesc, Doru Ion Lazăr, cu dor de cei ce pe nesimţite
trec la veşnicie (Dor de Adrian Pintea) jeleşte, nu sărăcia
haiducilor sau a jienilor şi nici a neînfrăţitei „Dacii" ci sufletele
sfărâmate care, mai sărace ca oricând au vorbit tăcând şi au plecat
lăsând în urmă, chipuri imortalizate. Nemurirea din Icoane…
„Un început de drum“, îşi spune poetul. Un început în care
luciri dumnezeieşti adună visuri în rondele pentru ca într-o zi, tu,
eu, el sau...ea, Ia aniversarea zilei de naştere, să citim şi să ne
autocenzurăm propriul sonet prin care străin de străin de visul
zburător şi ironizând pe bietul Pegas pentru că noi şi Libertatea
greşit înţeleasă, ne-a alungat visul naiv, puritatea din suflet şi
iubirea de aproapele. Mai mult, iubirea de aproape şchiopătează...
Timpul este singurul care ne mai poate salva! (Micul Paris).
Făcând o retrospectivă a anilor, îşi aminteşte de Bucureştiul de
altădată, cântat în versuri de poeţii vremii, pe drept numit Micul
Paris/ Colţ de Paradis - astăzi, o adevărată ruină. Să şteargă
adevărul văzut, îşi aminteşte de necuprinsul sideral şi liliacul
ancestral, ce-i fremătau idealuri cu flori de salcie în plete poetului
Macedonski în nopţile sale de mai şi spune: „Bucură-te iar, poete!“
Ca un„deja vu“, vede înflorind zarzării în Cişmigiu, aude
trilul discret al unei păsări care. într-un dute-vino, îşi ridică
palatul în care să-şi crească puişorii pe care apoi îi va învăţa să
zboare... (De ce?) şi, în inima însângerată de spada lui Cain, vede
pe fratele său „Cain ucigând fără încetare!/ triumfător/cuprins de
înflăcărare...
Nemaiputând să-şi răspundă sieşi, zice cu voce tare: „De ce
învaţă pasărea să zboare“ dacă visu-i va fi curmat de mâna
noastră...?
Un continuu suiş şi coborâş al vieţii, destinul fiind crud
uneori şi pentru că prin cele patru puncte cardinale ale vieţii -
copilărie, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe, nu întotdeauna i-au
fost poetului de bun augur... „Dacă lacrima îmi vine“, spune
poetul: „Nu/ Moartea nu mă înspăimântă/ şi nu este căderea mea!“.
Călit din vreme este ca un cuib de piatră, în care dragostea îi
luminează visul spre inefabil, spre frumos, spre sublim; renăscut
parcă din cenuşa proprie, vede corcoduşii înfloriţi şi pe un ram
Recenzie
Lumină.
Fin observator al naturii, surâde când primăvara sărută
cărăbuşii şi-i mulţumeşte divinului pentru darul ancestral - copiii şi
soţia care, cu pasul ei duios, cu ochii plini de dragoste, îi umple
casa. Şi sufletul. Liber, cu atâtea flori în suflet, cu tristeţea
îngropată de timp, cu lacrimi vărsate de fericire sau înghiţite prin
oftat, ca mulţi alţii, vede geografa amputată a graniţelor României
şi, ca un vizionar, aude plânsul flăcăilor îngropaţi, sufletele cernite
 30
ale iubitei, soţiei, fratelui, mamei..., adevărul rămânând la
cheremul celor ce împart şi despart graniţele. Dar nu şi apele.
De atunci, poetul, lup trântit pe-o rană dă glas strigătului său
lăuntric: „Daţi-mi dreptul la oftat!“ (...) / Vestul Liber-democrat/
strică ordinea străbună!“. Cum mult trâmbiţatul globalism este tot o
formă deghizată de comunism, mai sărac ca oricând dar, bogat
spiritual, Doru Ion Lazăr, nu mai înţelege nimic: „Eu sărac, altul
bogat/ (...) Păi atunci, ce s-a schimbat?!...“
Poezia Cărămidă, dar de la Dumnezeu, este singura alinare
ce-l susţine; deşi pare insipidă, fiind obişnuit cu orice fel de
suferinţă, este singura construcţie solidă/ ce susţine un Altar…
Propriu-i Altar. Ca şi tine, cititorule - iubitor de Poezie, autorul
pune pe „locul doi banii", demonstrând prin fapte că Iubirea
schimbă mersul lucrurilor. Iubirea şi jertfa supremă. Astăzi, apele
oceanului sunt tulburi (Arca lui Noe). Este nevoie de celălalt Noe şi
de arca sa, care să ne unească în Iubire şi Pace, să ne-nveţe să-
mplinim voia divină". Precum calul din străvechea Troie să-nvăţăm
nu cu ace de cojoace să trecem Marea Roşie, precum Moise, ci cu
înţelepciune şi raţiune, cu jertfă personală şi iubire.
Acest Iov al începutului de Mileniu III, printre suspine, să
vadă şi să înţeleagă rostuirea lucrurilor voite de Dumnezeu; odată
căliţi şi pregătiţi de trecere spre celălalt, să primim Lumina -
„nădejdea mea către mai bine“, lumină care nu oricui îi este sortit
s-o primească... Mai mult ca oricând Doru Ion Lazăr înţelege că
lui îi este dat s-o primească, jertfa sa fiind de-a pururi Iubirea...
Neobosit, nu se frânge în faţa noului. Epilogul este doar la
rondelitul dorului: trilul său va continua să-nfrunte păsăritul cu
neobosite versuri ce-l vor transforma într-un trubadur al cărui
asfinţit este doar material, trupesc.
Poezia d-lui Doru Ion Lazăr cuprinde atâtea nestemate pe
care dacă le-am foileta numai şi stresul zilnic, lumesc ar călători
spre alte tărâmuri, în sufletul nostru persistând un dulce-amărui
parfum care să ne îmbălsămeze dorul...Şi tristeţea.
Cozmeştii între cer şi pământ
Ion N. Oprea – Iaşi
Doi autori, Mădălin Cornel Văleanu; arheolog şi
cercetător ştiinţific şi Ciprian Dumitrache - preot paroh la
Cozmeşti, sub egida Complexului Muzeal Naţional Moldova,
Iaşi, în colaborare cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei,
protopopiatul, Iaşi - semnează cartea „Cozmeşti între pământ
şi cer".
E ste realizată doar în circa 60 de pagini la Editura „Spiru
Haret“, Casa Corpului Didactic, strada Octav Botez nr.
2 A Iaşi, cu o ilustraţie şi conţinut dens, ştiinţific, bine
structurată, într-o curată şi de ţinută limbă românească.
Citim în cuprins: amplasarea localităţii, cadrul natural,
mărturii arheologice şi documentare, evoluţia administrativă,
economică şi socială, fanfara din Cozmeşti, biserica din Cozmeşti,
suficient ca autorii, printr-un cuvânt către cititori să se declare
mulţumiţi de realizarea volumului, stimulaţi de împlinirea a 100 de
ani de la sfinţirea bisericii satului dar şi nu total satisfăcuţi că n-au
putut cuprinde totul, ca să ne pună la îndemână o lucrare completă
asupra istoriei locurilor, a oamenilor din acest binecuvântat loc din
Moldova. Milenară.
Deşi nu-s fii ai satului Cozmeşti, cei doi reuşesc o lucrare pe
măsura crezului lor şi al nostru, cultura locală şi biserica fiind
Eternitatea.
Recenzie
Aşadar, lăsăm cititorii să se documenteze asupra amplasării
satului, cadrul lui natural, mărturii arheologice şi documentare,
deosebit de interesante, iar noi ne oprim la ceea ce scriu autorii
despre evoluţia administrativă, economică şi socială a localităţii.
Din punct de vedere administrativ-teritorial spun ei, satul
Cozmeşti este menţionat documentar în secolul al XlX-lea, ca
aparţinând de ţinutul Huşi (corect Fălciu n.n.), la Huşi fiind
redactate şi cele mai multe documente privitoare la sat. Între 1774 -
1861 satul aparţinea de Ocolul Podolenilor, dar în 1833 aparţinea
Lohanul nr. 11
de Ocolul Prutului.
La reforma administrativă din 1864 satul Cozmeşti devine
comuna Cozmeşti până în 1929 - 1931, când comuna este
desfiinţată iar satul aparţine de comuna Buneşti.
Arondata la înfiinţarea judeţelor, comuna Cozmeşti era dată
la plasa Podoleni,
judeţul Fălciu, cu reşedinţa la Huşi, iar în 1920 aparţinea de
plasa Răducăneni, ca la reorganizarea postbelică a teritoriului
României să fie inclusă în raionul Huşi până la altă reformă
administrativă din 1968, când este desprinsă de legăturile ei
tradiţionale cu oraşul Huşi, devenind comună a judeţului Iaşi.
Autorii insistă asupra structurii economice şi sociale a
localităţii, evidenţiind vremurile când la Cozmeşti suprafaţa irigată
a comunei aducea bogăţia de cereale, dar mai ales de legume, la
Cozmeşti funcţionând un Centru de legume şi fructe, cu export de
produse nu numai în ţările socialiste dar şi în Japonia, Austria şi
Olanda, că viile se întindeau pe circa 170 de hectare, producând
cele mai valoroase soiuri de vinuri, Fetească neagră, Merlot şi
Cabernet Sauvignon, cu un Centru viticol la Cozmeşti, cu
consumatori şi în străinătate.
Agricultura şi creşterea animalelor erau în dezvoltare
ascendentă, ceea ce nu se mai întâmplă astăzi. încercări de
industrializare locală n-au lipsit nici ele; o fabrică de cărămizi şi un
atelier de ţesut covoare, activitate de morărit, tâmplărie, rotărie
Sunt menţionate „Monografia comunei Cozmeşti“, realizată
în 1974 de profesorul M. Caragea şi Gr. Serdaru, secretarul comu-
nei, precum şi cea a lui Constantin Mironaş, ambele netipărite,
menţionându-se că în zonă a dispărut portul tradiţional, dar ţesutul
hainelor şi covoarelor se mai practicau în unele gospodării.
Forma tradiţională de manifestare a culturii locale rămâne
fanfara de la Cozmeşti care a însufleţit mereu sărbătorile religioase
ale localnicilor. Autorii declară că nu au date exacte când au apărut
primii muzicanţi în Cozmeşti, dar datele culese de ei la Arhivele
Statului din Vaslui spun că în 1926 în sat existau şi doi muzicanţi -
Iancu Bâzgă şi Gh. Gh.-Leahu. Trei decenii mai târziu, deci prin
1956-1960, existau în Cozmeşti nu mai puţin de opt formaţii de
muzicanţi prezente la diverse ceremoniale, motiv ca organele locale
să decidă reunirea lor într-o singură formaţie – Fanfara de la
Cozmeşti, pusă sub conducerea lui Iancu Bâzgă.
Lionea Bâzgă, fiul lui Iancu Bâzgă, realizează o prezentare a
succeselor formaţiei, publicată de Pavel Delion, alături de partitu-
rile celor mai importante melodii cunoscute în zonă. în 1961, pe
baza lucrării pomenite, aflată în colecţiile Bibliotecii Centrale
Universitare Iaşi, cota M-717, prefaţată de profesorul Constantin
Constantinescu şi George Vintilă, fanfara din Cozmeşti pregătită de
cei doi specialişti a participat la Concursul Republican al Fanfa-
relor şi a fost răsplătită cu premiul I la secţiunea echipelor de
amatori.
Ziarele vremii au relatat pe larg succesul de la Cozmeşti.
La 13 octombrie 1961, la televiziune, fanfara a susţinut un
spectacol timp de 25 de minute. Sârba şi Rusasca de la Cozmeşti
sunt imprimate de către Electrecord.
Concurenţa dintre fanfara de la Valea Mare şi cea din
Cozmeşti este evidentă. Se ivesc divergenţe cu fanfara de la
Chetriş. După 1989, ca şi în alte domenii, disoluţia formaţiei este
un fapt. Şi totuşi melodiile şi oamenii fanfarei de la Cozmeşti sunt
prezente nu numai la spectacole din ţară ci şi în străinătate - la
Milano în septembrie 2008, la Sibiu în mai-iunie 2009.
Despre biserica din Cozmeşti scrie Vicu Merlan în 2006,
Radu Rosetti în „Cronica Bohotinului“ în 1906 dar şi autorii
lucrării de faţă, care, folosind documente, afirmă că prima biserică
la Cozmeşti ar fi fost construită în anul 1795 (Dicţionarul
C. Chiriţă, 1893, pg. 3-9), iar o nouă biserică are piatra de temelie
pusă la 16 septembrie 1901.
Iată conţinutul actului comemorativ (copie al celui original)
pus în stâlpul Sfintei Mese al Bisericii „Sfinţii Voievozi“ din
Cozmeşti:
„Întru mărirea Sfintei şi celei de o fiinţă şi făcătoarei de viaţă
şi nedespărţitei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sf Duh, căreia ne închinăm -
cu Buna Credinţă.
În cinstea şi spre mărirea Căpeteniilor Cereştilor şi
netrupeştilor Puteri, ale Sfinţilor Mai Marilor Voievozi Mihail şi
Gavriil.
Ziditu-s-au din temelie acest Sfânt şi Dumnezeiesc Locaş în
satul Cozmeşti, parohia şi comuna cu acelaşi nume din judeţul
Februarie 2010
Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Cozmeşti [G.F.]
Fălciu în zilele prea înălţatului şi de Christos iubitorului nostru
domn Carol I, prea gloriosului Rege al României, a soţiei sale
Elisabetha Doamna şi Regina, a Alteţelor Lor Regale Principele
Ferdinand moştenitorul Tronului, a soţiei Sale Principesa Maria şi a
binecredincioşilor Lor fii Principii: Carol, Elisabetha, Maria,
Nicolae şi Ileana: în timpul Păstoririi Prea Sfinţitului şi iubitorului
de Dumnezeu D. D. Dr. Konon Aramescu Donici, Episcop al
Binecuvântatei Eparhii a Huşilor; Ministru al Cultelor şi
Instrucţiunei Publice fiind Spiru Haret, iar Preşedinte al Consiliului
de Miniştri fiind Ionel I. C. Brătianu.
Construcţiunea acestei Biserici s'a început la 16 septembrie
1901 când s'a şi pus piatra fundamentală de către Sfinţia Sa
Economul Ieremia Hagiu Protoiereul judeţului Fălciu şi s'a terminat
în totul în toamna anului 1908.
Prin multe şi grele încercări a trebuit să treacă acest Sfânt
Locaş până a se vedea terminat în totul. Una şi cea mai de seama
cauză care a contribuit la întârzierea lucrărilor a fost aceia că
construcţiunea făcându-se numai cu singurele şi propriile mijloace
ale enoriaşilor parohiei, anii răi agricoli 1904 şi 1907, au făcut ca
locuitorii să nu poată răspunde la termine plata către antreprenor şi
din această pricină a trebuit să cadă în ghiara cămătarilor pentru
suma de 12000 lei. Prin aceasta, afacerea Bisericii încurcându-se şi
mai tare, pentru a scapă odată de specula cămătarilor şi a vedea şi
Sfântul Locaş terminat şi deschis Cultului public, cu asentimentul
obştii locuitorilor s'a hotărât o nouă impunere asupra ei, alegând ca
mandatari pe preotul paroh Alexandru Munteanu, şi pe locuitorii:
Gheorghe Enciu şi Sava Iacob, cari, prin îndemnul făcut şi interesul
ce s-au dat, s-a putut aduce la îndeplinire şi depărta răul ce
ameninţa a lua proporţiuni primejdioase pentru toţi.
Planul după care s-au executat lucrarea a fost acel luat după
tipul Bisericii din parohia Moşna şi care plan a fost aprobat atât de
Chiriarhie, cât şi de Onor Minister al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice. Antreprenorul care a săvârşit lucrarea este d-l Giuseppi
Uazazi - din Huşi.
Întreaga lucrare a costat pe locuitori suma de peste 40.000
lei. Pictura a fost făcută de domnii Ionescu pictor din Bârlad şi
Zamfirachi Botez din Huşi. Cel dintâi a executat pictura
Catapetesmei, iar cel de al doilea pictura murală.
În timpul când s-a construit această Biserică a fost ca paroh,
preotul Al. Munteanu, ca învăţător Neculai Enciu, iar ca epitropi ai
parohiei Gh. Bulgariu, Vasile Botez, Sava Mardare, Ioan Zaharia şi
Ioan N. Toma.
Iar acum, în al patruzeci şi treilea an de glorioasă şi înţeleaptă
Domnie M. S. Regelui Carol şi al optulea an de blândă şi măreaţă
păstorire a P. S. Episcop D. D. Dr. Konon A. Donici, s-a Sfinţit
această Dumnezeiasca Biserica, astăzi 5 Aprilie, anul mântuirii una
mie noua sute noua de către P. S. Sa D. D. Dr. Konon A. Donici,
comandor al Ordinelor Coroana şi Steaua României şi decorat cu
mai multe medalii de merit, înconjurat de P. C. Sa Iosif Saveluc
Arhimandrit de scaun al Sf. Episcopii de Huşi, de P. C. Sa
Economul Stavrofor Ieremia Hagiu licenţiat în teologie şi
31
Protoiereu al Judeţului Fălciu, de către Directorul Cancelariei Sf.
Episcopii Economul Stavrofor C. Isăcescu şi de un număr de
preoţi, diaconi şi cântăreţi din oraşul Huşi şi din judeţul Fălciu.“
Autorii notau şi numele locuitorilor care au contribuit la
clădirea sfântului locaş.
Despre preotul satului, Alexandru Munteanu (†1928),
autorii, consideră că datorită lui şi enoriaşilor, parohia a fost
răsplătită prin introducerea bisericii „Sfinţii Voievozi" din
Cozmeşti în Lista Monumentelor Istorice a judeţului Iaşi, din
2004. Printre preoţii care au slujit la Cozmeşti, şi puţinii
statorniciţi aici, este amintit părintele Vasile Ruxanda, aproape 40
de ani, între 1927 şi 1965, slujitor la această parohie.
Sătenii din zilele noastre, care l-au cunoscut, îşi amintesc că
părintele Vasile Ruxanda a fost un aprig luptător împotriva
comunismului, fapt pentru care a fost anchetat, judecat şi
condamnat la muncă silnică, executată între anii 1952-1956,
alături de prelatul Vasile Lupaşcu din Vineţeşti, dar şi despre
vocea sa de aur mai ales când cânta „Îngerul a strigat“ rostit în
noaptea de Paşti.
În această parohie au mai oficiat preoţii: Aurel Ionescu,
Dumitru Chirilă. Igor Capitalenco, Nicolae Cobălaş, Constantin
Păduraru, Constantin Cazan, Gh. Buruiană, Constantin Ursache,
Ion Ilieş, Gh. Popovici, Gh. Supănelu, Viorel Mihalache, iar din
2004, preotul Ciprian Dumitrache, coautorul cărţii prezentate
cititorilor.
Părintele Vasile Ruxandra a fost înmormântat în curtea
bisericii în anul 1965, alături de soţia sa.
La Cozmeşti se află şi Monumentul eroilor, ridicat ca prinos
omagiu adus tuturor celor care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă
pentru patrie şi pământul strămoşesc. Dar şi celor care au luptat
crezând în idealul unei societăţi mai drepte şi au muncit pentru asta
o viaţă lăsată lor de Dumnezeul tuturor creştinilor.
O noutate editorială huşeană
Constantin Donose – Huşi
V
ăzând lumina tiparului la Editura PIM din Iaşi, în anul
curent, volumul Poezii de Fan Iosub se înscrie
indiscutabil în aria surprizelor lirice huşene, care în
ultimul timp au o abundenţă mai rar întâlnită. Imortalizând poetic
experienţe anti şi post revoluţionare, autorul cântă lin şi liniştitor,
sau uneori vulcanic aspecte ale oamenilor şi locurilor din
Ghermăneştii Huşilor, în aproape şaptezeci de poezii, ce pot fi
citite cu plăcere, pentru că avem în faţă un poet de o extremă
delicateţe, bun stăpânitor a unei formule lirice consacrate, coborât
parcă printre noi din alt timp.
Prin versuri încărcate de emoţie, uneori aparent fragile ca
aripa unui fluture, poezia lui Fan Iosub reflectă o realitate
interioară, tulburătoare şi tragică, mistuită de dragostea de ţară şi
Recenzie
 32
confruntându-se vizionar cu întrebările începutului de mileniu: “Pe
oceanul rătăcirii, nu mai vrem să pierdem vreme, / Nu mai vrem să
ducem viaţa din extreme în extreme“ (Neamul meu). Nefiind
veleitar, ci poet născut, cu un univers artistic propriu, a trăit la
maximă intensitate bucuria Revoluţiei române: “Cu tricolorul sfânt
urcăm pe scara lumii/ Şi-n fiecare loc avem flăcăi voinici, / De ieri
am reuşit să fim stăpâni pe noi.../ De multe mii de ani suntem
stăpâni aici.“ (Ziua cea mare). Şi cu privire la acelaşi eveniment,
cu zbuciumul şi frământările sale sufleteşti, conchide cu bucurie:
“Am învins tot muşuroiul de lozinci încântătoare/ Şi-am rămas la
poarta ţărnii, tot sătean, tot în picioare./ Soarta-şi mătură prezentul
de gunoaiele trăirii, / Satul se întoarce-acasă la coliba zămislirii.“
(Coliba zămislirii). Căutându-se şi descoperindu-se pe sine, prin
intermediul unor insolite împerecheri de cuvinte, poetul Fan Iosub,
luminat de o aleasă cultură, discret asimilată, n-i se destăinuie cu o
sinceritate de invidiat: „Nu mă mişcă sentimentu-ţi dacă este fin
sau dur./ Nu mă mişcă curăţenia sau mizeria din jur./(...) Nu mă-
Adnotări revuistice
Prof. Lina Codreanu – Huşi
O revistă a revistelor
● „Convorbiri literare“, Iaşi, nr. 11, noiembrie 2009. De
largă audienţă e dialogul inedit „cu poetul, incomod şi erudit, Cezar
Ivănescu“, consemnat de prietenul şi concitadinul său Lucian
Vasiliu – fragment dîntr-o viitoare carte. Don’ Cezar, nu de mult
timp plecat dincolo, concepea condiţia artistului între coordonate
majore: „… ceea ce m-a obsedat şi înainte şi după Revoluţie:
fiecare artist, la vârsta de apogeu, de maturitate, trebuie să meargă
până la capăt cu desfăşurarea logică a ideilor sale, a gândirii sale,
adică trebuie să împingă până la absolut tot ceea ce a gândit o
viaţă“. Un adevărat crez artistic de care nu s-a dezis niciodată şi cu
care s-a identificat. Citim apoi poezie şi proză artistică de calitate.
Cronica literară şi comentariile critice sunt susţinute de universitari
cu renume într-ale istoriei şi criticii literare contemporane: Cristian
Livescu, Constantin Dram, Dan Mănucă, Adrian Dinu Rachieru,
Vasile Spiridon, Daniela Petroşel. Marius Chelaru prezintă o carte
a japonezei Mineko Iwasaki, Adevărata viaţă de gheişă (2007) şi
Simona Modreanu propune spre lectură romanul Mariei Ndiaye,
Trei femei puternice (2009). E vorba de două lumi: discreţia
feminină şi conservarea tradiţiei, adică Orientul îndepărtat
(Japonia) şi complexitatea unor caractere puternice non-bovarice
într-o lume în mişcare din Occidentul apropiat (Franţa). Le voi
căuta spre citire. Lumea teatrului este în surprinsă în microeseurile
lui Mircea Ghiţulescu (La teatru, prin România), într-o prezentare
de carte a lui Bogdan Ulmu (Omul cu figură de clovn) şi într-o
evocare a lui Ştefan Oprea (Valentin Silvestru). Emilian Marcu
elaborează cronichete optimizante noilor apariţii editoriale aşezate
în Vitrina cărţilor şi le acordă, imperturbabil, „peniţe“. Cu
zgârcenie, dar pe drept. Pe când cinci peniţe?
● „Bucovina literară“, Suceava, nr. 10-11, octombrie-
noiembrie 2009. Editorialul lui Ion Beldeanu face o radiografie
severă, dar la obiect, a (re)înscăunării, cu puţine excepţii, a mem-
brilor Comitetului de conducere al Filialei Iaşi a Uniunii Scriito-
Recenzie
rilor. Semnalează diagrama împovărată a Uniunii, de la Preşedinte
până la şofer, financiar susţinută şi din cotizaţiilor plătite de
scriitori. Bomboana de pe tort la această „punere în scenă“: Statutul
Uniunii, la momentul întrunirii, era „vizat şi parafat, deşi
Conferinţa Naţională încă n-a avut loc“. Urmarea e dezarmantă:
„Aşa că vreme de patru ani morişca se va învârti la fel“.
Interviul consemnat de L.D. Clement, vrea-nu vrea, scoate la
vedere dualitatea personalităţii cunoscutului scriitor Horia Gârbea,
Lohanul nr. 11
nchin la glezne pline de-ncordări şi de splendoare, / Nici la braţe
ebenine cu brăţări strălucitoare./(...) Nu ştiu să fi fost vreodată de
parfumuri îmbătat, / Nici că sacul de păcate a fost plin şi s-a
vărsat./(...) Nu-mi cunosc temperamentul din ce grupă face parte./
Nu fac paşii de prisos, nici nu vreau s-ajung departe.“(Confesiune).
Cu un adevărat cult al mamei, pe care îl regăsim în multe poezii,
acest poet de o indiscutabilă maturitate artistică, îşi încheie cu o
impresionantă solemnitate tristă, una din cele mai realizate creaţii
ale sale, astfel: “Steaua mamei, sângerândă, tocmai de atunci
căzută, / N-a mai luminat deasupra cu făclia ei plăcută./ Alte stele
se vor stinge, pentru alte mame-n şir/ Şi din sfert în sfert de veac,
vor fi nunţi în cimitir!“ (Nunta morţii).
Şi iată cum domnul Fan Iosub, bărbat cu o biografie
spirituală şi sufletească deosebită şi o experienţă de viaţă de
invidiat are parte de un debut poetic la 79 de ani, oferindu-ne
prezentul volum, cu poezii mai vechi, dar şi poezii mai noi, care
tânjesc după prima lectură.
care s-a situat în mod curent în preajma „greilor“, încât, după
propria-i mărturisire, nu lipseşte din nicio istorie literară recentă
sau din vreun dicţionar: „Pe urmă eu am fost perceput mereu de
răutăcioşi ca «omul lui Uricaru», apoi ca «omul lui Manolescu», ba
chiar ca «omul lui Simion». E o percepţie strâmbă. A lucra cu o
personalitate, e normal să ţi se acorde încredere, este un lucru
firesc, un privilegiu şi o şansă ca totul să se desfăşoare normal.“ De
aceea comentăm şi noi. O cronică literară a romanului lui Matei
Vişniec - Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este semnată de
criticul Theodor Codreanu. Adrian Dinu Rachieru continuă eseul
despre lirica basarabeană interbelică (Voci feminine) şi Isabel
Vintilă relevă Bătrânul şi copilul, două arhetipuri ale devenirii în
opera lui Gellu Naum. Un epistolar al lui Traian Cantemir, prins în
documentarul lui Nicolae Cârlan, reînvie atmosfera neliniştitoare
de acum 20 de ani. Acum o fi altfel ?! Lirica lui Leo Butnaru, proza
scurtă a lui Mircea Şerbănescu şi Constantin T. Ciobotaru asigură
partea literar-artistică. Numeroase recenzii, care incită cititorul şi îl
recomandă pe autor, asigură critica de întâmpinare a revistei,
purtând semnăturile unor critici consacraţi sau mai puţin cunoscuţi:
Alexandru Dobrescu, Ionel Savitescu, Ion Hurjui, Ion Roşioru,
Valeriu Cuşner, Mihai Crudu.
● „Feed Back“, Iaşi, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2009.
Număr greu, la propriu şi figurat vorbind. În Scriitorul şi Puterea,
editorialul directorului „revistei de experiment literar“, Daniel
Corbu propune imaginea scriitorului contemporan marginalizat
într-o perioadă de confuzie a valorilor. Angajat „într-o epocă a
maculaturismului“, în care se „fabrică megavedete şi megascriitori“
scriitorul luptă cu propria soartă, nerămânându-i decât „să viseze,
să-şi urmeze blestemul şi să accepte scrisul în singurătate şi pe cei
câţiva cititori ai săi ca pe une faute du destin“. Multă lirică
românească a generaţiei tinere, ceea ce nu e rău, completată de
poezia „consacraţilor“ Ovidiu Genaru, Şerban Foarţă, Mihai
Leoveanu, Liviu Apetroaie, apoi creaţii lirice ale celui mai
cunoscut şi apreciat (în Occident!) dramaturg şi poet – Matei
Vişniec precum şi de un calup de poezie din alte literaturi (S.U.A,
Serbia). La „Cronica literară“, Theodor Codreanu prezintă Tema
pentru acasă (2009), primul roman al lui Nicolae Dabija, construit
pe tema gulagului: „Zarianka lui Nicolae Dabija este «închisoarea
în închisoare». Altfel zis, Siberia din Uniunea Sovietică,
închisoarea cea mică din închisoarea cea mare“. De departe,
categoria eseului are cea mai mare pondere paginatorie. Teme de
natură estetică (canonul, obiectivitatea, metapoetica, arta
spectacolului), evocare şi memorialistică, completate cu un
„îndrumar“ silogistic (Emil Cioran, Cel mai sigur mijloc de a scăpa
de un duşman) se regăsesc în eseurile semnate de/ reproduse din
Andrei Zanca, Theodor Codreanu, Ciprian Iulian Şoptică, George
Vulturescu, Al. Husar, Salvador Dali, Luca Piţu, Lucian Blaga,
Bogdan Ulmu. Revista se încheie cu un Supliment „Feed Back“, 9,
Februarie 2010
în care deschiderea spre convorbiri lirice îi aparţine poetului sârb
Adam Puslojić.
● „Argeş“, Piteşti, nr. 11-12, noiembrie–decembrie 2009.
Editorialistul Jean Dumitraşcu (se) întreabă: Este talentul o scuză?,
adică de ce un creator de valori estetice şi morale nu poate împinge
umanitatea mai departe? De ce marile noastre valori (Eminescu,
Eliade, Noica, Cioran Rebreanu, Blaga, Stănescu ş.a.) trebuie
„aruncate la coş“? Răspunsul ne-ar ajuta „să înţelegem de ce nu
contăm în cultura lumii“. Vina se îndreaptă spre ademenirea /
ameninţarea factorului politic democratic, întrucât contează doar
gestul cultural, nu valoarea estetică a creaţiilor artistice. O nouă
atitudine despre „feudalismul roşu din pieptul“ Uniunii Scriitorilor
sub titlul lui Flori Bălănescu: Manolescu reales! Goma, tot
nemembru al U.S.R. Argumentaţia are o concluzie: „cazul“ Goma
tulbură apele Uniunii. Oricum, sigur, ceva este „putred în
Danemarca“! Un eseu comparativ care prin titlul Culianu,
Eminescu şi patologia „corectitudinii politice“ dezvăluie o
atitudine de principiu a criticului Theodor Codreanu (apărarea
marilor valori ale României profunde, existente, dar ignorate de
adepţii „corectitudinii politice“), atitudine abordată şi de
editorialistul acestei reviste. Portretul scriitorului Horia Bădescu se
întregeşte prin confesiunea din convorbirea cu Maria Vaida
(Pescuitorul de perle).
● „Dunărea de Jos“, Galaţi, nr. 93/2009. Criza, în cinismul
ei, lasă loc, totuşi unor manifestări culturale spre a-şi continua firul,
ca o rază de speranţă ţintind generaţia tânără. Astfel, laureaţii
Festivalului Naţional de Poezie „Costache Conachi“, ediţia a XVII-
a (2-3 octombrie 2009), participanţi din toate zările patriei, au fost
onoraţi cu premiile binemeritate, prin strădania directorului
festivalului Viorel Burlacu. Selectiv sunt publicate versurile Irinei
Georgescu (premiul revistei, Medgidia). Rămâne ca aceştia să
confirme prin constanţa talentului şi dragostei pentru estetica
poeziei. Un interviu consemnat de N. Sburlan, luat pictoriţei şi
ferventei organizatoare de expoziţii Mariana Tomozei Cocoş, are
largi rezonanţe în promovarea plasticii gălăţeană. Bogate pagini cu
poezie, proză scurtă (în serial) şi, tot fragmentar, „drama hazlie“ a
lui Victor Cilincă (Moarte bună! Sau Domnu’ de la ziar). Reţinem
prezentarea lui Tudor Nedelcea a ultimului volum al Dicţionarului
general al literaturii române, Ţ-Z (Academia Română, coord.
Eugen Simion), serialul lui Ioan Toderiţă despre matematicianul
poet Dan Barbilian/Ion Barbu şi studiul lui Ionel Necula Traian
Drăgănescu – un hermeneut gălăţean al lui Mircea Eliade. Cronici
literare realizate de A. G. Secară, Nicolae Colceriu şi Ionel Necula.
Structura revistei greoaie, în uşoară devălmăşie.
● „Salonul literar“, Odobeşti-Vrancea, nr. 68/2009.
Dramaturg de memorie „recent uitată“, Paul Everac, în dialogul
iniţiat de Culiţă I. Uşurelu, îşi recunoaşte cu amărăciune (pare!),
retragerea discretă de pe scena dramaturgiei româneşti în cuvinte
care atestă modestia-i aşezată şi împăciuitor-echilibrată: „Orice
gloriolă se perimă. Ai fost pe scenă, e normal să ieşi prin culise.
Vine altul (Dacă vine). Vine şi o clipă în care eşti reluat,
reconsiderat (Dacă vine). Cam atât“. Consistent şi doct este studiul
lui Ionel Necula consecvent specialist în cercetarea nuanţelor
eseistice şi filosofice din opera cioraniană: Emil Cioran în tentaţii
metafizice necompromise.
Argumente pentru consolidarea opiniei că provincia este
izvor de talent şi spirit cultural se găsesc în notaţiile despre
„personalităţile culturale“ (aprilie-iunie-iulie), probabil, un serial al
redacţiei. Oameni de seamă ai Vrancei care au lăsat semne
spirituale majore sunt scriitorii Barbu Ştefănescu Delavrancea,
Ionel Brandabur, Irina Mavrodin, Alexandru Hanţă, Petrache Dima,
Dumitru Pricop, Virgil Panait, acad. Nicolae Manolescu (inginer),
acad. Virgil Cândea (istoric al culturii), membrul coresp. al
Academiei Sava C. Atanasiu, renumitul istoric Gh. Buzatu, artistul
Alexandru Dan Taban ş.a. Merituos mod de a cinsti munca şi
pasiunea acestor alese figuri ale culturii şi ştiinţei româneşti şi încă
o dovadă că „provincia“ adaugă însemnate contribuţii la tezaurul
33
cultural-ştiinţific românesc.
Redactorul-şef al revistei, Culiţă Ioan Uşurelu, a adunat anii
într-un memorabil 65. Faptul este conturat la rubrica „Aniversări“
prin medalioane literare creionate de Theodor Codreanu, Viorel
Dinescu, Emilian Marcu şi Mariana Viky Vârtosu, din care se
desprinde opinia similară: deschiderea spre dialogul cultural. La
mulţi ani cu sănătate!
● „Academia Bârlădeană“, Bârlad, nr. 4/2009 şi nr. 6,
decembrie 2009. Însemnările Cronicarului despre viaţa culturală a
Bârladului devin lent şi tenace pagini de istorie culturală. Interesant
eseul Dianei Stoica despre motivul insulei „în imaginarul poetic
eminescian“ cu o largă gamă de semnificaţii. Aşteptăm
„continuarea“. Explicaţia semantică a antroponimului Bîrlădeanu
făcută de un specialist, prof. univ. Teodor Oancă, mai luminează
încă o dată cititorul asupra etimonului, derivatelor, frecvenţei,
răspândirii variantelor şi a formei literare consacrate a acestui nume
de familie. Cronica literară e semnată de cunoscutul poet şi
(infra)eseist Simion Bogdănescu pentru cartea de poezie Zidul cu
privighetori, de Viorel Dinescu, iar prezentarea amplă (în manieră
şcolărească) aparţine lui Al. Mânăstireanu pentru volumul de
poeme în proză Cale şi drum, de Ion Popescu Sireteanu. Citim cu
plăcere lirica lui Vasile Fetescu, Andrei Petruş, Rafael-Tudor
Lupaşcu, dar şi tabletele lui Ion Popescu Sireteanu (Şi tu - brrr! -,
Hoţii de aur, dar şi Vin amintirile). Important: Mircea Coloşenco
marchează centenarul Eugen Ionescu – Eugène Ionesco prin
republicarea a patru scurte articole care cuprind patru arii spirituale
de interes: cultura românilor (Franţa şi România), destinul
(Testamentul lui Eugène Ionesco), familia (Soţia şi fiica) şi
dimensiunea religioasă (Lupta cosmică). O încercare poetică mai
rar încercată datorită densităţii cimilitoreşti şi subtilităţii ironice:
Dicţionar cu distihuri (vol. 29 (1), de Adrian Voica. Spre exemplu,
dezlegaţi: Substituiri. Tren cu şine de ocară/ Pufăia ieri într-o
gară. Gară, gări = clevetire, calomnie; Premiul literar. Pe ogorul
unui nea / Înflorea o ghiundunea. Ghiundunea, ghiundunele =
păcăleală.
„Academia Bârlădeană“ apare cu un supliment literar (nr.
6/2009) propunând un număr despre scriitorul Iorgu Gălăţeanu (la
10 ani de la debutul editorial): bibliografie, enigmistică tematică,
referinţa critice, reproduceri fotografice diverse.
● „Elanul“, Giurcani-Găgeşti, nr. 92, octombrie 2009.
Perseverenţa face pârtie în jurnalistică, căci revista fondată în 1998
durează de ceva timp, cu folos culturii zonale şi nu numai.
Orientarea revistei este de natură istorico-geografică. Nu surprinde
însă (ba, dimpotrivă!) rezultatul cercetării istoriografice întreprinse
de cărturarul Mircea Coloşenco asupra familiei celebrului scriitor
Eugene-Dimitrie E. Ionescu/Eugène Ionesco, marcând astfel
centenarul naşterii (13/26 nov. 1909, Slatina - 28 mar. 1994, Paris).
Alte studii aprofundate poartă semnăturile lui Marin Rotaru, Ovidiu
Lisievici, Sergiu Mandiş.
● „Maluri de Prut“, Huşi, nr. 3/2009. Încet-încet publicaţia
urcă trepte... Acest număr este „închinat împlinirii a 91 de ani de la
realizarea Statului Naţional Unitar Român“, de aceea, pe prima
pagină este publicat mesajul Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi
Bucovina“ sub patronajul căreia se editează şi periodicul huşean.
Pr. dr. Veacaslav Ciorbă din Chişinău semnează un documentat
articol privind situaţia preoţimii basarabene din anii 1940-1941,
despre preoţi scoşi din casele parohiale, furaţi de bunurile
bisericeşti şi personale, asistând neputincioşi la batjocorirea
sfintelor lăcaşuri bisericeşti, loviţi şi umiliţi, forţaţi să execute
Recenzie
munci silnice, refugiaţi, deportaţi, ameninţaţi cu moartea, anchetaţi,
întemniţaţi, executaţi fără judecată… Ne înclinăm cu pioşenie şi
recunoştinţă. Reportaje, comentarii comparative, studii, evocări
(despre Andrei Vartic), aniversări (Leonida Lari - 70), impresii de
călătorie, însemnări, fotografii ş.c.l. completează paginile revistei.
 34
Theodor Codreanu. Bibliografie
(Continuare din nr. 3 (9)/2009)
Prof. Lina Codreanu – Huşi
1. „Declaraţia datoriilor omului“, în „Adevărul“, cotidian
independent, Bucureşti, anul I, nr. 137, ediţia I, 8 iunie 1990, pp. 1,
3. Pledoarie pentru o statuare echilibrată a valorilor câştigate de
români, după decembrie 1989, iluzionaţi că democraţia implică
numai drepturi, nu şi datorii.
… nodul gordian se află tocmai în capacitatea politicii
de a răsturna simetria decalajului dintre drepturi şi datorii,
spre întemeierea practică a ceea ce numim stat de drept (p. 1).
Confuzia se naşte din greutatea de a discerne limita
dintre impulsul de afirmare a indivizilor (pozitiv) şi impulsul
de acaparare autarhică. De aici se naşte spectacolul unei
simetrii răsturnate, cauză a zguduirilor sociale – revoluţiile:
sus se acumulează drepturile (privilegiile) de castă, jos se
grămădesc datoriile cele mai apăsătoare, ocultându-se – de
sus – legea vitală a compensaţiei, pe care a formulat-o
Eminescu( p. 3).
2. De la ură la urale, în „Vocea Huşului“, săptămânal
social-cultural cetăţenesc, Huşi (Vaslui), serie nouă, anul I, nr. 24,
3-9 iulie 1990, p. 2. Autorul consideră că mulţi dintre români nu s-
au vindecat de ură şi că frica adânc înrădăcinată generează,
fatalmente, valul de aplauze şi urale care însoţesc apariţiile în
public ale diferitelor figuri politice ale acestor vremuri de cotitură
istorică.
A existat „dragostea poporului“ pentru dictator? Nu,
de vreme ce oamenii îl înjurau şi nu mai conteneau să-şi
exprime ura. Dar de la ură la urale nu-i decât un pas, o
simplă silabă, cum, prîntr-o întâmplare fonică, sugerează
limba română. Convertirea urii în urale este, într-adevăr, o
chestiune de „psihologie“ a precarităţii fiinţei umane şi
suportul ei obscur pare să fie frica în faţa nimicului despre
care vorbesc filosofii existenţialişti. Şi fiindcă nimicul nu
este supus pierii, frica rămâne soaţa noastră veşnică.
Neputând-o suporta, aruncăm peste „cadavrul trist şi gol“
faldul „poeziei“, al unei „iubiri“ care ne transformă în
comedianţii lumii.
Dictatorul a dispărut, dar frica a rămas.
3. Obsesia modelelor, în „Convorbiri literare“, săptămânal
editat de Uniunea Scriitorilor din România, Iaşi, serie nouă, nr. 21-
22 (1266-7), 12-25 iulie 1990, p. 4. Articol de atitudine social-
politică faţă de Influenţa modelelor care au orientat şi ghidează ţara
în varii direcţii de dezvoltare.
… straniu paradox: atât liderii fesenişti, cât şi adepţii
Proclamaţiei de la Timişoara au întors spatele
comunismului, convinşi că lumina nu trebuie să ne mai vină
de la Răsărit, ci de la Apus! Ce înţeles poate să aibă faptul
acesta? În primul rând, că există conştiinţa falimentului
definitiv al modelului sovietic. Unde se despart feseniştii de
revoluţionarii din Piaţa Universităţii? Doar şi unii şi alţii
pariază pe modelul occidental! (…). Liderii politici şi
oamenii de cultură propun să urmăm diverse modele
occidentale. Amintesc, la întâmplare, câteva: N. Breban şi
Petre Roman înclină spre modelul francez, Ion Iliescu spre
cel suedez, Silviu Brucan crede că am putea profita mai mult
de cel austriac, Darie Novăceanu pledează pentru cel
spaniol, Ion Raţiu merge cu Anglia şi America, Paul Anghel
Recenzie
ne dezvăluie lucruri interesante despre agricultura daneză,
alţii pledează pentru Elveţia, Germania Federală sau Belgia.
Cu siguranţă, de la fiecare se poate învăţa câte ceva. Dar
dacă interesele şi idealurile coincid, de unde vine, atunci,
ura dintre tabere (…)? Răspunsul e că tirania modelelor a
intrat în substanţa modului nostru de a-fi-în-lume. Propriu-
zis, modelele îşi depăşesc rostul lor catalitic substituindu-se
civilizaţiei şi culturii româneşti – singura raţiune de a fi a
statului naţional.
Lohanul nr. 11
4. O pagină din tragedia basarabeană, în „Convorbiri
literare“, săptămânal editat de U. S. din România, Iaşi, serie nouă,
nr. 23 (1268), 26 iulie - 1 august 1990, pp. 8-9. Marginalii la cartea
lui Constantin-Virgil Gheorghiu – Ard malurile Nistrului (Ed.
Naţională Gh. Mecu, Bucureşti, 1942), scrisă în focul
evenimentelor din 1941 şi prefaţată de o scrisoare a lui T. Arghezi,
consideraţii care conduc la sugestia unor situaţii similare cu cele
din anii 1990.
Scriitorul, aidoma predecesorului său, Panait Istrati,
încearcă să demonteze mecanismul teribilului efect al
mancurtismului (cum am zice noi astăzi) sub regimul
comunismului stalinist. Principalul obiectiv al autorului
rămâne tragedia basarabeană ca „operă“ a bolşevismului,
continuator monstruos al politicii ţarilor. (…)
Ca să-şi explice tragedia basarabeană, reporterul a
vrut să-l cunoască pe homo sovieticus, aşa cum este. De
aceea a plecat, mai întâi, în lagărul de la Găeşti. Nu avea
încredere despre ceea ce se scrisese despre Rusia şi
comunism. Partizanii vorbeau de „raiul comunist“, pe câtă
vreme ceilalţi de „infernul roşu“ (p. 8).
5. Maladia etichetărilor şi golul etnic, în „Convorbiri
literare“, săptămânal editat de U. S., Iaşi, serie nouă, nr. 27 (1272),
august 1990, p. 7. Identificarea unor cauze care au dus la altercaţii
nefireşti, violenţe sau evenimente dramatice, precum cele din iunie
1990 între cetăţenii aceleiaşi ţări, argumentate prin teoria golului
etnic, aşa cum l-a numit Eminescu.
Domniile elective au aţâţat invidia mioritică în aşa
măsură, încât au generat un gol intraetnic pe care
întotdeauna l-au umplut străinii. Este cu adevărat
surprinzătoare, prin ineditul şi profunzimea ei, această teorie
a golului intraetnic. Umplut de geniul ciobanului moldovean
ameninţat cu dispariţia, golul a permis extraordinara
împlinire spirituală românească; în schimb, umplut de
străini, a dus la primejdia morţii etnice şi menţinerea
românilor într-o istorie a mediocrităţii (numită de Blaga
„boicot al istoriei“). Să fie oare întâmplător că primii noştri
filosofi sunt obsedaţi de „eşecul antitezelor“? Golul
împiedică împăcarea antitezelor, face imposibil dialogul.
6. Golful şi mentalitatea imperială, în „Convorbiri literare“,
săptămânal editat de U. S., Iaşi, serie nouă, nr. 29 (1275),
septembrie 1990, p. 7 (Criza zilei). Articol de atitudini civică
privitor la criza din Golf, semn că americanii nu vor să piardă
anumite privilegii politice şi economice pe mapamond.
(…) Deocamdată, evenimentul zilei rămâne criza din
Orient, unde este pus la încercare celălalt sistem imperial,
având ca lider incontestabil S.U.A.
Or, intervenţia americană în Golf atestă o panică
surprinzătoare pentru o superputere, dovedind că acolo e
vorba, într-adevăr, de prezenţa unor structuri imperiale. Se
vădeşte că centrul e dependent de periferie şi că autarhia
unei civilizaţii este un slogan propagandistic. Bunăstarea
americanilor (şi nu numai a lor) depinde şi de controlul
uriaşelor resurse de petrol arab. (…)
Arabii nu vor putea ieşi din mediocritatea istoriei lor
contemporane, atâta vreme cât nu vor impune atenţiei un
model de civilizaţie şi cultură care să se situeze la nivelul
Occidentului. Luptele fratricide, terorismul şi fanatismele
dau impresia că arabii nu-şi cunosc adevăratele lor interese
şi că irosesc în zadar uriaşele bogăţii subterane. Deşertul de
deasupra a marcat mai profund lumea arabă decât aurul
negru al adâncurilor.
7. De ce judeţul Fălciu?, în „Terra 1“, săptămânal
independent de comentarii şi informaţii, Huşi (Vaslui), anul I, nr.
34, septembrie 1990. Pledoarie pentru reînfiinţarea judeţului
Fălciu, cu centrul la Huşi.
Oraşul Huşi nu a fost scutit de efectele gigantismului
economic, deşi pare o zonă încă patriarhală. Depinzând de
un centru (Bucureşti), prin filiera altui centru (Vaslui),
localitatea s-a pomenit prinsă în angrenajul unei
„dezvoltări“ străine de specificul natural şi neconformă cu
tradiţiile locului. Până şi extinderea viticulturii s-a făcut
după un modusvivendi artificial, în bună măsură. S-a tins, cu
price preţ, către monocultură, adică spre condiţia specifică
unei colonii, mutilând varietatea ecologică şi periclitând,
astfel, nu numai peisajul natural (prin dispariţia livezilor),
Februarie 2010
dar şi sărăcind piaţa locală de fructe. Nu mai vorbesc de
urbanistica ratată.
8. Intoleranţa, în „Sinteze“, literare – critice – sociale,
supliment la „Deşteptarea“, nr. 212, Bacău, anul I, nr. 28, 12
octombrie 1990, pp. 1, 3 (Unghi). Pledoarie pentru concordie între
intelectualii români.
A venit Revoluţia din Decembrie şi, în sfârşit, am aflat
la lumina zilei, că în comunism nici nu poate fi vorba de
democraţie, că dictatura e incompatibilă cu democraţia. Aşa
şi este. Şi ni s-a propus să trecem la democraţia reală care,
în afara principiilor ei fundamentale, ca o consecinţă a
acestora, presupune toleranţa, intrarea oamenilor şi a
grupurilor sociale în dialog, într-o atmosferă de respect
reciproc chiar şi-n adversitate etc.… etc.... Foarte frumos,
nu-i aşa? Doar toleranţa înseamnă civilizaţie şi cultură, o
stare de drept a societăţii civile, în care oamenii sunt cinstiţi
după muncă şi merit şi sunt promovaţi conform criteriilor de
competenţă (p. 1).
9. Europa lui Dante, Shakespeare, Eminescu, în
„Adevărul“, cotidian independent, Bucureşti, anul I, nr. 269, 9
noiembrie 1990, pp. 1, 2. Atitudine polemică faţă de intrarea în
deriziune a conceptelor de patrie, conştiinţă naţională, specific
naţional în discursurile unora dintre contemporani.
Este ordinea firească a lumii ca popoarele să se
înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu identitatea lor
inconfundabilă care se numeşte „specific naţional“. Nu s-a
inventat până azi altă cale a realizării universalului decât
prin naţional. O „umanitate în genere“ este o abstracţiune a
minţilor noastre. Nu e nici o cinste pentru cei care azi au
pierdut demnitatea conştiinţei naţionale în numele unui
europenism abstract. Europa a fost creată de Dante,
Shakespeare, Goethe, Voltaire, Eminescu, Brâncuşi, Tolstoi,
genii profund naţionale (p. 2).
10. Orfeu a fost „grec“, în „Adevărul“, cotidian indepen-
dent, Bucureşti, anul I, nr. 301, ediţia I, 19 decembrie 1990, p. 2
(Cultura. Idei în dialog). Analiză a fenomenului social-politic şi
cultural de după Revoluţia din decembrie 1989.
Să nu ne ferim de adevăr: ne irosim energiile într-o
luptă pentru putere şi privilegii. Mulţi dintre noi am rămas
cu psihologia sclavului şi, iată, sloboziţi din lanţuri, nu ştim
ce să facem cu libertatea. Oamenii răbdători şi de bun simţ
aşteaptă, lăsându-i pe cei lacomi să-şi ia drept normă
existenţială, „După noi, potopul!“. Neexistând mecanismul
statului de drept, ei trăiesc dezmăţul corupţiei, al hoţiei, totul
fiind parcă pe apucate (…)
Scriitorii noştri au preferat, însă, lupta pentru putere.
În consecinţă, au existat din primele zile ale revoluţiei
învingători şi învinşi. Arma politică a fost acuzaţia de
„colaboraţionism“ cu vechiul regim. Praf de aruncat în ochii
naivilor. Oricine poate lua, la întâmplare, un volum omagial
şi va constata că între apologeţii lui Ceauşescu
confraternizau foarte bine, între aceleaşi coperte, Dan Deşliu
şi Eugen Barbu, Mircea Iorgulescu şi Adrian Păunescu… Şi
totuşi numai unii au fost eliminaţi din cultură. (…) Aşa s-a
ajuns că, scriitorii noştri, având puterea şi neştiind ce să
facă cu ea, cochetează, azi, în… opozanţi ai puterii!
11. Eminescu în ceasul adevărului, în „Adevărul“, periodic
social-cultural-cetăţenesc, Vaslui, anul II, nr. 125, 15-17 ianuarie
1991, pp. 1, 2 (15 ianuarie – ziua naţională a spiritualităţii
româneşti). Reacţie de apărare a Poetului naţional în faţa atacurilor
denigratoare.
Eminescu este contestat astăzi de un alt tip de
„internaţionalism“ – acela care şi-a luat ca port-drapel
„europenismul”. Uimirea vine de acolo că vântul
antieminescian bate din tabăra unor intelectuali din
„opoziţie“, dar care, în fapt, împart puterea, în sensul că au
devenit beneficiarii direcţi ai publicaţiilor preluate de la
vechiul regim (p. 2).
12. Salvare naţională?, în „Tricolorul“, săptămânal
cultural-politic, Bucureşti, anul II, nr. 11, februarie 1991, pp. 1, 7.
Articol polemizator împotriva opiniei afirmate de N. S. Dumitru,
care prezentase Raportul în urma evenimentelor din martie 1990 de
la Târgu Mureş. Th. Codreanu atenţionează că, deşi victoria F.S.N.-
ului se datorează în cea mai mare parte „numelui pe care şi l-a
asumat, sugerând scopul vital al salvării naţionale“, cei mai mulţi
reprezentanţi de la putere au uitat de acest deziderat esenţial,
35
împărţind societatea în învingători şi înfrânţi.
Propriu-zis, România abia azi culege roadele cele mai
amare ale dominaţiei imperiale prin intermediul minorităţii
nomenklaturiste. Dar cine are interesul acestei sfâşieri
interne, cine şi de ce a oblăduit schisma dintre puterea
politică şi cea culturală? Nu e oare surprinzător rolul jucat
de Andrei Pleşu, omul care a acceptat condiţia unui soi de
„androginism“ politic? Un om de cultură valoros se vede în
situaţia ingrată de a face echilibristică, de a fi cu trup şi
suflet în opoziţie, dar oficial în guvern. E o contradicţie în
termeni care scandalizează atât pe cei din opoziţie, cât şi pe
fesenişti (pp. 1, 7).
13. O premieră absolută, în „Tricolorul“, săptămânal
cultural-politic, Bucureşti, anul II, nr. 11, februarie 1991, p. 4.
Reacţie împotriva opiniei „băşcălioase“ a poetului Mircea Dinescu
privitoare la Imnul naţional – Deşteaptă-te, române!, pe versurile
lui Andrei Mureşanu.
Pariind pe vlăguita noastră conştiinţă naţională, n-ar
fi exclus ca, în curând, să ne fie impus un alt imn naţional.
Mă întreb de unde a dedus Mircea Dinescu faptul că imnul
„Deşteaptă-te, române!“ este o jignire la adresa
minorităţilor? Andrei Mureşanu îi vizează pe „barbarii de
tirani“, nu pe unguri, evrei, ţigani, sârbi sau armeni! Oare
aceştia nu sunt tot români, cetăţeni ai României? Şi n-a
sosit, oare, momentul ca minorităţile să se integreze în ritmul
naţiunii române şi nu al altora, din exterior?
14. România risipitoare, în „Adevărul“, cotidian
independent, Bucureşti, anul II, nr. 489, 18 septembrie 1991, p. 1.
Exprimarea unei mari dezamăgiri privind uşurinţa cu care se
risipesc averile poporului făcute cu aşa mari sacrificii, precum o
livadă în plin rod din Mândreşti (Galaţi), care a fost tăiată nemilos
sub protecţia legală a „dreptului de proprietate“.
Pe osatura unui stat uzurpator, cum se putea trece la o
stare de drept? Zguduirea de la 22 Decembrie 1989 a produs
un extraordinar şoc, o dezlănţuire frenetică a lăcomiei de
„proprietate“ (la cei răpitori) pe seama averilor publice.
Dezavantajul majorităţii oamenilor cinstiţi (credinţa că se va
Recenzie
putea, totuşi, trăi din munca onestă) sare în ochi. Cei fără
scrupule, şireţii şi agresivii întreprinzători, gata să facă pe
dracul în zece, sunt şi vor fi marii câştigători ai pariului
reformei. Ţăranii continuă, în realitate, să fie jefuiţi o dată
cu ţara. Oamenii încă nu sunt proprietari şi până ce legea
fondului funciar să facă ordine, bunul plac al indivizilor a
dezlănţuit o risipă şi o distrugere fără echivalent, oriunde în
lume, a averilor.
(Fragment din Theodor Codreanu. Biobibliografie, cap.
Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de apariţie)
Ioana Frenţescu – Huşi
Umbra malului
sub sălcii plângăreţe –
Pe banca din parc Singurătatea.
Pe banca din parc Albe galaxii
ţepi de castani decojiţi – în dans cu universul –
Sfârşitul toamnei. Steaua polară.
Împovărată Galopul de nori
sub geometria frunzei – pe tărâmuri apuse –
Inima toamnei. Visul soarelui.
Poezie
Umbra cerului Lebede albe
sub apusul stelelor – în stolul înaripat –
Chipul albei luni. Lacrimi de văzduh.
Pe luciul apei Dealul contopit
tornadă de frunze în vânt – cu umbra copacului –
Bărci cu flori cereşti. Eşarfa ierbii.
 36 Lohanul nr. 11
Imens tsunami
sub felii de orizont – Boem eu am fost
Ochiul oceanic. Olariu Elena - Răducăneni La bani n-am ţinut,
Iar la un pahar
Sfârşit de Apus, Am spus ce-am vrut.
Început de Răsărit – Dimineţi obosite
Acum au venit să mă ieie,
Clepsidra zilei. Izvorul inimii este secat.
Obosită de atâtea lovituri de baltag
unei sălcii cu tulpina sângerândă, Doamne, v-am scris pentru cheie,
Întunericul Veniţi s-o luaţi, deloc n-a forţat.
îi veni sorocul plecării - fireşti, de altfel,
cu ochii înlăcrimaţi – pe drumul, altădată umbros trecătorului –
Fulgere pe cer. vocea, de dincolo de zări, chemându-l...
Glasuri de păsări
Ploaia de frunze, săgetând pământul, Aproape elegie
îmbrăţişează florile din câmpie în
prin evantaie de vânt – sărut de adio... 0, nu vă cânt plăcerile vieţii,
Duhul pădurii. poet doar sânt la curcile tristeţii,
Inima, mai obosită ca oricând, în somn prea des sunt cercetat
Flori strânse-n mănunchi – cuprindă tăcuta zare - după atâtea eresuri Şi de la fericire alungat.
Bucuriile vieţii pierdute,
în palma noastră. după atâta ceaţă în lume...
Distrusă, în agonie parcă, inima, bătrâna, A cum
Gustul trădării. oblojitoarea stăpână a vieţii - de pe vatra inimii mele,
nu vrea să mai lupte... cu degetul,
Interesele conţin – nu vrea să mai plângă...
şi ele e-uri. împroşc cerul cu stele.

De legi m-ai desfăcut

tu poezie, un păcat.
Eu încă te aştept
Carmen Angheluş – Huşi Bătând la potcoavele unui înaripat.

Fragile cuvinte
nu s-a lipit iubirea mea de tine
căci prea departe
şi prea înalt tu locuieşti
nu s-a lipit
nici gândul meu înamorat
de chipul tău fragil
căci prea departe
ai plecat
nu
nu mai cred că ai putea
să mă aştepţi în cursa ta
spre stele
nu
nu mai cred că este necesar
să-mi ardă-n veşnicie visele.
Aflarea celuilalt
un înger de lacrimi şi lene
ai crescut
în coapsa mea
de bărbat aparent
un înger cam trist
dar plin de miere şi mere
pe care copii-l adoră
iar adulţii îl ceartă tot timpul
un înger
asta contează
nisipos violet/violent
dar mai ales un înger
de lumină pentru toţi
aş veni la tine
Poezie
Inv. Corneliu Lazăr
Gura Bohotin Iaşi
Împăcare hibernală
Înc-o iarna după iarnă
Blestemata vrea să-mi cearnă
Bruma-n creştet şi-n sprâncene
La perciuni şi pe la gene
Dar promit că nu mă las
Degerata să insiste
Să-mi vâr nasul prin batiste
Zăvorându-mi uşile
Cârpindu-mi mânuşile
Potlogind opincile
Rărindu-mi horincile
Mustindu-i viaţa prin vene, Înfundând cărările
omenoasa artistă lâncezeşte cu un ochi Golindu-mi cărările
muribund, braţele lăsând goliciunea
cărnii lemnoase să curgă;
Vârându-se chiar şi-n beci
Lăsându-mi doagele seci
îşi găsise sălaş o blândă privighetoare. Ce mai…! Rea peste măsură
Curăţind-o de viermele gripei Este iarna asta dură
porcine - pandemia veacului acesta... Dar, tot eu. Pe loc o iert
îi răcoreşte rănile nicicând vindecate, Şi-i promit că n-o mai cert
pregătindu-i cale de trecere... Chiar acum când intră-n tindă
Şi-mi întinde o colindă
...într-o sfântă zvâcnire,
inima, varsă lacrimi roşii, galbene,
muribunde:
doctorul e în concediu fără plată...
Prof. Constantin Parfene
Ghermăneşti, jud. Vaslui
Valentin Furtună – Huşi Moarte, nu veni!
Boem eu am fost

ca o frunză transparentă Când o veni moartea la mine

să-ţi ating fruntea cu răcoare
obrajii cu lumina
privirea cu îngeri
iar buzele cu fiorul tăcerii
care spune totul.
Am s-o alung. Păi, de ce vine?
Mă crede bătrân şi scârbit.
Doamne, eu sunt ca vulgar
Plin de păcate şi slăbit?
Nu-ţi trimit cadouri sau orhidee,
Destul am dormit prin şanţul murdar
Numai să mă găsească acasă.
Visându-mă-n pat c-o femeie
C-am s-o alung cu tot cu coasă.
Februarie 2010
Şi-am s-o oblig să-mi promită, zău.
Că va veni doar dac-o chem eu.
Nu, nu am de gând s-o chem fireşte.
Vreau să mai văd lumea cum gândeşte
Şi dacă se mai face, cumva, dreptate.
De mor, să duc vestea în eternitate.
Nu, nu am de gând s-o chem, fireşte.
Vreau să văd dacă se mai munceşte,
Iar ţara de câte ori o să fie vândută
De borfaşi în lei şi pe valută.
Să nu vii moarte, că eşti urâtă.
Neagră, slabă, cu coasă.
Să nu apari nicicând în viaţa mea.
Chiar de eşti flămândă şi nu ai ce mânca.
I-aţi coasa şi pleacă-n pustie
Şi alege de-acolo ce-ţi place ţie.
Eu voi muri când va vrea Dumnezeu.
Stai tu acolo până te-oi chema eu.
Prof. Olariu Neculai
Răducăneni, jud. Iaşi
Lumina
Pe file-mpestriţate de papirus
În slove de aur, prăfuite,
Lumina străvezie te aşteaptă
Să-ţi lumineze calea înainte.
Să-ţi dea panere pline, bibelouri,
Să-ţi semene smaralde în cărări,
Palate mari, în viaţă şi în suflet,
Să-ţi construiască ţie în zări.
De vezi că mura în gură ea nu-ţi vine,
Aşteaptă ascunse în file prăfuite
Şi –ar vrea să stea sub cerurile senine,
Şi-n chipurile fine, dăltuite.
Tu soarbe-i razele-i multicolore,
Prefă în viaţă visul ei senin
Ca braţ la braţ cu razele solare,
S-aşterne-n ochii tăi un plai divin.
Spre culmi
S-atâtea generaţii trecătoare,
Ce-au înscris pe fildeş şi hârtie
Belşugul muncii lor ostenitoare,
Făclia, luminând, ţi-au dăruit-o, ţie.
Când fiecare a luat doar mierea,
Ce-a fost mai bun din roadele trecute,
Crescând în cupa de cleştar averea;
Tu, toarnă-i aur, dă-o mai departe!
Prof. Adrian Talaşman – Huşi
Adunarea
Îmi adun zilele de iubire
Şi apoi,
Fac proba cu o noapte de dor.
Mă desfac în termeni
Şi-mi adun membrele
La puţinele zile de amor…
La toate sumele zilelor trecute
Le fac proba cu suma zilelor uitate
Şi, neştiind înmulţirea,
Număr în somn
Zilele existenţei mele de până acum:
La fiecare o sută de zile
Refac adunarea unor zile întâmplătoare
Şi-mi zic:
La ce duc toate acestea?
Întâlnirea
După treceri nesfârşite,
Gonit de frica descoperirii,
M-am întâlnit cu mine în faţa oglinzii,
Minţindu-mă cu ultimele clipe ale fericirii
Şi, oricât de mult încercam
Să mă sugrum în oglindă,
Nu reuşeam din cauza firii.
Şi, uite aşa, mă lăsam prăbuşit
Pe genunchii iubitei de piatră,
Desenând cu privirea
Drumul din spatele meu obosit de lumină.
Mă pierdeam tot mai mult
Într-o păcătoasă iluzie a iubirii…
De-ar fi sunat ceasul
Aş fi ştiut că nu e doar vis,
Iar prin urechi mi-aş fi trecut
Un gând minunat de viaţă ascunsă.
Mă priveam numai neînţeles
Cu ochii dansând printre lacrimi amare.
De fiecare dată se întâmplă
iarna
De fiecare dată se întâmplă iarna
Şi atunci totul e ascuns în zăpadă,
Chiar şi mormintele…
Dar ce e mai straniu
E că timpul ne îngroapă amintirea-n zăpadă
Şi, de-abia în clipele de singurătate şi
odihnă,
Când conştiinţa strigă nebună spre adevăr,
Ne aplecăm spre zăpadă cu lopeţile
Să dăm la o parte zăpada noastră
Peste zăpada vecinului,
Fie el frate sau tată, mamă sau soră.
37
Şi asta de fiecare dată se întâmplă iarna.
În rest, ca un salt peste timp,
Căutăm amintirea prin iarbă,
Prin copaci sau prin flori,
Şi atunci ni se par vise
Fiecare din zilele cu iarbă şi flori
Şi cu soare şi păsări.
Domol timpul trece fără să ascundă nimic,
Iar noi renunţăm cu totul la amintiri
Până mai vine o iarnă,
Când va fi iar să căutăm prin zăpadă
Cu mâinile îngheţate de frig,
În clipele de singurătate şi odihnă.
Dumitru Râpanu - Huşi
Epigrame
Fondatorului revistei Lohanul
Din Creţeşti la Isaiia,
Simplu, însă şi frapant,
Merlan pune temelia
Visului de diamant.
În memoriam Păstorel
Nu i-a fost străină crama
Maestrului… nici poezia,
De-aceea-nchin: sus epigrama !
Şi îl salut : jos pălăria !
Unui confrate
Un epigramist de vază,
Referindu-se la el,
L-a etichetat drept varză…
Însă-i varză de Bruxelles
Unui amic
Tot gustând din Ottonel,
Ridicând mereu paharu`
O s-ajungi la Dumitrel
Sau pe masă la Tătaru.
PS
Precizez, amice dragă,
că sunt medici nu vând bragă
Sistemului bancar românesc
Birul pentru turci
Se strângea cu japca,
Azi, să nu te-ncurci,
“Te ajută“ banca
Ai carte, ai …diplomă
Poezie
Judecaţi şi voi, băieţi,
Lăsând gluma la o parte,
Unii au doar multe cărţi,
Alţii au mai multă carte.
38 Lohanul nr. 11
peşte. Aceste alimente sunt oprite în timpul postului datorită
neputinţelor omeneşti. Cum ştim cu toţii, postul nu înseamnă numai
oprirea de la alimente, ci şi de la păcatele fireşti. În urma
Cuvânt despre Postul Mare alimentaţiei sănătoase şi cu restricţiile postului, organismul devine
mult mai puternic în faţa tendinţelor, fireşte, de a păcătui. Înţelesul
mai clar îl găsim în una dintre Epistolele Apostolului Pavel, care
zice: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea
Ieromonah Veniamin Ilie – Brăila nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă
lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă

P entru creştinii ortodocşi din întreaga lume, ziua de 15

Februarie 2010 reprezintă începutul Postului Mare, sau
cum este numit în popor, Postul Paştilor. Pentru
denumirea postului mare, Biserica Ortodoxă mai cunoaşte
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună,
ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre“ ( I
Corinteni; VII, 4-5).
denumirea de „patruzecimea“, termen atribuit acestui post, încă din După cunoaşterea Legii, intervine ispita de a călca legea:
primele secole creştine, denumire dată de durata acestuia, adică 40 În urma aflării acestor lucruri, nu prea cunoscute de oamenii
de zile. obişnuiţi, urmează ispitirea diavolească de a călca rânduiala
Originea Postului o aflăm în paginile Sfintei Scripturi, în postului, după cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vezi că
urmă cu aproximativ 2000 de ani, când însuşi Iisus Hristos, Fiul învăţăturile acestea sunt pretutindeni mântuitoare, iar auzurile
Lui Dumnezeu, a postit vreme de 40 de zile (Matei; IV, 3), după acelea nefolositoare. Deci care este folosul postului, spune-mi,
care a fost ispitit de diavol, conform relatărilor Sfintei Evanghelii. când cu trupul posteşti, iar cu ochii prea-desfrânezi? Că prea-
Ispitirea Lui Iisus Hristos a fost îngăduită pentru a arăta pildă bună desfrânare nu este numai lipirea sau împreunarea trupului, ci şi
de vieţuire viitoarelor generaţii creştine, până în cea din urmă zi, privirea desfrânată. Care este folosul când vii aici şi mergi şi
pildă din care trebuie fiecare să înveţe adevăratul mod de a rezista acolo? Eu învăţ, iar acela strică. Eu pun doctorii, iar acela creşte
în faţa ispitelor diavolului, întrucât după păcat urmează diferite suferinţa. Eu sting văpaia firii, iar acela aprinde văpaia poftei.
căderi morale, depresii, stări nervoase, etc. Care este folosul, spune-mi, când unul zideşte şi altul strică? Ce
Una dintre poruncile date folos au? Fără numai că se
de către Dumnezeul Om, Iisus ostenesc în zadar. Deci dar nu
Hristos, este aceasta: „Când aici şi acolo, ci numai aici să
postiţi, nu fiţi trişti ca petrecem cu folos, nu în zadar
făţarnicii; că ei îşi întunecă şi în deşert, nici spre osândă“
feţele, ca să arate oamenilor (Cartea „Omilii şi Cuvântări“ a
că postesc. Adevărat grăiesc Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul
vouă: şi-au luat plata lor“ „Despre Post“ din săptămâna a
(Matei; VI, 16). Dacă citim cu VI-a a Postului Patruzecimii).
atenţie prima predică rostită de Cu acest cuvânt al
Mântuitorul Iisus Hristos Sfântului Ioan Gură de Aur
(Matei; cap. V), aflăm că după închei acest scurt articol,
fiecare faptă există o nădăjduind ca fiecare dintre
făgăduinţă a fericirii veşnice, noi să avem parte de un post
garanţie pe care o dă însuşi uşor şi plin de folos
Dumnezeu. Asemenea şi în duhovnicesc; iar pentru cei ce
versetul citat mai sus. Postul postesc pentru prima dată,
este una dintre ostenelile pe Dumnezeu să le răsplătească
care omul le săvârşeşte în râvna mai mult decât nouă
scopul mântuirii sufletului său. celor ce ne-am obişnuit cu
Despre cei ce postesc doar cu După Înviere, Iisus Hristos coboară în iad postul. Spun aceasta pentru că
partea exterioară, pentru a fi şi şi ridică sufletele la cer [G.F.]1 postul după o oarecare
apreciaţi de oameni, aceia, perioadă de timp se termină;
după cum spune Iisus Hristos, însă, roadele dobândite în
„şi-au luat plata lor“, ceea ce înseamnă că nu mai există o răsplată perioada postului (smerenia, dragostea, blândeţea, milostenia,
de la Dumnezeu pentru cei care au primit cinstea de la oameni. înfrânarea şi rugăciunea) trebuie să rămână în suflet pentru tot
Aşadar, postul trebuie să cuprindă virtutea smereniei, pe lângă restul vieţii. Arhimandritul Teofilact Murgoci spunea: „Până la
alimentaţia specifică acestei perioade. sfârşit, nu până la prăşit“ referindu-se la cei ce veneau în
În Grecia, monahii din Sfântul Munte Athos au un stil aparte Mănăstire să vieţuiască. Tot aşa şi cu postul, care trebuie să ne
de a posti. După tipicul athonit, primele trei zile sunt ţinute cu post rămână amprentat în conştiinţă, chiar şi după ce acesta se termină.
negru, tradiţie ce datează încă de la apariţia primilor monahi
athoniţi. De asemenea, în Biserica Ortodoxă Rusă, postul reprezintă Paştile pe Stil Vechi şi pe Stil Nou în aceeaşi zi:
o perioadă în care orice cale de acces spre întinarea unuia dintre Anul Acesta Învierea Domnului este prăznuită la data de 22
cele 5 simţuri umane, este interzisă cu desăvârşire. În cazul omului Martie după calendarul iulian, folosit de către Patriarhia
modern, primul dintre mediile ce nasc foarte multe păcate – Ierusalimului, Patriarhia Rusă, Patriarhia Sârbă, Bisericile din
televizorul – este restricţionat de către preotul duhovnic, pentru cei Ucraina, Georgia, Grecia (Athos) şi Biserici locale, precum:
ce urmează a primi Sfânta Împărtăşanie în ziua praznicului Învierii Bisericile Ortodoxe de Stil Vechi şi Bisericile Ortodoxe de Rit
Domnului. Vechi (lipovenii); iar la data de 4 Aprilie după calendarul
Conform Canoanelor Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti – gregorian, dată ţinută de către Patriarhia de Constantinopol,
Ortodoxe – în perioada postului sunt oprite următoarele alimente: Antiohiei, Alexandriei şi a României. De asemenea, trebuie
lapte, ouă, carne, vin, untdelemn, bineînţeles şi produsele preparate cunoscut faptul că toate praznicele care au dată instabilă, în funcţie
din aceste alimente. În zilele indicate în calendarul bisericesc, la de data Învierii Domnului, sunt serbate în aceeaşi zi de către toate
praznicele din Duminica Floriilor şi la Buna Vestire se mănâncă Bisericile, indiferent că ţin calendarul de stil vechi sau de stil nou,
conform hotărârilor din Canonul 1 al Sfântului Sinod din Antiohia.
1 Sursă imagine: Crestinortodox.ro
Februarie 2010
Ierusalim – Via Dolorosa
Ing. Sergiu Brandea – Ierusalim
n lunga toamnă israileană, soarele zglobiu s-a hotărât să
Î
cortina.
iasă de după nori şi să-mi dea semn că astăzi ne va încălzii,
iar ploaia de peste noapte a fost o scenă peste care a căzut
De altfel am nevoie de o zi frumoasă, nu am plăcere să mă
plimb pe ploaie, iar la Ierusalim unde vreau să mergem, este frig.
Astăzi fiind vineri, am hotărât să plecăm în vizită în oraşul
"copilăriei" noastre israilene, gazda noastră de "noi veniţi" în urmă
cu 35 de ani. Pentru mine, ori ce vizită aici, este un eveniment. La
Ierusalim nu se "pleacă", la Ierusalim "se urcă" (cuvântul
"ole" în ebraică) şi când spun acest cuvânt nu mă refer la
urcarea pe o înălţime, deoarece într-adevăr oraşul este
construit pe nişte înălţimi, munţii Ierusalimului, ci mă refer la
o "urcare" spirituală, Ierusalimul este un oraş sfânt, este unic.
De la Hertzlia, oraşul unde locuim, distanţa este de
aproximativ 100 de Km., dar parcursul acesteia pe şoseaua rapidă
care leagă cele două localităţi, dacă am noroc să nu întâlnesc
dopuri de circulaţie, (ceea ce nu s-a întâmplat) o parcurg cam într-o
oră şi puţin. Recunosc că nici nu mă descurc prea bine cu condusul
automobilului pe străzile capitalei, de aceea de multe ori preferam
să folosesc transportul în comun care este foarte bun. De data
aceasta, mi-am instalat G.P.S.-ul, i-am indicat primul loc unde
vrem să ajungem şi cu voce clară mi-a spus cum trebuie să merg,
aşa am ajuns perfect.
Desigur, un turist chiar grăbit, va dori să vadă măcar în
trecere câteva edificii publice, în primul rând frumoasa clădire a
parlamentului, palatul curţii supreme de justiţie, casa preşedintelui
statului sau a primului ministru, moara de vânt a lui Montefiori şi
altele, care sunt găzduite de capitala statului Israel - Ierusalim.
Noi ne-am oprit direct pe înălţimea numită (în româneşte)
"muntele grandios", care, ca să recunosc, nu este chiar înalt, doar
820 m. şi anume pe esplanada "promenadei" denumită tot în
româneşte "palatul împuternicitului" de unde avem o privelişte
panoramică asupra Ierusalimului vechi, extraordinară.
Nu voi intra în explicaţii asupra denumirilor de mai sus, cu
toate că sunt tentat s-o fac, pentru că fiecare are o poveste
interesantă, voi menţiona doar că fostul palat al reprezentantului
protectoratului Britanic ("împuternicitul"), a devenit prin anii 1949-
50, sediul O.N.U. din Israel, iar "promenada" unde ne aflăm, este
considerat "teritoriu neutru"?!
În faţa noastră Ierusalimul se vede în toată frumuseţea sa, dar
înainte de a vă spune ce vedem, câteva cuvinte despre ce nu se mai
vede.
În urmă cu câţiva ani, Israelul a sărbătorit 3000 de ani de la
înfiinţarea capitalei statului, de câtre Regele David. David a hotărât
să schimbe locul capitalei moştenite şi a ales un alt loc pentru
aceasta, pe un teritoriu în afara graniţelor statului său, sau a
celorlalte triburi, astfel că aceasta a fost acceptată drept capitala
tuturor. David, devenise Regele Iudeilor ca urmaş al Regelui Şaul,
la cererea poporului, "prin voinţa lui Dumnezeu". După ce a adus
în capitală altarul cu "Tablele sfinte", Ierusalimul a fost recunoscut
drept "oraşul sfânt".
Şi celelalte religii monoteiste, în primul rând creştinismul şi-
au însuşit această filozofie, Iisus este considerat ca fiind pe linie
familială, un urmaş al Regelui David.
Datorită sfinţeniei oraşului, Regele Solomon a construit aici
primul templu considerat o adevărată capodoperă arhitectonică a
vremurilor, care aşa cum se ştie, a fost dărâmat la invazia lui
Nabucodonosor. Pe acelaşi loc, peste ruinele primului templu, după
circa 900 de ani mai târziu, Regele Hordus a clădit al doilea
templu, care aşa cum se spune în documentele rămase mărturie, era
mai măreţ decât primul.
La Ierusalim, conform tradiţiei, "urcau" evreii din toată ţara
să se roage la templul lui Dumnezeu, din oraşul sfânt, de patru ori
pe an. Unul din aceste pelerinaje, avea loc cu ocazia sărbătorilor de
Paşte, de aceea Ihoşua (Ie-hoşua pe ebraică, a mântui pe
39
româneşte), care era un evreu credincios foarte habotnic, acel ce va
fi numit Iisus şi învăţăceii săi, au venit la Ierusalim pentru a se ruga
conform tradiţiei mozaice. Noul testament povesteşte revolta lui
Iisus, când a văzut târgul neonorabil din curtea templului şi felul
cum a reacţionat, el considerând toate acele lucruri neconforme
religiei pure pe care o practica şi condamnabile. Cunoaştem
desfăşurarea evenimentelor cu urmările tragice, de care vom vorbii
mai jos, în continuare.
În anii 70 e.n. ca urmare a răscoalelor evreieşti împotriva
asupririi financiare şi religioase a ocupanţilor romani, răscoală care
cuprinseseră toată ţara, a determinat reacţia violentă a trupelor
romane pentru înăbuşirea acesteia şi distrugerea completă a
Ierusalimului inclusiv a templului. Locuitorii evrei rămaşi în viaţă
au fost luaţi sclavi, duşi la Roma sau în alte teritorii deţinute la
vremea aceea de imperiul Roman.
Au trecut zeci sau sute de ani până când acesta să fie
reconstruit, dar fiecare loc, fiecare ruină amintea de tradiţiile unui
popor care dezvoltase o cultură, care avea o religie nouă, unică la
vremea aceea, religia monoteistă, credinţa într-un singur
Dumnezeu. Oraşul Ierusalim a rămas pe veci în tradiţiile şi inimile
evreilor. De mii de ani, în fiecare zi, la rugăciunea lor de dimineaţă,
indiferent în care punct pe globul pământesc se află, se ridică în
picioare, se îndreaptă cu faţa spre Ierusalim şi rosteşte ca un
jurământ făcut lui Dumnezeu: "Dacă te voi uita Ierusalime, să mi se
usuce mâna
dreaptă".
De pe pro-
menada "munte-
lui grandios"
unde ne aflăm,
privim puţin
priveliştea mi-
nunată a Ierusa-
limului care ni
se desfăşoară în
faţa ochilor. Se
spune că pe
acest loc ar fi
poposit Profetul
Abraham cu fiul
său Iţhac, în
drumul său spre
muntele Moria
unde urma să-şi
sacrifice fiul şi a
privit munţii din
faţa sa, minu-
nându-se.
În planul
mai îndepărtat Vedere parţială a Moscheii Al-Aqsa [G.F.]1
se vede pustiul,
iar în faţa noastră munţii Ierusalimului. Cel mai uşor de recunoscut
este muntele Moria, în partea de nord, care poartă şi denumirea de
"muntele templului" pentru că pe stăncile sale au fost construite
templul lui Solomon, apoi templul lui Hordus, iar astăzi găsim cele
două locaşuri de cult musulmane, moscheea Al-Aqsa cu turnul
negru şi în dreapta moscheea cu "pălăria" aurită numită "moscheea
stâncii", în apropiere se găseşte şi "zidul plângerii" rămăşiţe ale
unui zid (astăzi refăcut parţial) care înconjura cel de al doilea
templu. În partea de răsărit se vede muntele Măslinilor, iar spre
apus, muntele Tzion care se recunoaşte şi datorită turnurilor
bisericii şi a clopotniţei înalte de lângă aceasta.
Spiritualitate
Un loc central îl ocupă Oraşul lui David, care, aşa cum se
observă este înafara zidurilor oraşului vechi. Pentru a încheia
sumara descriere, voi remarca că se disting cele două părţi ale
oraşului. În partea de răsărit vom găsi mai multe elemente antice, în
oraşul vechi şi unele localităţi care îl înconjoară. În partea apuseană
se disting clădirile noi moderne, construite în special în ultimii 40
de ani. Aşa cum am mai amintit, Ierusalimul este capitala oficială a
statu-lui Israel, avea după ultimele statistici din vara aceasta cam
770.000 de locuitori din care evrei 520.000, arabi musulmani dar şi
creştini cam 235.000 şi alţi creştini cam 15.000, fiind cel mai mare
oraş al ţării.
1 Sursa: Wikimedia Commons
 40
Am aruncat o privire fugară asupra Ierusalimului, dar pe noi
ne interesează astăzi oraşul vechi şi în special o stradă anume, unde
vom ajunge imediat tot cu ajutorul G.P.S.-lui.
Oraşul vechi, înconjurat de zidul despre care am amintit, (cu
povestea lui, despre care nu scriu acum) are mai multe intrări, porţi,
una dintre acestea este denumită "poarta leilor", locul spre care ne
îndreptăm. Am parcat maşina în apropierea acesteia şi am pătruns
în interiorul oraşului vechi, pe strada numită Via Dolorosa.
Astăzi vineri la ora prânzului, călugării franciscani însoţiţi de
pelerini, câteva zeci de persoane, organizează procesiunea
săptămânală de "purtarea a crucii" refăcând drumul parcurs de Iisus
în vinerea judecăţii de la locul acesta unde suntem, pe strada care
poartă numele de "drumul suferinţelor" sau "drumul crucii" până la
biserica mormântului pe înălţimile denumite în antichitate
"Golgota".
Noi am ajuns la timp, călugării tocmai îşi organizau
procesiunea. Ne propunem să-i însoţim în drumul lor, să ne oprim
cu dânşii la fiecare staţie, iar în timp ce vor rostii rugăciuni, noi să
încercăm să vedem, eventual să explicăm semnificaţia locului, să
povestim lucruri istorice mai interesant. Noi nu suntem pelerini, ci
îi însoţim în calitate de turişti.
Dar până la pornirea cortegiului să povestesc câte ceva
despre locul unde ne aflăm, "poarta leilor". Marea majoritate a
vizitatorilor oraşului vechi Ierusalim, vizitează Via Dolorosa.
Locurile acestea, ca întreg oraşul, a fost transformat în ruine de
câtre romani şi nu există certitudine că într-adevăr drumul parcurs
de Iisus cu crucea în spate, a trecut pe aici. Au fost mai multe
variante utilizate până în anul 1342 când călugării Franciscani
împuterniciţi de Papa de la Roma să aibă grijă de locurile sfinte, au
hotărât că acesta este drumul, mai mult un "drum spiritual",
acceptat de majoritatea creştinilor care obişnuiau să reparcurgă
traseul "chinurilor" la care a fost supus Iisus.
"Poarta leilor", una din cele 8 porţi practicate în zidul care
înconjoară oraşul vechi, a fost construită de Regele Mameluc
Biberas prin anii 1539, în partea de nord a zidului, în zona
musulmană a oraşului. Numele se datorează celor două
basoreliefuri reprezentând capete de lei construite de o parte şi de
alta a porţii, ca simbol al credinţei mameluce.
Legenda spune că sultanul Suliman I, a visat în câteva
rânduri că nişte lei vin să-l devoreze deoarece a neglijat apărarea
Ierusalimului şi atunci a construit zidul, iar la una din porţi a
montat basoreliefurile cu leii, ca recunoştinţă.
Călugării Franciscani, sunt îmbrăcaţi în haine tradiţionale,
nişte cămăşi lungi negre, legaţi peste mijloc cu o funie, care
conferă privitorului un aspect de multă modestie. Crucea este mare,
probabil are dimensiunile pe care le-a avut aceea originală, este
purtată de un număr de persoane, iar în fruntea cortegiului se
găsesc organizatorii acestei tradiţionale procesiuni.
Procesiunea începe de la locul unde a fost judecat Iisus.
Traseul cu staţiile au fost stabilite de călugării Franciscani şi nu
întotdeauna a fost acesta pe care-l parcurgem astăzi. Stabilirea
acestora a fost subiectul cercetărilor dealungul istoriei. De exemplu
unul dintre aceşti cercetători, William Wey, în secolul 15,
aminteşte patrusprezece opriri parcurse de Iisus, dar dinte ele, doar
5 sunt recunoscute astăzi. În cartea lui Adrichomes (1584), sunt
recunoscute XII asemenea opriri. Foarte interesant este că un alt
cercetător, Zuallaido la 1587, la Roma, povesteşte că cele XIV
opriri erau marcate în interiorul bisericii mormântului, unde avea
loc şi procesiunea Franciscanilor, fără a aminti de cele exterioare,
explicând că turcii, ocupanţii musulmani ai ţării, nu permiteau
ceremonii în exterior, fiind interzise slujbele religioase în public.
Unele dintre opriri, aflate în biserica mormântului mai pot fi văzute
Spiritualitate
şi astăzi, cum ar fi "staţia locul deţinerii lui Iisus" sau "stâlpul
biciuirii", deşi procesiunea la acestea se desfăşoară în exterior pe
strada Via Dolorosa.
Legat de procesiunile "drumul crucii" în biserici şi a
suferinţelor la care a fost supus Iisus, obiceiul a fost extins şi-n
Europa, la bisericile Franciscanilor. Papa Inocenţius al XI-lea a
permis acestor călugări, în secolul 17, să vândă "indulgenţe" la
bisericile lor iar Papa Clementes al XII-lea a extins procedeul la
toate bisericile Franciscanilor. Tot el a stabilit definitiv numărul de
opriri la XIV.
Procesiunea acesta de vineri are loc nu numai la Ierusalim ci
şi la Roma, însuşi Papa participând câteodată la ele.
Prima oprire este deci locul unde Iisus a fost condamnat.
Călugării continuu să se închine, iar eu voi mai da câteva explicaţii.
Lohanul nr. 11
Ne găsim pe strada Via Dolorosa în dreptul şcolii musulmane
"Omria". Se spune că pe acest loc ar fi existat cetatea Antonia,
locul unde a fost adus Iisus pentru judecata lui Pontius Pilatos (nu
toţi arheologii sunt de acord că locul cetăţii a fost aici, dar noi
acceptăm varianta procesiunii). Pe ruinele cetăţii Antonia, cruciaţii
au clădit o capelă în amintirea locului unde a fost deţinut Iisus. În
decursul anilor capela a fost transformată de Ţalah Al Din (1187),
în mormânt musulman, apoi locul folosit pentru construcţia unei
şcoli musulmane, a servit şi ca palat guvernamental, iar în 1923 a
fost transformat în cazarmă. Astăzi este o şcoală musulmană
nereligioasă.
În curtea şcolii se găseşte o parte din pardoseala capelei
cruciaţilor, iar pe zidul şcolii este fixată o placă pe care scrie
"Staţio I".
Cortegiul porneşte mai departe câtre staţia următoare a II-a.
Cred că din punct de vedere istoric, evenimentele amintite în acest
loc, au o importanţă deosebită pentru urmările pe care le-a avut
asupra umanităţii.
Locul acesta aminteşte cum Iisus a fost biciuit, umilit, iar pe
frunte i s-a pus o coroană cu spini, fiind obligat în continuare să
pornească cu crucea în spate câtre locul execuţiei.
Să ne amintim câteva dintre evenimentele descrise în
evanghelia lui Ioan. Pilatos l-a întrebat pe Iisus dacă el este regele
evreilor aşa cum se vorbeşte. El se baza pe tradiţia evreiască, sensul
fiind, dacă Iisus crede că este "mesia", adică mântuitorul omenirii
de păcate şi Iisus a răspuns afirmativ.
În cărţile religioase ale vremii, mântuitorul este asimilat cu
un rege trimis de Dumnezeu pe pământ şi care este o fiinţă
supraomenească, care nu poate fi supus la suferinţe şi dureri
omeneşti. Contrariu, acela care poate fi supus la suferinţelor, este
un "mesia" fals, închipuit şi care poate fi chinuit, el nu este trimisul
Divinităţii.
După ce a ordonat să fie biciuit şi să i se pună coroana cu
spini pe cap, Pilatos a spus în derâdere celor prezenţi "Iată regele
vostru"!
Biserica Franciscană „a biciurii“ [G.F.]1
Nu voi relua toate povestirile, care cred că sunt cunoscute,
dar pe una o voi aminti. După toate scenele acestea, judecarea,
umilirea şi condamnarea, Pilatos a făcut un gest în faţa mulţimi
adunate, s-a spălat pe mâini rostind fraza cunoscută, că el se spală
pe mâini de sângele vărsat al acestui înţelept, iar evreii vor lua
asupra lor şi a generaţiilor următoare, păcatul ucideri lui Iisus.
Acest gest a constituit dealungul anilor motivul religios al urii care
a generat antisemitismul, evreii fiind consideraţi ucigaşii fiului lui
Dumnezeu. Ce a urmat se ştie, inchiziţia, persecuţiile, pogromurile,
holocaustul, în care au fost ucişi milioane de oameni, numai pentru
că erau evrei.
Între anii 1962-65, consiliul Vaticanului a emis un ordin prin
care absolvă pe "urmaşi" evreilor de vina de ucidere a lui Iisus, fiul
lui Dumnezeu, ordinul acesta este numit în latină "Nostra Aetate".
Noul testament consideră că Iisus s-a dumnezeit din
momentul când a fost botezat în apele Iordanului şi îl consideră
mântuitorul, iar învierea Sa, dovada acestui act. Toate suferinţele
1 Sursa: franciscan cyberspot
http://198.62.75.1/www1/jsc/ofm/melita.html
Februarie 2010 41
pământeşti la care s-a supus, mărturii ale chemării sale de a purifica Aproape că nu ne-am deplasat, doar câţiva metrii, pentru că
pământul de păcatele săvârşite de primii oameni, Adam şi Eva. Dar staţia numerotată IV este situată aproape de colţul unde
despre acest lucru voi mai aminti. procesiunea porneşte din nou pe strada Via Dolorosa.
Cortegiul s-a oprit în faţa unui teren îngrădit cu un zid, iar Staţia aceasta reprezintă locul unde Iisus a întâlnit-o pe mama
undeva pe acesta, montată o placă din marmură pe care este scris II Sa, sfânta Maria, care suferea din pricina chinurilor la care este
Statio. Terenul aparţine călugărilor Franciscani încă de la 1838 şi în supus fiul ei.
interior se găsesc două biserici, o şcoală şi un muzeu. Biserica Armenească construită aici în anul 1881 are la
Amândouă biserici, sunt încă de pe timpul cruciaţilor, la temelie resturile unei biserici din sec. 5-6. Cu ocazia săpăturilor a
început au fost doar capele, dar în decursul anilor au suferit multe fost descoperit un mozaic care în mijloc, are reprezentat două tălpi,
transformări. Prima biserică este denumita "biserica biciuirii", care sau o pereche de sandale. Actualmente, locul acestei staţii a fost
după tradiţie a fost construită pe locul unde a fost biciuit Iisus de schimbat la patriarhia catolică Armenească din vecinătate.
câtre soldaţii romani. Legenda spune că pe timpul lui Mustafa Bei, Cortegiu s-a pornit din nou, de data aceasta pe celălalt
dictatorul Ierusalimului, capela ar fi fost folosită ca grajd. Fiul segment al străzii Via Dolorosa şi s-a oprit în dreptul capelei
acestuia şi-a lăsat peste noapte calul în capela-grajd şi l-a găsit mort Franciscane construită în anul 1889, care aminteşte cum Simon din
a doua zi dimineaţa. Atunci a dispus să fie aduşi şi alţi cai, care a Kirini l-a ajutat pe Iisus să ducă crucea. În interiorul capelei există
doua zi au fost găsiţi morţi. o reprezentare a acesteia. După tradiţia creştină Iisus s-ar fi sprijinit
Speriat şi-a chemat sfetnicii care i-au spus că locul acela, de o piatră şi pe acel loc s-a format o adâncitură. Piatra acea este
unde a fost biciuit Iisus, este sfânt pentru creştini şi caii au murit ca introdusă în zidul capelei şi mulţi o ating cu speranţa că le va ajuta
"ordin de sus", după care Mustafa Bei nu a mai folosit locul. să se vinde-ce de boli.
Prin anii 1927-29, biserica a fost reconstruită după planurile După o scurtă rugăciune procesiunea se îndreaptă spre staţia
arhitectului Antonio Berluci în stilul original al cruciaţilor. Pe următoare a VI-a, unde tradiţia ne spune că Veronica a şters faţa lui
mozaicul de pe pardoseală se vede o coroană de spini. Vitraliile de Iisus cu o mahrama. Fapta relatată în evanghelia lui Matei, ne
la ferestre reprezintă trei scene. Una arată scena eliberării tălharului istoriseşte cum Iisus a îndemnat-o să se ţină de cămaşa lui, gest
Bar Aba în locul lui Iisus. Un alt vitraliu îl arată pe Iisus cu coroana care a dus la vindecarea femeii de suferinţele sale. Legenda
de spini pe cap, iar al treilea pe Pilatos spălând-se pe mâini. Aceste povesteşte cum Împăratul Tiberius, care era foarte bolnav, a
scene sunt po- chemat-o pe Veronica la Roma şi privind la mahrama s-a vindecat.
vestite în evan- Mahrama este păstrata şi astăzi în biserica Sf. Petru din Roma. În
ghelia lui Matei. locul unde a fost casa Veronicăi, biserica catolică Greacă a
A doua construit o biserică în anul 1883, refăcută ulterior în 1953 de
biserică este acelaşi arhitect, Antonio Berluci. În biserică este o criptă cu o
denumită "bise- piatră şi o pictură reprezentativă care defineşte această staţie.
rica condam- În continuare, panta drumului se accentuează şi mai mult.
nării", locul un- Staţia VII-a este locul unde călugării Franciscani au construit două
de Iisus a fost capele, una lângă drum, unde conform tradiţiei se crede că a fost
obligat să poarte poarta judecătoriei, locul unde se citeau actele de condamnare la
crucea în spate. moarte, iar actul de condamnare a lui Iisus, a fost citit tot aici. De la
Biserica a fost aceasta pornesc nişte trepte spre a doua capelă situată la o cotă mai
refăcută în 1903 înaltă. În acest loc a căzut Iisus pentru a doua oară sub greutatea
de câtre Wende- crucii pe care o purta în spate. Aici se poate vedea un stâlp care
lin of Manden. aparţinea străzii principale a Ierusalimului vechi. Locul unde s-a
În biserică oprit procesiunea este în dreptul Biserici Catolice Copte.
se găseşte o Staţia a VIII-a este în dreptul Bisericii Ortodoxe Greceşti, cu
pardoseală din numele de Sfântul Caralambos. Pe perete se vede o piatră pe care
pietre mari, care este imprimată cifra VIII. Tot pe peretele biserici este zidită o
se spune că este piatră cu o cruce, pe care sunt scrise cu litere latine, cuvintele
pardoseala pe greceşti "Iisus creştinul este învingător." Pe timpul desfăşurări
care a stat Iisus evenimentelor, locul acesta era în afara oraşului, aici Iisus a întâlnit
când a fost femeile din Ierusalim care se văitau de soarta lui amară, aşa cum
judecat. Scările este povestit în evanghelia lui Luca. Biserica este construită în
pe care a cobo- apropierea locului denumit Golgota.
rât după judeca- Procesiunea s-a reîntors la biserica Sf. Caralambos pentru a
tă, mergând putea ajunge la staţia următoare lângă Patriarhia Coptă. Aici vedem
câtre stradă şi rezemat de zid o cruce din lemn, iar deasupra o piatră pe care este
Biserica Armenească [G.F.]1 care de aseme- imprimată cifra IX. Tradiţia ne spune că în drumul său câtre
nea sunt consi- înălţimile Golgota, în acest loc, Iisus a căzut pentru a treia oară.
derate sfinte, "Scala Santa", au fost luate de către împărăteasa Când s-a fixat locul staţiei, acesta era chiar în curtea bisericii
Elena, mama împăratului Constantinus, duse la Roma unde sunt mormântului, ulterior a fost mutată în locul unde ne-am oprit acum.
păstrate până astăzi în biserica "Scala Santa". Staţiile despre care povestesc în continuare se află chiar pe
Când am ieşit din biserică unde am văzut cele ce v-am înălţimea Golgota şi ele se găsesc în biserica mormântului sau în
povestit, călugări îşi terminaseră rugăciunile la această staţie. Alţi preajma acesteia.
pelerini preluaseră crucea de lemn şi procesiunea a pornit mai Staţia a X-a ne aminteşte de momentul când Iisus a fost
departe. crucificat şi hainele sale împărţite (evanghelia lui Matei). Este o
Spiritualitate

Panta se accentuează şi se ajunge la colţul dintre strada Via
Dolorosa şi strada HaGay, sau cum o numea Iosepus Flavius,
Tiropion, adică "un Cardo secundar" al Ierusalimului vechi din
epoca bizantină. De menţionat că după o distanţă scurtă pe această
stradă, Via Dolorosa se continuă până la biserica mormântului.
Cortegiul s-a oprit în locul unde se presupune că Iisus ar fi
căzut prima oară sub greutatea crucii. Aici se găseşte o capelă
construită de biserica catolică armenească în anul 1856 şi refăcută
ca biserică în anul 1948. Înainte de construirea capelei, staţia III-a
era marcată de doi stâlpi distruşi parţial, răsturnaţi, care astăzi pot fi
văzuţi introduşi în zidurile bisericii. În biserică se găseşte o pictură
care reprezintă căderea lui Iisus.
1 Sursa: ibidem
capelă exterioară, între alte capele ale bisericii mormântului şi deşi
ca să ajungi înăuntru trebuie să urci pe nişte trepte, de obicei uşa
este închisă şi rugăciunile sunt făcute când se ajunge la staţia
următoare, care are o fereastră prin care poate fi privită staţia
aceasta. Staţia a XI-a este deci împreună cu precedenta, localizată
în partea dreaptă a înălţimilor Golgota, este sub îngrijirea
călugărilor Franciscani. În capelă este un altar din argint donaţie a
lui Frederih I-ul de Medicii din Florenţa, datând din anul 1588.
Capela a fost refăcută în anul 1937 tot de Antonio Berluci.
Mozaicul de pe tavan reprezentându-l pe Iisus s-a păstrat din
timpul cruciaţilor. Pe tavan mai sunt mozaicuri opere ale lui
D'Achiadi, iar pe pereţi mozaicuri făcute de Trifaglia reprezentând
scena bătutului cuielor la crucificare, iar la piciorul crucii femeile
care îl jelesc pe Iisus. Un alt mozaic îl reprezintă pe Abraham
 42
Staţia 12. Locul crucificării a fost stabilit în timpul
împăratului Constantin când pe acest loc s-a ridicat o cruce
de lemn înlocuită în 471 de împăratul Teodosiu al II-lea cu o
cruce din aur cu preţe preţioase. [G.F.]1
pregătit să-l jertfească pe Iţhac la cerea lui Dumnezeu. În tradiţia
creştină, sacrificarea lui Iţhac, are o altă semnificaţie decât în
vechiul testament, este asemănător actului crucificării, reprezintă
sacrificiului pe care îl face însuşi Dumnezeu prin chinurile la care
îşi supune propiului fiu, Iisus.
Staţia a XII-a, unde ne-am oprit este locul unde Iisus a murit
răstignit. El se găseşte în partea stângă a Golgotei şi este sub
îngrijirea bisericii ortodoxe Greceşti. Altarul este aşezat pe stânca
unde a fost înălţată crucea. Sub altar, se găseşte un disc din argint,
cu o adâncitură în mijloc care indică "locul exact" unde a fost
crucea pe care a fost răstignit Iisus, iar în ambele părţi ale altarului
sunt două plăci de marmură neagră care indică locul celorlalte două
cruci unde au fost crucificaţi cei doi tălhari.
La faţa locului era un şir lung de pelerini, la care am fost
tentat să mă alătur, aceştia aşteptau la rând să atingă stânca
originală a Golgotei prin intermediul discului de argint. Stânca este
crăpată deoarece, (cum este scris în evanghelia lui Matei), când
Iisus a murit a avut loc un cutremur de pământ care a crăpat
pământul.
După tradiţie, sângele lui Iisus a picurat în crăpăturile stăncii,
ajungând la craniul primului om de pe pământ (de aici denumirea
locului Golgota. Gulgolet pe ebraică = craniu pe româneşte). În
felul acesta, prin sacrificiul morţii sale, sângele scurs pe craniul
primului om, a spălat omenirea de păcatele săvârşite de la Adam şi
Eva. Sacrificiul lui Iisus are mai multe semnificaţii filozofice-
religioase, dar extinderea discuţiei nu-şi are locul în rândurile de
faţă.
Staţia XIII-a este tot un altar, dedicat suferinţelor Sfintei
Fecioare Maria, mama lui Iisus. Locul este sub îngrijirea
călugărilor Franciscani. Aici se găseşte o statuie a acesteia, adusă
de la Lisabona în anul 1778 şi semnifică coborârea lui Iisus de pe
Spiritualitate
cruce.
Staţia a XIV-a aminteşte de mormântul Domnului Iisus,
eveniment relatat în evanghelia lui Ioan şi nu o voi relua. Am să
încerc o scurtă descriere a locului, aşa cum l-am văzut sau mi s-a
spus.
Când a fost "descoperit", mormântul era înconjurat de alte
morminte şi pentru a fi scos în relief arhitecţii bizantini au cioplit în
stâncă, de jur împrejurul acestuia, făcând un monument cu pereţii
din marmoră. Peste mormânt a fost construită o clădire deosebit de
frumoasă, rotundă denumită "rotonda".
Mormântul este împărţit în două camere. Prima cameră este
cunoscută cu numele de "capela îngerului", iar în camera a 2-a se
1 Sursa: ibidem
Lohanul nr. 11
găseşte mormântul propriu-zis.
Monumentul pe care-l vedem, este construit în anul 1810 de
Biserica Ortodoxă Grecească ca donaţie a Ţarului Rusiei care a
montat deasupra un vultur sculptat ca semn al coroanei ruseşti.
În prima cameră a capelei este o piatră mare care face parte
din piatra care a închis mormântul lui Iisus. În ambele părţi ale
capelei sunt doua intrări rotunde care au fost practicate pentru
scoaterea flacărei sfinte câtre public, în sâmbăta luminii de
sărbătorile de Paşti.
Din prima cameră, o intrare joasă duce la camera
mormântului. În această cameră sunt 43 de lumini care ard zi şi
noapte, ele reprezintă bisericile, 13 lumini pentru biserica latină, 13
pentru cea Greacă, 13 pentru cea Armenească şi 4 pentru cea coptă.
Mormântul este acoperit de o placă de marmoră care are trei
denivelări simbolizând învierea lui Iisus (după biserica Greacă).
Se ştie că mormântul este gol, deoarece Iisus a înviat,
duminică a treia zi după înmormântare a părăsit locul. De aceea
ortodoxii mai numesc biserica mormântului, biserica învierii.
Personal cred că această denumire optimistă este mai potrivită.
Au fost unii care au vrut să înfiinţeze şi o staţia a XV-a (sau
A), ca "staţia învierii", procesiunea noastră însă s-a oprit la staţia
precedentă, unde ne oprim şi noi.
Eu îmi doresc ca cei care vor citi rândurile de mai sus, să
vină să vadă şi să se închine personal la aceste locuri sfinte despre
care am povestit, Ierusalimul este unic.
Târâş spre… poarta Cerului
Eugenia Faraon – Huşi
"Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă" (Mt. 11, 12).
mpotrivirile cele mai înverşunate în lupta dintre "omul
Î
vechi" (al păcatului) şi cel "nou" (al Harului) le descoperim
în noi înşine! Pr. Mina exemplifica foarte plastic această
decojire de sine, comparând-o cu chinul şarpelui care trece printr-o
spărtură strâmtă pentru a se lepăda de pielea veche. Dezobişnuirea
de un drum vechi, pentru a te obişnui să parcurgi unul nou, e nimic
pe lângă efortul de a şterge deprinderile rele pentru a le înlocui cu
cele evlavioase! După harurile începătorului, vine un timp când te
încarcă Dumnezeu de mângâieri, stimulente spirituale (şi nu
numai), vin fazele pe cont propriu, când parcă te târăşti pe coate ca
soldaţii, când bariera dintre deciziile bune şi cele greşite e subţire şi
parcă alergi pe loc... Conştienţi fiind că 'toate calităţile noastre sunt
daruri de sus, iar slăbiciunile, neputinţele, patimile şi defectele,
constituie specificul uman, că aceste limite sunt ca o albie prin care
curg harurile prin care suntem înduhovniciţi, progresul spiritual e
greu sesizabil. De fapt nu noi îl cuantificăm, şi nu trebuie să devină
scop în sine, ci doar un dans continuu între Creator şi creatură!
Desigur că şi efortul nostru contează, chiar dacă nu reuşim să ne
facem în totalitate partea noastră de rugăciuni şi jertfe, prin care
contribuim la mântuirea proprie şi a celorlalţi, nu trebuie să ne
agităm! Nu recordurile noastre ne apropie de Domnul, ci pacea, nu
iluzia că facem ceva pentru El, ci să fim cu El, în fiece clipă trăind
prezenţa Sa! Pe sârma încercărilor înaintăm spre Cer, căci Domnul
zice: "Luptaţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă căci largă este
poarta...care duce la pieire.'' (Mt. 7, 13). Totuşi, care e cauza că
deşi ne confruntăm cu aceleaşi ispite şi suferinţe unii ies biruitori
iar alţii ies mereu învinşi? Unii acceptă să fie alături de Domnul în
înviere - cu roadele ei- dar şi în necazuri, la bine şi la greu, ca în
orice prietenie, în timp ce alţii resping compătimirea (la propriu),
unirea crucilor, care dă putere. Unii se unesc cu Iisus, alţii se unesc
cu problemele, cu suferinţele prin care trec, cu efectele, sunt
prizonierii acestora, captivaţi de rezolvarea lor. În loc să se
identifice cu cauza vieţii lor, caută să scape de necazuri pe cont
propriu, egoist, poticnindu-se în ele în loc să le perceapă ca pe nişte
provocări şi ocazii de a-şi depăşi condiţia. Depăşirea încercărilor e
dificilă pentru toţi, cu toţii ne mai poticnim, ba mergem de-a
buşilea uneori, dar condiţia aceasta de copil care strigă ajutor spre
Tatăl ne apropie de împărăţia cerească! Avem puterea să
recunoaştem? Maranatha! Vino Doamne Iisuse!
Februarie 2010
Cum să educăm copiii
agitati şi stresaţi
Prof. dr. Doina Grigoraş – Huşi
Colegiul „Dimitrie Cantemir“ Huşi
„E levii din ziua de azi sunt prea agitaţi!“ se plâng
părinţii şi profesorii deopotrivă. A cui e vina?
A părinţilor, a tehnologiei moderne (internet,
tv, tehnologie digitală), a profesorilor?
Televiziunea moderna prezintă mai mult de 60 de personaje
pe ora, cu cele mai diferite caracteristici de personalitate (poliţişti,
bandiţi, comici, oameni care trec prin diferite tragedii, vedete de
divertisment etc). Aceste imagini se înregistrează fie conştient, fie
subliminal (în subconştient) şi intră în competiţie sau în
contradicţie cu modelele prezentate de părinţi şi profesori. Având
în vedere că imaginile respective sunt dublate şi de un considerabil
impact emoţional, ele sunt arhivate în memorie în mod privilegiat.
În plus, cu timpul, acestea produc multe alte emoţii, gânduri şi
conexiuni în mintea copiilor, o adevărată reacţie în lanţ astfel încât
profesorii trebuie să ridice tonul în clasă pentru a obţine un minim
de atenţie. Rezultatele nebănuite ale acestui fapt sunt grave. Părinţii
şi profesorii se confruntă cu diminuarea dramatică a influenţei lor
asupra tinerilor. Educaţia trece printr-o criza fără precedent în
istorie. Viteza gândirii copiilor de azi e mai mare decât a tinerilor
din trecut. Cu toate acestea, elevii nu se concentrează, nu au
plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. În SUA unii elevi primesc
medicamente pentru diminuarea agitaţiei. Este o metodă
nesatisfăcătoare care acţionează doar asupra efectului şi nu asupra
cauzei.
Specialiştii vorbesc de sindromul gândirii accelerate
(Augusto Cury). Gândirea accelerată reprezintă efortul de a procesa
excesul de informaţie, excesul de culori, excesul de sunete adică
excesul de stimuli. Un copil de şapte ani din zilele noastre are mai
multe informaţii în memorie decât o persoană de 70 de ani de acum
două secole. Dar, acest exces are multe efecte adverse. În primul
rând generează mari fluctuaţii emoţionale astfel încât generaţia
„hamburgerului emoţional“ detestă răbdarea. Copiii nu mai
socializează normal, nu au liniştea necesară pentru a contempla
lucruri frumoase, se simt înstrăinaţi şi obosiţi. Apare diminuarea
concentrării şi creşterea anxietăţii. Pentru a nu mai simţi anxietatea,
copiii recurg la mai mulţi stimuli. Este un principiu similar cu cel
din dependenta de droguri. Cu cât doza este mai mare cu atât devin
mai dependenţi. Elevii cu SGA se agită pe scaun, au conversaţii
paralele, nu se concentrează, îşi deranjează colegii.
Să gândeşti bine e excelent. Să gândeşti accelerat, în mod
curent, te expune la riscuri. Cei ce forţează gândirea fură, practic,
energie vitală cortexului cerebral şi simt oboseala excesiva chiar
dacă n-au făcut nici un efort fizic. Alte simptome ale SGA sunt:
insomnia, iritabilitatea, uitarea, dureri de cap, dureri musculare,
tahicardie, gastrita ş.a.
Elevii care nu au maturitatea necesară nu sunt capabili să
discrimineze (să separe şi să selecteze) informaţiile necesare de
informaţiile-balast aşa încât lesne ajung la suprasaturaţie şi
tulburările citate mai sus (sunt şi mulţi adulţi care cad în aceasta
capcană). Stările lor dizarmonice se răsfrâng asupra părinţilor şi
profesorilor. Potrivit unor studii 80% din profesorii din Spania sunt
stresaţi. Anglia întâmpină dificultăţi în a găsi profesori pentru
învăţământul primar şi gimnazial. Multe alte ţări se confruntă cu
situaţii similare. Aproape jumătate din profesori ar trebui să se afle
în tratament antistres. Nu numai salariile şi demnitatea cadrelor
didactice trebuie reabilitate ci, mai ales, sănătatea lor. Părinţii se
plâng, de asemenea, deşi au doar un copil sau doi.
Pentru a contracara SGA (sindromul gândirii accelerate), e
nevoie de limitarea excesului de stimuli la cote asimilabile, de
tehnici de liniştire a minţii, e nevoie de stabilitate, de dezvoltare
armonioasa a tuturor proceselor psihice şi de satisfacere a mai
multor tipuri de nevoi umane (de pilda nevoia de contemplaţie a
artei, naturii, a unor trăiri spirituale, nevoia de mişcare ş.a). Se
impune, de asemenea, dezvoltarea stimei de sine, a capacităţii de a
43
ierta, de a fi tolerant, de a-ţi face prieteni şi capacitatea de a
dobândi pacea interioara. Toate acestea se pot realiza cu eforturi
coroborate atât prin modificarea conţinuturilor curriculare cât şi a
metodelor de lucru. Educatorii, în ciuda greutăţilor pe care le
întâmpină, sunt de neînlocuit deoarece comunicarea persuasivă,
blândeţea, toleranţa, solidaritatea, fermitatea, altruismul nu pot fi
predate copiilor de către maşini oricât de sofisticate ar fi acestea.
Un profesor fascinant este acela care priveşte totul „cu ochi de
vultur“. Aceasta înseamnă a nu lăsa ca agresivitatea şi atitudinile
impulsive ale elevilor să-i răpească liniştea interioară şi
suveranitatea. El ştie că cei slabi resping, cei puternici acceptă, cei
slabi condamnă, cei puternici înţeleg. Profesorii buni corectează
comportamentele agresive ale elevilor şi rezolva conflictele din
sala de clasa. În situaţii de criza, cel mai bun răspuns este să nu se
dea un răspuns imediat. Este cunoscut faptul că, în primele 30 de
secunde în care suntem tensionaţi, comitem cele mai multe greşeli.
Emoţia intensa blochează capacitatea de a gândi precum şi
capacitatea de a ne accesa memoria. În acest caz exista pericolul de
a reacţiona din instinct (ca în lumea animala) fără a ne folosi
inteligenta. Ce este de făcut în acest caz?
Exista mai multe metode dar uneori tocmai un gest neaşteptat
şi surprinzător pot rezolva un conflict. Iată un exemplu:
La ora de limba engleza, copiii vorbeau în spatele clasei.
Profesoara le-a cerut să facă linişte. Un elev obraznic a zis: „Nu-mi
spuneţi mie ce să fac! Eu vă plătesc ca să munciţi!“ Toţi se aşteptau
ca profesoara fie să-l dea afara, fie să-l asculte şi să-i pună notă
proastă, fie, cel puţin, să-l admonesteze. În schimb profesoara a
început să spună despre nişte adolescenţi evrei închişi într-un lagăr
nazist. Ei nu aveau nici părinţii cu ei, nici prieteni, nici mâncare,
nici educatei. Doar sârma ghimpată, soldaţi şi câini! Demnitatea lor
umană era brutal încălcată. Prin comparaţie, a spus profesoara, voi
aveţi părinţi, şcoală, prieteni şi profesori care vă ghidează dar nu
ştiţi să le preţuiţi!
Utilizând emoţia, empatia şi cunoştinţele interdisciplinare,
conflictul a fost rezolvat iar elevii au fost puşi în situaţia de a-şi
evalua comportamentul şi caracterul. Nu este o sarcină uşoară dar e
cu putinţă! Afecţiunea şi inteligenţă vindecă sufletul şi reglează
problemele de conduită.
În relaţia profesor-elev sau părinte-copil trebuie evitate
câteva „păcate capitale“:
1. A corecta în public. Expunerea defectului unei persoane în
public generează umilinţe şi traume complexe, greu de depăşit. O
jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a vorbi
în public. Chiar dacă un elev merită o pedeapsă serioasa, e bine, de
regulă, să fie corectat individual.
2. Nu se exprimă autoritatea cu agresivitate. Câţi părinţi nu
pierd dragostea copiilor lor pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei!
Le este teama că în acest fel, autoritatea lor le este subminată (de
fapt se tem de propria vulnerabilitate) Nu trebuie să ne fie teamă că
ne pierdem autoritatea ci că ne pierdem copiii.
3. A nu te ţine de cuvânt. Încrederea este un edificiu greu de
construit, uşor de demolat şi aproape imposibil de reconstruit!
Copiii şi tinerii au nevoie stringentă să fie ascultaţi. Oricine se află
în strânsoarea unei probleme emoţionale nu poate gândi lucid. Cu
atât mai mult fiinţele umane în formare şi lipsite de experienţa de
viaţă.
Ascultarea activă a copilului sau adolescentului ne ajuta la:
a). Managementul emoţiilor negative (cum să se descurce cu
trăirile problematice). Copilul trebuie să facă deosebirea între o
emoţie negativă şi el ca persoană. Dacă trăieşte o stare pasageră de
tristeţe, furie, ruşine, teamă etc. nu înseamnă că el ca persoana este
rău. Mai important decât asta e faptul că el va putea, prin dialog,
să-şi exteriorizeze emoţiile negative şi să se armonizeze în loc să le
„îngroape“ (sa le refuleze) fapt care îl destabilizează pe termen mai
lung.
Psihologie
b). Capacitatea de a-şi rezolva singur problemele. Când o
persoană poate spune cu voce tare care e problema cu care se
confruntă poate înţelege mai bine problema şi poate gândi care este
soluţia adecvată.
c). O relaţie mai apropiată cu părinţii. Oricine se bucură când
e ascultat şi înţeles. Această experienţă uneşte copilul şi părintele
într-o relaţie bazată pe încredere şi respect.
Educaţia nu este cu putinţă fără reguli. În această privinţa atât
părinţii cât şi profesorii trebuie să aibă în vedere că e nevoie de mai
mulţi ani pentru înţelegerea şi asimilarea principiilor binelui şi
 44
răului. În tot acest timp copiii vor face greşeli şi vor învăţa din
experienţa lor. Aşa cum a demonstrat Jean Piaget, copiii nu pot
anticipa de multe ori rezultatele comportamentului lor. Ei (chiar şi
cei mai inteligenţi dintre ei) au capacităţi limitate de a raţiona
privind relaţia cauză-efect. An de an copilul se maturizează şi
învăţa să facă alegeri adecvate. Uneori părinţii uită că acest proces
este treptat. Ei vor ca atunci când au spus o dată ceva, copilul să
procedeze întotdeauna astfel şi constată că această cerinţă este
nerealistă. Iată câteva tehnici de control al comportamentului.
Întărirea unui comportament se face prin:
• Întăritori sociali: tonul vocii, lauda, atenţia, zâmbetul,
Psihologie
atingerea. Un comportament corect trebuie întărit astfel de zeci şi
sute de ori.
• Întăritori de activitate: jocul, povestirea unei glume,
plimbarea în aer liber, activităţi sportive, spectacole ş.a Aceste
activităţi pot fi utilizate şi ca motivatoare.
• Întăritori-simbol: steluţe, buline, jetoane, alte simboluri.
Copilul va bifa prin semne (puncte, steluţe etc) diferite
responsabilităţi îndeplinite; a face patul, a ajuta la spălat vasele, a
avea grija de câine (alt animal), a strânge jucăriile (cărţile), a face
ordine, a uda florile, a ajuta bunicii, a spune cuvintele magice: „te
rog“ şi “mulţumesc“ ş.a
10 descoperiri pur româneşti
Prof. Paul Matei – Bucureşti
10. Diorama – Grigore Antipa
Diorama este o reprezentare spaţială a unei porţiuni de peisaj,
în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine şi diverse
alte obiecte asemănătoare, în scopul înfăţişării unui ecosistem şi
creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la aceasta
formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul
Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog şi profesor universitar
român. El este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală
din Bucureşti, care îi poartă numele şi care, pornind de la
reorganizarea sa, în 1907, prezintă pentru prima oara dioramele
biologice.
Acestea au reprezentat o noua etapa în evoluţia şi organizarea
muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe
piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan,
precum şi din zona inundabila a Deltei Dunării. De asemenea, în
Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care
înfăţişează fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din
Ştiinţă
deşertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee
europene şi americane au solicitat sprijinul savantului roman pentru
organizarea colecţiilor lor muzeistice.
9. Tunul Basilic – Orban Căderea Constantinopolului
reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei
Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda
Lohanul nr. 11
Părinţii, ca şi profesorii pot să aibă succes fără a urmări cu
obstinaţie perfecţiunea. De altfel perfecţiunea în sine este o utopie.
Un educator bun este mai degrabă o persoană conştiincioasă, care
se străduieşte să ia cele mai bune decizii şi care ştie că problemele
nu dispar dacă pretinzi că ele nu există. Ei sunt conştienţi că trebuie
să se informeze tot timpul, să consulte specialişti să se schimbe
odată cu societatea şi cu proprii lor copii. Aceasta necesită eforturi
şi muncă dar aduce multe satisfacţii şi împliniri. La fel de
important este de a accepta eventualele eşecuri şi nedesăvârşiri ca
parte ale procesului de creştere şi dezvoltare.
Bibliografie:
Ion Alexandru Dumitru – Consilierea psihopedagogică,
Editura Polirom, Iaşi, 2008;
Alexandru Mucchielli – Arta de a comunica, Iaşi, Editura
Polirom, 2005;
Augusto Cury – Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi,
Editura For You, Bucureşti 2005;
Nancy Van Pelt – Secretele părintelui deplin, Casa de editura
Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2007.
sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata
bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau
mercenari străini. Cetatea avea circa 22, 5 kilometri de ziduri
fortificate, probabil cele mai puternice aflate în existenţa până
atunci. Otomanii aveau o armată uriaşă, de aproximativ 80.000 –
100.000 de oameni, dar săbiile şi săgeţile nu erau suficiente pentru
a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un
inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversata încă,
dar despre a cărui naţionalitate română există destule probe.
Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la
acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a
construit în premieră un tun enorm, botezat “tunul Basilic“,
măsurând peste opt metri lungime şi circa 75 centimetri diametru,
care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o
distanţă de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie,
încărcarea sa dura trei ore, ghiulele erau puţine şi arma s-a prăbuşit
sub reculul propriu după numai şase săptămâni. Cu toate acestea,
instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfecţionate, de
mare putere, proiectate ulterior, lăsând până astăzi moştenirea
principiului său de funcţionare.
8. Cibernetica – Ştefan Odobleja Cibernetica este teoria
controlului prin retroacţiune. Termenul s-a răspândit mai ales în
legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg:
cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic,
biologic) prelucrează informaţiile şi reacţionează la acestea; tot
cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică
sau permit modificări pentru a-şi optimiza acţiunile. Medicul
Ştefan Odobleja, creatorul psihociberneticii şi părintele ciberneticii
generalizate, publică în 1929 studiul “Metoda de transonanţă
toracică“ în care enunţă pentru prima oară legea reversibilităţii.
Odată cu participarea la Congresul Internaţional de Medicină
Militară din Bucureşti (1937), anunţă apariţia operei sale capitale
“Psihologia consonatistă“, lucrare prin care face publică prima
Februarie 2010
variantă a concepţiei cibernetice generalizate şi demonstrează
caracterul mulţi şi interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic,
pornind de la observaţii, intuiţie şi raţiune, creat de Odobleja în
1938 - 1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura
americană şi apoi în cea europeană, a fost utilizat şi aplicat într-o
varietate de domenii. Începând din anul 1972, Ştefan Odobleja şi-a
publicat studiile teoriei conform căreia originea ciberneticii se află
în psihologie.
7. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen
O pila electrică, de producţie românească, furnizează energie
de 56 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae
Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer, fizician şi inventator a
declarat, cu o jumătate de secol în urmă, ca ea va funcţiona veşnic.
În Muzeul Naţional Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti există
un obiect de patrimoniu care sta într-un seif metalic blindat, chiar
în biroul directorului muzeului. Este vorba despre "Pila
termoelectrică cu temperatura uniformă", cunoscuta sub numele de
"Pila lui Karpen", realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un
perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la
nesfârşit fără intervenţie din exterior.
Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui
Karpen" se încăpăţânează să funcţioneze, aşa cum a prevăzut
inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de
secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără să
primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie
a civilizaţiei actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost
abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat
totuşi să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de
ştiinţă considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista.
Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpăţânat să-l
construiască. Şi se pare că a reuşit.. Nicolae Vasilescu-Karpen a
început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze
energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial. "Pila" a
fost brevetata în 1922. Era vorba, în fapt, despre doua pile electrice
legate în serie, care pun în mişcare un minimotor galvanometric.
Acesta, la rândul său, mişcă o paletă conectată la un întrerupător.
La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la
a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie a elicei
era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare,
respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul este
deschis. O astfel de pila de proporţii ar putea alimenta o navă
spaţială.
6. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir
Dacă la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, mulţi entuziaşti
ai aviaţiei erau preocupaţi de construcţia avioanelor şi de pilotarea
45
acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a concentrat
atenţia pe siguranţa aparatelor de zbor şi mai ales a pasagerilor de
la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre
tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. A plecat în Franţa,
unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecţionat
propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor în caz
de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat, în Franţa, cererea
de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les
appareils de locomotion aerienne“ şi a obţinut brevetul nr. 678566
din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă“
Aceasta inven-
ţie era “un nou sistem
de paraşutare din apa-
ratele de locomoţie
aeriană, fiecare pasa-
ger având o paraşuta
proprie care permite,
în momentul critic,
eliberarea acestui an-
samblu de avion, ast-
fel încât paraşuta, îm-
preună cu pasagerul
instalat pe scaun, să
treacă printr-o des-
chizătură a podelei“.
Brevetul prevedea ca
acest ansamblu de
celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi, manevrabile de către
pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obţinut un nou brevet,
românesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată“, care constă în
folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie
pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere,
care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu
cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc
nr. 41424 din 1960). Ideea românului se va concretiza prin apariţia,
la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil.
5. Stiloul – Petrache Poenaru
În anul 1821, brăileanul Petrache Poenaru, pandur, creator
al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator
şi membru titular al Academiei Romane din 1870, a fost secretarul
lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei. Aceasta era o funcţie
publică, activitatea lui fiind legată de pană şi călimară. Poate că de
aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Deşi după
înfrângerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vânaţi şi deca-
pitaţi, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primeşte o bursă france-
ză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique din Paris.
În 1827, la data de 25 mai, obţine Brevetul francez 3208
pentru "plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de
l'encre" (condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu
cerneală). Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor
de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent de
milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina
zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi
propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente spre a
asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea
Ştiinţă
înlocuirii unor piese.
4. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog,
profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de
imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată
 46
activitate de cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea
antiholerica. Pe baza cercetărilor desfăşurate în această direcţie,
medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numita
“Metoda Cantacuzino“, folosită şi astăzi în ţările unde se mai
semnalează cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei,
tifosului exantematic şi tuberculozei, aduce contribuţii remarcabile.
A creat noţiunea de imunitate prin contact.
În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerică
masivă în focarele infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea
experienţă românească", iniţiind masurile de combatere a epidemiei
de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al
serviciilor sanitare militare şi civile, a luat măsurile de combatere a
marii epidemii de tifos exantematic. Creează o serie de lucrări ca:
Descoperirea imunităţii celulare şi umorale; Sensibilitatea şi lipsa
de imunitate a organismului faţă de scarlatina; Studii cu renume
mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui
Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.
3. Gerovital – Ana Aslan
Medic român specialist în gerontologie, academician din
1974 şi director al Institutului Naţional de Geriatrie şi
Gerontologie, Ana Aslan a evidenţiat importanţa procainei în
ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe
scara largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau
vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat în anul 1952 şi
brevetat în peste 30 de ţări. În acelaşi an ia fiinţă Institutul Naţional
de Gerontologie şi Geriatrie „Dr. Ana Aslan“, primul institut de
geriatrie din lume, model pentru ţările dezvoltate, prin asistenţa
clinică şi cercetare.
„Ana Aslan“ are, anual, mii de pacienţi. Efectele terapiei
Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând
institutului pacienţi cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet,
Chaplin, Claudia Cardinale, prinţese, conţi şi directori ai unor mari
bănci ale lumii. Renumele produselor “Aslan“ a trecut şi Oceanul,
John Kennedy recurgând, pentru o afecţiune a coloanei vertebrale,
la un tratament la domiciliu cu “Gerovital“
2. Avionul cu Reacţie – Henri Coandă
În Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris,
a găzduit cea de-a doua ediţie a Expoziţiei Internaţionale de
Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviaţie. Cea mai
interesanta maşinărie, care a atras atenţia multora, a fost un avion
roşu, fără elice, pe a cărui plăcuţă metalică scria: COANDA-1910.
Ştiinţă
Acest avion a trezit interesul oamenilor nu numai pentru că nu avea
elice, ci şi pentru că era total diferit faţă de ceea ce numeau ei până
atunci "avion". Maşinăria avea doua aripi duble şi un singur loc, o
anvergura de 10, 3 m, lungimea de 12, 5 m, greutatea de 420 kg şi
o forţă a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesantă parte din
avionul lui Coandă era sistemul de propulsie, o adevărată revoluţie
Lohanul nr. 11
în construcţia de motoare de avioane, care avea să constituie soluţia
viitorului.
Motorul cu reacţie, inventat şi construit pentru prima oara de
către Henri Coandă era compus dintr-un motor-piston cu patru
cilindri, răcit cu apă şi dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotaţii
pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tijă care rotea
multiplicatorul de rotaţii; mişcarea era transmisă compresorului
care câştiga o rotaţie de 4000 de ture pe minut. Forţa de propulsie
era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul-piston era
conectat la o elice. Mulţi vizitatori ai expoziţiei au fost suspicioşi
privind decolarea avionului, până la o demonstraţie accidentală a
lui Coandă, când, dorind doar să verifice motorul, avionul a început
să meargă din ce în ce mai repede, până şi-a luat zborul.
Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul că
nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Henry a
pierdut controlul maşinăriei, care a pierdut din înălţime şi viteză
până când a aterizat forţat. Aceasta încercare a constituit primul
zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacţie. Astfel, cu 30 de
ani înainte de Heinkel, Campini şi Whittle, Coandă a construit şi a
zburat cu primul avion cu reacţie.
1. Injecţia cu insulină – Nicolae Păulescu
Nicolae Păulescu, profesor de psihologie al Universităţii de
Medicina şi Farmacie din Bucureşti, este cel care a descoperit
pentru prima oara, în 1921, insulina, hormonul secretat de
pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor,
protidelor şi mineralelor din organism. Păulescu este cel care a
demonstrat eficienţa acestei substanţe în reducerea hiperglicemiei
şi care a folosit insulina în tratarea diabetului. Descoperirea sa a
salvat milioane de vieţi.
Enciclopediile îi prezintă însă, la acest capitol, pe doi “eroi
canadieni“ Frederick Banting şi Charles Best care, în 1922, aveau
să primească Premiul Nobel, în dauna lui Păulescu. Cei 30 de ani
de muncă şi stăruinţă în laborator ai profesorului au fost furaţi de
cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoştinţă de munca
românului din publicaţiile vremii. În baza articolelor acestuia, ei au
reuşit să izoleze insulina şi să o folosească în tratarea unui pacient.
Cu 8 luni înainte, Păulescu publicase într-o revistă de specialitate
belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le
rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive“. Doar că n-o numise
insulină, ci pancreina. În 1916, pe când se afla în stadiul final al
cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureştiul. A trebuit să-şi
amâne anunţarea rezultatelor definitive.
Alte invenţii româneşti importante
• 1858 - Bucureşti - primul oraş din lume iluminat cu
petrol şi prima rafinare a petrolului
• 1880 - Dumitru Văsescu - construieşte automobilul cu
motor cu aburi
Februarie 2010
• 1886 - Alexandru Ciurcu - construieşte prima
ambarcaţiune cu reacţie
• 1895 - D. Hurmuzescu - descoperă electroscopul
• 1904 - Emil Racoviţă - fondatorul biospeologiei
• 1906 - Traian Vuia - avionul cu tren de aterizare pe roţi
cu pneuri; cu “Vuia I“ acesta reuşeşte prima decolare fără să
folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord
(în fapt, primul avion din istorie)
• 1906 - A. A. Beldiman - aparatul hidraulic cu dalta de
percuţie pentru sondaje adânci
• 1910 - Tache Brumărescu - maşina de tăiat sulf
• 1918 - Gogu Constantinescu - întemeiază o nouă ştiinţă:
sonicitatea
47
• 1920 - Gheorghe Botezatu - a calculat traiectoriile
posibile Pământ - Lună, folosite la pregătirea programelor “Apollo“
(al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi şeful
echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei
“Apollo“ care a dus primul om pe Luna
• 1921 - Aurel Persu - automobilul fără diferenţial, cu
motor în spate (de forma “picăturii de apă“)
• 1962 - Ion Agârbiceanu - primul laser cu gaz (heliu-
neon) cu radiaţie infraroşie.

excedentare şi a colesterolului, favorizând armonizarea trupească.

Alimente şi plante medicinale care În plus, portocalele dulci sunt o importantă sursă de vitamina C,
doar un singur fruct de portocală oferind peste 150% din doza
favorizează savurarea stării de zilnică recomandată de vitamina C. În acest sens este cunoscut
faptul că în situaţiile de stres, cantităţile mari de vitamina C sunt de
fericire mare ajutor, deoarece atunci atât consumul de noradrenalină, cât şi
de adrenalină este mult mărit. Atât gustul, cât şi aroma portocalelor
este deosebit de înviorătoare. Cercetări recente au arătat că până şi
numai mirosul de portocală proaspătă poate reduce considerabil
Prof. Andrei Gămulea – Bucureşti stările de anxietate, retrezind buna dispoziţie şi optimismul.

C
eea ce căutăm cu toţii este fericirea, iar în opinia unor Piersicile
cercetători unul dintre misterele stării de fericire rezidă Originare din Tibet şi China, piersicul este cultivat de peste
şi în tainicele transformări ce survin în natură, mai 200 de ani, pentru fructele sale dulci şi zemoase. Piersicile conţin
precis, în modificările de natură fiziologică ce au loc în trupul substanţe antioxidante şi fibre. O cantitate de 150 de grame de
nostru sub acţiunea feluritelor ingrediente ce sunt conţinute în piersici proaspete furnizează 8% din doza zilnică recomandată de
alimentele şi plantele medicinale pe care le consumăm. Având în fibre solubile, care reduc nivelul de colesterol din sânge. Acest
vedere că, în mare măsură, noi suntem ceea ce mâncăm, iată în cele efect este de regulă resimţit în mod subiectiv de către cel care
ce urmează câteva alimente şi plante medicinale care ne pot ajuta savurează câteva piersici bine coapte, ca o senzaţie de
să trezim şi să amplificăm în noi, pe o cale perfect naturală, buna reîmprospătare energetică, asemănătoare cu ceea ce simţim după o
dispoziţie, calmul, echilibrul psiho-emoţional şi în final chiar starea plimbare făcută în aer liber, printr-o pădure de munte. Piersicile
de fericire, pe care putem spune că o putem „gusta“ astfel, aici şi mai conţin totodată şi potasiu, element care deloc întâmplător mai
acum. este numit „elementul mineral al tinereţii“, deoarece are un rol
extrem de important în reglarea unui mare număr de procese
Bananele chimice din organism.
Dulci şi cu o consistenţă plăcută, bananele bine coapte sunt
bogate în fibre, potasiu şi magneziu. Prin conţinutul lor, ele conduc Ananasul
rapid la instalarea unei stări psihice de bine, reduc şi fac să dispară Mult mai rar folosite în forma lor naturală, fructele de ananas
stările depresive şi ajută astfel la menţinerea echilibrului emoţional. sunt o excelentă sursă de macronutrienţi. Doar 100 de grame de
Savurate fie separat, fel fruct de ananas proaspăt poate aduce 25% din doza zilnică
într-o foarte gustoasă recomandată de vitamina C, necesară unei persoane adulte.
salată de fructe, bananele Reîmprospătător şi savuros, fructul de ananas este totodată şi un
proaspete pot regla astfel excelent activator al proceselor digestive. De asemenea, ananasul
nivelul de magneziu din conţine bromelină, enzimă despre care se ştie că accelerează în
corp, favorizând o rapidă special digestia proteinelor. Astfel că efectul final care poate fi
recuperare după eforturi resimţit după consumul unei porţii de aproape 200 de grame de
fizice sau mentale. ananas proaspăt este unul de considerabilă revigorare fizică şi
Asocierea magneziului şi psihică imediată.
a potasiului în conţinutul
Medicină naturală
bananelor, asigură un efect Grapefruit
remarcabil de relaxare şi Fructul de grapefruit este bogat în acid folic (vitamina B9),
recuperare la nivelul care este crucial pentru distribuţia oxigenului către creier. Conform
celulelor nervoase. unui recent studiu american, nivelul sanguin de acid folic este mai
Aceasta conferă în plus o scăzut la persoanele care suferă frecvent de stări depresive. Acidul
excelentă adaptabilitate folic (vitamina B9) contribuie la formarea de celule sănătoase şi
binefăcătoare faţă de joacă un rol foarte important în prevenirea anomaliilor sistemului
posibilele fluctuaţii emo- nervos. Totodată, grapefruit-ul este un ingredient cheie al
ţionale care pot să apară, conducând în final la dobândirea unui cât producţiei de serotonină, care mai este uneori sugestiv numită
mai bun autocontrol emoţional. „hormonul fericirii“. Prin urmare, consumul chiar şi numai al unui
singur fruct de grapefruit pe zi poate aduce o imediată stare de
Portocalele dulci înseninare psihică. De altfel, unul dintre principalele efecte ale
Există două categorii principale de portocale: cele dulci şi acidului folic (vitamina B9) este acela de menţinere a stării de
cele acre. Numărul soiurilor şi varietăţilor de portocale dulci este echilibru psihic şi emoţional. Tocmai de aceea, un pahar de suc
remarcabil. Portocalele dulci conţin inozitol, o substanţă care proaspăt de grapefruit, îndulcit cu miere, poate face să dispară
reglează nivelul de serotonină şi insulină. Tocmai de aceea, aproape instantaneu stările psihice nefaste.
consumul regulat de portocale dulci atenuează fluctuaţiile
dispoziţiilor psihice şi mentale şi de asemenea ajută la eliminarea Dovleacul
stărilor depresive şi a anxietăţii. Consumul constant de portocale Această legumă are un conţinut mare de zinc care, în opinia
dulci, poate de asemeni să ajute la reducerea grăsimilor unor cercetători polonezi, menţine celulele nervoase în viaţă,
 48
eliminând stările sufleteşti apăsătoare. Acest oligoelement, zincul,
este utilizat în transformarea acidului aminat triptofan în
serotonină, care este pe drept cuvânt numit „hormonul fericirii“, iar
unii cercetători susţin că este implicat şi în ceea ce putem numi
„chimia secretă a dragostei “. Dovleacul copt este un veritabil
deliciu gustativ, dacă este consumat cu miere şi cu plante aromate.
Sau puteţi să curăţaţi dovleacul de coajă, să îl tăiaţi în bucăţi mici şi
apoi el poate fi prăjit uşor, în ulei de măsline, adăugând felurite
plante aromate cum sunt salvia, rozmarinul, busuiocul ori menta şi
condimente (coriandru, fenicul, chimen, anason, scorţişoară sau
vanilie). Zincul conţinut în dovleac este responsabil de stimularea
papilelor gustative şi olfactive şi a receptorilor vederii. Astfel
zincul prezent în dovleac ameliorează vederea, gustul şi mirosul.
Tocmai de aceea, pe măsură ce vom gusta şi vom savura aroma
specifică a unui dovleac bine gătit, vom putea simţi cum atracţia
faţă de strălucitorul dovleac va creşte „văzând cu ochii“.
Spanacul
Originar din Persia antică, spanacul are o istorie
impresionantă. În secolul al VII-lea, regele Nepalului l-a trimis în
China drept cadou. În secolul al XI-lea, a fost introdus în Spania de
mauri, iar în Anglia era cunoscut ca „leguma spaniolă“. În secolul
al XVI-lea, spanacul era mult apreciat la curtea regelui Franţei. La
sfârşitul primei jumătăţi a secolului trecut, spanacul devenise deja
celebru datorită personajului Popeye, creat de desenatorul E. C.
Segar. Înrudit cu sfecla, spanacul conţine foarte mult acid folic, o
vitamină din grupa B (vitamina B9), care este solubilă în apă şi
care este foarte importantă pentru menţinerea echilibrului psihic.
De altfel, chiar numele acestei vitamine – „acid folic“ – provine de
la cuvântul latinesc „folium“, care înseamnă frunză, deoarece
acidul folic este prezent mai ales în legumele verzi, cum este
spanacul. O porţie de spanac în fiecare zi este benefică pentru
eliminarea stărilor depresive. În plus, spanacul s-a dovedit a fi un
excelent neuroprotector. Consumul constant de spanac crud, sub
formă de salată sau gătit conduce la îmbunătăţirea funcţiilor cerebrale.
Conopida
Conopida provine din Antalia şi cultivarea ei s-a răspândit în
Europa începând cu secolul al XVI-lea. Conopida este o legumă
bogată în vitamina C. O alimentaţie săracă în această vitamină
inhibă producţia de dopamină, aceasta fiind responsabilă de
absorbţia fierului, care stimulează energia generală a organismului.
Dopamina intervine de asemenea şi asupra controlului stării
generale de bine. Un studiu britanic recent a arătat că 100 g de
conopidă crudă oferă organismului 70 mg de vitamina C, cantitate
care este un excelent stimulator al bunei-dispoziţii. În plus,
conopida conţine şi o considerabilă cantitate de acid folic (vitamina
B9), motiv pentru care dacă vom consuma seara, înainte de culcare
o porţie de conopidă crudă, cu adaos de smântână şi împreună cu
unele alimente crocante, cum sunt fulgii de porumb, putem
beneficia după aceea de o profundă stare de calm, care ne va
asigura în noaptea care urmează un somn liniştit şi odihnitor.
Ciupercile
Culturile orientale au folosit ciupercile atât în scop alimentar,
cât şi terapeutic. Ciupercile sunt o foarte bună sursă de vitamina B2
Medicină naturală
(riboflavina) şi vitamina B3 (niacina). Vitamina B2 este implicată
într-un mare număr de reacţii producătoare de energie. Tocmai de
aceea, o mâncare de ciuperci este atât de mult apreciată pentru
efectul regenerator care survine. Pe de altă parte, un deficit de
niacină (vitamina B3) poate cauza apariţia şi instalarea stărilor
depresive. Când nivelul de niacină este scăzut, trupul fabrică
vitamina B3 din triptofan, rămânând astfel disponibilă o cantitate
mult mai mică de convertit în serotonină. Această reacţie nu este
favorabilă pentru menţinerea bunei dispoziţii şi a echilibrului
nostru psihic. Deoarece ciupercile au un bogat conţinut de niacină
(vitamina B3), folosirea lor în alimentaţie se dovedeşte a fi foarte
utilă. Ciupercile pot fi preparate cu ulei de măsline şi apoi fripte la
grătar. Însă unele dintre ele, cum sunt de exemplu ciupercile
champignon, pot fi consumate chiar şi crude, în salate.
Avocado
Fructul de avocado este cunoscut şi folosit în alimentaţie de
peste 7000 de ani. Incaşii şi aztecii îl apreciau pentru textura sa
moale şi pentru efectele binefăcătoare multiple pe care le are.
Fructul de avocado conţine potasiu, folaţi, carotenoizi şi vitamina
Lohanul nr. 11
B6 (piridoxină). O cană de fruct de avocado, tăiat bucăţi mici (146
grame) conţine 874,54 mg potasiu, 90,37 mg folaţi şi 0,41 mg
vitamina B6 (piridoxină). Astfel că fructul de avocado reprezintă o
foarte bună sursă de potasiu, contribuind prin aceasta la combaterea
stărilor de oboseală fizică şi la instalarea unei stări de calm general.
Vitamina B6, prezentă în fructul de avocado, contribuie de
asemenea la menţinerea echilibrului psihic şi psihosomatic. Ea
intervine în procesele de decarboxilare, în urma cărora rezultă
amine precursoare ale neurotransmiţătorilor (noradrenalină şi
serotonină). Prin urmare, fie că este consumat simplu, ca atare, fie
că este adăugat în salate de crudităţi, alături de roşii, ciuperci sau
dovlecei, fructul de avocado este un veritabil „unt vegetal“
binefăcător, care face rapid să dispară stările depresive,
iritabilitatea, anxietatea sau stările de agitaţie mentală.
Morcovii
Cultivarea şi folosirea în alimentaţie a morcovilor datează de
mii de ani. Morcovii sunt o excelentă sursă de beta-caroten,
vitamina A şi vitamina C. În plus, un recent studiu britanic a făcut
legătura între carenţa în
vitamina B8 (biotină), care
de asemenea se găseşte în
morcovi şi stările depre-
sive sau oboseală. Este
cunoscut faptul că biotina
(vitamina B8) are un rol
cheie în metabolismul
glucidelor, lipidelor şi
proteinelor şi de aseme-
nea, că vitamina B8
contribuie la stimularea
activităţii vitaminei C.
Tocmai de aceea, consu-
mul regulat de morcovi,
fie sub formă de suc
proaspăt consumat
dimineaţa, fie adăugat în
mâncărurile zilnice, poate contribui la menţinerea bunăstării
noastre generale şi la asigurarea unui tonus psihic nealterat. Beta-
carotenul conţinut în morcovi este un foarte bun antioxidant,
aceasta conferind morcovilor virtuţile regeneratoare, atât pentru cei
tineri, cât şi pentru vârstnici. Aşadar, o cană de suc proaspăt de
morcovi poate fi în orice moment o excelentă soluţie practică
împotriva stărilor de oboseală.
Fasole verde
Fasolea verde prezintă un conţinut bogat de magneziu (28 mg
la 100 de grame). Conform unui studiu britanic, persoanele care
suferă de tulburări depresive prezintă un nivel de magneziu prea
scăzut. Magneziul este un important factor care intervine în menţi-
nerea echilibrului psihic, este un bun sedativ al sistemului nervos şi
are efect antidepresiv. Magneziul este conţinut în aproape toate
legumele verzi, însă în mod particular el este prezent în fasolea
verde. Tocmai de aceea, o mâncare preparată din fasole verde
proaspătă ne poate creşte nivelul de magneziu din organism,
ajutându-ne să rămânem de partea cea bună a balanţei emoţionale.
În plus, magneziul din fasolea verde îşi exercită într-un mod com-
plex acţiunea la nivel cerebral, generând o stimulare a celulelor nervoase.
Algele
Algele sunt nişte plante primitive, fotosintetizante, cu o
alcătuire foarte simplă. Ele au fost folosite încă de acum 5000 de
ani ca hrană pentru om, datorită proprietăţilor nutritive ridicate pe
care le au. Algele sunt bogate în iodină, care este excelentă pentru a
stabiliza tendinţele către fluctuaţie psihică, pentru a elimina stările
depresive şi pentru a îmbunătăţi nivelul general de energie.
Totodată algele favorizează concentrarea mentală şi starea de
vigilenţă a atenţiei. Având un conţinut de peste 50% proteine,
algele se folosesc la prepararea supelor şi ciorbelor şi mai ales a
mâncărurilor cu orez şi a unei mari varietăţi de salate de crudităţi.
În mod frecvent algele înlocuiesc unele legume în alimentaţia unui
mare număr de oameni.
Brânza dulce
Brânza dulce ne garantează un „somn dulce“. Aceasta pentru
că ea este una dintre cele mai bune surse de triptofan, un acid
Februarie 2010
aminat utilizat în producţia de melatonină care favorizează somnul.
Triptofanul este unul dintre cei 10 aminoacizi esenţiali, pe care îi
foloseşte organismul uman pentru a sintetiza proteinele. El are un
rol important în funcţionarea optimă a sistemului nervos, în special
corelat cu relaxarea, somnul şi capacitatea naturală de odihnă.
Dintre beneficiile aduse de el este şi reglarea apetitului. Aportul de
triptofan este util în caz de insomnii. Totodată triptofanul
influenţează pozitiv starea psihică şi emoţională, sau altfel spus,
bine-dispune. Triptofanul acţionează ca un precursor al serotoninei,
neurotransmiţător care ajută organismul la reglarea apetitului, a
capacităţii de odihnă şi a stării psihice generale. Datorită funcţiei de
ridicare a nivelului serotoninei, triptofanul contribuie la tratarea
unei mari varietăţi de tulburări, printre care insomnia, depresia sau
anxietatea. Aşadar dacă vă deranjează insomnia sau dacă starea de
bună dispoziţie dă semne de slăbiciune, nu pregetaţi să luaţi o mică
gustare din pâine integrală şi brânză dulce proaspătă. Puteţi adăuga
deasupra şi câteva frunze proaspete de pătrunjel, care la rândul lui
este o excelentă sursă naturală de triptofan.
Laptele de capră
Laptele de capră are un bogat conţinut de calciu: 500 ml lapte
de capră conţine 70% din doza zilnică recomandată de calciu. După
cum se ştie, calciul este un important reechilibrant al dispoziţiei
psihice şi mentale. Din punct de vedere fiziologic, el este foarte util
pentru transmiterea impulsurilor nervoase. Tocmai de aceea,
amintiţi-vă la timp că o carenţă de calciu conduce adeseori la
creşterea nervozităţii. Aşadar, folosirea laptelui proaspăt de capră,
poate fi de mare folos pentru menţinerea echilibrului psiho-mental.
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care calciul poate fi
numit, pe drept cuvânt, „mineralul responsabil de starea noastră de
calm “. Prin urmare, nu pregetaţi să folosiţi laptele de capră de
fiecare dată când e necesar.
Nucile
Nucile sunt pe bună dreptate asociate cu efectele de
îmbunătăţire a capacităţilor cerebrale. Deloc întâmplător, natura a
făcut ca forma nucilor decojite să se asemene cu forma unor creiere
miniaturale! Eficacitatea lor în această direcţie ţine de faptul că
nucile reprezintă o excelentă sursă de Omega 3, care contribuie la
buna funcţionare a celulelor creierului şi a neurotransmiţătorilor
săi. La adolescenţii şi adulţii cu deficit de Omega 3 sunt frecvente
accesele de violenţă şi furie, iar la vârstnici sărăcirea creierului de
acizi graşi de tipul Omega 3 se poate solda cu accidente vasculare
cerebrale, probleme de memorie şi demenţă senilă. Copiii ai căror
mame au consumat o cantitate suficientă de acizi graşi Omega 3 se
dovedesc a avea un coeficient de inteligenţă ridicat.
Alunele de pădure
Alunele de pădure sunt originare din Asia. Acestea reprezintă
una dintre cele mai vechi culturi, menţionate în vechile scrieri
orientale ca fiind o hrană binecuvântată. Alunele conţin o cantitate
mare de acid folic (vitamina B9), favorizând prin aceasta reducerea
stărilor depresive şi a melancoliei. Este cunoscut faptul că în cazul
carenţelor de vitamina B9 este afectat procesul de producere de
serotonină, iar tulburările producerii de serotonină sunt asociate cu
iritabilitatea, cu agresivitatea, cu scăderea puterii de concentrare şi
deficitul memoriei. Tocmai de aceea consumul de alune de pădure
poate fi de mare folos. Alunele de pădure pot fi prăjite în cuptor
sau pot fi măcinate cu ajutorul unei râşniţe. Ele prezintă de
asemenea şi un bogat conţinut de calciu (140 mg la 100 grame),
motiv pentru care consumul de alune de pădure face ca în locul
stărilor depresive să se poată instala rapid o stare profundă de calm
şi stăpânire de sine.
Migdalele dulci
Fruct al migdalului
(Prunus amygdalus), arbore
din familia Rosaceae,
migdalele comestibile (mig-
dalele dulci) prezintă un
aport energetic foarte
ridicat, fiind bogate în acizi
graşi nesaturaţi, proteine
vegetale şi zaharuri. Mig-
dalele dulci pot fi
consumate atât proaspete,
49
cât şi uscate. Sâmburii de migdale pot fi consumaţi ca atare sau se
pot folosi la prepararea dulciurilor. Totodată migdalele reprezintă
una dintre cele mai importante surse vegetale naturale de calciu
(252 mg la 100 grame). Calciul facilitează transmiterea influxului
nervos, intervenind în procesele de eliberare a acetilcolinei,
noradrenalinei şi serotoninei, contribuind prin aceasta la
menţinerea echilibrului sistemului nervos. Tocmai de aceea,
migdalele sunt foarte apreciate pentru bunăstarea psihică şi mentală
pe care o conferă şi pentru starea de calm ce apare la scurt timp
după ce le consumăm. În plus, migdalele contribuie şi la
îmbunătăţirea capacităţii naturale de memorare.
Seminţele de susan
Seminţele de susan provin din India şi de acolo s-au răspândit
în întreaga lume. Seminţele de susan reprezintă una dintre cele mai
bune surse de treonină, un acid aminat. Acesta este un element a
cărui lipsă din organism poate provoca apariţia stărilor depresive.
Seminţele de susan pot fi uşor rumenite, apoi măcinate fin cu un
mic adaos de sare şi apoi pulberea lor poate fi presărată în salatele
de crudităţi. Seminţele de susan pot fi de asemenea consumate sub
formă de tahini – binecunoscuta pastă extrem de gustoasă şi
hrănitoare din seminţe de susan. Pentru ca să fie uşor digerabilă, cel
mai bine este ca ea să fie preparată prin adăugarea de suc de
lămâie, sare şi apă, până la obţinerea unei paste subţiri, aproape de
consistenţa siropului de fructe.
Lemnul dulce
Lemnul dulce este una dintre plantele folosite în cele mai
multe formule tradiţionale, atât în ştiinţa milenară Ayurveda, cât şi
în medicina chineză. Printre numeroşii săi compuşi, rădăcina de
lemn-dulce conţine şi acid gliciretic, compus care dezamorsează
scăderea nivelului de cortizol, ajutând astfel organismul să facă faţă
cu succes situaţiilor caracterizate de stres. Tocmai de aceea,
rădăcina de lemn dulce poate fi folosită pentru îndepărtarea stărilor
de tensiune sau oboseală psihică. În plus, lemnul dulce conţine de
asemeni izoflavon, o moleculă utilizată pentru eliminarea stărilor
depresive. Folosit sub formă de pulbere uscată, lemnul dulce poate
ameliora stările depresive şi anxietatea. Gustul său dulce specific,
conferă o stare de calm şi de liniştire aparte. Nu trebuie folosit însă
în cantităţi prea mari, cel mult un gram de pulbere o dată, deoarece
altfel poate determina la unele persoane declanşarea reflexului
vomitiv.
Ginsengul
Rădăcina de ginseng provine din China şi America de Nord.
Nativii americani cunoşteau proprietăţile vindecătoare ale
ginsengului astfel că, atunci când călătoreau pe distanţe mari,
mestecau rădăcina de ginseng, ca să reziste oboselii. Există studii
care au arătat că această plantă miracol, cunoscută şi apreciată din
vremuri vechi, ameliorează răspunsul trupului la stres şi
diminuează anxietatea. Ginsengul stimulează energia psihică,
conferă bună dispoziţie şi amplifică energia interioară. Se spune că
înţelepţii chinezi din vechime savurau zilnic câte o ceaşcă cu elixir
preparat din rădăcină de ginseng.
Pătrunjelul
Pătrunjelul este o sursă excelentă de L-glutamină, un acid
Medicină naturală
aminat care măreşte puterea de concentrare mentală. El ajută de
asemeni la contracararea anxietăţii şi stresului, elevând nivelul
energetic al creierului şi crescând vigilenţa. Totodată, pătrunjelul
este şi o importantă sursă de triptofan, care este un bun reglator al
apetitului. Tocmai de aceea, prezenţa chiar şi a unei mici cantităţi
de pătrunjel în hrana noastră zilnică se poate dovedi a fi de mare
folos pentru menţinerea stării generale de echilibru. Însă atunci
când urmărim în mod special o îmbunătăţire rapidă a nivelului
nostru energetic şi a stării noastre de atenţie nu trebuie să pregetăm
să pregătim o salată bogată în pătrunjel tocat mărunt, la care să
adăugăm roşii, lămâie şi ulei presat la rece de măsline.
Porumbul
Cercetări arheologice au arătat că porumbul a fost cultivat pe
continentul american încă de acum peste 5000 de ani. Atât prin
culoarea sa aurie, cât şi prin conţinutul său, acest ştiulete auriu ne
poate aduce soarele în casă! O porţie de porumb ne asigură un sfert
din aportul zilnic recomandat de vitamina B1. După cum s-a
demonstrat într-un studiu recent, vigilenţa, energia şi buna
 50
dispoziţie au putut fi
ameliorate după două luni
de suplimentare cu vita-
mina B1, provenind din
alimente naturale, chiar fără
să fi existat o carenţă în
această direcţie! Vitamina
B1 (tiamina) este absolut
necesară pentru desfă-
şurarea normală a funcţiilor
sistemului nervos. Multe
dintre persoanele stresate
sau nervoase suferă în
realitate de o deficienţă a
acestei vitamine. Creierul
este un mare consumator de glucoză, iar pentru a metaboliza
glucoza, organismul îşi mobilizează rezervele de tiamină. În plus,
vitamina B1 este implicată şi în sinteza neurotransmiţătorilor (de
exemplu acetilcolina). Tocmai de aceea porumbul reprezintă un
aliment deosebit de valoros. El poate fi consumat fie fiert, fie sub
formă de mămăligă, obţinută prin fierberea adecvată a mălaiului de
porumb. În acest sens tradiţia sistemului milenar Ayurveda preciz
că în această formă de preparare (mămăliga), putem adăuga o mare
varietate de pulberi de plante medicinale şi aromatice, în funcţie de
necesităţi, beneficiind totodată şi de efectele acestora. Grâul
integral Trimetilglicina conţinută în grâu participă la producerea
mai multor compuşi chimici prezenţi în creier, care ameliorează
starea psihică şi mentală, energia psihică, starea de bine, vigilenţa,
concentrarea şi acuitatea vizuală. Sursele principale de
trimetilglicină sunt germenii şi tărâţele de grâu. Tocmai de aceea,
urmăriţi să nu mai utilizaţi în alimentaţie mai ales pâinea albă şi
optaţi mai degrabă pentru cea completă, integrală, unde germenele
este păstrat întreg, pentru a beneficia de pe urma conţinutului
grâului integral.
Fasolea
Fasolea este unul dintre cele mai vechi alimente. Semne ale
existenţei ei sunt datate cu peste 20000 de ani în urmă. Fasolea albă
este o excelentă sursă de acid folic (vitamina B9), a cărei prezenţă
în organism influenţează în mod benefic producerea de
noradrenalină, care este un neurotransmiţător responsabil de
senzaţiile de motivaţie şi de plăcere. Prin urmare, dacă vă simţiţi
epuizat sau apatic, nu pregetaţi să consumaţi o porţie de mâncare
din fasole albă, preparată cu ulei de măsline şi eventual muştar sau
alte condimente aromate, cum ar fi coriandrul şi chimenul. O
mâncare de fasole albă bine gătită, consumată cu măsură, este
aproape întotdeauna un mod simplu şi natural de a redobândi starea
de calm şi de echilibru psihic. Fasolea albă ar trebui să fie nelipsită
din hrana pe care o folosim în decursul unei săptămâni.
Lintea
Boabele de linte conţin mai multe proteine decât toate
celelalte legume, exceptând soia şi bobul. Lintea conţine de
asemenea fier (1, 00 mg la 100 grame). Conform unor studii
recente, starea de deprimare este adesea un simptom al unei carenţe
cronice în fier, ca de altfel şi starea de slăbiciune, de oboseală sau
Medicină naturală
de epuizare. O porţie de mâncare de linte ne asigură o bună parte
din aportul de fier care este recomandat zilnic. Fierul este necesar
pentru asimilarea vitaminelor aparţinând complexului B, provenite
din alimentaţie. El creşte rezistenţa la oboseli (oboseală?) şi are un
important rol în dezvoltarea intelectuală. Prin urmare, nu ezitaţi să
savuraţi lintea, mai ales sub forma mâncării tradiţionale ayurvedice
numită DHAL, ce este o delicioasă supă indiană având la bază
lintea, sau adăugaţi o mână de linte coaptă la o supă de legume sau
la o salată de crudităţi.
Laptele de soia
Soia este originară din China. Acum 3000 de ani, seminţele
de soia erau considerate printre cele mai importante seminţe
folosite în alimentaţie. Printr-un proces relativ simplu de preparare,
din seminţele de soia se poate obţine binecunoscutul lapte de soia,
care se numără printre alimentele cele mai bogate în proteine. În
cazul consumului de lapte de soia, proteinele se transformă în
tirozină, ceea ce creşte producţia de dopamină şi noradrenalină,
despre care se ştie că sunt compuşi chimici cerebrali, care ne ajută
să ne simţim plini de energie şi să avem mai mereu o stare de spirit
Lohanul nr. 11
pozitivă. Tocmai din acest motiv putem opta pentru înlocuirea,
pentru anumite perioade de timp, a laptelui de la micul dejun, cu
laptele de soia. Tofu Tofu este numele dat în mod generic aşa-
numitei brânze de soia. Conform unui recent studiu ştiinţific al
cercetătorilor britanici, lipsa triptofanului poate fi o cauză de
depresie. Însă acest acid aminat se găseşte în cantitate mare în tofu,
brânza de soia, 747 mg la 100 g, cantitate care este prin urmare
ideală pentru a ne menţine în formă. Dacă nu sunteţi convinşi de
aspectul său spongios, adăugaţi-o unui amestec de fructe proaspete
şi o să vă puteţi astfel bucura de beneficiile sale, chiar dacă nu îi
veţi mai savura atunci în mod preponderent gustul plăcut şi
consistenţa specifică!
Humus
Humus este denumirea generică dată unei clase de preparate
culinare tradiţionale din Orientul Apropiat, care sunt alcătuite din
pastă de năut sau din pastă de susan, ori din combinarea celor două.
În general humus-ul are aspectul unei paste, ce se aseamănă la
consistenţă cu preparatul românesc numit „fasole bătută“. Bogat în
proteine şi în fibre, humus-ul preparat atât din seminţe de năut, cât
şi de susan, trebuie consumat în cantităţi moderate, de regulă cu
adaos de condimente şi suc de lămâie. Consumul unei porţii chiar
şi numai de 100 de grame de humus, conduce la controlul
procesului de eliberare a glucozei în sânge, acesta decurgând într-
un ritm lent şi regulat. Aceasta permite evitarea variaţiilor prea
mari de zaharuri, care dau naştere de regulă fluctuaţiilor
emoţionale, stărilor depresive şi proastei dispoziţii. Aşadar, nu
ezitaţi să introduceţi în meniul zilnic preparatele din năut şi susan,
de tip humus, chiar şi numai ca aperitiv, alături de pâinea integrală
sau preparatele din cereale.
Tempeh
Tempeh-ul este un produs alimentar tradiţional, originar din
Indonezia, având la bază soia fermentată. El poate fi procurat răcit
sau îngheţat, sub o formă asemănătoare cozonacului. Tempeh-ul
este un aliment bogat în fibre şi reprezintă totodată o importantă
sursă de proteine, minerale, calciu, fier şi vitamina B2. În opinia
unor cercetători, agresivitatea ar proveni dintr-o carenţă în vitamina
B2. Vitamina B2 intervine în producerea de energie. De asemenea,
această vitamină este necesară producţiei de acid butiric, care are
efecte pozitive asupra dispoziţiei generale. Tempeh-ul este o foarte
bună sursă de vitamina B2 şi tocmai de aceea el poate fi utilizat ca
principală sursă de proteine, fiind un excelent înlocuitor al cărnii,
pentru cei care doresc să treacă la un regim lacto-ovo-vegetarian.
Hrănitor şi calmant totodată, tempeh-ul poate fi de mare folos
pentru redobândirea bunei dispoziţii generale.
Apiterapia în gripă
Dr. George Silvestrovici – Vaslui
(competenţă în apiterapie, fitoterapie, aromoterapie)
A
piterapia este modalitatea terapeutică care foloseşte
mierea, polenul, ceara, lăptişorul de matcă, propolisul,
veninul albinelor şi alte produse ce ţin de complexa
alchimie a stupului, în vederea tratării diferitelor afecţiuni şi a
menţinerii sănătăţii corpului omenesc.
În rândurile de mai jos se află un material extrem de valoros
pus la dispoziţie prin amabilitatea domnului dr. Ştefan Stângaciu,
preşedintele Societăţii Române de Apiterapie şi una din vocile cele
mai ascultate în domeniu, în lume.
El cuprinde metode excepţionale şi foarte puternice de
prevenţie şi tratament. Acest articol nu se substituie medicului
dumneavoastră şi este o introducere în extraordinara lume a
apiterapiei, fiind şi primul articol dintr-o serie având aceasta temă.
Aşteptăm cu interes idei şi întrebări legate de subiect pe
adresa de e-mail a redacţiei.
Februarie 2010
Prevenirea şi tratamentul afecţiunilor gripale cu ajutorul
produselor API
Obiective:
1. Protejarea organelor vizate
2. Stimularea sistemului imunitar
3. Protecţia membranelor şi endoteliilor
1. Protejarea organelor vizate
Protecţia nasului:
– Creme nazale cu propolis (tinctură-extract moale 5-10% şi
ulei vegetal 90-95%);
– Pulbere de propolis administrată prin prizare;
– Aplicaţii externe de tinctura de propolis pe nări seara;
– Picături intranazale cu Propoheliant şi miere (10-15% în
ser fiziologic) la care se pot adaugă uleiuri volatile.
Protecţia sinusurilor:
– Apireven - se masează pe punctele maxilare şi frontale.
Protecţia faringelui:
– Gargarisme cu: - miere şi propolis sau/şi în infuzii de
salvie, muşeţel, cimbrişor, mentă;
– De mestecat propolis brut şi migdale.
Protecţia bronhiilor şi a plămânilor:
– Inhalaţii simple: la 500 ml apă clocotită cu: Propolis 5 - 10
ml tinctură, miere 2 - 3 linguri;
– Masaj cu miere minim 15 minute;
– Aplicaţii cu faguri.
2. Stimularea sistemului imunitar:
● Prin creşterea producţiei leucocitare prin administrarea de:
– lăptişor de matcă,
– polen,
– păstură,
– tinctura de propolis (la adult 1 g/kgc/zi pe doza de susţinere
pentru prevenire şi 5-10 g/kgc/zi în terapie),
– propolis brut 5 g/zi cu migdale,
– miere ad libitum
Se fac câte 5 administrări pe zi.
● Prin creşterea trasportabilităţii (dinamica leucocitară)
– Venin de albine – Apireven pe punctele de acupunctura
– Aparat respirator: IG20, VG25, 26, IG4, IG11 st+dr, VU13,
VU17, VConc17, P1, S10, VG4, VU23-25, Rininchi7, SP6, F3, F8,
SP2
– Masaj cu miere (pe spate, omoplaţi, torace anterior);
● Protecţia membranelor şi a endoteliilor (pentru îngreu-
narea penetrabilităţii virusului)
– Propolis,
– Miere de mană.
Indicaţii generale:
– Crearea şi menţinerea căldurii în corp.
– Se administrează infuzii calde 2.5-3 l/zi;
– Limitarea pierderilor de căldură prin haine, pături, căciuli
51
cu urechi;
–Din prima noapte se favorizează transpiraţia intensă, se
schimbă prompt hainele pentru a fi în permanenţă uscate;
– Se administrează alimente picante;
– Se administrează vin roşu fiert cu piper şi scorţişoară.
Plante medicinale indicate:
– Măceşe - vitaminizant,
– Busuioc -antiviral,
– Roiniţă,
– Muguri de plop,
– Mentă,
– Salvie,
– Muguri de brad,
– Cimbru,
– Cimbrişor,
– Lavandă,
– Tei în tuse seacă,
– Fenicul, coriandru în tuse neproductivă.
Se folosesc sublingual în formă de pulbere măcinată fin, în
infuzii sau în inhalaţii sub formă de uleiuri volatile.
Remedii ayurvedice pentru răceală
Prof. Andrei Gămulea – Bucureşti
R
ăceala sau banalul guturai e una dintre cele mai
răspândite maladii ale zilelor noastre. Ea se datorează
unei perturbări la nivelul energiei apei, combinate
uneori cu energiile focului şi ale aerului. Medical vorbind, răceală e
o inflamare a căilor respiratorii superioare, de cauză infecţioasă (cel
mai adesea virală, în cazul predominanţei apei, sau bacteriană, în
cazul predominanţei energiilor focului), ceea ce determină
afectarea nu numai a mucoasei nazale, ci şi a sinusurilor paranazale
şi a faringelui (rinosinuzita, rinofaringita, rinofaringosinuzita).
Răceala exprimă refuzul de a înţelege o anumită situaţie
Probabil că orice om a fost măcar o dată răcit, de aceea
simptomele acestei boli ne sunt atât de cunoscute. Ele se
concentrează în zona capului (frecvent apar însă şi manifestări
generale: febră, dureri, greaţă, uneori diaree etc.), ceea ce are nu
numai o justificare anatomică, ci şi una subtilă: răceala exprimă
refuzul de a înţelege o anumita situaţie, o anumită experienţă. În
momentul în care ar trebui să reflectăm asupra celor ce s-au
petrecut cu noi, să tragem anumite concluzii, să învăţăm ceva, să ne
transformăm, intervin cel mai adesea inerţia, ataşamentul (generate
de perturbările energiilor apei), uneori însă şi înverşunarea, orgoliul
Medicină naturală
(generate de perturbările energiilor focului) ori teamă, neîncrederea
(generate de perturbările energiilor aerului), care ne împiedica să
acceptăm că am greşit, să sesizăm ce avem de făcut în continuare
să devenim mai înţelepţi, să realizăm un salt evolutiv.
Influenţe anotimpurilor
Răcelile, în special cele de tip kapha (datorate prezenţei
energiei apei în exces), se produc de obicei în perioada rece a
anului, mai ales când intervine şi umezeala. Acum este momentul
retragerii în interior, al reflexiei şi chibzuinţei. Specifică acestei
perioade este preponderenţa afecţiunilor bronşice şi pulmonare.
Primăvara ar trebui să ne găsească mai înţelepţi, păşind în sus pe
spirala evolutivă. Dar cei mai mulţi refuză transformarea, lucru
care, din punct de vedere subtil, se înscrie în greşelile care
cauzează bolile cvasi-universale ale umanităţii. De aceea răceală
este cea mai frecventă afecţiune a omenirii. Şi durerile de cap sunt
o expresie a acestei situaţii. Este ca şi cum mintea noastră ar
respinge anumite idei. Iată de ce, în viaţa curentă, migrena este şi
un pretext frecvent atunci când nu vrem sau nu putem să înţelegem
 52
ori să acceptăm anumite gânduri.
Primăvara este recunoscută ca fiind un sezon al declanşării
afecţiunilor gastrice şi duodenale (ulcer mai ales), iar vara, în
special al celor intestinale (enterocolite). Impactul cu noua realitate
se produce primăvara. Reacţia este iniţial una emoţională,
instinctivă. De aici frecvenţa tulburărilor gastrice şi duodenale din
această perioadă.
Ulterior, angajaţi în succesiunea faptelor, căci vara începe să
se instaleze, lucrurile ajung să fie acceptate (ulcerul se vindecă), pe
primul plan trecând efortul de a analiza şi a absorbi evenimentele în
desfăşurarea lor. Este momentul sindroamelor diareice, grosier
atribuite alimentelor alterate. În general, sezonul cald este un sezon
al expansiunii, al manifestării active, sursă de realizări, de succese,
dar şi de neîmpliniri sau eşecuri datorate anumitor greşeli.
Parcurgem astfel experienţe, plăcute sau nu, cărora trebuie să le
înţelegem semnificaţiile.
Unii spun că orice om trebuie să răcească măcar o dată pe an.
Altfel zis, fiecare dintre noi se confruntă cu o lipsă înţelegere, de
asimilare de noi cunoştinţe cel puţin o dată pe an. Întâlnim situaţii
care ne obligă să ne adaptăm sistemul de valori, tiparele mentale, să
ne rupem de vechi obişnuinţe care s-au perimat şi nu îşi mai au
rostul. Cel mai frecvent, reacţia noastră este de a ne opune acestor
schimbări, de a rămâne cantonaţi în vechiul mod de a fi. Atitudinea
aceasta este rezultatul comodităţii, al inerţiei.
Aceste răceli sunt însoţite de:
1. Congestia mucoaselor – expresie a stazei, a refuzului de
mişcare şi de transformare;
2. Secreţie de mucus. Patologia este consecinţa unei proaste
înţelegeri în plan mental, a ataşamentului care determină speculaţii
şi idei greşite faţă de alţii. Însăşi zona afectată predominant are o
semnificaţie: În cazul rinitei, nasul semnifică perceperea
instinctivă, emoţională a realităţii, capacitatea de a „mirosi
situaţia“, de a înţelege şi de a se adapta (rezonanţa pământului).
Dacă acestea sunt perturbate, persoana respectivă refuză să îşi
folosească instinctul de adaptare, instinct primar la orice
vieţuitoare, care îi permite să înţeleagă lumea şi să o cunoască.
Acest simţ este astfel blocat (ceea ce în plan fizic se manifestă prin
senzaţia de nas înfundat) sau perturbat, tulburat (în plan fizic în
secreţia mucoasă). În cazul faringitei, faringele este o zona de
decizie, de răscruce: direcţia spre tractul (nivelul visceral,
subdiafragmatic, al individualităţii, al ego-ului) sau respirator
(planul uman, supradiafragmatic, al afectivităţii, al dăruirii faţă de
ceilalţi). Sinuzita, se datorează cantonării în anumite scheme
mentale perimate. Ea se manifestă printr-o senzaţie de cap tulbure.
Când apare ceva care nu se încadrează în schema persoanei în
cauză, aceasta refuză să depună un efort pentru a înţelege şi se
apăra („Ia-mă încet, că mă doare capul“, „M-ai luat prea repede“).
Vindecarea cauzei, şi nu a efectului
În cazul răcelilor, se anunţă şi se favorizează un complex de
analiză interioară şi deschidere. În ultimă instanţă, conştientizarea
Medicină naturală
reprezintă condiţia esenţială a oricărui act. Pacientul trebuie să
înţeleagă unde greşeşte, felul în care greşeşte şi, pornind de aici, să
îşi corecteze atitudinea eronată. Această autoanaliză este o premisă
indispensabilă unei vindecări profunde. Remediile cele mai eficace
în tratarea răcelii sunt cele care aduc claritate minţii, putere de
pătrundere, o dinamizează, o focalizează, o detensionează. Acest
complex trebuie înţeles în mod nuanţat în funcţie de cele trei tipuri
constituţionale principale: kapha, pitta şi vata.
1) În cazul tipului kapha, esenţiale sunt remediile care aduc
minţii claritate şi îndepărtează opacitatea, inerţia, complacerea,
acceptarea pasivă a unui mod de viaţă gregar, neschimbat,
convenţional.
2) Pentru tipul pitta, trebuie alese remedii care să înlăture
starea de tensiune, încordarea, înverşunarea, tendinţa de a fi
permanent în acţiune cu scopul realizării anumitor obiective.
3) Pentru tipul vata, se vor folosi plante care domolesc
agitaţia, neliniştea, anxietatea şi aduc focalizare şi calm.
Lohanul nr. 11
Elemente introductive
de astrologie medicală
Zoltan Bartha
preşedintele Centrului de Cercetare şi aplicaţii
Astrologice „Helios“, Cluj - Napoca
S
ănătatea reprezintă un domeniu foarte bine structurat în
Astrologie. Fiecare planetă şi zodie este în
corespondenţă cu o anumită parte a corpului uman, iar
afectarea planetelor din astrogramă poate indica motivaţiile cauzale
ale dezechilibrelor structurii umane. Studiind harta natală a unei
persoane putem determina modalităţile cele mai eficiente
(remediul) pentru a înlătura aceste dezechilibre. Astrologia indică
şi momentele cele mai bune pentru a realiza o operaţie chirurgicală,
pentru începerea tratamentelor şi ne avertizează când suntem
predispuşi la anumite boli său la stări de devitalizare.
Berbecul – capul cu toate organele lui componente, inclusiv
sistemul nervos central sau chiar plămânii şi uneori gâtul. Cele mai
răspândite boli: nevralgii infecţioase ale ochilor, urechilor, nasului,
surmenaj nervos. • Soarele afectat în Berbec: tendinţa spre violenţă,
impulsivitate, accidente, febră, oscilaţii de tensiune, migrene. Se
recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de FOSFAT
DE POTASIU. • Casa VI începe în Berbec– nevroze, şocuri,
surmenaj de multe ori profesional, stres. Trebuie să înveţe să se
relaxeze, să nu neglijeze somnul, să evite mesele prea bogate şi dese.
Taurul – zonele încheieturilor, membrele superioare, gâtul
(laringe, faringe, polipi) • Soarele afectat în Taur: amigdalită, în
cazurile grave chiar cancer la gât, sufocări, apoplexie, difterie,
diabet. Hrănire necorespunzătoare, de multe abuzuri alimentare, de
unde rezultă un aflux considerabil de toxine ce slăbesc rinichii.
Efortul fizic prelungit duce la epuizare nervoasă şi la apariţia
nevrozelor, a insomniilor, la cefalee. Se recomandă consumarea
alimentelor cu conţinut ridicat de SULFAT DE SODIU. • Casa VI
începe în Taur – afectarea sănătăţii prin inflamaţii, stări febrile şi
mai ales toxine ce pot rezulta tulburări digestive.
Gemenii – plămânii, umerii şi braţele • Soarele afectat în
Gemeni: vitalitate capricioasă, boli oculare, pulmonare, pleurezie,
tulburări hepatice, paralizie, tuberculoză, fracturi la braţe şi la
umeri. Se recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de
clorură de potasiu. • Casa VI începe în Gemeni – constituţie
sensibilă la activitatea nervoasă, afectarea căilor respiratorii,
bronşite, proastă circulaţie periferică (mai ales la mâini). Sunt
afectate faţa (mai ales nevralgii pe trigemen), toracele, articulaţiile
genunchilor.
Racul – pieptul, sânii, stomacul precum şi o mare
sensibilitate psihică. sănătatea reprezintă un domeniu foarte bine
structurat în Astrologie. Fiecare planetă şi zodie este în
corespondenţă cu o anumită parte a corpului uman, iar afectarea
planetelor din astrogramă poate indica motivaţiile cauzale ale
dezechilibrelor structurii umane. Studiind harta natală a unei
persoane putem determina modalităţile cele mai eficiente
(remediul) pentru a înlătura aceste dezechilibre. Astrologia indică
şi momentele cele mai bune pentru a realiza o operaţie chirurgicală,
pentru începerea tratamentelor şi ne avertizează când suntem
predispuşi la anumite boli sau la stări de devitalizare. • Soarele
afectat în Rac: tendinţa către abcese, boli de stomac, ulcere,
deformaţii artritice ale membrelor. Lichidele organice provoacă
celulită său tulburări minore (fizic uneori foarte slab sau foarte
gras), boli ale rinichilor. Slăbirile psihice duc la amărăciune,
tristeţe, frică, îngrijorare, de unde rezultă tulburări de origine
nervoasă. Se recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat
de fluorură de calciu. • Casa VI începe în Rac – de multe ori boli în
copilărie; crize morale, boli psihice legate de trecut, melancolie,
amărăciune, tristeţe, frică, îngrijorare, de unde rezultă tulburări de
origine nervoasă.
Leul – inima, spatele, coloana vertebrală; are cea mai mare
capacitate de regenerare. • Soarele afectat în Leu: hipertensiune,
boli cardiace, deformaţii ale coloanei vertebrale, tulburări oculare.
Atenţie la insolaţii; uneori febre reumatismale. Sănătatea este
Februarie 2010
legată de echilibrul psihic, iar tendinţele de ordine interioară
conduc la depresii nervoase. Se recomandă consumarea alimentelor
cu conţinut ridicat de fosfat de magneziu. • Casa VI începe în Leu –
fizicul este robust, vitalitate bună, însă trebuie să evite excesele şi
supraefortul.
Fecioara – organele de asimilaţie, ficatul, pancreasul,
intestinul subţire. • Soarele afectat în Fecioară: alimentaţia va juca
un rol foarte important. Dacă se ajunge la excese pot apărea
hepatita sau ulcerul, iar asimilarea greşită slăbeşte digestia,
provoacă dizenterie, ocluzii intestinale. Predispoziţii la anemie,
intoxicaţii, insomnii, epuizare nervoasă, ticuri. Se recomandă
consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de sulfat de potasiu. •
Casa VI începe în Fecioară – sănătate bună, trebuie să se destindă
şi să nu se consume din orice lucru nesemnificativ. Trebuie să-şi
dezvolte simţul măsurii.
Balanţa – zonele mai sensibile sunt rinichii şi ficatul.
Sensibilitate medicală mare, angoase, deprimare, depresii. Se
recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de fosfat de
sodiu. • Soarele afectat în Balanţă: probleme artritice, dezechilibru
vital, reumatisme, dureri oculare, nevralgii, afecţiuni ale vezicii
urinare, trebuie să evite să doarmă mult. • Casa VI începe în
Balanţă – sănătate fragilă, crize morale, afectarea sistemului
nervos.
Scorpionul – organele sexuale, intestinul gros, vezica biliară.
Vitalitate bună folosită în exces. • Soarele afectat în Scorpion:
afecţiuni ovariene – la femei şi afecţiuni ale prostatei – la bărbaţi,
afectarea sistemului de reproducere şi excreţie. Artroze ale zonei
coccigiene, coxartroze, fistule, hemoroizi, constipaţii. Se
recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de sulfat de
calciu. • Casa VI începe în Scorpion – neglijenţa faţă de propriul
corp, sunt afectate zona coccigiană, partea terminală a intestinului
gros, zona genitală; posibile intervenţii chirurgicale. Bolile acute au
la bază depresii nervoase ce duc la crize morale.
Săgetătorul – zonele de mijloc ale corpului: şoldurile, oasele
bazinului, uneori coapsele şi femurul. • Soarele afectat în Săgetător:
reumatism, boli de circulaţie dar şi boli ale ficatului, ale vezicii
biliare, boli pulmonare. Ateroscleroză, sensibilitatea nervului
sciatic, calculului biliari, sciatică. Se recomandă consumarea
alimentelor cu conţinut ridicat de bioxid de siliciu. • Casa VI
începe în Săgetător – sistemul nervos delicat, de multe ori
hipersensibilitate, sistemul circulator şi sistemul muscular mai
afectat. Capricornul – genunchii, epiderma. Sensibilitate la
variaţiile meteorologice. • Soarele afectat în Capricorn: boli de
nutriţie, tulburări ale stomacului, migrene, reumatism, boli de piele.
Mai grave sunt maladiile scheletului, boli ale oaselor. Se
recomandă consumarea alimentelor cu conţinut ridicat de fosfat de
calciu. • Casa VI începe în Capricorn – posibilitatea de a suporta cu
uşurinţă durerea fizică, mare putere de recuperare. Sunt afectate
sistemul digestiv, nervos, acumulări de sare.
Vărsătorul – oasele picioarelor, genunchii cu articulaţiile,
tibia şi peroneul, dar şi sistemul nervos. • Soarele afectat în
Vărsător: probleme de circulaţie periferică, risc de boli cardiace şi
sanguine sau boli nervoase, varice. Se recomandă consumarea
alimentelor cu conţinut ridicat de clorură de sodiu. • Casa VI
începe în Vărsător –sistemul nervos şi sistemul cardio-vascular.
Dezechilibre glandulare.
Peştii – gleznele, tălpile, sistemul limfatic. • Soarele afectat
în Peşti: tuberculoză, boli cauzate de viruşi, boli intestinale, febră
tifoidă, leucemie, diabet. De multe ori, datorită sensibilităţii şi
receptivităţii necontrolate, pot să apară tulburări psihice, boli
nervoase. De asemenea creşte predispoziţia faţă de otrăviri,
intoxicări, tuberculoză, alcoolism. Se recomandă consumarea
alimentelor cu conţinut ridicat de fosfat de fier. • Casa VI începe în
Peşti – hipersensibilitate, naivitate, dezechilibre de ordin psihic,
latură emoţională foarte fragilă. Afectarea picioarelor (uneori
operaţii), lipsă de vitalitate la acest nivel.
Rolul planetelor în astrologia medicală
Soarele – vitalitatea, inima, splina, pancreasul, coloana
vertebrala şi ochiul drept, sistemul imunitar;
Luna – stomacul, sistemul nervos simpatic, esofagul, vezica,
53
sânii, uterul, ovarele, toate fluidele din corp (în afară de sânge),
ochiul drept, gestaţia;
Mercur – sistemul nervos, aparatul respirator, vasele
capilare, braţele şi mâinile, umerii, funcţiile mentale;
Venus – gâtul, gura, rinichii, circulaţia venoasă, organele de
simţ, părul, unghiile, pielea, secreţiile gastrice, venele, organele
genitale feminine, limba, laringele, esofagul, capsulele renale,
hormonii feminini, vocea;
Marte – musculatura, sângele, organele sexuale masculine,
hormonii masculini, capul;
Jupiter – ficatul, circulaţia arterială, procesul de creştere,
vezica biliară, splina, transformarea sucurilor, funcţia de oxigenare
a sângelui, grăsimile, bila;
Saturn – oasele, scheletul, structura dinţilor, a pielii, a
unghiilor, a părului, asimilarea şi prelucrarea sărurilor minerale,
cartilajul, genunchii;
Uranus – electricitatea cerebrală, joacă un rol important în
echilibrarea emisferelor cerebrale, nervii şi sistemul nervos,
sistemul cardio-vascular, fenomenele osmotice la nivel celular;
Neptun – măduva spinării, limfa, stările de comă, catalepsie,
letargie, nivelul celular, microbii în ansamblul lor, sistemul psihic,
percepţiile extrasenzoriale;
Pluto – producţia de hormoni sexuali, sistemul de eliminare,
sistemul de reproducere.
România e prima ţară din lume care va
stropi culturile cu iniţium, o substanţă
periculoasă pentru organism
Prof. Paul Matei – Bucureşti
Iniţium sporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer la
colon.
D
in câte ţări sunt pe planetă, doar România se grăbeşte
să folosească o substanţă nouă, foarte toxică, pentru
culturile de cartofi, roşii, castraveţi, ceapă, cât şi
pentru plantaţiile de viţă de vie. Aceasta, numită iniţium, sporeşte
până la 65% riscul de cancer de colon.
Salata de vară, cartofii şi vinurile româneşti sunt pe cale să
devină otravă curată!
Compania germană BASF anunţă cu bucurie că România a
acceptat „într-un ritm alert“ să folosească un nou compus chimic,
care conţine iniţium, substanţă deosebit de toxică.
Pentru că este nou, produsul are nume provizoriu, iar la noi
va fi folosit Enervin pentru struguri şi Zampro, pentru alte culturi.
Substanţa va fi folosită pentru combaterea dăunătorilor la struguri,
cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă.
Medicii spun că folosirea produselor cu iniţium sporeşte cu
până la 65% rata riscului de cancer la colon pentru că intră rapid în
combinaţii chimice şi rămâne în organism. Un miligram de iniţium
intrat în corp se elimină în aproape un an de zile, iar dacă mâncăm
zilnic legume tratate, concentraţia creşte considerabil.
Ministrul agriculturii confirmă.
Dezbateri
Concernul german anunţă ca pe o mare realizare faptul că
România va experimenta compusul chimic şi spune că, în felul
acesta, vom produce mai mult pentru export. Ministerul
Agriculturii confirmă că şi-a dat acceptul pentru folosirea acestui
fungicid.
La data de 8 decembrie 2009, Comisia de Omologare a
Produselor de Protecţia Plantelor a aprobat folosirea substanţei
nocive într-o primă fază pentru plantaţiile de viţă de vie. Fungicidul
are un conţinut de 12% iniţium.
 54
Şapte minciuni mortale ale
agriculturii industriale
Andrew Kimbrell
traducere de Mihaela Gheorghiu
S
pulberarea minciunilor corporaţiilor agroindustriale
Agricultura industrială ne devastează pământul,
apa şi aerul şi acum ameninţă echilibrul biosferei.
Folosirea masivă a substanţelor chimice şi biologice în agricultură
provoacă dezastre pentru mediu, precum şi boli şi moarte în rândul
oamenilor. Monoculturile reduc diversitatea plantelor şi a
animalelor. Prin distrugerea habitatului, agricultura industrială
pune în pericol plantele şi animalele sălbatice. Practicile industriale
din ferme cauzează mari suferinţe animalelor. Monopolul
centralizat al marilor corporaţii distruge micile comunităţi de ţărani
din lume, conducând la foamete şi sărăcie în masă. A devenit, cu
adevărat, o recoltă fatală. Totuşi, în ciuda acestor impacturi
devastatoare, modelul industrial din agricultură încă beneficiază de
publicitate gratuită din partea mass-mediei şi a politicienilor. Rar se
mai aud întrebări, iar şi mai rar cereri de a se renunţa la acest
sistem din ce în ce mai dezastruos al producţiei de alimente.
Această tăcere deranjantă poate fi atribuită, parţial, succesului
enorm pe care agricultura industrială îl are în utilizarea „marii
minciuni“, o tehnică familiară tuturor propagandiştilor. Agricultura
corporatistă a inundat şi continuă să inunde publicul cu minciuni
auto-create despre producţia modernă de alimente. De zeci de ani,
industria a contracarat cu dibăcie orice critică la adresa agriculturii
industriale cu ajutorul strategiei „mari minciuni“. Aceste minciuni
ale agriculturii au devenit toate foarte familiare. Majoritatea
fermierilor, activiştilor şi a politicienilor care pun sub semnul
întrebării sistemul producerii alimentelor industriale, cunosc pe de
rost litania minciunilor: agricultura industrială este necesară pentru
a hrăni omenirea, pentru a ne furniza alimente sănătoase, hrănitoare
şi ieftine, pentru a produce hrana într-un mod mult mai eficient,
pentru a ne oferi mai multe posibilităţi de a alege şi, mai presus de
toate, pentru a salva mediul. În plus, când este confruntată
cu exemplele incontestabile ale unor cazuri care atestă impactul
nefast pe care agricultura industrială îl are asupra mediului şi
asupra sănătăţii, industria arată imediat spre inovaţiile tehnologice,
în special spre realizările recente din domeniul biotehnologiei, ca
spre un panaceu care va rezolva toate problemele. Aceste afirmaţii
sunt răspândite în lung şi-n lat prin intermediul eforturilor
grupurilor de interese din industrie, al ofertelor promoţionale de
produse şi al campaniilor publicitare de milioane de dolari realizate
prin intermediul programelor TV, al ziarelor, revistelor, jurnalelor
agricole şi al anunţurilor radio. Mai mult, pe măsură ce industria se
consolidează – prin intermediul companiilor biotehnice care deţin
afacerile cu seminţele şi substanţele chimice folosite în agricultură
şi al numeroaselor companii care controlează majoritatea
sortimentelor de seminţe şi de mărci de produse alimentare –
strategiile folosite pentru răspândirea acestor minciuni devin chiar
mai concertate, iar mesajele mai agresive. Archer Daniels Midland
ne este cunoscut tuturor ca fiind „supermarket-ul lumii“, în timp ce
Monsanto ne oferă „hrană, sănătate, speranţă“.
Prima minciună: agricultura industrială va hrăni
întreaga omenire
Dezbateri
Adevărul: Foametea mondială nu este generată de lipsa de
alimente, ci de sărăcie şi de lipsa de terenuri agricole, care
împiedică accesul oamenilor la hrană. De fapt, agricultura
industrială amplifică foametea, prin ridicarea costurilor agriculturii
tradiţionale, prin forţarea a zeci de milioane de fermieri să renunţe
la pământ şi prin creşterea în primul rând a exporturilor de mare
profit şi a culturilor costisitoare.
Foame într-o lume a abundenţei
O privire mai atentă asupra cauzelor ce stau la baza foametei,
Lohanul nr. 11
va revela că orice afirmaţie cum că foametea mondială se datorează
unei lipse de alimente este pur şi simplu o minciună menită să
servească agriculturii industriale. În realitate, producţia de alimente
a ţinut pasul cu creşterea populaţiei. Cercetările realizate de
Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a Naţiunilor Unite (UN
Food and Agriculture Organization) demonstrează clar că
abundenţa, şi nu lipsa, caracterizează cel mai bine rezerva mondială
de hrană. În fiecare an se produce suficient grâu, orez şi alte cereale
pentru a asigura fiecărei fiinţe umane necesarul zilnic de 3.500 de
calorii. De fapt, la nivelul întregii lumi se produc suficiente
alimente pentru a asigura 2 kg de hrană de persoană pe zi, care ar
include 1 kg de cereale, legume-boabe şi nuci, 500 g de fructe şi
legume proaspete şi aproape încă 500 g de carne, lapte şi ouă. Cum
rămâne cu ritmul creşterii populaţiei în viitor? Deşi mulţi ar putea
susţine că ar trebui să reducem rata creşterii populaţiei din motive
ecologice şi sociale, istoria nu a confirmat conceptul maltusian
conform căruia creşterea populaţiei implică foamete. Într-adevăr, în
ultimii 35 de ani, producţia de alimente pe cap de locuitor a crescut
cu 16 procente mai repede decât populaţia de pe glob. Mai mult
decât atât, aşa cum afirmă Peter Rosset de la Food First: „Avem
acum pe această planetă mai multe alimente disponibile pe cap de
locuitor, decât am avut vreodată în istoria omenirii.“
Adevărata cauză a foametei
Dacă avem suficient de multă mâncare pentru a hrăni
populaţia actuală şi pentru a face faţă creşterii populaţiei din
viitorul apropiat, de ce flămânzesc totuşi 800 de milioane de
oameni în fiecare zi? O cauză fundamentală este dependenţa de
mâncare. De-a lungul secolelor şi în toate colţurile lumii, sistemul
industrial a „îngrădit“ micii agricultori, forţându-i pe ţăranii care
trăiau din agricultură să-şi părăsească terenurile, pentru ca acestea
să fie apoi folosite în special pentru culturile scumpe, destinate
exportului, în locul celor destinate populaţiei locale. Rezultatul
acestei îngrădiri a fost şi continuă să fie faptul că nenumărate
milioane de ţărani îşi pierd pământurile, tradiţiile, comunităţile
rurale şi, cel mai direct efect, posibilitatea de a-şi cultiva propria
hrană – independenţa lor alimentară. Strămutaţi de pe pământul lor
şi privaţi de mijloacele lor de supravieţuire, noii „dezrădăcinaţi“
migrează apoi în număr mare către noile oraşe industrializate, unde
devin repede o clasă urbană săracă, care se luptă pentru slujbe prost
plătite şi este condamnată la înfometare pe termen lung. Victimele
procesului de „îngrădire“ devin mai numeroase ca oricând. Cu doar
cincizeci de ani în urmă, doar 18% din populaţia ţărilor în curs de
dezvoltare locuia la oraşe; până în anul 2000, cifra a sărit la 40%.
Dacă politica actuală nu se modifică, se estimează că până în 2030,
56% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare va fi o populaţie
urbană. Un studiu al Naţiunilor Unite a descoperit că aproximativ
50% din această creştere a populaţiei urbane se datorează migraţiei,
în mare parte forţată, de la comunităţile rurale, la cele urbane.
După trecerea pământurilor obşteşti în proprietatea marilor
companii industrializate, populaţia rurală şi urbană săracă a devenit
complet dependentă de produsele alimentare. Accesul ei la hrană se
face doar prin cumpărare. Adesea, aceşti oameni pur şi simplu nu
au suficienţi bani pentru a-şi cumpăra mâncare, prin urmare
flămânzesc. Creşterea producţiei agricole nu are prea mare efect
asupra celor flămânzi, pentru că nu rezolvă problemele
fundamentale ale accesului la pământ şi a puterii de cumpărare,
care reprezintă rădăcinile foametei. Aşa cum s-a concluzionat într-
un raport al Food First, “dacă nu ai pământ pe care să cultivi hrană
sau banii necesari pentru a o cumpăra, ajungi să flămânzeşti,
indiferent cât de spectaculos creşte, datorită tehnologiei, producţia
de alimente.“
Fermieri care nu pot cumpăra alimente
Agricultura industrială provoacă foamete în masă, nu numai
în rândurile populaţiei urbane sărace, ci şi în comunităţile rurale din
lume. În ultimii zeci de ani, folosirea intensivă a chimicalelor şi a
tehnologiei, precum şi a sortimentelor de seminţe patentate, aduse
fermierilor din lumea a treia de către concernele industriale, au
mărit dramatic costurile agriculturii. Aşa cum fermierul trebuie să
plătească mai mult şi mai mult pentru a face agricultură „în
manieră industrială“, recoltele bogate şi competiţia din întreaga
lume scad preţurile plătite fermierului (însă datorită preţurilor
intermediare mari, de obicei preţurile alimentelor nu sunt mici,
pentru consumator). Prin urmare, progresele în agricultura
industrială au pus milioane de fermieri din întreaga lume într-o
Februarie 2010
situaţie tragică, căci ei cheltuie mai mult pentru costurile de
producţie şi, cu toate acestea, încasează venituri tot mai mici.
Cruda ironie este că, deşi aceşti fermieri furnizează hrana lumii, ei
nu îşi permit să-şi asigure necesarul de hrană pentru ei sau familiile
lor. Aceasta a condus la înfometare în masă în comunităţile rurale,
la tentative de sinucidere în rândul fermierilor şi la anihilarea
comunităţilor de fermieri de pe glob. La ora actuală, mai mult de
jumătate de miliard de oameni din populaţia rurală din lumea a
treia şi-au pierdut pământurile sau nu au suficient pământ pentru a-
şi creşte singuri hrana sau suficienţi bani pentru a cumpăra această
hrană.
Exporturile devorează populaţia
La ora actuală, majoritatea eforturilor guvernului şi a
asociaţiilor civile de a reduce foametea mondială sunt focalizate pe
găsirea unor modalităţi tehnologice de a produce recolte şi mai
mari de pe terenurile agricole. Această abordare greşită creşte,
practic, criza foametei şi provoacă dezastre sociale şi la nivelul
mediului. La fel de problematic este faptul că minciuna conform
căreia mai multă mâncare va eradica foametea, distrage atenţia de
la nevoia urgentă de reforme economice, de redistribuire a
terenurilor şi de folosire a unor practici agricole accesibile şi care
să nu dăuneze mediului. Avem nevoie de o schimbare majoră la
nivelul eforturilor de a hrăni lumea, în care accentul să fie pus pe
sprijinirea agriculturii locale, în care oamenii să trăiască în
apropierea (sau pe) pământul pe care îl folosesc, să cultive alimente
cu care să asigure hrana comunităţilor lor şi să utilizeze metode
ecologice. Cu alte cuvinte, foametea poate fi rezolvată doar printr-
un sistem agricol care promovează independenţa alimentară.
A doua minciună: Alimentele industriale sunt sigure,
sănătoase şi hrănitoare
Adevărul: Agricultura industrială contaminează fructele şi
legumele noastre cu pesticide „scapă“ bacterii periculoase în salata
noastră şi pune hormoni creaţi prin inginerie genetică în laptele
nostru. Nu este surprinzător faptul că bolile generate de alimente,
printre care cancerul şi obezitatea, au atins cote fără precedent.
Rafturile cu produse dintr-un supermarket modern prezintă iluzia
perfectă a siguranţei alimentelor. Densitatea produselor este atu-ul
de bază. Sunt expuse duzine de mere, ceruite şi lustruite uniform,
dintre care puţine sau niciunul nu prezintă vreo zgârietură,
crestătură sau alte caracteristici particulare. În apropiere sunt
aşezate grămezi piramidale de portocale, colorate în aceeaşi nuanţă
de portocaliu, pentru a sugera coacerea. Poate vedem şi un
cumpărător care compară două salate perfect identice, învelite în
celofan, încercând parcă să facă diferenţa între doi gemeni identici.
În alte părţi ale magazinului, alimentele procesate stau aşezate pe
rafturi central, la vedere şi perfect spaţiate între ele, în conservele,
borcanele şi cutiuţe lor atractive, pe care sunt imprimate fotografii
colorate cu mâncăruri perfect preparate şi prezentate. Toate arată
lipsite de pericol, perfect sigure şi chiar bune pentru tine. Şi de zeci
de ani, agricultura industrială, Departamentul pentru Agricultură al
Statelor Unite (US Department of Agriculture – USDA) şi
Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor (Food and Drug
Administration – FDA) au proclamat cu obrăznicie că Statele Unite
au cele mai sigure produse alimentare din lume. Ca în cazul tuturor
minciunilor agriculturii industriale, lucrurile nu sunt aşa cum par a
fi. Centrele pentru Controlul Maladiilor (Centers for Disease
Control – CDC) arată că între 1970 şi 1999, bolile cauzate de
alimente au crescut de peste zece ori. Potrivit Administraţiei
Alimentelor şi a Medicamentelor (Food and Drug Administration –
FDA), cel puţin 53 de pesticide care sunt clasificate drept
cancerigene sunt actualmente folosite în cantităţi masive în
culturile noastre de bază. În timp ce industrializarea produselor
alimentare progresează, asistăm la o explozie a factorilor de risc
asupra sănătăţii umane şi la o scădere semnificativă a valorii
nutritive a hranei noastre.
Risc crescut de cancer
O componentă centrală a sistemului alimentar industrializat
este introducerea pe scară largă a substanţelor chimice toxice.
Această contaminare cu toxine a hranei noastre nu dă semne să
scadă. Începând cu 1989, folosirea pesticidelor a crescut cu
aproximativ 8% sau, altfel spus, cu 27 milioane de kilograme.
Folosirea pesticidelor care lasă reziduuri pe alimente a crescut chiar
mai mult. În plus, Agenţia pentru Protecţia Mediului
55
(Environmental Protection Agency – EPA) a arătat că mai mult de
un milion de americani beau apă contaminată cu scurgeri de
pesticide provenite de la fermele industriale. Folosirea crescută a
acestor chimicale a fost dublată de o creştere exponenţială a
factorilor de risc asupra sănătăţii, atât la fermieri, cât şi la
consumatori. Un pericol major asociat acestei dependenţe de
substanţele toxice este cancerul. Agenţia pentru Protecţia Mediului
– (Environmental Protection Agency – EPA) a identificat deja mai
mult de 165 de pesticide ca fiind potenţial cancerigene, însă multe
amestecuri de chimicale au rămas netestate încă. Produşii reziduali
ai pesticidelor potenţial cancerigene rămân pe unele dintre fructele
şi legumele noastre favorite – în 1998, FDA (Food and Drug
Administration – Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor) a
descoperit existenţa unor produşi reziduali din pesticide în peste
35% din alimentele testate. În urma testelor realizate, s-a observat
că multe dintre produsele alimentare din SUA sunt mai toxice decât
cele provenind din alte ţări. Ceea ce este mai rău este că
reglementările actuale privind utilizarea pesticidelor în alimente nu
includ încă măsuri specifice de protecţie a fetuşilor, sugarilor sau
copiilor, în pofida modificărilor majore ale legilor privind
pesticidele din 1996, când s-au cerut astfel de reforme. Mulţi
specialişti consideră că pesticidele joacă un rol major în
răspândirea „epidemică“ a cancerului în rândul copiilor, ce se
înregistrează la ora actuală. Însă riscul de cancer nu afectează doar
consumatorii; el pune în pericol, de asemenea, zeci de mii de
fermieri, de muncitori agricoli şi de lucrători zilieri.
Creşterea numărului de boli datorate alimentelor
Pe lângă creşterea numărului factorilor de risc asupra
sănătăţii, asociată dependenţei noastre actuale de pesticide,
producţia industrializată de alimente a mai adus odată cu ea o
creştere a numărului de îmbolnăviri datorate alimentelor. Cercetăt-
orii de la CDC (Centers for Disease Control – Centrele pentru
Controlul Maladiilor) estimează că agenţii patogeni din alimente
infectează acum până la 80 de milioane de oameni pe an şi
cauzează moartea a peste 9.000 de persoane, doar în Statele Unite.
Această creştere este atribuită în mare parte industrializării
creşterii şi a producţiei de alimente provenite de la păsările de curte
şi de la vite. Majoritatea produselor din carne provin acum din
„fabricile de animale“, unde animalele de sacrificiu sunt închise în
condiţii şocante, fiind foarte înghesuite, ceea ce conduce la apariţia
unor boli de largă răspândire în rândul animalelor şi la crearea de
boli datorate alimentelor. Potrivit CDC, cazurile înregistrate de
îmbolnăviri cu agenţi patogeni precum salmonella sau escerichia-
colii sunt de zece ori mai numeroase decât erau acum douăzeci de
ani, iar cele datorate campilobacter-ului au crescut cu mai mult de
jumătate. CDC nu au sesizat existenţa a niciunuia dintre aceşti
agenţi patogeni în carne până la sfârşitul anilor '70, când „fabricile
de animale“ au devenit sursa principala a producţiei de carne. Chiar
şi fructele şi legumele noastre sunt contaminate de aceşti agenţi
patogeni, prin expunerea la fertilizatori contaminaţi şi la ape
reziduale. Contaminarea se poate produce, de asemenea, în timpul
procesării industriale şi a transportului naval pe distanţe lungi.
Folosirea antibioticelor la animalele de fermă poate, de asemenea,
accelera creşterea alarmantă a rezistenţei la antibiotice, pe care o
manifestă unii agenţi patogeni periculoşi. Reziduurile acestor
antibiotice veterinare, care îşi găsesc astfel calea de a pătrunde în
alimentele pe care le consumăm, pot genera rezistenţă la
antibiotice unor bacterii responsabile pentru o mare varietate de
maladii umane. Infecţiile rezistente la antibiotice reprezintă acum a
unsprezecea cauză generatoare de moarte în Statele Unite. Sub
influenţa articolelor de propagandă din mass-media, am putea
concluziona în mod pripit că medicii care prescriu antibiotice
oamenilor sunt singurii responsabili pentru creşterea rezistenţei la
aceste tratamente. Însă această apreciere ignoră faptul că aproape
50 % din antibioticele americane sunt administrate animalelor, nu
Dezbateri
oamenilor.
Alimentele ucigaşe
Introducerea alimentelor procesate şi îngheţate de tip fast-
food în anii 1950 a schimbat pentru totdeauna obiceiurile noastre
alimentare. Cel puţin 175.000 de restaurante fast-food au răsărit în
America, în apropierea benzinăriilor, în mall-uri şi lângă market-
urile din zonele suburbane. Cinele congelate, mâncărurile
preambalate şi burger-ii la pachet au înlocuit, pentru mulţi oameni,
mâncărurile gătite acasă. În consecinţă, oamenii consumă mai
 56
multe calorii, mai mulţi conservanţi şi mai mult zahăr decât s-a
înregistrat vreodată în istorie, în timp ce şi-au redus consumul de
fructe şi legume proaspete, întregi. Nu este de mirare că aceste
schimbări au condus la creşterea alarmantă a unor maladii precum
obezitatea, diabetul de tip II, hipertensiunea şi afecţiunile cardiace,
în rândul americanilor. Aproximativ unul din trei americani este
supra-ponderal, iar obezitatea a atins acum cote epidemice în
Statele Unite. Potrivit unei concluzii comune a Universităţii din
New York şi a Centrului pentru Ştiinţă (Center for Science) din
Public Interest report, „surplusul de zaharuri – ce se găseşte în
cantităţi mari în alimentele nesănătoase cum ar fi băuturile
carbogazoase, prăjiturile şi biscuiţii – scoate mâncărurile sănătoase
din alimentaţie. Acest zahăr reprezintă acum 16% din caloriile
consumate de americanul obişnuit şi 20% din caloriile consumate
de adolescenţi. Acum douăzeci de ani, adolescenţii consumau
aproape de două ori mai mult lapte decât băuturi carbogazoase;
astăzi ei consumă aproape de două ori mai multe băuturi
carbogazoase decât lapte.“ Surgeon General (Purtătorul de cuvânt
al Guvernului Federal în materie de Sănătate Publică) a afirmat că
două din fiecare trei morţi premature se datorează alimentaţiei.
Noile tehnologii: o nenorocire ascunsă
Furnizorii de alimente industriale, confruntaţi cu criza
sănătăţii cauzată de produsele lor, răspund prin a ne asigura că noi
tehnologii industriale vor rezolva rapid problema. Spre exemplu, ca
răspuns la creşterea enormă a numărului maladiilor datorate
alimentelor, industria promovează folosirea iradierii pentru
sterilizarea alimentelor noastre. Prin intermediul acestei tehnologii,
un hamburger obişnuit, spre exemplu, ar fi putea fi iradiat cu
echivalentul a milioane de radiografii pulmonare cu raze X, în
încercarea de a îndepărta temporar orice contaminare cu bacterii.
Totuşi, pe măsură ce carnea îşi continuă „periplul“ alături de
celelalte produse alimentare industriale, ea îşi pierde „protecţia“ şi
este rapid expusă la o contaminare ulterioară. Între timp,
numeroase studii ştiinţifice au demonstrat că a consuma carne
iradiată poate provoca modificări la nivelul ADN-ului, ceea ce a
condus la anomalii în rândul animalelor de laborator şi a puilor lor.
Mai mult decât atât, iradierea poate distruge vitaminele esenţiale şi
nutrienţii care sunt în mod natural prezenţi în alimente, făcând
astfel ca alimentele să miroasă şi să aibă gust rânced. Contrar
declaraţiilor oficiale ale guvernului nostru, alimentele industriale
nu sunt sigure. În realitate, ele au devenit tot mai periculoase pentru
sănătate, chiar mortale şi lipsite de valoare nutritivă. La modul
esenţial, nu putem obţine alimente sigure printr-un simplu decret
politic sau prin remedii tehnologice rapide. Dependenţa crescută de
produşii chimici, nucleari sau modificaţi genetic nu va face decât să
amplifice problema. Adevărata soluţie este întoarcerea la practicile
agricole organice, sănătoase. S-a dovedit că producţia de alimente
care este sigură pentru mediu, lipsită de cruzime pentru animale şi
bazată pe spiritul comunităţii şi al independenţei alimentare este, de
asemenea, sigură şi hrănitoare pentru oameni.
A treia minciună: Alimentele industriale sunt ieftine
Adevărul: În America, politicienii, oamenii de afaceri şi
mass-media continuă să ne asigure că alimentele noastre sunt cele
mai ieftine din lume. Ei tot repetă obsesiv ideea potrivit căreia, cu
cât vom folosi mai mult substanţele chimice şi tehnologia în
agricultură, cu atât se vor produce mai multe alimente şi cu atât va
fi mai mic preţul acestora pentru consumator. Această minciună a
hranei ieftine este folosită în mod curent de către agricultura
industrială, ca un fel de şantaj economic împotriva oricui atrage
atenţia asupra consecinţelor devastatoare ale producţiei moderne de
alimente. Dacă renunţaţi la sistemul industrial, nu vă veţi mai
permite să vă cumpăraţi alimente, ni se spune. Folosind această
„mare minciună“, industria a reuşit chiar să zugrăvească o imagine
a susţinătorilor agriculturii organice, ca fiind o elită de oameni
Dezbateri
bogaţi, cărora nu le pasă cât de mult vor trebui să plătească cei
săraci pe alimente.
La o analiză mai atentă, alimentele noastre presupus iefti-
ne se dovedesc a fi extrem de scumpe. Minciuna preţului scăzut
ignoră complet costurile concrete, uluitor de mari ale alimentelor
noastre, care nu apar pe bonurile de casă pe care le primim de la
magazinele de alimente. Analiza convenţională asupra costului
hranei ignoră complet costurile sociale şi de mediu care cresc
exponenţial şi pe care, în prezent, tot consumatorii le plătesc şi le
vor plăti şi de acum înainte. Noi cheltuim zeci de miliarde de dolari
Lohanul nr. 11
pentru achitarea taxelor, a cheltuielilor medicale, a îndepărtării
deşeurilor toxice, a primelor de asigurare şi a altor costuri
adiţionale, pentru a subvenţiona producătorii de alimente
industriale. Datorită continuei creşteri a dimensiunii distrugerilor
înregistrate la nivel social, al sănătăţii şi al mediului, adevăratul
preţ al acestui tip de producţie de alimente, pentru generaţiile
următoare, este incalculabil.
Costurile de la nivelul mediului
Cel mai important cost suplimentar al agriculturii industriale
este distrugerea mediului, pe scară largă. Folosirea intensivă a
pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice poluează grav apa, solul şi
aerul. Această problemă a poluării se înrăutăţeşte în timp, căci
paraziţii devin imuni la chimicale şi sunt necesare din ce în ce mai
multe otrăvuri care să elimine aceşti paraziţi. În plus „fabricile de
animale“ produc 1, 3 miliarde de tone de gunoi în fiecare an.
Încărcat cu chimicale, antibiotice şi hormoni, gunoiul ajunge în
râuri şi în pânza freatică, poluând rezervele de apă potabilă şi
provocând moarte în rândul peştilor, de ordinul zecilor de milioane.
Utilizarea exagerată a chimicalelor şi a maşinilor în fermele
industriale erodează stratul de sol de la suprafaţă – pământul fertil
din care cresc toate culturile. Din 1960, Statele Unite au pierdut
jumătate din totalul stratului de sol de la suprafaţă şi continuăm să
pierdem acest pământ fertil de 17 ori mai repede decât poate natura
să-l creeze. Bio-diversitatea este o altă victimă a atacului
agriculturii industriale. Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură
a Naţiunilor Unite (UN Food and Agriculture Organization)
semnalează că 75 % din diversitatea genetică din agricultură a
dispărut în ultimul secol. Lanurile de monocultură care au rezultat,
sunt limitate din punct de vedere genetic şi mult mai puţin
rezistente la insecte, la paraziţi, la boli şi la vreme rea decât sunt
culturile diverse. Există, de asemenea, o poluare la scară largă a
apelor, datorată şi transportului naval pe distanţe mari a alimentelor
industriale. Alimentele de pe farfuria americanului obişnuit,
călătoresc acum cel puţin 1.300 mile (2407 km) de pe terenul
agricol până ajung pe masă. Vehiculele care transportă mâncarea în
lume ard cantităţi masive de combustibil, exacerbând astfel
problema poluării aerului şi a apei. Actualmente, consumatorii
plătesc miliarde de dolari anual pentru achitarea costurilor de
mediu, atribuite direct producţiei industriale de alimente, fără să
mai includem distrugerea ireparabilă a bio-diversităţii şi a solului
fertil de la suprafaţă, a căror valoare este inestimabilă şi
incalculabilele costuri ale unor probleme precum încălzirea globală
şi reducerea stratului de ozon.
Costurile sănătăţii
O analiză convenţională ignoră, de asemenea, preţul
consumului de alimente industriale pentru sănătatea umană,
incluzând aici contribuţia pesticidelor, a hormonilor şi a altor
produşi chimici la actuala „epidemie“ de cancer. De asemenea, sunt
incalculabile cheltuielile şi zilele de muncă pierdute a 80 de
milioane de americani care se îmbolnăvesc, în fiecare an, de
maladii datorate alimentelor. Mai mult decât atât, preţul pentru
sănătate al alimentelor industriale ar trebui să reflecte cheltuielile,
durerea şi suferinţa a zeci de milioane de oameni care sunt
victimele unor boli precum obezitatea şi afecţiunile cardiace,
cauzate de consumul intens de hrană industrială de tip fast-food.
Puse împreună, aceste costuri medicale sunt, în mod evident, de
ordinul a sute de miliarde de dolari anual. Potrivit Departamentului
American pentru Agricultură (US Department for Agriculture),
cultivarea pământului este una dintre industriile cele mai
predispuse la accidente din Statele Unite. În timp ce rata
mortalităţii datorate profesiei, pentru toate industriile din sectorul
privat, este de 4, 3 la 100.000 de angajaţi cu normă întreagă, rata
mortalităţii pentru lucrătorii din agricultură, silvicultură şi pescuit
este de 24 la 100.000 – adică, aproape de şase ori mai mare decât
cealaltă. Pentru lucrătorii zilieri de la ferme, condiţiile de sănătate
sunt chiar mai grele. Aceştia, care acum contribuie la producerea a
mai mult de jumătate din toate alimentele din Statele Unite, sunt de
15 ori mai predispuşi să manifeste simptomele expunerii la
pesticide decât ceilalţi angajaţi din fermele din California, potrivit
unei declaraţii făcute de Sandra Archibald, de la Institutul
Humphrey (Humphrey Institute). Agenţia pentru Protecţia
Mediului (Environmental Protection Agency) estimează că, în
fiecare an, 300.000 de lucrători din ferme suferă de otrăviri acute
cu pesticide.
Februarie 2010
Dispariţia gospodăriilor şi a comunităţilor tradiţionale
Dislocarea, de către agricultura industrială, a milioane de fermieri
şi a mii de comunităţi săteşti, nu apare nici ea într-un calcul
obişnuit al preţului alimentelor. Acum 70 de ani, existau
aproximativ 7 milioane de fermieri în America. Astăzi, după atacul
agriculturii industriale, au mai rămas doar aproximativ 2 milioane,
deşi numărul populaţiei din Statele Unite s-a dublat. Între 1987 şi
1992, în America au fost distruse, în medie, 32.500 de ferme pe an,
din care aproximativ 80% au însemnat destrămarea unor familii.
Actualmente, activităţile din doar 50.000 de ferme asigură 75% din
producţia totală de alimente din Statele Unite. Între timp, la
supermarketuri, alimentele noastre care se intenţionau a fi ieftine,
devin din ce în ce mai scumpe, pe măsură ce agricultura industrială
se aliniază la costurile ridicate ale tehnicilor extravagante de
procesare şi de împachetare a alimentelor. Însă banii nu merg la
fermieri. Marea majoritate a profiturilor merg la marile corporaţii
ce intermediază între producători şi consumatori, care îi storc pe
fermieri atât când le vând seminţe, cât şi atunci când le cumpără
recoltele pentru a le procesa.
Dispariţia fermierilor tradiţionali mai înseamnă, de
asemenea, dispariţia comunităţilor şi a culturii rurale, împreună cu
activităţile comerciale pe care le desfăşurau acele comunităţi.
Costurile actuale asociate alimentelor şi agriculturii industriale nu
includ ajutorul social şi alte sume acordate de guvern foştilor
fermieri şi muncitori agricoli, aduşi în pragul sărăciei. Oficiul
American de Evaluare Tehnologică (US Office of Technology
Assessment) a studiat 200 de comunităţi rurale şi a descoperit că,
odată cu creşterea dimensiunii fermelor, creşte şi sărăcia. Pe
măsură ce dimensiunea fermelor şi dispariţia micilor proprietari
creşte (ambele endemice pentru agricultura industrială), condiţiile
sociale din comunităţile locale se deteriorează. Activităţile
comerciale încetează şi ticăloşiile cresc. Este dificil să estimezi în
bani dispariţia fermierilor şi a comunităţilor rurale; în mod evident,
mult din ceea ce se pierde este inestimabil ca valoare. Totuşi,
numeroase studii au estimat că preţul acestor dislocări, începând cu
cel de-al Doilea Război Mondial, este de ordinul a zecilor de
miliarde de dolari.
Subvenţii din taxe
Plătitorii de taxe acoperă miliarde de dolari pe care guvernul
le oferă sub formă de subvenţii agriculturii industriale. Sumele
pentru susţinerea preţurilor, pentru „reglarea“ preţurilor, creditele şi
promoţiile pentru produsele alimentare sunt toate forme de
„asistenţă socială“ pentru agricultura industrială. Printre cele mai
scandaloase subvenţii este suma de 659 milioane de dolari din banii
plătitorilor de impozite, care este cheltuită în fiecare an pentru
promovarea produselor agriculturii industriale, incluzând aici suma
de 1, 6 milioane de dolari alocată companiei McDonald's pentru a o
susţine în vânzarea produsului „Chicken McNuggets“ în Singapore
din 1986 până în 1994 şi cele 11 milioane de dolari alocate
companiei Pillsbury pentru a-şi promova produsul numit
„Doughboy“, în ţările străine. Adunate, aceste subvenţii mai
adaugă aproape 3 miliarde de dolari la costul „ascuns“ al
alimentelor pentru consumatori. Puternica minciună potrivit căreia
hrana industrială este ieftină şi la îndemâna oricui, supravieţuieşte
doar pentru că toate aceste costuri de la nivelul mediului, al
sănătăţii, precum şi cele sociale nu sunt adăugate la preţul
alimentelor. Când calculăm preţul real, este clar că, departe de a fi
ieftin, sistemul nostru actual al producţiei de alimente impune
poveri financiare incredibil de mari asupra noastră şi a generaţiilor
viitoare. Prin contrast, producţia non-industrială de alimente reduce
semnificativ şi chiar elimină folosirea multor chimicale din
alimente, scăzând substanţial riscul de cancer sau alte boli,
minimizând astfel cheltuielile pentru sănătate. Şi, în cele din urmă,
agricultura tradiţională la scară mică reface comunităţile rurale şi
creează locuri de muncă în ferme. Dacă oamenii ar putea vedea
adevăratul preţ al alimentelor pe care le mâncăm, ar fi uşor să ia
decizii cu privire la ceea ce cumpără. În comparaţie cu alimentele
industriale, alternativele organice reprezintă o investiţie pentru
întreaga viaţă.
A patra minciună: Agricultura industrială este eficientă
Adevărul: Fermele mici realizează o producţie agricolă mai
mare pe unitatea de teren, decât marile ferme. Mai mult, fermele
mari, având o diversitate mai mică, necesită folosirea mai multor
57
mijloace mecanice şi chimice. Utilizarea, tot mai masivă, a acestor
mijloace devastează mediul şi face ca aceste ferme să fie mai puţin
eficiente decât fermele mai mici, care sunt totodată şi mai
favorabile mediului. Susţinătorii agriculturii industriale pretind că
„ceea ce este mai mare este automat mai bun“, când vine vorba
despre producţia de alimente. Ei argumentează că, cu cât ferma este
mai mare, cu atât ea este mai eficientă. De asemenea, ei admit că
aceste imense ferme industriale înseamnă dispariţia micilor ferme
tradiţionale, de familie şi a comunităţilor rurale, însă susţin că acest
lucru este pur şi simplu costul inevitabil al producţiei eficiente de
alimente. Iar adepţii agriculturii industriale nu promovează numai
marile ferme, ci impun, de asemenea, şi marea tehnologie. Ei
ridiculizează, de regulă, tehnologia folosită de fermele mici, ca
fiind ineficientă, în timp ce anunţă pompos folosirea intensivă a
chimicalelor, a marilor utilaje, a computerizării şi a modificărilor
genetice – a căror achiziţionare şi implementare este posibilă doar
la nivelul marilor ferme. Mariajul marilor ferme cu „mega-
tehnologia“ este vândut publicului ca fiind principala cerinţă pe
care trebuie să o îndeplinească o producţie eficientă de alimente.
Dacă vei proba contrariul întrebuinţării „marii proporţii“ şi a
tehnologiei – cele două caracteristici principale ale agriculturii
moderne – subminezi, insistă ei, eficienţa producţiei şi pui în
pericol hrana mondială.
Dacă este mai mare este mai bun?
Deşi minciuna conform căreia „ceea ce este mai mare este
mai bun“ este general acceptată, ea este o aberaţie evidentă în
domeniul agriculturii. Numeroase studii au descoperit că micile
ferme sunt, de fapt, mai eficiente decât marile ferme „industriale“.
Aceste studii demonstrează că, atunci când fermele se extind, de
obicei cresc şi costurile de producţie pe unitatea de teren, deoarece
o suprafaţă mai mare de teren necesită folosirea unor utilaje mai
scumpe şi a mai multor chimicale care să protejeze culturile. În
1989, un studiu al Consiliului Naţional de Cercetare al SUA (US
Naţional Research Council) a evaluat eficienţa marilor sisteme de
producţie a alimentelor industriale în comparaţie cu metodele
alternative. Concluzia a fost exact contrară minciunii cum că „dacă
este mai mare este mai bun“: „Sistemele agricole alternative bine
administrate folosesc aproape întotdeauna mai puţine substanţe
chimice sintetice, cum sunt pesticidele, îngrăşămintele şi
antibioticele, pe o unitate de producţie, decât fermele standard.
Folosirea redusă a acestor substanţe conduce la scăderea costurilor
de producţie şi la diminuarea potenţialilor factori de risc pe care
agricultura îi ridică asupra mediului şi a sănătăţii, fără să reducă –
ba chiar poate să mărească, în unele cazuri – recolta pe acru de
pământ şi productivitatea sistemelor de creştere a vitelor.“ Mai
mult decât atât, folosirea la scară largă a monoculturilor din
fermele industriale slăbeşte integritatea genetică a culturilor,
făcându-le mai vulnerabile la boli şi la diverşi paraziţi. O foarte
mare parte a biodiversităţii noastre alimentare s-a pierdut deja.
Această slăbire genetică a culturilor noastre face ca productivitatea
viitoare a sistemului alimentar ce foloseşte modelul industrial să fie
greu de prevăzut şi subminează orice afirmaţii despre o eficienţă
viitoare a agriculturii moderne. În plus, pe măsură ce aceste culturi
devin chiar şi mai sensibile la paraziţi, ele vor necesita folosirea
unei cantităţi şi mai mari de pesticide, pentru a produce cantităţi
egale de alimente – un exemplu clasic al legii beneficiilor
reduse/randamentului în scădere. Această utilizare în creştere a
chimicalelor şi a îngrăşămintelor în producţia de alimente are
un impact nefast grav asupra mediului şi a sănătăţii. Cu toate aceste
dovezi contrarii, cum de supravieţuieşte minciuna care afirmă că
„dacă este mai mare este mai bun“? În parte, ea supravieţuieşte
datorită unei metode profund greşite de măsurare a
„productivităţii“ la nivelul fermelor, care a încurajat în mod fals
teoriile agriculturii industriale privind eficienţa, în timp ce a
minimalizat avantajele productivităţii agriculturii la scară mică.
Dezbateri
Productivitate versus recoltă
Agricultura industrială şi economiştii care o susţin tind să
măsoare cantitatea „recoltelor“ când calculează productivitatea
fermelor. Spre exemplu, o fermă de porumb va fi evaluată după
câte tone de porumb sunt produse pe acru de teren. Adesea, cea mai
mare recoltă provenind de la o singură cultură, cum ar fi porumbul,
poate fi obţinută prin plantarea lui la scară industrială, pe terenurile
marilor ferme. Aceste mari „monoculturi“ au devenit endemice
pentru agricultura modernă, pentru simplu motiv că ele sunt cel mai
 58
uşor de obţinut cu ajutorul utilajelor grele şi a întrebuinţării masive
de chimicale. Recoltele provenind de la astfel de culturi unice din
aceste ferme stau la baza minciunii potrivit căreia „ceea ce este mai
mare este mai bun“ şi este adevărat că cea mai mare recoltă dintr-o
singură cultură este cel mai adesea obţinută prin intermediul
monoculturilor industriale. Micile ferme pot rareori să concureze
cu această recoltă provenită din „monoculturi“. Agricultorii
tradiţionali tind să planteze culturi mixte, o metodă cunoscută sub
numele de „inter-cultură“. În plus, în timp ce monoculturile au între
şiruri spaţii goale, micii fermieri folosesc aceste spaţii pentru a
planta alte culturi. De asemenea, ei rotesc sau combină culturile şi
vitele, iar cu gunoiul rezultat realizează importanta funcţie de
refertilizare a solului. Aceste ferme mici produc cu mult mai mult
pe unitatea de teren decât marile ferme. Recolta pe unitate de teren
provenită de la o singură cultură – cum ar fi porumbul – poate fi
mai mică, însă producţia totală pe unitatea de teren pentru micile
ferme, compusă adesea din mai mult de o duzină de culturi şi
produse animaliere, este, în realitate, mereu mai mare decât cea din
marile ferme. Evident, dacă ar fi să comparăm cu exactitate
productivitatea micilor şi marilor ferme, ar trebui să folosim ca
principiu de măsurare producţia agricolă totală, pe care să o punem
în balanţă cu toate cheltuielile de producţie, decât să comparăm
recolta de la o singură cultură. Producţia totală este suma a tot ceea
ce produce micul fermier – diverse cereale, fructe, legume, nutreţ şi
produse de la animale – şi este adevăratul reper al eficienţei în
munca de fermă. Mai mult decât atât, măsurătorile productivităţii ar
trebui, de asemenea, să ia în considerare totalul costurilor de
producţie, incluzând aici folosirea utilajelor grele şi a substanţelor
chimice, care sunt adesea uitate în afara ecuaţiei atunci când se
apreciază eficienţa producţiei. Totuşi, poate cel mai important lucru
este includerea costurilor externe, datorate impacturilor asupra
mediului şi sănătăţii umane, pe care fermele de monoculturi la
scară industrială le lasă societăţii să le achite. A continua măsurarea
productivităţii fermelor din prisma recoltelor obţinute de la o
singură cultură în economia agricolă reprezintă o părtinire
inacceptabilă care se opune diversificării şi reflectă o convingere
bizară că producerea unui singur aliment la scară mare este mai
importantă decât producerea mai multor alimente (cu o eficienţă
sporită) la o scară mai mică. Odată ce se va renunţa la acest
sistemul greşit de măsurare a recoltei, minciuna conform căreia
„dacă este mult este mai bun“ va fi spulberată. Aşa cum a rezumat
în cuvinte Peter Rosset, specialist în politica alimentară,
„examinând datele pe care le deţinem, descoperim că, într-adevăr,
micile ferme au aproape întotdeauna o producţie agricolă mai mare
pe unitate de teren, decât fermele mai mari. Acest lucru este acum
în mare măsură recunoscut de către economiştii agricoli din tot
spectrul politic, sub numele de «relaţia inversă dintre dimensiunea
fermei şi productivitate».“ El remarcă faptul că inclusiv Banca
Mondială susţine acum redistribuirea terenurilor micilor fermieri
din lumea a treia, ca un pas înainte pentru creşterea productivităţii
în agricultură, la nivel global. Studiile guvernamentale subliniază şi
ele această „relaţie inversă“. Potrivit concluziilor recensământului
agricol din 1992 din Statele Unite, fermele de dimensiuni relativ
mici sunt de două până la zece ori mai productive, raportat la
unitatea de teren agricol, decât marile ferme. Cele mai mici ferme
cercetate în acest studiu, cele având o suprafaţă de 27 de acri sau
mai puţin, sunt de peste zece ori mai productive (estimat în venitul
în dolari pe acru de teren) decât marile ferme (cu o suprafaţă de
6000 de acri sau mai mult), iar fermele foarte mici (cu o suprafaţă
de 4 acri sau mai puţin) pot fi chiar de peste o sută de ori mai
productive. Într-un ultim efort de a-şi salva minciuna eficienţei,
agricultura industrială va pretinde că marile ferme sunt capabile,
cel puţin, să folosească mai eficient forţa de muncă şi tehnologiile
moderne, decât o fac fermele mici. Nici măcar această teorie nu
poate fi susţinută. Există un consens evident că marile ferme nu
utilizează prea bine nici aceşti factori de producţie, datorită
Dezbateri
problemelor de muncă şi administraţie ce sunt inerente în marile
activităţi. Fermele de mărime medie şi multe dintre fermele mici
sunt mult mai aproape de a atinge deplina eficienţă atunci când sunt
luaţi în calcul aceşti factori. Este o părere general acceptată că un
sistem agricol eficient ar fi de un imens folos societăţii şi mediului
în care trăim. El ar trebui să utilizeze cât mai puţine resurse pentru
a obţine un maxim posibil de producţie alimentară, fără să dăuneze
mediului şi sănătăţii. Puternic influenţaţi de minciuna că „dacă este
mai mult este mai bine“, noi am trecut la agricultura industrială din
dorinţa de a crea un sistem mai eficient. Am permis marilor
Lohanul nr. 11
corporaţii internaţionale să utilizeze un sistem de producţie a
alimentelor care elimină independenţa alimentară, distruge
comunităţile rurale, otrăveşte pământul, reduce biodiversitatea şi
care nici măcar nu hrăneşte populaţia. Toate în numele eficienţei!
Este de necontestat faptul că acest mult popularizat sistem modern
de producţie a hranei este, de fapt, mai puţin eficient, mai puţin
productiv decât alternativa agriculturii la scară mică. Este timpul să
îmbrăţişăm din nou virtuţile agriculturii tradiţionale, cu
cunoştinţele ei exacte despre cum se cultivă pe solurile şi în
climaturile locale, cu întrebuinţarea ei de generaţii a unor
cunoştinţe şi metode cum ar fi inter-culturile, culturile succesive şi
rotaţiile în funcţie de anotimp, cu metodele ei de păstrare a
seminţelor pentru menţinerea diversităţii genetice şi cu mai buna
integrare a fermelor în ambianţa pădurilor, a zonelor cu vegetaţie
mai bogată şi cu speciile de plante şi animale sălbatice. Cu alte
cuvinte, este timpul să devenim eficienţi.
A cincea minciună: Hrana industrială oferă mai multe
posibilităţi de a alege
Adevărul: Supermarket-ul este o iluzie a alegerii. Etichetele
de pe produsele alimentare nici măcar nu ne indică ce pesticide
sunt pe alimentele noastre sau ce produse au fost modificate
genetic. Însă cel mai important este că minciuna alegerii maschează
tragica dispariţie a zeci de mii de varietăţi de culturi, cauzată de
agricultura industrială. O minciună persistentă, creată şi susţinută
de producătorii de alimente, este cea potrivit căreia doar producţia
industrială poate oferi consumatorilor marea varietate de alegeri
alimentare disponibilă astăzi. Cultivarea şi procesarea industrială,
continuă să afirme această minciună, au doborât limitările asupra
alegerilor alimentare impuse de anotimpuri, de poziţionarea
geografică a plantelor sau de culturile distruse. Dacă ne plimbăm
de-a lungul culoarelor unui supermarket cu o suprafaţă de 37.000
metri pătraţi, am putea fi uşor convinşi de valabilitatea acestei
minciuni. Spre exemplu, sectorul cerealelor pentru micul dejun ar
putea cuprinde mai mult de 50 de nume de brand-uri diferite,
fiecare fiind ambalat şi prezentat într-o manieră unică. Totuşi,
găsiţi-vă un minut pentru a încerca să descoperiţi o varietate făcută
din alte cereale decât porumbul, orezul, grâul sau ovăzul. Pentru o
provocare la fel de descurajantă, încercaţi să găsiţi un pachet pe
care să nu fie înscrise zahărul sau sarea printre ingredienţii
principali de pe listă. Realizând acest test simplu, minciuna
varietăţii alimentelor industriale începe să se prăbuşească. Începem
să vedem că, dincolo de ambalajele inteligent realizate şi de
clipurile publicitare pe care le vedem constant, mult din ceea ce ni
se prezintă ca fiind o varietate este, de fapt, ceva mai mult decât
ambalarea diferită a unor produse foarte asemănătoare. Între timp,
o parte semnificativă din marea diversitate de alimente aflată la
dispoziţia oamenilor de la începutul istoriei agricole, a fost efectiv
eradicată şi nu şi-a găsit niciodată drumul către rafturile cu produse
din supermarket-urile moderne.
Pierderea diversităţii
Un impact rar menţionat al agriculturii industriale este acela
că îl privează pe consumator de adevărata posibilitate de a alege,
favorizând doar câteva varietăţi de culturi, care permit o recoltă
bogată, o procesare şi o ambalare eficientă. Gândiţi-vă la mere.
Este adevărat că fără procesarea industrială, probabil că nu am
putea să mâncăm mere „proaspete“ 365 de zile pe an. Totuşi, am
putea să ne bucurăm de multe dintre miile de varietăţi care au
crescut în această ţară în ultimul secol şi care acum au dispărut
toate. Datorită sistemului agricol industrial, majoritatea acelor
varietăţi sunt moarte acum; doar două varietăţi asigură acum mai
mult de 50% din piaţa actuală de mere. În mod similar, în 2000,
73% din toată salata crescută în Statele Unite era sortimentul
„iceberg“. Această varietate relativ uşor adaptabilă este adesea
singura alegere pe care o pot face consumatorii. Între timp, am
pierdut sute de varietăţi de salată, cu gusturi variind de la amărui la
dulce şi cu culori de la indigo la verde deschis. Monoculturile
agriculturii industriale au redus, în mod similar, diversitatea
naturală la aproape toate culturile principale, raportată la
sortimentele cultivate, culoare, mărime şi gust. Prin metoda
cultivării tuturor plantelor noastre sub forma monoculturilor,
agricultura industrială nu numai că limitează ceea ce putem mânca
astăzi, ci reduce şi posibilităţile de alegere ale generaţiilor viitoare.
Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite
(U.N. Food and Agriculture Organization – FAO) estimează că trei
Februarie 2010
pătrimi din diversitatea genetică agricolă a fost pierdută de-a lungul
acestui ultimul secol. Deoarece agricultura industrială utilizează
numai varietăţile cu o productivitate mărită şi de mare profit, nu
reuşim să salvăm rezervele de seminţe ale altor mii de sortimente.
Fundaţia Internaţională pentru Progresul Rural (The Rural
Advancement Foundation Internantional – RAFI) a condus un
studiu asupra rezervei de seminţe disponibilă în 1903, versus
inventarul Laboratorului Naţional de Stocare a Seminţelor al
Statelor Unite (U.S. Naţional Seed Storage Laboratory – NSSL) din
1983. RAFI a înregistrat un uluitor declin al diversităţii: am pierdut
aproape 93% din sortimentele de salată, peste 96% din varietatea
de porumb dulce, aproximativ 91% din sortimentele de porumb de
câmp, mai mult de 95% din diversitatea de tomate şi aproape 98%
din varietatea de sparanghel. Acestea reprezintă nu numai un
dezastru la nivelul mediului, ci şi reducerea îngrijorătoare a
posibilităţilor de a alege aflate la dispoziţia noastră şi a generaţiilor
viitoare.
Ne-etichetarea şi ne-testarea
Pe măsură ce suntem văduviţi de dreptul nostru de a alege
multe dintre alimentele care înainte erau dezirabile şi diverse,
suntem, de asemenea, privaţi de dreptul de a le respinge pe cele pe
care nu dorim să le mâncăm. De multe ori, etichetele de pe
alimente nu oferă suficiente informaţii care să permită
consumatorului să ştie ce se găseşte în alimente şi cum şi unde sunt
produse acestea. Guvernul, cedând la presiunile exercitate de
agricultura industrială, nu a solicitat niciodată un sistem de
etichetare care să informeze consumatorii despre pesticidele şi alte
chimicale folosite la culturi sau despre reziduurile care încă există
pe produsele respective, în momentul cumpărării lor. În mod
similar, nu există vreo reglementare care să stipuleze menţionarea
pe etichete a originii geografice a alimentelor, în pofida dorinţei de
a creşte numărul consumatorilor care să prefere alegerea produselor
locale. Tratarea alimentelor prin tehnologiile nucleare şi genetice
potenţial periculoase este ascunsă consumatorilor. Dacă, printr-un
efort major din partea asociaţiilor civice, a fost forţat guvernul să
impună obligativitatea etichetării alimentelor întregi supuse
iradierii, alte alimente procesate prin tehnologii similare nu sunt
etichetate. Cei ce procesează şi distribuie alimentele, luptă acum să
anuleze condiţia etichetării alimentelor întregi, care au fost supuse
iradierii. În acelaşi spirit, Administraţia Alimentelor şi a
Medicamentelor a Statelor Unite (U.S. Food and Drug
Administration – FDA), sub presiunea industriei biotehnologice, a
decis să nu ceară testarea şi etichetarea separată a alimentelor
modificate genetic. Această decizie reprezintă un afront strident la
adresa libertăţii de a alege, având în vedere că aproximativ 60% din
alimentele procesate conţin deja anumiţi ingredienţi modificaţi
genetic, pe care mulţi consumatori ar vrea să-i evite. Politica ne-
testării şi ne-etichetării alimentelor practicată de FDA a fost
adoptată, deşi agenţia era conştientă de faptul că alimentele
modificate genetic pot transforma o hrană sigură într-una toxică,
pot provoca noi reacţii alergice, pot scădea valoarea nutritivă a
alimentelor şi crea rezistenţă la antibiotice. Agricultura industrială
îşi foloseşte puterea politică nu numai pentru a împiedica
etichetarea alimentelor, ci şi pentru a interzice criticilor, prin
intermediul unor legi, să ofere consuma-
torilor informaţii importante cu privire la alimente. Industria a făcut
presiuni la nivelul a 13 state pentru adoptarea legislaţiei privind
„discreditarea alimentelor“ – legi care pot fi folosite împotriva
celor care încearcă să scoată la lumină oricare dintre efectele
dăunătoare ale sistemului alimentar industrial. Deşi mulţi cred că
aceste legi sunt în mod evident neconstituţionale, până la abolirea
lor, ele servesc la intimidarea persoanelor şi a grupurilor care vor
să ofere informaţii reale asupra siguranţei alimentelor. Aceste legi
pot, de asemenea, să-i oprească pe potenţialii nemulţumiţi să iasă în
faţă şi să ceară ca publicul să fie informat, în vederea realizării unor
alegeri alimentare în cunoştinţă de cauză.
Iluzia ambalajului
În fiecare an, peste 15.000 de produse alimentare noi sunt
scoase pe piaţă în Statele Unite. Strategiile de marketing inteligente
şi milioanele de dolari cheltuite pe ambalaje, creează o varietate de
imagini, de grafici şi de materiale, pentru expunerea acestor
produse în magazine. Totuşi, aceste noi apariţii rar reprezintă şi o
creştere a posibilităţii de a alege, pentru consumatori. Ambalajele
sunt menite să ne ascundă faptul că, în fond, noi mâncăm acelaşi
59
set de ingrediente din nou şi din nou, deşi sub denumiri diferite.
Rareori aceste ingrediente conţin ceva ieşit din comun. În mod
surprinzător, 95% din caloriile pe care le consumăm, provin din
doar 30 de varietăţi de plante, potrivit FAO (Organizaţia pentru
Alimentaţie şi Agricultură – Food and Agriculture Organization).
Mai mult decât atât, prin toate diferitele brand-uri şi denumiri de
alimente existenţe pe piaţă, doar o mână de companii domină
industria. Spre exemplu, Philip Morris, cunoscut publicului în
primul rând datorită produselor sale din tutun, deţine sute de brand-
uri de alimente. Două dintre cele mai mari sunt Kraft şi Nabisco,
ale căror produse includ denumiri precum: Post Cereals, Ritz,
Triscuit, Waverly, Snack Well's, Honey Maid, Premium Saltines
etc. Beneficiază cu adevărat consumatorii de o largă varietate de
alegeri alimentare, dacă o companie de tutun controlează
procesarea, ambalarea şi ingredientele tuturor acestor alimente
foarte bine vândute? Un sistem de distribuţie foarte bine pus la
punct, încurajează marile lanţuri de supermarket-uri şi multe
restaurante să favorizeze produsele industriale provenite din
monoculturi, în detrimentul alimentelor mai variate produse de
micii producători. Doar câţiva distribuitori de alimente domină
acest proces. Marii distribuitori tratează aproape exclusiv cu la fel
de marii producători de alimente, oferind consumatorilor lipsa lor
de posibilităţi de a alege. Ca urmare a acestui proces, micii
producători, care pot veni cu o mai mare varietate de produse şi de
ingrediente, sunt nevoiţi să folosească alte mijloace de distribuţie a
produselor lor. Ei se bazează pe pieţele rurale, pe sprijinul agricol
comunitar şi pe comerţul cu amănuntul, pentru a face ca produsele
lor să ajungă în mâinile consumatorilor. În mod evident,
modalitatea de a crea adevărata posibilitate de a alege pentru
consumatori, este promovarea agriculturii locale organice, la scară
mică. Prin alegerea acestor tehnici în locul modelului industrial, am
putea nu numai să ne oferim nouă înşine alegerea unei hrane sigure
şi sănătoase şi a unui mediu curat, ci să includem, fără exagerare,
sute de varietăţi şi gusturi diferite în alimentaţia noastră.
A şasea minciună: Agricultura industrială sprijină
mediul şi viaţa sălbatică
Adevărul: Agricultura industrială este singura mare
ameninţare la adresa biodiversităţii pământului. Tehnicile de
semănare rând lângă rând, de plantare şi de recoltare decimează
habitatele naturale ale plantelor şi animalelor, în timp ce folosirea
masivă a chimicalelor otrăveşte solul şi apa şi omoară nenumărate
colonii de plante şi familii de animale. Creatorii minciunilor
agriculturii industriale au avut atât de mult succes în eforturile lor
de modelare a opiniilor, încât îşi imaginează probabil că vom
înghiţi aproape orice. Ei ne asigură acum că practicile agricole
intensive, bazate pe substanţe chimice şi pe biotehnologie, ne
protejează, într-un fel, mediul. Această minciună, oricât de ilogic ar
putea suna pentru un cititor avizat, este foarte răspândită astăzi în
Statele Unite şi este din ce în ce mai mult acceptată ca fiind reală.
Ceea ce este mai rău, este că agricultura industrială saturează mass-
media cu rapoarte false privitoare la pretinsele riscuri ecologice ale
practicilor agricole organice şi ale altor practici care, în realitate,
menţin echilibrul mediului.
O afirmaţie tipică a apărătorilor industriei, este că modelul
industrial al agriculturii a prevenit semănarea a 24 milioane de km
pătraţi de terenuri virgine cu culturi de productivitate scăzută. Ei
afirmă, în mod repetat, că cea mai mare provocare a secolului 21
este creşterea producţiei alimentare prin intermediul cuceririlor
actuale din ştiinţa agriculturii, care includ modificarea genetică a
culturilor destinate comercializării. Ei susţin, de asemenea, că dacă
omenirea nu îmbrăţişează pe deplin agricultura industrială, sute de
mii de specii de animale şi de plante sălbatice vor dispărea datorită
culturilor de productivitate redusă şi a turmelor de vite rătăcitoare.
În plus, spre deosebire de agricultura industrială, agricultura
tradiţională sau alternativă reduc impactul practicilor agricole
Dezbateri
asupra plantelor şi a animalelor, precum şi asupra aerului, apei,
solului, adesea fără a necesita costuri economice suplimentare.
Simpla întrebuinţare a îngrăşămintelor naturale este o alternativă
ieftină la îngrăşămintele chimice şi face să crească microbiologia şi
fertilitatea la nivelul solului, scade eroziunea, iar pe termen lung,
ajută la menţinerea habitatelor sălbatice. Practicile agricole
organice şi diversificate conduc la creşterea numărului păsărilor de
curte şi a mamiferelor din ferme şi asigură diversitatea biologică a
planetei. Pe scurt, în termenii conservării şi sporirii productivităţii
solului şi a biodiversităţii planetei, agricultura tradiţională la scară
 60
mică este cu mult mai binefăcătoare şi mai eficientă decât
contrapartea ei industrială. Mai mult decât atât, în loc să fie o
binefacere pentru mediu, aşa cum proclamă minciuna, agricultura
industrială este, de fapt, cea mai mare şi singura ameninţare la
adresa biodiversităţii pământului. Există două motive principale ale
acestei stări de fapt: devastarea speciilor sălbatice datorată folosirii
substanţelor chimice şi distrugerea habitatelor animalelor şi
plantelor sălbatice din cauza tehnicilor ineficiente de semănare (şir
lângă şir), cultivare şi recoltare folosite de agricultura industrială.
Substanţele chimice şi mediul
Îngrăşămintele chimice – care reprezintă, de asemenea, o
componentă de bază a agriculturii industriale – implică un şi mai
mare risc asupra calităţii solului şi a apei, ameninţând
biodiversitatea şi speciile de animale şi plante sălbatice de pe
întregul mapamond. În special viaţa acvatică şi marină sunt
vulnerabile la tonele de reziduuri provenind de la terenurile
agricole tratate chimic, care îşi găsesc drumul către cele mai mari
estuare ale noastre, în fiecare an. În Golful Chesapeake, populaţiile
de plante de apă, de peşti şi crustacee au scăzut dramatic ca număr,
în ultimele câteva zeci de ani, datorită folosirii excesive a
îngrăşămintelor artificiale. Potrivit lui Kelly R. Tucker de la
Comitetul American pentru Protecţia Păsărilor (American Bird
Conservancy), folosirea îngrăşămintelor anorganice tinde, de
asemenea, să reducă diversitatea globală a speciilor de plante din
ferme, făcând astfel ca pe liziera fermelor să domine doar una sau
câteva specii de plante. Ca urmare, păsările au şi ele de suferit,
deoarece ele sunt dependente de varietatea insectelor, a căror
existenţă este susţinută de vegetaţia naturală.
Distrugerea habitatelor
Pe lângă deteriorarea mediului provocată de pesticidele şi
îngrăşămintele chimice, câmpurile imense cu monoculturi,
caracteristice agriculturii industriale, au redus dramatic o serie de
specii de plante şi animale sălbatice, prin modificarea habitatelor
lor naturale, prin deplasarea speciilor native şi introducerea unora
non-native. Spre exemplu, plantarea a mii de acri de porumb nu
mai lasă loc dezvoltării altor specii. Printre nenumărate alte plante
şi animale sălbatice, numeroase specii de păsări sălbatice şi iepurii
de câmp au fost mult reduse sau eliminate din zonele în care se
practică agricultura industrială. Folosirea metodelor agricole de
diversificare, încorporează, pe de o parte, numeroase varietăţi de
plante, flori şi buruieni şi, pe de altă parte, încurajează proliferarea
a numeroase specii de animale sălbatice, de insecte şi de plante.
Nicio minciună nu poate ascunde faptul că zecile de ani de
agricultură industrială au fost un dezastru pentru mediu. Otrăvirea
chimică a provocat eco-ciduri în rândul a nenumărate specii şi a
condus la pierderea ireversibilă a unor soluri, la reducerea calităţii
solului şi a apei şi la proliferarea unor specii non-native, care
năpădesc varietăţile indigene. Fără îndoială, operaţiunile de
cultivare, secerare şi recoltare realizate de agricultura industrială,
au afectat şi continuă să distrugă în mod catastrofal viaţa sălbatică
şi calitatea apei şi a solului. Prin contrast, metodele agricole
tradiţionale şi organice au ca rezultat reducerea terenului supus
tratamentului industrial şi creşterea biodiversităţii şi a vieţii
sălbatice la nivelul fermelor şi dincolo de ele.
A şaptea minciună: biotehnologia va rezolva problemele
agriculturii industriale
Adevărul: Noile culturi bazate pe biotehnologie nu vor
rezolva problemele agriculturii industriale, ci le vor amplifica şi
vor consolida controlul pe care îl deţin câteva mari corporaţii
asupra produselor alimentare din întreaga lume. Biotehnologia va
distruge biodiversitatea şi siguranţa hranei şi va alunga de pe
pământurile lor micii fermieri care se întreţin prin mijloace proprii.
Minciunile agriculturii industriale împărtăşesc un concept de bază,
Dezbateri
care le leagă una de alta – dorinţa lor ca noi să acceptăm că
tehnologia înseamnă întotdeauna progres. Acum, totuşi, mulţi
oameni pun întrebarea logică a tehnologiei: o anumită tehnologie
poate însemna progres, însă progres către ce? Ce viitor ne va aduce
acea tehnologie? Am observat că tehnologia pesticidelor ne aduce
un viitor al epidemiei de cancer, aer şi ape toxice şi distrugerea
globală a biodiversităţii. Observăm că tehnologia nucleară, prin
care o parte din alimentele noastre au fost iradiate, ne aduce un
viitor al deşeurilor nucleare care nu pot fi aruncate, cheltuieli
masive de curăţire şi, din nou, numeroase ameninţări la adresa
Lohanul nr. 11
sănătăţii umane şi a mediului. Pe măsură ce o parte tot mai mare a
societăţii realizează că pesticidele, îngrăşămintele chimice,
monoculturile şi metodele industriale reprezintă ceva mai mult
decât nişte roade fatale, chiar şi marile corporaţii industriale încep
să admită că există unele probleme. Soluţia lor la dezastrul
provocat de generaţiile anterioare de tehnologii agricole este – aşa
cum aţi ghicit – mai mută tehnologie. O tehnologie „mai bună“,
biotehnologia, va rezolva problemele cauzate de folosirea intensivă
a chimicalelor în agricultură. Pe scurt, creatorii de minciuni au
intrat din nou în acţiune. Însă privind dincolo de cuvinte, o
examinare atentă a noilor afirmaţii despre ingineria genetică, ne
revelează că, în loc să rezolve problemele agriculturii moderne,
biotehnologia nu va face altceva decât să le înrăutăţească.
Va reuşi biotehnologia să hrănească omenirea?
În încercarea de a convinge consumatorii să accepte
biotehnologia alimentară, industria a popularizat neabătut minciuna
conform căreia biotehnologia va învinge foametea mondială.
Această afirmaţie se sprijină pe două sofisme: primul este că oa-
menii suferă de foame pentru că nu se produce suficient de multă
mâncare la nivel mondial, iar al doilea, că ingineria genetică mă-
reşte productivitatea alimentară. În realitate, la nivel mondial se
produc mai mult decât suficiente alimente pentru a hrăni populaţia
actuală. Problema foametei nu constă în cantitatea de alimente care
este produsă, ci mai ales în modul în care aceste alimente sunt dis-
tribuite. Prea mulţi oameni sunt pur şi simplu prea săraci pentru a
cumpăra alimentele disponibile în magazine şi prea puţini oameni
dispun de pământul necesar sau de puterea financiară pentru a-şi
creşte singuri hrana. Rezultatul este foametea. Dacă marile corpo-
raţii biotehnice ar fi vrut, într-adevăr, să-i hrănească pe cei flă-
mânzi, ar fi încurajat reforma agrară, care i-ar readuce pe fermieri
pe terenurile lor şi ar fi militat pentru redistribuirea averilor, care
le-ar fi permis săracilor să-şi cumpere mâncare. Cercetările inde-
pendente arată că aceste tipuri de seminţe modificate genetic nu fac
să crească recolta totală. Un studiu realizat pe durata a doi ani de
zile de către cercetătorii de la Universitatea din Nebraska a arătat
că prin cultivarea boabelor de soia rezistente la erbicide s-a ajuns,
de fapt, la o productivitate mai scăzută decât cea obţinută prin cul-
tivarea boabelor de soia obişnuite. Aceste rezultate au confirmat
descoperirile dr. Charles Benbrook, fostul director al Biroului pen-
tru Agricultură din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe (Board
on Agriculture at the Naţional Academy of Sciences). Studiul
său realizat asupra a peste 8.200 de eşantioane prelevate din terenu-
rile agricole şi a demonstrat că seminţele „Roundup Ready“ produc
o cantitate mai mică de soia decât variantele lor naturale. Departe
de a fi un răspuns la foametea mondială, ingineria genetică ar putea
reprezenta o contribuţie majoră la amplificarea ei. La ora actuală
există mai mult de o duzină de brevete pentru tehnologia „distruc-
tivă“ a ingineriei genetice. Aceste seminţe sunt proiectate genetic
de către companiile biotehnice să producă o sămânţă sterilă după
un singur sezon de creştere, asigurându-se că fermierii din întreaga
lume nu îşi vor putea păstra seminţele şi vor fi nevoiţi să le cum-
pere în fiecare an de la aceste corporaţii. Crede cineva că soluţia la
foametea mondială este a face culturile lumii sterile? Având în ve-
dere că mai mult de jumătate din fermierii din întreaga lume se ba-
zează pe seminţele păstrate pentru a-şi cultiva terenurile, imaginaţi-
vă foametea în masă care ar rezulta dacă genele sterile ar scăpa din
culturile modificate genetic şi ar contamina culturile locale
nemodificate genetic, sterilizându-le chiar şi neintenţionat. Potrivit
unui studiu realizat de Martha Crouch de la Universitatea din Indi-
ana, un astfel de scenariu înspăimântător este o posibilitate reală.
Biotehnologia va proteja pământul?
Ideea că biotehnologia este binefăcătoare pentru mediu se
bazează pe minciuna că va reduce folosirea pesticidelor, prin
crearea unor plante rezistente la insecte şi la alţi paraziţi. În
realitate, chiar cercetările independente ale guvernului a demonstrat
falsitatea acestei afirmaţii. Un studiu realizat de Departamentul
pentru Agricultură al Statelor Unite (U.S. Department of
Agriculture) în 2000 a demonstrat că nu s-a înregistrat o diminuare
a folosirii pesticidelor pentru culturile modificate genetic. Deşi nu
contribuie cu nimic la reducerea crizei poluării chimice, hrana
biotehnologică aduce propriul ei risc, foarte diferit, de poluare:
poluarea biologică şi genetică. În anul 2000, cercetătorii de la
Universitatea Purdue au descoperit că plasarea a doar câteva
Februarie 2010
exemplare de peşti modificaţi genetic într-o mare colonie de peşti
dezvoltaţi pe cale naturală, poate face ca acea specie să moară în
doar câteva generaţii. Între timp, cercetătorii de la Universitatea
Cornell au descoperit că polenul provenit de la porumbul de tip
„Bt“ poate fi fatal pentru fluturele-rege şi pentru alte tipuri de
insecte folositoare. Uniunea Cercetătorilor Îngrijoraţi (Union of
Concerned Scientists) a arătat cum culturile modificate genetic de
tip „Bt“ ar putea face ca paraziţii să devină rezistenţi la Bt. Aceast
pesticid non-chimică este esenţială pentru fermierii tradiţionali din
întreaga ţară. Dacă paraziţii plantelor capătă rezistenţă la ea, acest
lucru ar putea submina în mod catastrofal agricultura organică din
Statele Unite. Un alt aspect semnificativ legat de alimentele
modificate genetic este că aceste culturi sunt foarte greu de
controlat. Ele pot migra, se pot modifica şi se pot încrucişa cu alte
plante. Dacă o specie rezistentă la erbicide sau la paraziţi s-ar
răspândi de la culturi la buruieni, ar putea rezulta o „super-
buruiană“ şi ar fi aproape imposibil să fie stopată. Ameninţarea pe
care biotehnologia o aduce mediului i-a făcut pe cei mai importanţi
100 de oameni de ştiinţă să avertizeze asupra faptului că o
întrebuinţare neglijentă ar putea conduce la o degradare
devastatoare şi ireversibilă a mediului.
Va produce biotehnologia alimente mai sigure?
Industria biotehnologică pretinde că aduce pe piaţă o cu totul
nouă generaţie de alimente mai sănătoase şi mai sigure. Totuşi,
potrivit specialiştilor din propriul nostru guvern, modificarea
Morţi cauzate de vaccinul
împotriva gripei porcine
Dr. Mihai Vasilescu – Bucureşti
L a ora actuală în marea majoritate a statelor de pe întreg
globul au fost demarate ample campanii de vaccinare
împotriva gripei porcine. Mass-media aservită refuză
să facă publică lunga listă a gravelor efecte secundare ale
vaccinului împotriva gripei porcine AH1N1. Printre cele mai grave
efecte secundare se află paralizia, autismul, atacuri cardiace,
avorturi spontane, sindromul Guillain-Barre şi moartea.
Neîntâmplător, companiile farmaceutice care fabrică aceste
vaccinuri (câştigând sume colosale) refuză să-şi asume răspunderea
legală a eventualelor efecte secundare. Există deja multe cazuri
dramatice ale unor persoane afectate pe viaţă de acest vaccin. Cele
mai grave situaţii sunt cazurile de deces cauzate de vaccinul
pandemic. Vă vom prezenta câteva dintre ele:
În Germania, primul caz de deces cauzat de controversatul
vaccin a fost menţionat în 16 noiembrie, în Eichsfeld. Un bărbat în
vârstă de 55 de ani, care nu suferea de nicio boală gravă, s-a vac-
cinat contra gripei porcine AH1N1. La căteva ore după
administrarea vaccinului, bărbatul respectiv a decedat. A doua zi un
nou caz de deces, cauzat de acelaşi vaccin, a fost raportat în oraşul
Wuppertal, unde un alt bărbat, de 46 de ani, a murit la câteva ore
după administrarea vaccinului. În aceeaşi zi, la câteva ore după
vaccinare, o femeie din oraşul Thuringen, în vârstă de 65 de ani, a
murit prin stop cardiac, la câteva ore după vaccinare.
Cazul tragic al morţii unui băieţel de 21 de luni, decedat la
câteva ore după ce i-a fost administrat vaccinul împotriva gripei
porcine, a explodat pe Internet. Băieţelul s-a născut cu probleme la
inimă şi la plămâni şi fusese operat de patru ori. Urma să fie supus
unei alte intervenţii chirurgicale peste câteva săptămâni. Mama sa,
Yvonne B., în vârstă de 34 de ani, povesteşte că acesta se simţea
61
genetică a alimentelor ar putea face ca alimente sigure să devină
toxice. Alimentele modificate genetic pot conţine substanţe
alergice atât noi cât şi vechi, care ar putea genera grave reacţii la
milioane de consumatori. De asemenea, alimentele biotehnologice
pot avea valori nutriţionale mai mici. În 1999, Asociaţia Medicală
Britanică (British Medical Association) a recomandat interzicerea
importului de organisme modificate genetic (OMG-uri) ne-
etichetate, datorită potenţialilor lor factori de risc asupra sănătăţii.
Ceea ce face ca aceste riscuri să fie cu atât mai alarmante, este că
guvernul nostru nu solicită testarea obligatorie a gradului de
siguranţă şi nici etichetarea vreunuia dintre alimentele modificate
genetic. Ca urmare, nu avem nicio asigurare asupra siguranţei
acestor alimente şi nicio posibilitate de a depista reacţii adverse.
Departe de a amplifica siguranţa produselor noastre alimentare,
biotehnologia aduce noi factori de risc asupra sănătăţii.
Este biotehnologia ieftină şi eficientă?
Industria biotehnologică continuă să se autoaprecieze ca fiind
panaceul fundamental pentru toate problemele agriculturii indus-
triale. O trecere în revistă a tuturor adevăratelor sale consecinţe şi
influenţe nefaste revelează faptul că nu este un antidot pentru
agricultura modernă, ci mai degrabă o continuare a exacerbării
crizei actuale a producţiei de alimente. Biotehnologia contribuie la
creşterea degradării mediului, generează noi riscuri în ceea ce
priveşte siguranţa alimentelor şi ameninţă să amplifice foametea
mondială. Ea nu reprezintă soluţia, ci o parte majoră a problemei.
binişor. Când
copilul a fost
dus la spital,
pentru a fi vac-
cinat împotriva
virusului AH1-
N1, i s-a spus
ca nu vor fi
probleme. Mai
mult decât atât,
medicii i-au
spus că, având
în vedere starea
micuţului, cel
mai bine ar fi
să fie vaccinat
pentru că, dacă
ar fi făcut gripă porcină, putea suferi complicaţii grave. În noaptea
după ce a fost vaccinat, starea băieţelului s-a agravat brusc şi, în
numai câteva ore, el a murit în braţele tatălui său.
Şi în Suedia au existat mai multe cazuri de deces cauzate de
vaccinarea împotriva virusului gripei porcine. O femeie în vârstă de
74 de ani din nordul Suediei a murit la finalul lunii octombrie 2009,
la patru zile după ce a fost vaccinată împotriva gripei AH1N1. O
altă femeie, în vârstă de 90 de ani, a murit, de asemenea, după ce
i-a fost administrat vaccinul.
Lista cu victimele produse de vaccinare s-a mărit în
următoarele două zile cu încă două cazuri, un bărbat în vârstă de 50
de ani cu probleme cardiace şi o femeie care suferea o boală
musculară în formă acută. La începutul lunii noiembrie, şase
Dezbateri
pacienţi infestaţi cu virusul gripei porcine au decedat la scurt timp
după vaccinare, din cauza vaccinului şi nu din cauza bolii efective.
În plus, vaccinul Pandemrix a mai provocat în Suedia dispute şi
după ce 350 de oameni, care au fost imunizaţi cu acest vaccin, au
prezentat grave reacţii adverse. De remarcat este că suedezii
folosesc Pandemrix, acelaşi vaccin achiziţionat şi de ţara noastră.
Nici Ungaria sau China, ţări în care au loc campanii masive de
vaccinare a populaţiei, nu au fost ferite de decese survenite după
vaccinarea împotriva gripei porcine.
 62
Nanoparticule mortale
în vaccinul împotriva gripei porcine
Bianca Andrei – Bucureşti
L
a ora actuală, nu mai este un secret că vaccinarea
împotriva gripei porcine este un real pericol pentru
sănătatea noastră. Se ştie că vaccinurile folosite nu au
fost suficient testate şi de aceea administrarea lor nu poate fi
considerată sigură. Autorităţile au încercat să ascundă adevărul
asupra posibilelor efecte secundare ale substanţelor aflate în
componenţa vaccinurilor împotriva gripei porcine: adjuvanţi toxici
noi care conţin anumite substanţe (thimerosal, hidroxidul de
aluminiu, squalena, substanţe uleioase) care, conform studiilor
realizate, pot provoca autism, sindrom de atenţie deficitară,
scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj, probleme motorii
şi paralizie, alergii, şoc anafilactic, boli autoimune şi infertilitate.
De curând, s-a descoperit un motiv suplimentar care să ne facă să
refuzăm această vaccinare: prezenţa nanoparticulelor în unele
vaccinuri aprobate de autorităţile guvernamentale. Jurnalistul F.
William Enhdahl dezvăluie prin articolul „Nano Particles used în
Untested H1N1 Swine Flu Vaccines“ că vaccinurile împotriva
gripei porcine aprobate pentru a fi folosite în Germania şi alte ţări
europene conţin un anumit tip de nanoparticule despre care se
afirmă că atacă celulele sănătoase ale organismului putând provoca
moartea. De câţiva ani, datorită avantajelor aparente ale
introducerii nanoparticulelor în vaccinuri, cel mai vehiculat dintre
acestea fiind faptul că le face „mai puternice“, producătorii de
vaccinuri urmăresc punerea în practică a acestei noi tehnologii.
„Avantajele“ introducerii nonoparticulelor în vaccinuri
nu compensează imensele dezavantaje: grave probleme
de sănătate, chiar moartea
În 2007 cercetătorii de la Ecole Polytechnique Fédérale de
Lausanne (EPFL) au anunţat într-un articol publicat în revista
Nature Biotechnology descoperirea faptului că introducerea de
nanoparticule în vaccinuri face să crească foarte mult eficienţa
acestora, reducând totodată efectele adverse şi scăzând în acelaşi
timp şi preţul faţă de cel al vaccinurilor fabricate prin vechea
tehnologie. Nanoparticulele au dimensiuni în jur de 25 de
nanometri şi datorită dimensiunilor reduse, pătrund foarte uşor în
celule şi se răspândesc în întregul organism. Se afirmă că răspunsul
sistemului imunitar este extrem de puternic şi de rapid după
injectarea vaccinurilor cu nanoparticule. Toate aceste avantaje nu
mai au însă nicio valoare ţinând cont de alte consecinţe ale
introducerii acestor nanoparticule în organism: poate surveni chiar
moartea sau unele probleme de sănătate ireparabile. În urma
scandalului azbestului s-a constatat că particulele având dimensiuni
de ordinul unei milionimi de metru penetrează celulele şi le distrug.
Nanoparticulele au dimensiuni mult mai mici decât particulele de
azbest. Nanoparticulele pot trece nedetectate de sistemul imunitar.
Cercetători germani au descoperit că anumite particule foarte mici
pot pătrunde până în creierul uman. Studii recente efectuate în
China şi Japonia demonstrează că, din cauză că sunt atât de mici,
odată ce au fost introduse în organism, nanoparticulele ajung în
celule, străpungând membrana acestora, intervenind în unele
mecanisme celulare, şi distrug continuu celulele. După ce încep să
Dezbateri
interacţioneze cu structura celulară a corpului, ele nu mai pot fi
îndepărtate. Medicina modernă numeşte în mod eufemistic
fenomenul ca fiind o „reacţie infecţioasă continuă“.
Un studiu clinic confirmă efectele mortale ale prezenţei
nanoparticulelor în organismul uman
Respectata revistă European Respiratory Journal, în articolul
„Expunerea la nonoparticule este asociată cu emfizem pleural,
fibroză pulmonară şi granulom pulmonar“, publicat numărul din
luna septembrie, descrie testele realizate în 2008 la spitalul de elită
Lohanul nr. 11
Beijing Chaoyang în ceea ce priveşte efectul prezenţei
nanoparticulelor în organismului uman. Studiul a fost realizat pe
şapte femei, cu vârsta între 17-47 de ani, care au fost expuse, prin
natura muncii lor, acţiunii nanoparticulelor o perioadă de 5-13 luni.
Femeile au avut acelaşi loc de muncă. Ele au fost internate în spital
cu probleme ale sistemului respirator: emfizem pulmonar, lichid
pleural în exces, inhibând funcţia respiratorie, afecţiuni ale inimii
(emfizem pericardial) şi afecţiuni cutanate (eczeme, prurit al feţei,
mâinilor, braţelor). Niciuna din ele nu a fumat vreodată şi nu a
făcut parte din vreun grup cu riscuri privind afecţiunile pulmonare.
În ciuda strădaniei doctorilor, două dintre cele şapte femei au murit
în urma unor complicaţii. Una din ele a murit după 21 de luni de
tratament, iar cealaltă la câteva săptămâni după intervenţia
chirurgicală. Concluziile doctorilor s-au bazat pe examinarea
amănunţită a locului de muncă şi pe observaţiile clinice în urma
examinării pacientelor. Li s-au făcut testele imunologice, au fost
examinaţi indicatorii bacteriologici, virusologici şi tumorali, s-au
realizat bronhoscopii, toracoscopii interne şi intervenţii chirurgicale
asistate video. Examenul patologic al ţesutului pulmonar al
pacientelor a evidenţiat inflamaţie pulmonară nespecifică, fibroză
pulmonară şi granuloame de corpi străini pe pleură, simptome
similare cu cele observate la animalele pe care s-au realizat teste cu
nanoparticule. Au fost observate nanoparticule în citoplasma şi
carioplasma (nucleoplasma) celulelor pulmonare epiteliale şi
mezoteliale precum şi în lichidul pleural. Investigaţiile medicilor
nu au depistat infecţii, tumori maligne, afecţiuni ale sistemului
imunitar sau alte afecţiuni care să fie cauza simptomelor prezentate
de femei. Pe baza tuturor acestor date, medicii au concluzionat că
problemele de sănătate ale acestor femei au o cauză comună:
expunerea pe termen lung prin inhalarea şi contactul cu pielea a
nanoparticulelor de poliacrilat la locul de muncă. Studiul medicilor
din Beijing este primul studiu clinic asupra efectelor nocive
(toxice) ale nanoparticulelor asupra organismului uman.
Noi dovezi ale efectului distructiv al nanoparticulelor
asupra organismului uman
Un studiu realizat în Marea Britanie de cercetători de la mai
multe universităţi şi institute britanice asupra riscurilor folosirii
nanoparticulelor în tratarea anumitor afecţiuni, publicat în ultimul
număr al revistei Nature Nanotechnology, demonstrează că
utilizarea nanotehnologiei poate afecta AND-ul celulelor. Acest
studiu, realizat din cauza ideii, din ce în ce mai îngrijorătoare,
conform căreia nanoparticulele au proprietatea de a se infiltra prin
bariere protectoare, compară efectele expunerii directe şi indirecte
a ţesutului conjunctiv uman acţiunii nanoparticulelor. S-a ajuns la
concluzia că nanoparticule de cobalt-crom (folosit la producerea de
capete de femur pentru proteze de bazin) pot distruge celulele
fibroblastului uman (ţesut conjunctiv) printr-un perete protector,
fără a trece prin acesta. Ele generează în peretele protector
formarea unor molecule care se transmit apoi în celulele ţesutului
din spatele peretelui protector. Cantitatea de AND modificat în
celulele din spatele barierei protectoare a fost la fel de mare ca şi
cea din celulele expuse direct acţiunii nanoparticulelor.
Concluzii
Toate aceste studii, împreună cu rezultatele testelor efectuate
în laborator pe animale confirmă efectele extrem de nocive pe care
nanoparticulele le au asupra organismelor vii. Chiar dacă scopul
utilizării în medicină a nanoparticulelor este declarat a fi unul
benefic, pentru a vindeca oamenii (nanoparticulele sunt introduse
în ţesuturile umane pentru a lupta contra cancerului, pot fi folosite
în diagnosticare, în stomatologie, pentru a putea construi din ele
lentile de contact mult mai durabile, în „chirurgia moleculară“
intracelulară cu nanoparticule sau – cazul nostru – pentru a creşte
eficacitatea unui vaccin) pătrunderea necontrolată în organism a
acestor particule poate avea efecte devastatoare, iremediabile.
Ţinând cont de toate acestea nu putem să nu evidenţiem neglijenţa
criminală a celor care impun campania de vaccinare împotriva noii
gripe în care, prin intermediul vaccinului pentru aşa-zisa prevenire
a gripei porcine se administrează unor mari mase de oameni aceste
„otrăvuri“.
Februarie 2010
Vaccinarea împotriva gripei porcine
poate fi folosită ca modalitate abuzivă
de implantare cu microcipuri
Bianca Andrei – Bucureşti
O ipoteză cutremurătoare, dar foarte realistă
„Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la vârstă
foarte timpurie să producă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe
care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a
puterii va deveni imposibilă psihologic.“ – Bertrand Russell, 1953
M edici, terapeuţi naturişti, persoane implicate în
domeniul farmaceutic şi al producerii microcipurilor
ne dezvăluie o nouă modalitate de implantare în
fiinţele umane, fără ştirea acestora, a microcipurilor: vaccinarea
împotriva gripei porcine. Jane Burgermeister, cea care a demascat
crima ce este pe cale să fie comisă prin vaccinarea împotriva gripei
porcine datorită toxicităţii acestui vaccin, mai periculos decât boala
de care ar trebui să ne ferească, ne arată un alt scop cutremurător al
acestei campanii de vaccinare: implantarea cu microcipuri. În acest
fel, cei care datorită unei bune imunităţi scapă de efectele
otrăvurilor existente în acest vaccin pot fi controlaţi prin
intermediul cipurilor. Jane Burgermeister a fost informată de un
producător austriac de cipuri RFID, deosebit de interesat de
acuzaţiile de crimă aduse companiei Baxter, că se are în vedere
utilizarea microcipurilor în cadrul campaniilor de vaccinare a
maselor. Iar un producător american de microcipuri a afirmat că
lucrează pentru implanturile „pandemice“ de microcipuri. Modul în
care se intenţionează să se facă implantarea de microcipuri, fără
ştirea şi acordul nostru, prin intermediul vaccinării împotriva gripei
porcine este arătat de dr. Ryke Geerd Hamer, fondatorul GNM
(German New Medicine). Dr. Hamer arată, conform declaraţiilor
unei persoane angajate la o companie farmaceutică din Viena, că
acele seringilor cu care se injectează vaccinul împotriva gripei
porcine conţin nanoparticule în vârful lor. Aceste particule nu sunt
vizibile cu ochiul liber, dar pot fi depistate uşor la microscop.
Personalul companiei farmaceutice respective a fost informat că
aceste nanoparticule acţionează în corpul uman ca un hard-disc, o
mulţime de date putând fi stocate pe ele, ne mai fiind nevoie de
cărţi de identitate şi de credit. Conform informaţiilor primite de
angajaţi, această măsură urmăreşte şi realizarea unui recensământ
exact precum şi protecţia copiilor (multe mame abandonează nou-
născuţii fără ca autorităţile să afle). Un avocat austriac consultat
asupra modului în care se poate evita implantarea cu cip era deja la
curent cu acest plan. În Austria vaccinarea nu este obligatorie în
acest an, dar prin intermediul mijloacelor mass-media populaţia
este manipulată să se vaccineze din proprie iniţiativă. În cazul în
care se vor prezenta prea puţine persoane la vaccinare, în anul ce
urmează vaccinarea va deveni obligatorie. Vor fi cu siguranţă
scutite anumite grupuri profesionale (poliţia, personalul medical,
politicieni etc.). Cei care lucrează în domeniul juridic cunosc căi
prin care să evite vaccinarea, dar pentru majoritatea populaţiei nu
există scăpare.
Prezentăm în continuare fragmente dintr-un interviu cu dr.
Ryke Geerd Hamer realizat de ing. Helmut Pilhar la data de 26
august 2009:
Hamer: În câteva zile, cele mai rele temeri ale noastre au
fost într-adevăr înlocuite de cruda realitate.
Pilhar: Vă referiţi la amenda de 1000$ şi cele 30 de zile de
închisoare care îi ameninţă pe cei care refuză vaccinarea în SUA?
H: Da. Iar cei care obiectează (adică cei care se opun
cipurilor aducătoare de moarte) nu vor fi trimişi în închisori
normale, ci în sutele de lagăre de concentrare care au fost pregătite
special în toată ţara. Aceste lagăre vor putea fi părăsite doar de cei
care şi-au implantat cipul. Şi odată ce vor fi afară poate urma
moartea prin cip.
P: Te referi la începerea decimării masive a populaţiei?
63
H: Poate însemna doar aceasta. Altfel nu ar avea rost să se
implice poliţia şi armata, ameninţarea cu asemenea pedepse
drastice, toate doar pentru a face oamenii să participe la o simplă
campanie de vaccinare sezonieră. Eşti vaccinat în octombrie pentru
vara următoare. Este complet ridicol. Cu Tamiflu se pot scurta
poate fazele tipice prin care se trece în timpul procesului de
însănătoşire pentru 2-3 săptămâni. În viziunea GNM chiar şi acest
lucru este total lipsit de sens.
P: Este interesant că în SUA există un stoc de 100.000 de
sicrie de plastic. Pentru ce? Pe de altă parte, populaţia a fost
deposedată sistematic de arme şi câini de pază.
H: Tu poţi să înţelegi cel mai bine care este motivul pentru
care nu se vorbeşte despre lucrurile acestea. Se vorbeşte despre
vaccinare, dar nimeni nu pomeneşte despre implantarea cipurilor
prin vaccinare. Aceasta este într-adevăr straniu pentru că este
evident că implantarea cu cipuri este adevărata ţintă a acestor
măsuri guvernamentale. Sunt o mulţime de discuţii interminabile
pentru a se stabili dacă Tamiflu este sau nu nociv, dar nu se
aminteşte nimic despre cipuri. Bineînţeles că Tamiflu este nociv,
este o otravă. Este dăunător în procesele de vindecare şi, de
asemenea, la femeile însărcinate, în ultimul trimestru al sarcinii, în
faza de vagotonie. Dar faptul că se implantează prin acest vaccin
cipurile morţii dă acestui subiect o nouă dimensiune. Faptul că
aceste cipuri ale morţii vor fi utilizate într-un mod lipsit de scrupule
nu trebuie să ne mire. Morfina şi chimioterapia sunt folosite în
continuare în tratamentul cancerului, în ciuda ratei mortalităţii de
98% (în timp ce aplicând tratamentul GNM rata supravieţuirii ar fi
fost de 98%) deşi oncologii au fost informaţi că GNM lucrează
dintr-o perspectivă ştiinţifică şi cunoşteau rezultatele obţinute.
P: Este de asemenea ciudat că americanii au creat această
lege marţială în virtutea căreia manifestările de refuz al vaccinărilor
pot fi uşor stopate. Dar de îndată ce le-ai implantat oamenilor
cipuri ei nu mai au scăpare.
H: Este evident că această „bătălie a cipurilor“ a fost
pregătită de mulţi ani. Gripa porcină, care în realitate nici nu a
existat, a fost pretextul fatal: trei porci şi un copil, morţi din cine
ştie ce cauză. Pornind de la aceste minciuni a fost construită
această pandemie mondială. Aceasta arată ce organizare bună şi
influenţă puternică are presa la nivel mondial: poate transforma un
muşuroi într-un munte.
P: S-a început cu SIDA, pe urmă a început minciuna cu boala
vacii nebune. După minciuna 9-11 a urmat minciuna Antrax-ului. A
urmat gripa aviară, acum avem gripa porcină. La anul o să avem
minciuna gripei şoriceşti. Totul conduce spre soluţia finală: toată
lumea să aibă implantat un cip. Atunci oricine va putea fi
manipulat şi asasinat arbitrar.
H: Au început cu copiii şi femeile însărcinate. Ei vor fi
primii care vor beneficia de tratamentul cu cipuri şi Tamiflu. Multe
din femeile în ultimul trimestru de sarcină vor pierde copiii pentru
că Tamiflu este foarte toxic. Chiar ele însele pot muri. În ultimul
trimestru de sarcină corpul femeii este vagotonic şi este cunoscut
faptul că în timpul vagotoniei un vaccin antigripal sau o injecţie cu
morfină pot fi mortale. În acelaşi timp în SUA există o oarecare
panică în rândul populaţiei. Oamenii se întreabă unde ar putea să se
refugieze pentru a nu fi injectaţi cu forţa cu cipurile morţii,
pierzându-şi astfel libertatea. Oamenii ar trebui să se întrebe cu
mult realism cum ar fi să trăieşti cu acest cip în tine ştiind că
oricând viaţa ta poate fi întreruptă. Dacă vom ajunge în această
situaţie, complet lipsiţi de apărare, regretele nu vor mai avea niciun
rost. De aceea este foarte important pentru clasa conducătoare să
ţină oamenii în întuneric atât cât este posibil. De îndată ce sclavii
vor avea cipurile morţii implantate li se va permite să ştie acest
lucru. Apoi vor fi ca nişte pudeli dresaţi. Nimeni nu va îndrăzni să
vorbească despre aceasta. Fiecare dintre ei ştie că în momentul în
care va scoate un cuvânt de dezaprobare i se va servi otravă în
Dezbateri
cafea şi nu va mai supravieţui nicio zi. Lumea întreagă urmează să
devină un lagăr de concentrare plin de sclavi, exceptând membrii
unui anumit grup. Să ai implantat un cip al morţii înseamnă o
potenţială sentinţă la moarte în orice moment. Cât de naivi putem fi
să cerem Mossadului şi CIA să dezvăluie care le sunt adevăratele
intenţii?! Şoarecele niciodată nu crede că pisica va veni. Într-o
companie care ambalează acele pentru vaccinarea cu cip, al cărei
personal numără câteva sute de persoane, este nevoie doar de una
sau două persoane „de încredere“ care să insereze cipul la finalul
procedurii. Apoi toţi ceilalţi lucrători pot confirma că ei nu au ştiut
 64
nimic. Aceasta se numeşte „controlul calităţii“ şi „verificarea
finală“ şi apare ca ceva perfect normal. Este ciudat şi faptul că
fiecare ac pentru vaccinarea cu cip are un număr de cod individual,
care este adăugat la numărul de identitate. Dacă nu ar fi aşa, de ce
banalul ac pentru „vaccinul gripei de vară“ are un număr individual
şi de ce se cere paşaport pentru această aşa-zisă vaccinare
antigripală? Şi de ce americanii nu lasă pe nimeni să intre în SUA
fără a avea un cip?
P: „Clubul de la Roma“ a declarat în anii ‘70 într-una din
publicaţiile lor (posibil în Omenirea la punctul de răscruce) că: fie
rata natalităţii trebuie scăzută, fie rata mortalităţii trebuie crescută.
Institutul Max Planck crede că populaţia lumii trebuie redusă la 2
miliarde de oameni. În SUA există aşa-numitul „Stonehenge
American“ unde o inscripţie gravată pe un bloc de 100 tone de
granit arată că populaţia lumii trebuie să fie redusă la 500.000 de
milioane de oameni pentru a se ajunge la „Era raţiunii“. Analizând
ipoteza aşa-zisei „suprapopulări“ s-a constatat un fapt interesant, şi
anume că numai statul Texas ar putea hrăni toate cele 6 miliarde de
oameni. Dacă cineva ar înghesui cele 6 miliarde de trupuri cu o
greutate de aproximată la 80 kg şi un volum aproximat la 80 l, unul
lângă altul, în forma unui cub, laturile cubului vor măsura numai
800 m. În Austria am putea ascunde acest cub în cea mai apropiată
vale. Nu cred în aşa-numita „suprapopulare“, mai degrabă
presupun că fanaticii globalizării nu au nevoie de 6 miliarde de
sclavi aşa că vor să reducă populaţia la o zecime.
H: Helmut, ai avut dreptate când ai afirmat într-o discuţie pe
care am purtat-o anterior că „dacă ei vor reuşi să înfăptuiască asta,
vor câştiga“. În aceste condiţii, acţiunea organizaţiei GNM e pe
cale să fie suspendată, deoarece dacă oamenii vor cunoaşte
adevărul şi se vor trezi la realitate, aceasta va fi împotriva
intereselor acelor fanatici ai globalizării. În concluzie, aşa cum a
afirmat şi dr. Ryke Geerd Hamer în acest interviu, planul elitei
internaţionale ce controlează acest „program al gripei porcine“ este
de a răspândi teroarea în rândul populaţiei forţând în acest fel
oamenii să renunţe la drepturile lor. Doar în aceste condiţii, când
majoritatea oamenilor se vor transforma în sclavi, grupul criminal
va putea să îşi ducă la îndeplinire planurile sale diabolice.
Chip-ul implant a devenit realitate
Prof. Paul Matei – Bucureşti
Pandemia "gripei porcine" a fost pretextul
Un singur chip va controla dacă persoana identificată poartă
virusul, dacă s-a vaccinat şi dacă a plătit asigurările medicale.
Pasul doi: chip-ul va controla datele bancare şi dacă individul
se hrăneşte conform Codex Alimentarius.
Generaţia a treia, până în 2015: localizare GPS.
Acţiunile "VeriChip Corp" s-au triplat, conform NASDAQ,
după ce reprezentanţii companiei au afirmat, recent, că firmei i s-a
acordat licenţa exclusivă asupra a doua patente, ceea ce o va ajuta
să creeze sisteme implantabile la om ce vor fi folosite pentru
detectarea viruşilor. Patentele, deţinute de partenerul "VeriChip",
"Receptors LLC", se refera la biosenzori ce pot detecta AH1N1 şi
alţi viruşi, precum şi ameninţările biologice cum ar fi
Staphylococcus aureus rezistent la meticilina (stafilococ
meticilinio-rezistent).
La o prima vedere, faptul că va exista un "nanorobot" în
organism capabil să detecteze viruşi şi alte boli pare o soluţie
Dezbateri
salvatoare a omenirii. Tehnologia va fi combinată cu dispozitivele
implantabile de radio-frecvenţă VeriChip pentru a se realiza astfel
sistemele de detectare a viruşilor. Sistemul de triere va avea mai
multe nivele de identificare – primul va identifica agentul ca fiind
sau nu un virus, al doilea nivel va clasifica virusul şi va alerta
utilizatorul implantului în legătură cu prezenţa unei ameninţări a
virusurilor pandemici şi la al treilea nivel va identifica cu precizie
agentul patogen, s-a precizat într-un ghid VeriChip publicat pe 7
mai 2009. Curios, când nu apăruse încă isteria gripei porcine, iar
Planeta nu era ameninţată cu nicio pandemie.
Lohanul nr. 11
"Nanorobotul" care controlează sănătatea
Şi mai interesant este că după apariţia informaţiei că un chip
va fi inoculat în organism, deocamdată sub forma unei pastile de
detecţie, o altă ştire din acelaşi domeniu a apărut la câteva zile.
Anume că o companie americană va crea o brăţară de
radiofrecvenţă "RFID Bracelet" care va detecta automat după
implantul VeriChip dacă persoana în cauza s-a vaccinat sau nu
împotriva unui anumit virus.
„Greg Evensen, fost membru în Kansas State Troopers,
vorbeşte la un congres în Texas, Oklahoma cu privire la planurile
guvernului federal de a implementa un sistem de supraveghere
încorporat în brăţări şi de a suprima drepturile de liberă călătorie.
Din păcate, se crede că acesta este unul dintre multele planuri
realizate pentru a asigura punerea în practică a decretului
guvernamental pentru obligativitatea vaccinării, care din nefericire
a fost adoptat şi în Oklahoma. Acest decret stipulează faptul că
toată lumea din Statul Oklahoma va fi vaccinată."
Firma care se ocupă de fabricarea acestor brăţări este
"Protheus BioMedical". Cât priveşte implantarea Chipului
"nanorobot", pe lângă compania "VeriChip", o licenţă similară a
fost câştigată la jumătatea lunii noiembrie 2009 de către "Novartis".
Un chip cât un bob de orez cu un cod de 16 cifre
Compania din Delray Beach, Florida, are o idee şi mai
îndrăzneaţă, acea de a dezvolta chip-ul anti-virus într-un implant
permanent ce se leagă de o bază de date on-line conţinând toate
datele medicale, istoricul creditelor, la Naţional Credit Report, şi
datele de identitate şi securitate socială.
"VeriMedHealth", compania-mama a lui "VeriChip", descrie
tehnologia ca "un mic microcip pasiv (primul şi singurul cip
aprobat pentru identificarea pacienţilor de către U.S. Food & Drug
Administration) şi baza de date online este singura, privată, ce te
leagă de istoricul tău medical personal. Acest link de sănătate este
întotdeauna cu tine şi nu poate fi pierdut sau furat."
Acea baza de date poate fi accesată de doctori şi asistente.
"De mărimea unui bob de orez, microcipul este inserat chiar sub
piele şi conţine un unic cod de identificare de 16 cifre. Microcipul
în sine nu conţine altceva decât acest cod de identitate electronic
sau vreun sistem gen GPS pentru urmărire", îşi descriu produsul cei
de la "VeriMedHealth".
"Google" şi "Microsoft" vor prelua bazele de date
Sistemele informatice vor fi asigurate de companiile
"Google" şi "Microsoft". "Google" îşi va înfiinţa divizia "Google
Health", iar firma lui Bill Gates va fonda "Microsoft Healt Vault",
în cadrul unui sistem de date controlat de Guvernul SUA, sub
titulatura "Central Repository".
Planul lui Obama în sănătate: toată lumea poartă chip
Acum se explica de ce proaspătul şi surprinzătorul laureat al
premiului Nobel, Barack Obama, preşedintele SUA şi-a făcut un
program special de administrare din reformarea sistemului medical
şi al asigurărilor de sănătate.
Alte doua firme americane se pregătesc să intre în piaţa chip-
urilor. Este vorba de "ID Data & Structure", care ar urma să
controleze datele personale de identificare, în aşa fel încât să nu
mai fie vorba în viitor de un card de identitate. La fel, a câştigat
licitaţia pentru baza de date computerizată "NaţionalCredit" care va
pune la dispoziţie informaţii despre conturile bancare personale.
Toate aceste sisteme se vor reuni în următoarea generaţie de chip-
uri implant, când un singur chip va controla sănătatea pacientului,
datele personale, datele bancare, precum şi cu ce fel de hrană se
alimentează. Când ziariştii americani au întrebat de ce în cazul
"VeriChip" este nevoie şi de datele cardurilor bancare,
reprezentanţii Guvernului au răspuns că numai aşa se poate
cunoaşte dacă asiguratul - pacientul - este la zi cu plata asigurărilor
sociale.
Cei cu cazier vor fi localizaţi prin GPS
Tot pentru prima oară, la sfârşitul lui noiembrie 2009 s-a
vorbit şi despre posibilitatea unui control GPS printr-un implant în
cazul persoanelor care au cazier judiciar. Motivul fiind că acestea
ar putea fi localizate mai repede în cazul când ar deveni suspecţi de
o infracţiune. Deja în Florida se experimentează un program prin
care infractorii periculoşi ce au fost eliberaţi din penitenciare poartă
nişte brăţări cu GPS greu destructibile. Se pare că funcţia de
Februarie 2010
localizare a persoanei va fi introdusă în a treia generaţie de chip-uri
implantabile. Chestiunea e că tehnologia se dezvoltă foarte rapid,
pornind de la chip-ul anti-vaccin, ce va fi introdus odată cu
pandemia gripei porcine, iar prognoza guvernamentală este ca până
în 2015 o mare parte din americani, ca şi din populaţia UE să
poarte astfel de chip-uri de prima şi a doua generaţie.
Date despre ce anume mănâncă persoana
O alta funcţiune importanta a viitoarelor chip-uri este analiza
sistemului de hrană al individului, aprobat de U.S. Food & Drug
Administration. Cu alte cuvinte, chip-ul va raporta ce anume
mănâncă persoana care-l poartă. Dacă ne gândim că de la 31
decembrie 2009 un număr mare de state (care centralizează peste
80% din populaţia planetei), între care şi România au implementat,
în etape, temutul Codex Alimentarius. În Codex se prevede că
Terra nu poate susţine alimentar întreaga populaţie decât dacă se
folosesc alimente modificate genetic, aditivate, cu componente
chimice. Codexul reprezintă o serie de reguli de hrană, dar şi de
Tainica putere a idealului
Orson S. Marden
Fragment din cartea „Minunile gândirii pozitive“
A
spiraţiile profunde ale sufletului şi dorinţele pure ale
inimii sunt adevărate profeţii, sunt vestitorii a ceea ce
poate deveni realitate. Ele sunt cu totul altceva decât
poftele oarbe, izvorâte din lăcomie sau alte tendinţe inferioare.
Când începem a dori ceva din toată inima creăm o legătură între
acel lucru şi noi, legătură cu atât mai puternică cu cât dorinţa
noastră este mai arzătoare şi străduinţa noastră de a o realiza mai
înţeleaptă. Ceea ce ne blochează este faptul că dăm prea multă
importanţă aspectului material al lucrurilor şi nu acordăm destulă
atenţie idealului nostru. Ar trebui să ne obişnuim să trăim mai întâi
în gândurile noastre idealul pe care dorim să îl realizăm.
Dacă, de exemplu, dorim să rămânem tineri, trebuie să trăim
permanent cu mentalizarea tinereţii, dacă dorim să fim frumoşi,
trebuie să trăim menţinând permanent starea mentală sau, altfel
spus, rezonanţa specifică pe care o creează frumuseţea. Trebuie să
avem mereu prezentă în suflet şi în minte viziunea fiinţei care vrem
să fim şi în acelaşi timp să credem cu tărie că putem ajunge acea
fiinţă, îndepărtând imediat orice idee de boală sau orice sugestie de
inferioritate care s-ar putea strecura în mintea noastră. Nu trebuie
să ne lăsăm niciodată prea mult preocupaţi de slăbiciunile şi
lipsurile noastre.
Având mereu prezent idealul nostru în minte şi luptând
curajoşi să îl realizăm, ne vom ridica cu siguranţă până la el. În
credinţa menţinută cu tărie că dorinţele şi aspiraţiile noastre se vor
realiza, că visurile noastre se vor înfăptui, se află o mare şi tainică
putere. Nimic nu ne ajută mai mult decât convingerea că lucrurile
se vor transforma întotdeauna în bine şi nu în rău, că vom reuşi şi
nu că vom cădea, că vom fi fericiţi în ciuda a tot ce s-ar putea
întâmpla sau nu.
Păstrând o atitudine optimistă puteţi fi siguri că vă veţi atinge
scopul, orice veţi urmări să faceţi sau să fiţi, şi veţi constata cu
surprindere cât de mult vi se vor dezvolta calităţile şi cât de mult se
va transforma în bine întreaga voastră viaţă. Atunci când mentalul
şi-a format obiceiul de a se hrăni numai cu gânduri vesele,
optimiste şi încurajatoare nu mai poate face altfel. Credinţa că
viitorul ne va rezerva numai lucruri bune, convingerea că vom fi
fericiţi şi că vom prospera, fiind pregătiţi să facem faţă oricărei
eventualităţi, iată cel mai bun capital de care ne putem ajuta în
viaţă.
Ceea ce urmărim să realizăm cu tărie tinde întotdeauna să se
îndeplinească în viaţa noastră, chiar dacă la început ar putea părea
imposibil. Dacă ne vom reprezenta în mod viu, prin imagini
mentale clare şi suficient menţinute, ceea ce am dori să fie viaţa
65
componenţi şi compuşi chimici ce trebuie să se regăsească în
alimente.
"Numărul Fiarei"
Adepţii teoriei conspiraţiei susţin că atât chip-ul implant care
a fost premonit în Biblie la "Numărul Fiarei - 666" - referire la
codul de bare ce îl va conţine, separat prin trei bare de 6 pentru
separarea informaţiei scanate - cât şi vaccinul anti AH1N1, HPV şi
Codex Alimentarius, pe de altă parte sunt metode ale "Guvernului
Mondial" de exterminare în masă a populaţiei şi de control asupra
părţii ce va rămâne, preconizată la aproximativ un miliard de
indivizi.
Ceea ce dă apă la moară acestor adepţi este faptul că o parte
din companiile care urmează să preia controlul acestor sisteme
aparţin concernelor Rockfeller, cele care au iniţiat şi chestiunea
Codex Alimentarius încă de pe vremea Germaniei naziste.
noastră şi dacă vom urmări mereu şi energic înfăptuirea idealurilor
noastre, cu întreaga forţă interioară de care dispunem, este mult
mai sigur că vom reuşi decât dacă vom nesocoti această atitudine.
Mulţi oameni renunţă cu foarte mare uşurinţă la aspiraţiile şi
idealurile lor. Ei nu înţeleg că intensitatea şi statornicia dorinţei
este cea care le conferă puterea de înfăptuire. Efortul perseverent
de a menţine intensitatea aspiraţiei are puterea de a o transforma în
realitate.
Nu are nicio importanţă faptul că această realitate poate părea
la început puţin probabilă sau îndepărtată, că viitorul pare
întunecat, este suficient ca noi să credem în ea cu intensitate şi să
luptăm energic pentru ea, şi mai devreme sau mai târziu ea ne va
aparţine. Dorinţa începe să fie cu adevărat un stimulent numai
atunci când se transformă în hotărâre trainică. Aspiraţia unită cu o
hotărâre fermă dă naştere acelei puteri creatoare care se traduce
apoi în rezultat practic. Fără întrerupere noi ne amplificăm sau ne
micşorăm forţa interioară prin calitatea gândurilor noastre, a
emoţiilor noastre, a idealurilor noastre.
Nu gândiţi şi nu spuneţi despre voi decât ceea ce doriţi să fiţi
în realitate. Persoanele care mereu se plâng, care mereu spun,
pretutindeni şi de prisos, că sunt obosite, extenuate, că nu au noroc,
că un destin nefast le urmăreşte şi că aşa vor rămâne întotdeauna,
că au muncit mult încercând zadarnic să ajungă la un rezultat, nu-şi
dau seama că astfel nu fac decât să îşi adâncească şi să îşi agraveze
mereu în minte aceste întunecate tablouri, a căror creatori sunt chiar
ele, şi care, de altfel, cu siguranţă vor deveni o realitate pentru ele.
De aceea, nu admiteţi nicio clipă că sunteţi bolnavi sau
abătuţi, căci gândind astfel aceste stări negative vor căpăta putere
asupra voastră. Suntem cu toţii rezultatul gândurilor noastre şi
ajungem întocmai aşa cum noi înşine ne metalizăm, chiar şi în cele
mai secrete gânduri ale noastre. Obiceiul de a vedea zilnic în noi o
fiinţă creată pentru a îndeplini o misiune divină perfectă, o fiinţă
capabilă de a-şi îndeplini menirea, ne conferă o nestrămutată
încredere, o minunată putere şi o neîntreruptă încurajare.
Dacă doriţi să porniţi pe o cale oarecare, îndreptaţi-vă
gândurile în acea direcţie dându-le o cât mai mare vioiciune
posibilă, concentraţi-vă atenţia asupra lor până când veţi simţi că
ele vă împing înainte şi că aproape le vedeţi înfăptuite. Astfel puteţi
fi siguri că până la urmă ele se vor înfăptui. Treptat, fiinţa slabă,
imperfectă, inconştientă creată de falsul nostru mod de viaţă, din
păcate atât de larg acceptat, va fi înlocuită de omul ideal, aşa cum
trebuie să ni-l imaginăm creat de Dumnezeu. Idealul este un
Dezbateri
neîntrecut sculptor de caractere. El are o imensă influenţă asupra
căilor vieţii noastre.
Nimănui nu-i este posibil să ascundă prea mult timp ceea ce
îl preocupă în mod obişnuit. Gândurile, expresia feţei şi modul său
de viaţă îl vor da de gol. De aceea trebuie să veghem ca emoţiile şi
gândurile noastre să fie mereu superioare, nobile, folositoare.
Hotărâţi-vă să nu aveţi nimic în comun cu gândurile sau acţiunile
de calitate inferioară; tot ceea ce faceţi să poarte pecetea
perfecţiunii.
 66
Dragobetele şi Sfântul Valentin
N icolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din
Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare
ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea
ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus
ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”,
adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei
eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare”. Lingvistul Lazăr Şăineanu a
propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete“ fiind folosit în
zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful
Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat
etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea
denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în
slavă se numeşte „Glavo-Obretenia“. Românii au adaptat-o, astfel
apărând sub diverse nume (Vobritenia, Rogobete, Bragobete,
Bragovete) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele
zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie
este dată şi de „Micul dicţionar academic”, care atestă folosirea
cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se
fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin
apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui
drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest
caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica
Safiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicţionar
onomastic românesc“, 1963, tratează cuvântul „Dragobete“ la
articolul despre „drag“ (cu temă slavă) şi ca substantiv comun,
însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu
puncte albe pe fiecare elitră“, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă
sau „repede“ (Cicindela campestris). În „Dicţionarul etimologic al
limbii române“, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve,
cuvântul sârb „drugobrat“ ce se traduce prin „cumnat“. Alte teorii
expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din
slava veche „dragu“ şi „biti“, care s-ar traduce prin a fi drag sau de
la cuvintele dacice „trago“ - ţap şi „pede“ - picioare, acestea
transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete.
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar“
(1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia
populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată
fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...),
patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti“, fiind
identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu
Eros, zeul iubirii în mitologia greacă“. Autorul oferă detalii despre
familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul
vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că
Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi
nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română“ (din 1985) îl
descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”.
Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români“ (1898-1901,
reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia“
şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan
Botezătorul“ (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete“. El a
afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate
pasările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi
este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă
nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă
Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul
anului“ Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit
căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia descris ca fiind o
fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi
nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe
care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu
sudalme şi fărădelegi“. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul
dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri,
deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii
Tradiţii
în casă şi în suflet“. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denu-
mirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe
Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi
o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea
înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a
acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind
răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe
Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.
Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al
Lohanul nr. 11
Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un
protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate,
fecunditate şi de renaşterea naturii.(...) Aceasta sărbătoare marca
revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta
ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii
în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei
creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi
zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările,
vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a
naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce
este şi semnificaţia centrala a sărbătorii“. Marcel Lutic a afirmat că
în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele
mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere“. Dragobetele mai
are şi alte nume: Cap de primăvară, Cap de vară, Sânt Ion de
primăvară, Dragomiru-Florea sau Granguru.
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere
strângeau zăpada proaspătă numită „zăpada sânzienelor“, o topeau
şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând ca vor avea părul
şi tenul plăcute.
Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa
bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară.
Dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri,
cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în
aceasta zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane,
pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele
curgătoare. Daca, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi
înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai
apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de
fragă/ Din luna lui Faur/ La toata lumea să fiu dragă / Urâciunile să
le desparţi“.
Satele răsunau de veselia tinerilor Pe dealuri se aprindeau
focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora
prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit
zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă
băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în
văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!
Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar
pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa
dragostea în faţa comunităţii.
„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă
de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi,
şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără
ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti
şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori
de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea
Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea
„Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii
legate de ele.“ scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin
păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le
prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne,
flori, bureţi ...”. De aici şi provine răspândita expresie adresată
fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în
această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!“.
Exista o serie de obiceiuri în zona rurala legate de aceasta
sărbătoare. În aceasta zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă
de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se
sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul
împerecherilor. În aceasta zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp
şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie
cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu
multiple utilizări în medicina populară.
Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi
drăgăstoase întreg anul. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să
nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul.
Tinerii au credinţa că în această zi trebuie să glumească şi să
respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în
această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul
nu va fi iubită de nici un băiat. De aceea, tinerii, fete şi băieţi, se
adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete“, fiind
convinşi că în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la
viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, intr-o
adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii
mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a
participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau
unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva
adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-
şi face jurăminte de prietenie.
Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile
anului, şi mai ales de febră şi Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să
aibă un an îmbelşugat
Februarie 2010 67
Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1
martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei şi primul
deschizător de primăvara.
Se mai credea ca în ziua de Dragobete pasările nemigratoare
se aduna în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi
construiască cuiburile, pasările neimperecheate acum rămânând fără
pui peste vara. Oamenii bătrâni ţineau aceasta zi pentru friguri şi
alte boli.
Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de
toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în
amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să
fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Valentine’s
Day ce nu are legătura cu spiritualitatea românească.
Originea sărbătorii amoroase Valentine’s Day este disputată.
O primă referinţă aparţine scriitorului englez Geoffrey Chaucer,
care, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, scrie în lucrarea
„Parlamentul păsărilor“, cu referire la căsătoria regelui Angliei
Richard II cu Ana de Boemia: „Aceste-au fost în a Sfântului
Valentin zi/ Când toate păsările-şi caută perechea“. Deja la
începutul secolului al XVII-lea, în vremea lui Shakespeare,
sărbătoarea avea semnificaţia negativă de astăzi: „Cum mâine-i Lupercalia – fertilizarea elementului feminin al naturii
Sfântul Valentin, / Din zori voi aştepta / La uşa ta, căci vreau să fiu / Lupercaliile reproduc la modul ritualic o serie de aspecte specifice
Eu, Valentina ta. / El s-a sculat şi s-a încins / Şi-ndat i-a descuiat; / timpului originilor în care au fost procreaţi eroii civilizatori. (cf.
Ea fată a intrat la el, / Dar fată n-a plecat.“ (Hamlet, IV, 5). Attilio Mastrocinque, Romulus. Întemeierea Romei între istorie şi
Despre Sfântul Valentin sunt mai multe versiuni care îmbinate legendă).
au născut o legendă. De Lupercalia exista obiceiul să se scrie numele fetelor pe
Se spune ca Valentin a fost un preot roman martirizat în bilete, care apoi se introduceau într-o urnă. Fiecare băiat extrăgea un
timpul persecuţiei lui Claudius in anii 268-270 d.Hr.. Tânăr fiind, bilet, iar fata „aleasă“ devenea iubita lui pentru anul următor.
Valentin ii ajuta pe creştini in vremurile persecuţiei. El a fost prins În 496 papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua
si băgat in închisoare, unde a devenit un propovăduitor. Tocmai de Sfântului Valentin în încercarea de a înlocui Lupercalia. Treptat,
aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie. În timpul această dată a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de
cat a stat in închisoare el trimitea mesaje de îmbărbătare prietenilor dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor.
spunându-le: „Amintiţi-vă de Valentin“ şi „Vă iubesc!“. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de
O alta versiune ne spune că Valentin a fost un preot care dragoste.
căsătorea cuplurile în secret, împotriva legii date de împăratul Mai târziu s-a hotărât comemorarea în ziua de 14 februarie a
Claudius al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logod- sfinţilor Kiril şi Metodiu, patronii Europei. În ziua de 13 februarie
nele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi luptau mai bine sunt celebraţi de Biserica Catolică doi sfinţi Valentin: preotul din
decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să ii aştepte Roma, care a fost martirizat în anul 268 şi episcopul de Terni, care a
acasă. Si in aceasta poveste el a fost dus la închisoare. Aici el se avut aceeaşi soartă cinci ani mai târziu.
împrieteneşte cu fiica temnicerului pe care o convinge să creadă in Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii
Dumnezeu. In ziua execuţiei sale, Valentin scrie o scrisoare de bacanalelor sexuale păgâne cu conotaţii foarte negative, pentru că şi
dragoste fetei temnicerului. acum există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul
Sau, Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de
oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel ca ea s-a vindecat. petrecere şi nu ideea de jertfa, de bucurie, de familie întărită aşa
Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism. Valentin a fost condamnat cum o vedea(u) sfântul (sfinţii) Valentin.
la moarte. Ultimele cuvinte ale lui Valentin au fost scrise către fiica (Compilaţie de G.F. Sursa: internet).
lui Asterius şi erau: „al tău Valentin!“, aceasta fiind o motivaţia
pentru scrisorile şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor.
Un lucru rămâne totuşi cert: faptul ca a existat un preot cu
numele de Valentin, care a fost executat pentru credinţa lui in
Dumnezeu. Sfântul Valentin se sărbătoreşte in 14 (13) februarie, în
ziua când romanii precreştini celebrau festivalul păgân al purificării
şi fertilităţii, Lupercalia .
Numele de Lupercalia (Luperci) derivă de la substantivul
lupus, întreaga sărbătoare fiind asociată tradiţiilor licantropice.
Astfel, lupului îi este atribuit un comportament sălbatic, reeditat de
luperci la modul mitic şi ritual. În plan ritual, acest comportament
este expresia practicilor iniţiatice pubertare (la care au fost supuşi
Romulus şi Remus), care vizau integrarea tinerilor în rândul
adulţilor, iar în plan mitic reprezintă comportamentul comunităţilor
umane „naturale“, anterioare actelor fondatoare ale eroilor
civilizatori (Faunus, Hercule, Romulus), întemeietori de cetăţi şi
autorii unor legislaţii comunitare. Lupercalia reiterează la nivelul
sărbătorii timpul originar al Romei şi suspendă temporar civilizaţia,
fapt reflectat şi de victoria lupercilor Fabieni (reprezentanţii lui
Faunus, personificarea mitică a sălbăticiei) asupra lupercilor
Quinctiali (exponenţii lui Iuppiter, zeul celest, garantul ordinii şi al
civilizaţiei).
Lupul este asociat lumii de dincolo şi sufletelor morţilor,
întruchipate la modul ritual de către luperci: acestea, însetate de
sânge şi animate de un apetit sexual nestăvilit, se întorc pe pământ,
unindu-se more ferarium cu femeile. În aceste tradiţii mitico-
Tradiţii

religioase şi-ar putea avea originea ritul fecundator al Lupercaliilor:

fâşiile din piei de ţap ar reprezenta tocmai sufletele morţilor, „unite“
cu matroanele romane care, astfel fecundate, năşteau copii în cadrul
mariajului legal.
Ritualul repeta tradiţiile mitice referitoare la violenţa
procreatoare, dar şi miturile legate de fecundarea de către numen a
unei fecioare, care procrează astfel în contextul căsătoriei cu un
erou (de exemplu, Acca Larentia, soţia lui Tarutius, îi naşte pe
gemenii Romulus şi Remus în urma acuplării cu Hercule).
Reprezentare a Lupercalei: Romulus şi Remus hrăniţi de
lupoaică înconjuraţi de Tibru şi Palatin. Scultură dintr-un altar
dedicat cuplului Marte şi Venus expus la Muzeul „Palazzo
Massimo alle Terme“.1
1 Sursă: Wikimedia Commons, foto Marie-Lan Nguyen (2006)
68 Lohanul nr. 11

Ing. Ioan Bordei – Vincon SA; Ec. Floriana Enache – Enache Morărit SRL, Ing. Teo Pop Red-Invest;
Sponsori
Dr. George Silvestrovici; Ec. Aurel Cordaş

n
nrr.. 1
111–
–rre
evviissttă
ăccu
ullttu
urra nţţiiffiic
all şşttiiiin căă
ffoonnddaattăă:: nnooiieem
mbbrriiee 22000077
Colectivul de redacţie: Referenţi ştiinţifici:
Redactor: Vicu Merlan Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş
Tehnoredactare: Gabriel Folescu (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală),
(gabriel.ro@hotmail.com) lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie),
ing. Teo Pop (management)
Colaboratorii acestui număr: ec. Aurel Cordaş, prof. Costin Clit, prof. Marietta Matei, prof. Adrian Butnaru, prof. Valeriu Neştian,
inst. Istrate Liliana, prof. dr. Nicolae Ionescu, Elena Olariu, Ion N. Oprea, Constantin Donose, prof. Lina Codreanu, Ioana Frenţescu,
Carmen Angheluş, Olariu Elena, Valentin Furtună, înv. Corneliu Lazăr, prof. Constantin Parfene, prof. Olariu Neculai, prof. Adrian
Talaşman, Dumitru Râpanu, ieromonah Veniamin Ilie, ing. Sergiu Brandea, Eugenia Faraon, prof. dr. Doina Grigoraş, prof. Andrei
Gămulea, dr. George Silvestrovici, ing. Zoltan Bartha.

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro

Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact tel. 0761997505, 0745894379.

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.