Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII


Anul universitar: 2007-2008
Disciplina: Genuri jurnalistice de radio
Titular: Lect.univ.dr. Liana Ionescu
Anul de studiu: III IDD

TUTORAT II

REPORTAJUL
DOCUMENTARUL

1
TEMATICĂ

REPORTAJUL
Tema 5. Specific. Exigenţe. Tipologii. Durată. Reportajul - gen radiofonic
complex, informativ şi creativ. Specificul reportajului de radio în raport cu reportajul din
presa scrisă. Cerinţe esenţiale în elaborarea reportajului radio. Modalităţi şi surse de
documentare. Importanţa unghiului de abordare. Acurateţea înregistrărilor. Tipologii
(Reportajul de eveniment, de atmosferă, portret, de analiză, reportajul cu subiect de
interes uman. Reportajul înregistrat şi reportajul în direct. Reportaje tematice).
Aplicaţie: Audiaţi şi analizaţi două reportaje radio realizate de jurnalişti
profesionişti.
Aplicaţie: Alegeţi un subiect de reportaj cu sibiect de interes uman. Explicaţi cum
îl veţi realiza, ce paşi veţi urma.
Tema 6. Construcţia reportajului. Structură şi conţinut. Exigenţe în raport cu
etapele principale de construcţie: alcătuirea planului; selectarea şi editarea înregistrărilor;
scrierea textului (elaborarea scriptului); editarea finală (montajul).
Aplicaţie: Concepeţi şi realizaţi un reportaj pe o temă de interes uman, cu o durată
de circa 4 min.

DOCUMENTARUL
Tema 7. Caracteristici. Tipologii (Documentarul tematic, istoric, de
personalitate).
Aplicaţie: Comentaţi un documentar realizat de BBC pe o temă de actualitate.
Tema 8. Etapele realizării documentarului radio: alegerea temei, conceperea
planului de lucru, colectarea, selectarea şi organizarea informaţiei, procurarea unor
înregistrări audio (mărturii ale unor persoane implicate sau ale unor martori, opinii ale
unor experţi, înregistrări de arhivă), redactarea scriptului, alegerea ilustraţiei muzicale,
editarea.
Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio privind o problemă
controversată. Precizaţi ce surse veţi consulta.
Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio cu titlul „Consecinţe ale aderării
României la Uniunea Europeană”. Precizaţi ce informaţii veţi folosi, ce opinii autorizate
veţi consemna şi cum veţi proceda pentru ca materialul jurnalistic să nu fie plictisitor.

Obiectivele cursului:
1. Însuşirea elementelor de compoziţie specifice realizării reportajului şi
documentarului radio. Se are în vedere ideea că reportajul, ca gen jurnalistic,
constituie, împreună cu ştirea, relatarea şi interviul, stâlpii de rezistenţă ai
emisiunilor informative de radio.
2. Se va pune accent pe însuşirea cerinţelor şi a tehnicilor specifice conceperii şi
realizării reportajului radio cu subiect de interes uman.
3. Dobândirea abilităţii de a analiza şi comenta reportaje realizate la radio de
jurnalişti profesionişti. Asimilarea standardelor profesionale înalte.
4. Deprinderea tehnicii de editare computerizată a înregistrărilor audio (în program
Cool Edit Pro).

2
5. Conceperea şi realizarea unui reportaj cu subiect de interes uman (de circa 4
min.).

REPORTAJUL

Tema 5. Specific. Exigenţe. Tipologii. Durată.

Unele genuri jurnalistice de radio se află într-un relativ declin, şi asta din cauza
dificultăţii realizării lor. Este cazul reportajului şi al anchetei radio.
Reportajul presupune o mare mobilitate din partea reporterului; nu se poate face
fără documentarea la faţa locului şi colectarea cât mai multor voci. El cere din partea
reporterului şi spirit căutător, curiozitate, în încercarea de a afla cât mai multe detalii
despre subiectul investigat. Reportajul îmbină informaţiile culese de la faţa locului cu
impresiile participanţilor şi ale reporterului. În nici un caz nu se pot face reportaje din
birou!
O condiţie a realizării unui reportaj reuşit ţine de creativitatea reporterului:
începând cu găsirea ideii şi stabilirea unghiului de abordare, până la selectarea şi
îmbinarea vocilor într-un ansamblu sugestiv pentru ascultător. Creativitatea se cere
îmbinată cu spiritul de observaţie al reporterului şi atenţia sa mereu trează. Un bun
jurnalist nu poate rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, la întâmplări şi
fapte ce pot conţine un senzaţional subiect de reportaj. Nu ezită să pună întrebări dacă
„simte” că se conturează un subiect! Intră în vorbă cu cei din jur, fiind atent la detalii, şi
realizează conexiuni rapide! Uneori, subiectele „vin” către reporter. Acesta trebuie să
intuiască interesul pe care l-ar putea stârni pentru ascultător şi să treacă la acţiune.
Alteori, jurnalistului i se propune din redacţie să facă un reportaj pe o anumită
temă. În acest caz, el se documentează sumar, îşi ia reportofonul şi porneşte la drum. Este
modalitatea cea mai la îndemână, care îl scuteşte pe jurnalist de „obligaţia” de a avea
idei.
Cel mai adesea, subiectele de reportaj trebuie căutate. Şi atunci, fie le „extragi”
din ziare sau din emisiunile de radio şi televiziune, fie din întâmplările trăite sau
povestite de cei din jur. Ziarele trebuie citite cu ochiul reporterului, nu al unui cititor
obişnuit. Întâmplările relatate într-o sală de aşteptare la doctor, discuţiile din holul unei
administraţii financiare, chiar o discuţie pe care o asculţi involuntar în autobuz, pot
sugera o idee de reportaj. Nu sunt de neglijat nici experienţa personală, întâmplările trăite
de reporter. Scrisorile care sosesc la redacţie pot constitui, la rândul lor, o sursă de idei.

Tipologii
Reportajele pot fi clasificate după mai multe criterii, ceea ce face să existe, ca şi
în cazul interviurilor, mai multe tipologii.
a) După mesajul pe care îl transmite: reportaj informativ, de atmosferă,
emoţional, portret (de personalitate), de analiză, şi, des folosit, mai ales în presa
americană, reportajulcu subiect de interes uman.
Reportajele informative difuzate cu cea mai mare frecvenţă pe posturile de radio
sunt cele care însoţesc un eveniment. De aceea se mai numesc şi reportaje de eveniment.
Evenimentul poate fi unul oficial (alegeri, greve, manifestaţii, războaie) sau o calamitate
naturală, un accident, o crimă, întâmplări mondene.

3
Reportajul informativ este relativ scurt, dinamic şi îi dă ascultătorului posibilitatea
să afle informaţii necomentate asupra cărora îşi poate formula propriul punct de vedere.
Reportajul de atmosferă prezintă partea mai puţin cunoscută a unui eveniment,
aspecte „din culise” sau ceea ce se află în spatele unor declaraţii. De exemplu, vizita unei
(unor) oficilităţi străine la Bucureşti poate fi un bun prilej pentru un asemenea reportaj.
Dincolo de declaraţiile care se fac în asemenea cazuri şi care sunt consemnate în ştiri,
relatări şi pachete radio, reportajul ar putea să vorbească despre pregătirile care s-au făcut
pentru întâmpinarea oaspetelui (sau a oaspeţilor), despre reacţiile cetaţenilor la vizita
acestuia (acestora), despre forţele de ordine dislocate cu această ocazie. Vezi, de exemplu,
Reuniunea (Sommet) francofoniei, ţinută la Bucureşti în septembrie 2006. Reporterul
vorbeşte cât mai puţin şi lasă inserturile sonore să „curgă”. Reportajul devine în felul
acesta mult mai sugestiv. În această categorie intră şi aşa numitul reportaj avant-sujet,
realizat înaintea producerii evenimentului (de exemplu, pregătirile pentru organizatea
Sommet-ului frnacofoniei).
Reportajul emoţional (sau afectiv) urmăreşte să inducă o anumită stare
ascultătorului: bucurie, milă, compasiune. Descrierile şi impresiile reporterului, ca şi
vocile care le ilustrează, au un rol important în transmiterea mesajului. Relatarea,
intervenţiile reporterului (link-urile) se pot face pe un fond muzical. Durata acestui
reportaj este mai mare decât a celui informativ.
Reportajul portret vizează transmiterea unor informaţii despre o persoană care
are anumite preocupări, a realizat ceva deosebit, sau despre o personalitate. Important
este ca povestea să fie interesantă pentru ascultători. Şi acest tip de reportaj poate fi
susţinut de muzică.
Reportajul de analiză (sau interpretativ) urmăreşte transmiterea sau comentarea
unui punct de vedere asupra unei probleme. Scopul este de a ajuta ascultătorul să
înţeleagă informaţiile prezentate. El include opinii ale specialiştilor, comentarii, reacţii
ale celor vizaţi sau ale cetăţenilor.
Reportajul cu subiect de interes uman prezintă un loc sau o zonă neexplorată,
destine ale unor oameni, specificul unor comunităţi etnice, religioase, profesionale ori
care conservă anumite obiceiuri; înfăţişează oameni legaţi prin aceleaşi pasiuni sau care
au trecut prin aceeaşi suferinţă, oameni care practică meserii pe cale de dispariţie.
Reportajul cu subiect de interes uman constituie un scurt documentar asupra subiectului
tratat. Un reportaj difuzat de Radio Europa Liberă despre bolnavii de la Tichileşti (Judeţul
Brăila), unde există ultima leprozerie-spital din Europa, a avut un deosebit impact
emoţional asupra ascultătorilor şi a primit un premiu american pentru jurnalism radio cu
subiect de interes uman (human interest story).
Uneori reportajele exploratorii se fac pornindu-se de la un motiv imediat: să
spunem creşterea şomajului într-o anumită zonă a ţării, o măsură guvernamentală care
afectează anumite colectivităţi. În acest caz, motivul trebuie precizat în intro.
b) După modalitatea de difuzare: aşa numitul reportaj în direct şi reportajul
înregistrat.
Reportajul propriu-zis, ca gen jurnalistic de radio, este, de obicei, înregistrat.
Complexitatea realizării lui îl face practic imposibil de transmis în direct.
Ceea ce se transmite în direct, cu pretenţia de reportaj, sunt de fapt relatări de la
faţa locului. Aşa numitele reportaje în direct sunt scurte, fără inserturi. Reporterul descrie
atmosfera, citează unele declaraţii făcute la faţa locului şi, eventual, poate solicita opinile

4
unor participanţi la eveniment, cu toate riscurile pe care le implică intervievarea live a
unei persoane necunoscute. În orice caz, cei vizaţi trebuie pregătiţi înainte de emisie.
Textul reportajului în direct, de multe ori schiţat doar în minte, trebuie să fie mult mai
dinamic decât în cazul reportajelor înregistrate, iar jurnalistul nu trebuie să dea impresia
că citeşte.
Reportajul înregistrat permite o bună organizare şi structurare a materialului;
selecţia riguroasă a vocilor şi editarea lor computerizată; introducerea la montaj a unor
elemente sonore (muzică, jingle). Are o durată mai mare decât reportajul în direct, ea
fiind stabilită împreună cu producătorul. Reportajul înregistrat are şi avantajul că permite
reporterului să elimine bâlbele (ale interlocutorilor, dar şi propriile lui bâlbe când îi
intervievează), zgomotele nedorite, etc..
c) După tematică: reportaj politic, social, cultural, economic, sportiv, de fapt
divers, divertisment); reportaj de război, reportaj de investigaţie.
Reportajul de război presupune o calificare suplimentară a reporterului, precum şi
calităţi native speciale, cum ar fi: curajul, puterea de asumare a riscului, capacitatea de a
reacţiona şi de a lua decizii rapid. Reporterul trebuie instruit, înainte de plecare, cu privire
la specificul activităţii jurnalistice în zone de conflict, obţinerea acreditărilor, regulile de
comunicare cu autorităţile, factorii de risc, sursele din care poate obţine informaţii etc.
(Este vorba despre ceea ce se pare ca le-a lipsit celor trei jurnalişti răpiţi in Irak, în 2005).
Comunicarea cu redacţia este foarte importantă, pentru ca reportajele să fie difuzate la
timp şi în condiţii tehnice cel puţin satisfăcătoare.
Reportajele de investigaţie, se suprapun de multe ori, ca gen jurnalistic, cu
ancheta. Ele necesită o documentare riguroasă, trebuie să conţină argumente şi punctele
de vedere ale tuturor părţilor implicate. Reporterul trebuie să fie incisiv, riguros cu
detaliile şi cât mai obiectiv. Reportajul de investigaţie, ca şi ancheta, trebuie ascultat cu
atenţie înainte de difuzare, pentru a fi eliminate eventualele afirmaţii fără acoperire, care
l-ar supune pe jurnalist riscului de a fi deferit justiţiei.
De remarcat că tipurile de reportaj se întrepătrund uneori, fără ca prin acesta să-şi
piardă calităţile distinctive.

Durata unui reportaj radio depinde de tipul acestuia şi de specificul emisiunii în


care va fi difuzat. Reportajele din jurnalele informative pot avea două-trei minute.
Reportajele complexe, tematice, difuzate în emisiuni-magazin sau în emisiuni de sine
stătătoare, au lungimi de 5 până la 10 minute, sau chiar mai mult. Condiţia este să fie
dinamice, să includă elemente sonore, multe voci, pentru a menţine trează atenţia
ascultătorului.
Dacă reportajul este prea lung, poate fi difuzat în serial. Aşa a difuzat BBC
Romania, în vara lui 2005, un reportaj în serial despre ţările străbătute de fluviul
Dunărea.

Tema 6. Construcţia reportajului. Structură şi conţinut.

În linii generale, nu există mari deosebiri între pregătirea reportajului radio şi a


celui pentru presa scrisă. Cheia reportajului radio ţine însă de modul de concepere şi
realizare a lui: subiectul să aibă o doză de senzaţional, de neobişnuit, pentru a capta

5
atenţia ascultătorului; vocile să fie relevante pentru subiect şi redate cu acurateţe;
structura reportajului să aibă în vedere alternanţa dintre link-uri şi voci. Tocmai de aceea
un reportaj radio nu este uşor de realizat. El este mai greu de realizat decât unul pentru
presa scrisă, şi chiar mai greu decât un reportaj de televiziune, unde imaginea salvează
adesea inabilităţile de construcţie.
Trebuie precizat de la început că nu există o formulă standard, o „reţetă” de
construire a reportajului radio. Există însă etape care trebuie parcurse pentru a realiza un
reportaj reuşit:
• Alegerea subiectului
• Pregătirea reportajului: documentarea preliminară, alegerea unghiului de
abordare
• Colectarea informaţiilor pe teren: observarea, realizarea de microinterviuri,
înregistrarea/colectarea de voci şi de elemente de atmosferă
• Tratarea informaţiei: stabilirea structurii reportajului, ascultarea, selectarea şi
editarea înregistrărilor
• Punerea în formă a informaţiilor şi a povestirii: redactarea scriptului
• Editarea întregului material: înregistrarea link-urilor, intercalarea vocilor deja
editate şi a unor elemente sonore, muzicale.

Subiectele nu sunt la capătul lumii

Multe teme pot fi anticipate şi ţin de activitatea zilnică. Jurnalistului i se propune


din redacţie să facă un reportaj pe o anumită temă. În acest caz, el se documentează
sumar, îşi ia reportofonul şi porneşte la drum. Este modalitatea cea mai la îndemână, care
îl scuteşte pe jurnalist de „obligaţia” de a avea idei şi iniţiative.
Adesea, temele care nu sunt “comandate” sunt însă cele mai interesante.
Există subiecte care „vin” către reporter. Acesta trebuie să intuiască interesul pe
care un subiect l-ar putea avea pentru ascultător şi să treacă la acţiune. Se poate porni de
la un fapt divers, care să fie tratat într-o manieră incitantă, sau de la o relatare, care să fie
transformată în reportaj.
Subiectele bune, pasionante sau dramatice, de reportaj nu se găsesc neapărat la
capătul lumii. Ele există chiar lângă noi şi nu trebuie decât să le sesizăm: singurătatea
oamenilor în vârstă, dispererea ţăranului a cărei recoltă a fost afectată de secetă, curajul,
dar şi riscurile pe care le presupune alpinismului utilitar. Viaţa cotidiană, aparent banală şi
lipsită de pitoresc. Un bun jurnalist nu poate rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în
jurul lui, la întâmplări şi fapte ce pot conţine un subiect senzaţional de reportaj. El trebuie
să nu ezite să intre în vorbă cu cei din jur şi să pună întrebări dacă „simte” că se
conturează un subiect, să fie atent la detalii şi să realizeaze conexiuni rapide. A povesti,
apoi, despre ceea ce nu pare ieşit din comun şi a face subiectul pasionant este mai dificil
decât a vorbi despre neobişnuit şi insolit.
Cel mai adesea, subiectele de reportaj trebuie căutate. Şi atunci, sunt fie extrase
din ziare sau din emisiunile de radio şi televiziune, fie din întâmplările trăite sau povestite
de cei din jur. Ziarele pot fi un furnizor de subiecte şi, de aceea, trebuie citite cu ochiul
reporterului, nu ai unui „consumatorului” obişnuit. Întâmplările relatate într-o sală de
aşteptare la doctor discuţiile din holul unei administraţii financiare, chiar o discuţie pe

6
care o asculţi involuntar în autobuz, pot sugera o idee de reportaj. Nu sunt de neglijat nici
experienţa personală, întâmplările trăite de reporter. Scrisorile care sosesc la redacţie pot
constitui, la rândul lor, o sursă de idei.
Studiile făcute de instituţii prestigioase ori de organizaţii nonguvernamentale pe
diverse teme pot constitui un punct de plecare în realizarea unui reportaj. Un studiu
despre modul de viaţă al unei comunităţi, despre efectele televizorului asupra copiilor,
modul cum necheltuim banii poate fi pretext pentru un reportaj.
Brainstorming-ul este o modalitate de a căuta subiecte prin mobilizarea membrilor
redacţiei. Sunt listate ideile enunţate, unghiurile posibile, persoane care ar trebui neapărat
abordate, chestionate, alte persoane de contact, întrebări esenţiale.

Pregătirea reportajului – liniştea reporterului

Un reportaj se pregăteşte. „Nu se pleacă niciodată cu mâinile în buzunar, bazându-


te doar pe instinct” (J.-D. Boucher, 1996: 43). Localizarea evenimentului şi identificarea
posibililor protagonişti, parcurgerea unor informaţii generale despre subiectul ales şi
selectarea unghiului de abordare sunt principalele elemente care premerg deplasarea pe
teren.

O predocumentare rezonabilă

O dată ales subiectul, este de maximă importanţă ca reporterul să se documenteze


asupra evenimentului, să vadă care sunt protagoniştii, în ce cadru se derulează faptele,
care este contextul în care acestea se înscriu (P.Ganz, 1990: 17-20).
Pentru început, se apelează la baza de date din redacţie, la informaţii de agenţie, la
informaţii din presa scrisă (presa locală poate fi de un real folos) şi de pe internet, la
persoane/oficialităţi care au cunoştinţă de subiectul tratat. În radio, contactele telefonice
sunt esenţiale pentru colectarea informaţiilor preliminare şi evaluarea importanţei
evenimentului, pentru a decide dacă acesta merită sau nu să devină subiect de reportaj.
Dacă evenimentul este neaşteptat, informaţiile sunt puţine sau lipsesc. În acest
caz, pentru a înţelegere ce se întâmplă, sunt utile informaţiile despre evenimente similare.
Dacă evenimentul este previzibil, documentaţia poate fi bogată.
Jurnalistul notează apoi informaţii legate de persoanele implicate în eveniment:
nume, titulatură, eventual elemente biografice. Acestea trebuie să fie suficiente pentru a
permite înţelegerea evenimentu lui, dar să nu abunde ori să fie detalii strict private, pentru
a nu transforma reportajul în portret (fireşte, cu excepţia cazului în care reportajul vizează
exclusiv conturarea unui portret).
Se cer apoi parcurse informaţii legate de cadrul (locul) de desfăşurare a
evenimentului. Dacă este vorba despre un eveniment sportiv, pot fi luate informaţii
despre capacitatea stadionului, starea tehnică a acestuia.
Foarte importantă este cunoaşterea contextului în care se desfăşoară evenimentul,
ca şi a background-ului, a trecutului problemei. Altfel, reporterul riscă să meargă la faţa
locului şi să nu înţeleagă nimic din ce se întâmplă. Nu poţi face un reportaj despre adepţii
mişcării Misa, fără a şti cam ce are aceasta la activ. În scopul aflării unor informaţii de
background, pot fi consultate extrase de presă, ştiri de agenţie, relatări anterioare ale

7
postului de radio, documente oficiale. Se pot face analogii cu evenimente similare, pe
baza unor informaţii despre acestea. Şi în cazul reportajului, ca şi al relatării, o fişă cu
elemente esenţiale şi elemente de culoare legate de subiect este foarte utilă.
Cercetarea unor documente acte oficiale, colecţii ale ziarelor, dosare tematice,
cărţi de specialitate, dicţionare – enciclopedii – poate fi de mare ajutor în tratarea
subiectului. Dacă este vorba despre un dosar voluminos sau un amplu raport, pot fi citite
doar introducerea şi concluzia. Este suficient să reţinem ideile esenţiale pentru a
„încadra” reportajul. Fără excese, pentru a nu fi „copleşiţi” de informaţie!
Consultarea unor persoane care au legătură cu subiectul poate fi de un real folos.
Este binecunoscută importanţa pe care o are pentru un jurnalist reţeau relaţională de care
acesta dispune: De la persoane cu funcţii importante, la secretare, şefii de cabinet şi
diverşi funcţionari, de la poliţişti la vânzătoare şi de la experţi la asistente medicale, lista
este infinită. Atenţie însă la informaţiile neoficiale şi la cele off the record. Regula este şi
aici ca informaţiile să fie verificate din cel puţin două surse. De altfel, evaluarea sursele
pe care reporterul se poate baza este foarte importantă în pregătirea unui reportaj.
O bună documentare îl va ajuta pe reporterul ajuns la faţa locului să înţeleagă ce
se petrece şi să pună întrebări pertinente. Un jurnalist francez de la Ouest-France, Alain
Cabon, povesteşte că a fost trimis în România pentru a face un reportaj despre o
mineriadă (vezi J.-D. Boucher 1996: 52,53): „Am citit documentarea în avion. Am aflat
astfel că nu este pentru prima oară când minerii descind în Bucureşti. Dar, până acum,
nu s-a vorbit prea mult despre acest lucru, cel puţin în ziarele franceze. Dacă nu aş fi
parcurs dosarul care mi-a fost pregătit, fără îndoială că aş fi ghidat prost reportajul. Aş
fi pus întrebări stupide. Ăsta e pericolul: apres cela, les gars, ils ne te causent plus!...”.
(după aşa ceva, nu mai eşti crezut)
Pornirea la drum cu cât mai multe informaţii este una dintre condiţiile succesului.
Dacă evenimentele sunt relativ previzibile sau este vorba despre reportaje tematice
(inundaţiile, corupţia, copiii străzii) documentarea poate fi făcută cu minuţiozitate. Dacă
însă reporterul este presat de timp, îşi poate face fotocopii după materialele documentare,
pentru a le va citi în timp ce se deplasează spre locul desfăşurării evenimentului.

Unghiul de abordare „dă” noutatea

Modalitatea de abordare a subiectului este foarte importantă. A povesti dintr-un


anumit unghi înseamnă a povesti dintr-un anumit punct de vedere, a focaliza conţinutul
reportajului pe o direcţie.
De exemplu, ne-am propus să facem un reportaj despre asistenţa medicală de
urgenţă. Un subiect vast, care poate fi tratat din mai multe unghiuri: modul de organizare
şi funcţionare a spitalelor de urgenţă; responsabilităţile personalului medical de la
urgenţă; condiţiile de lucru în domeniul urgenţelor; asistenţa medicală de urgenţă văzută
din perspectiva bonavilor; experienţele unor bolnavi; o zi petrecută la urgenţă etc.
În general este abordat un singur aspect principal şi este tratat în profunzime.
„Unghiul este pentru un jurnalist ceea ce este biopsia pentru un biolog sau piatra pentru
un geolog. O mică parte din ţesut sau din subsol, care este studiată. Ea este aleasă în aşa
fel încât să dea o idee generală despre ansamblu şi este analizată sub toate aspectele”
(P.Ganz, 1990: 45).

8
Mai concret, unghiul de abordare trebuie să fie adecvat subiectului şi cât mai
original. Trebuie ţinut seama de actualitatea şi noutatea informaţiei, de ineditul ei, de
impactul pe care l-ar putea avea în rândul ascultătorilor. De regulă, se alege ceea ce este
mai nou, mai dinamic, mai puţin abstract. Tratarea subiectului dintr-un anumit unghi îi
conferă reportajului noutate şi originalitate chiar în cazul în care subiectul este cunoscut
şi a fost deja prezentat. De cele mai multe ori, noutatea nu rezidă în subiect, ci în unghiul
de abordare. De exemplu, revenirea în ţară a celor trei jurnlaişti români luaţi ostateci în
Irak a fost tratată din diferite unghiuri: aşteptarea şi primirea lor pe aeroport, aşteptarea în
familie şi în redacţiile în care lucrau, situaţia anchetei interne, presupuşii răpitori şi
familiile lor etc.
Este recomandabil ca înainte de a pleca pe teren, reporterul să aibă o idee despre
cum va aborda subiectul. Având un obiectiv precis, el va evita să aibă contacte inutile ori
să pună întrebări fără obiect. „Dispersarea este duşmanul reportajului” (J.-D. Boucher,
1996: 39). Fireşte, dacă este vorba despre un reportaj „la cald”, privind un eveniment de
ultimă oră, unghiul de abordare va fi găsit la faţa locului. Actualitatea cotidiană oferă
unghiul de abordare, dar, cel mai adesea, el trebuie căutat.
Alegerea unghiului de abordare este mai întotdeauna o operaţiune dificilă pentru
jurnalist. Au prioritate: curiozitatea de care dă dovadă, impresiile sale dominante, dar şi
aşteptările şi interesele audienţei postului. Criteriile proximităţii – geografice, temporale,
afective, simbolice – determină şi ele alegerea unghiului. Nu în ultimul rând, trebuie ţinut
seama de tipul reportajului şi emisiunea pentru care este realizat: dacă este o emisiune
informativă sau una de tip magazin. Durata reportajului influenţează, şi ea, unghiul de
abordare. În cazul unui reportaj foarte scurt, de 2 minute, unghiul se îngustează.
Consultarea unor experţi (specialişti, persoane competente într-un domeniu)
poate indica un unghi original de abordare a subiectului.
Unghiul de abordare poate fi sugerat/indicat/comandat de conducerea redacţiei,
ceea ce îi răpeşte astfel reporterului libertatea de a alege. Acesta nu trebuie să fie prea
afectat, ci să accepte că unghiul sugerat se încadrează mai bine în economia emisiunii ori
reprezintă o abordare ceva mai detaşată a subiectului. De multe ori reporterul vede doar
partea, în timp ce în conducerea redacţiei vede întregul. Nu este o constatare partizană,
ci o pledoarie pentru spiritul de echipă.
Uneori, unghiul de abordare este ales după colectarea informaţiilor pe teren. Ales,
sau schimbat, după caz. Se întâmplă ca, în momentul în care începi să faci un reportaj, să
ai în minte un unghi de abordare, dar după documentare, constaţi că acesta nu corespunde
realităţii. De exemplu, intenţionezi să faci un reportaj într-o comunitate de rromi. Unghiul
este, mai mult ca sigur, evidenţierea sărăciei, a primitivismului, şi alte clişee asociate. La
faţa locului descoperi însă că lucrurile nu stau chiar aşa şi atunci alegi să prezinţi ceea ce
este inedit, pozitiv şi merită cunoscut. Se poate întâmpla şi ca împrejurările concrete să
împiedice derularea reportajului după unghiul propus. De unde, utilititatea de a avea în
vedere mai multe unghiuri de abordare, chiar înainte de pleca la drum.
Unghiurile „de rezervă” sunt utile şi în cazul realizării a două sau mai multe
reportaje pe baza materialului colectat: un reportaj scurt, pentru un jurnal informativ, un
altul pentru o emisiune magazin.
Înainte de a porni la drum, reporterului trebuie să-i fie clar pentru ce emisiune
realizează reportajul. Nu se lucrează în acelaşi mod pentru un reportaj de 2 minute, care

9
va fi difuzat într-un jurnal informativ, şi pentru un interviu de-sine-stătător, cu o durată de
10 minute sau mai mult.

Ieşirea pe teren

Această etapă presupune contactul direct cu evenimentul/situaţia care a devenit


subiect de reportaj şi cu „actorii”- persoane direct implicate sau afectate de
eveniment/situaţie, martori etc. Tot în această etapă sunt verificate informaţiile dobândite
anterior de reporter cu privire la subiectul în cauză.
Dacă timpul permite, jurnalistul poate merge la faţa locului înainte de a face
reportajul, pentru a avea o idee despre cum stau lucrurile şi pentru a schiţa un scenariu pe
care să-l urmeze reportajul. În cazul unui reportaj în direct, reperarea principalelor
coordonate ale locului sau ale acţiunii viitoare este indispensabilă.

A privi şi a asculta

Dacă pre-documentarea este importantă, observaţiile personale ale reporterului


sunt esenţiale pentru reuşita reportajului. Jurnalistul trebuie să ştie să privească şi să
asculte. Să ştie să „respire” o ambianţă. Să ştie să se „impregneze” de lucruri şi sensuri,
să se lase impresionat de mirosuri, de sunete şi tăceri. El devine astfel o principală sursă
pentru realizarea reportajului.
Reporterul nu este o maşină de înregistrat imagini şi sunete. Fiecare dintre noi are
propriul fel de observa, care este, în mod inevitabil, selectiv. Şi reporterul va împărtăşi
ceea ce rezultă din modul său de a privi şi de a asculta. „El are dreptul la un dram de
subiectivitate. El este martor al evenimentului, dar nu este un martor amorf” (J.-D.
Boucher, 1996: 21). Când face un reportaj despre efectele inundaţiilor, jurnalistul nu
poate fi un martor neutru, care consemnează dramele umane ca într-un raport al poliţiei.
Chiar dacă filtrează evenimentul/situaţia prin propria sensibilitate, jurnalistul nu trebuie
să deformeze adevărul. Prezentarea onestă, sinceră a faptelor este o regulă a reportajului.
Observarea directă permite consemnarea unor elemente de atmosferă şi de
comportament ale celor prezenţi la eveniment.
Pe baza impresiei dominante, se poate stabili unghiul de abordare, dacă acesta nu
a fost fixat înainte de plecarea reporterului pe teren. „Ce mi se pare prioritar din ceea ce
văd?”, este o întrebare care îi frământă de obicei pe reporteri.
Reporterul înregistrează sunete de atmosferă: scandări, muzică, zgomote de
maşini, detalii suplimentare care dau credibilitate şi autenticitate reportajului. Ascultătorii
ştiu că jurnalistul a fost pe teren.
Notiţele scrise sunt complementul indispensabil al informaţiilor înregistrate.
Luarea de notiţe este o tehnică. De calitatea lor depinde rapiditatea tratării şi punerii în
formă a materialului colectat. Notaţi ceea ce este nou şi interesant pentru public: cuvinte-
cheie, fraze-şoc, cifre, nume proprii şi funcţii corect ortografiate, detalii semnificative
despre eveniment, decor, ambianţă! Notaţi propriile impresii! Recitiţi rapid notiţele
înainte de părăsi locul evenimentului, pentru a vă asigura că sunt descifrabile şi pentru a
avea posibilitatea să solicitaţi precizări.

Dialogul cu oamenii

10
Prin intervievarea unor persoane implicate în eveniment sau a unor martori
oculari, reporterul colectează informaţie la prima mână. Totodată el îşi procură vocile
care vor fi inserate în cadrul reportajului, menite a da culoare şi autenticitate acestuia.
Reporterul trebuie să precizeze interlocutorilor săi pentru ce post de radio lucrează
şi, eventual, pentru ce emisiune face reportajul.
Persoanele intrevievate pot fi oficilităţi sau oameni simpli. Prin oficilităţi se
înţeleg: aleşi locali sau parlamentari, autorităţi (funcţionari), lideri sindicali, preşedinţi,
directori, factori de decizie în instituţii, companii, firme. Dacă este vorba despre
oficialităţi şi acestea au solicitat în prealabil întrebările, este suficient să le fi fost indicate
temele discuţiei, pentru ca dialogul să fie cât mai viu şi răspunsurile cât mai spontane.
Oficialităţile trebuie să fie competene în domeniu, reprezentative şi să aibă
credibilitate. Nu trebuie să vă jenaţi să întrebaţi „Pe cine reprezentaţi?” Notaţi cu grijă
identitatea persoanei. Când este vorba de „şefi”, nu sunt permise aproximările. Un
director general nu este totuna cu un director de resurse. Declaraţiile oficilităţilor sunt
utile, dar trebuie tratate cu precauţie. Un oficial va apăra şi promova întotdeauna punctul
de vedere al organismului sau autorităţii pe care o reprezintă. Uneori, o autoritate poate
dezinforma, fie prin omisiune, fie prin prezentarea unei versiuni subiective asupra
faptelor. Ca să nu mai vorbim despre jargonul (limbajul strict specializat) pe care îl
folosesc unele persoane, pentru a-l „învălui” pe reporter şi, implict, pe ascultători.
Este indicat ca jurnalistul să vorbească şi, ori mai ales, cu oameni obişnuiţi, care
nu sunt în atenţia mass-media, dar care au ceva de spus în legătură cu subiectul
reportajului. Fericiţi sau bulversaţi, emoţionaţi sau enervaţi, ei se exprimă în diferite
maniere şi trebuie lăsaţi să vorbească după cum le e felul. Atenţie însă că microfonul îi
poate inhiba sau poate afecta spontaneitatea dialogului. Dacă este vorba despre martori la
un eveniment, este bine ca ei să fie ascultaţi mai întâi câteva minute şi apoi asaltaţi cu
întrebări. Întrebările trebuie să fie simple: „Ce aţi văzut?”, „Ce aţi auzit?”, „Unde vă
aflaţi?”, „Ce oră era?”. În nici un caz martorul nu trebuie „împuns” cu microfonul şi
„gratulat” cu fraza: „Haide, spuneţi-mi repede ce aţi văzut!”.
Reporterul solicită de la interlocutorii săi răspunsuri clare, simple, precise,
informative. El are nevoie de o relatare, o mărturie, o explicaţie, un punct de vedere, o
luare de poziţie. Unii oameni consideră că au văzut şi au auzit totul, alţii simt nevoia să
vorbească, dar ocolesc esenţialul. Reporterul trebuie să-i întrerupă, să-i aducă la subiect
sau pur şi simplu să le mulţumească pentru informaţii şi să meargă mai departe.
Când sunt intervievaţi martori la un eveniment, reporterul trebuie să fie atent la
credibilitatea relatărilor. Flerul şi experienţa sa decid care sunt persoanele capabile să
ofere informaţii coerente, netributare emoţiilor.
Jurnalistul trebuie să aleagă momentul potrivit pentru a realiza microinterviurile
necesare reportajului său. Nu îl întrebi ce s-a întâmplat pe mecanicul care se chinuie să
descarcereze o maşină în urma unui accident; nici pe medicul care încearcă să reanimeze
o victimă!
Coordonatele tuturor interlocutorilor trebuie notate cu grijă: nume, prenume,
funcţie. Dacă aceştia nu vor să fie citaţi, mai bine se renunţă la mărturia/declaraţia lor.
Anonimatul nu poate fi acceptat decât din raţiuni de protecţie a interlocutorului.
Interviurile nu trebuie realizate într-o ambianţă neutră, de studio. Înregistrările
este bine să fie făcute chiar la locul evenimentului, pentru a beneficia de fundalul sonor şi

11
a spori efectul de autenticitate. La un miting sindical, de exemplu, nu extragi din mulţime
un participant şi intri cu el în prima scară de bloc, pentru a-i lua un interviu. Numai
asociată cu vocile din mulţime, declaraţia lui sporeşte impresia de veridicitate şi îl face pe
ascultător să se simtă implicat în cele relatate. În cazul în care faci un reportaj despre
efectele poluării apei mării, nu intervievezi un specialist în birou, ci undeva pe ţărmul
mării.
La nevoie, dacă subiectul nu este o exclusivitate, reporterul poate discuta şi cu alţi
jurnalişti aflaţi la faţa locului, asigurându-se însă că informaţia nu este, din diferite
motive, distorsionată. Dacă la faţa locului nu există specialişti în problemă, reporterul
poate consemna părerea unui expert sau analist, la întoarcerea în redacţie.

Timpul decantării

Elementele culese (informaţii, voci) pentru a fi prezentate publicului trebuie


prelucrate de reporter. Prelucrarea materialului colectat este la fel de importantă ca
pregătirea şi înregistrarea lui şi depinde, în mod esenţial, de primele două operaţiuni.
Tratarea informaţiei - selectarea, trierea, decantarea acesteia - este o operaţiune
dificilă: ni se pare că totul este important. Cu adevărat importantă este însă păstrarea
esenţialului. Pentru aceasta este necesară organizarea materialului pe baza unui plan,
urmată de alegerea şi editarea vocilor care vor fi cuprinse în inserturi, ca şi a elementelor
de atmosferă ce vor ilustra reportajul.

Nimic fără structură


În urma documentării, a observaţiilor directe şi a intervievării persoanelor,
reporterul constată că a adunat foarte mult material. Selectarea şi ordonarea acestuia se
face în raport cu unghiul de abordare a subiectului. Care este mesajul pe care vrem să-l
transmitem? Reportajul, spre deosebire de ştire şi relatare, poate şi chiar trebuie să aibă
un mesaj, chiar dacă acesta este implicit. Aşadar, ce este important din ceea ce a
consemnat şi merită să fie transmis ascultătorului? La nevoie, unghiul de abordare ales
iniţial poate fi schimbat. Ex. Tichileşti. Când am plecat să fac un reportaj pentru Radio
Europa Liberă la leprozeria de la Tichileşti, Judeţul........., primul gând a fost să înfăţişez
suferinţa produsă de această boală cumplită, considerată mult timp, contagioasă. Ajunsă
acolo, am constatat nu numai că bolnavii nu se plâng şi nu aşteaptă compatimire, dar
vorbesc despre fericire, despre familiile pe care şi le-au intemeiat în leprozerie cu mulţi
ani în urmă, despre copiii născuţi şi crescuţi acolo şi care acum sunt la casele lor, dar nu-
şi uită părinţii şi vin să-i viziteze. În mod neaşteptat, bolnavii s-au dovedit a fi exemple de
forţă şi de optimism în confruntarea cu viaţa, ceea ce a schimbat cu totul unghiul de
abordare a reportajului.

Pe baza notiţelor şi a înregistrărilor, se stabilesc ideile principale, iar informaţiile


sunt ordonate în funcţie de importanţa lor, de „prospeţime”, forţă, dar şi de legăturile
dintre ele. „Reportajul nu este decât un condensat al realităţii” (P.Ganz, 1990: 48).
Se stabileşte structura pe care o va avea reportajul şi se întocmeşte un plan. Acesta
poate fi doar schiţat sau scris în amănunt, în funcţie de timp şi de obişnuinţă. Planul este
o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia poate să ajungă la ascultător. Se

12
urmăreşte prezentarea informaţiei într-o formă logică, pentru a putea fi receptată în mod
optim.
Impresia dominantă constituie ideea principală în jurul căreia este structurat
reportajul. Reportajul nu trebuie construit într-o manieră şcolărească, după logica
schemei: introducere, curprins şi încheiere. El nu trebuie să urmeze strict nici ordinea
cronologică a producerii evenimentului. „Reportajul nu este povestirea minuţioasă a ceea
ce (reporterul) a văzut, auzit, trăit, ci este o reconstrucţie” (J.-D. Boucher, 1996: 88).
Se recomandă ca structura reportajului radio să fie circulară, şi nu de piramidă
inversată (informaţiile cele mai importante prezentate la început). Şi în cazul reportajului,
este invocată regula celor trei unităţi, din teatrul clasic: unitatea de loc, timp şi acţiune.
Unde?, Când?, Ce s-a petrecut? Punctul culminant reprezintă esenţa reportajului.
Ascultătorului i se spune ceea ce s-a întâmplat. Sunt sintetizate, într-o frază sau două,
informaţiile esenţiale. I se spune apoi ascultătorului de ce s-a întâmplat şi îi sunt
prezentate împrejurările în care s-a produs evenimentul. Se prezintă contextul în care s-a
produs evenimentul sau se desfăşoară o anumită acţiune. Eventual, i se sugerează
ascultătorului posibilele consecinţe ale evenimentului.
Reportajul, dacă este conceput unitar, nu poate fi scurtat, în cazul în care este
nevoie, prin înlăturarea „în bloc” a unei părţi. Trebuie scurtate, cu atenţie, câte puţin, mai
multe link-uri sau voci. De aceea, este bine ca în elaborarea planului să fie avut în vedere
şi să fie respectat cât mai exact timpul alocat reportajului în economia emisiunii.
Planul nu trebuie să fie rigid; el poate fi modificat în cursul redactării scriptului şi
al editării.

A selecta puţin din foarte mult

Aparatele cu minidisc permit o selecţie rapidă a vocilor, mai ales dacă au fost
marcate prin track-uri şi iar numărul track-ului a fost notat. Vocile se introduc în
computer şi sunt editate separat. Inserturilor li se dă câte un nume (sau număr), cu care
vor fi „prinse” în script, şi li se notează durata, care de asemenea va fi precizată în script.
În timp ce sunt editate inserturile, reporterul poate schiţa şi fraza de introducere a lor,
pentru ca aceasta să aibă legătură cu informaţiile din insert.
Regulile de durată sunt aceleaşi ca pentru orice material de radio: inserturile
trebuie să aibă până la 20 de secunde, iar intervenţia reporterului să fie de 30-40 de
secunde. Inserturile foarte scurte dau dinamism reportajului. Un reportaj tematic (de 7-10
minute) poate conţine şi inserturi ceva mai lungi, de 30 de secunde. Dacă insertul este
prea lung şi considerăm că merită păstrat, îl putem fragmenta. Mai bine două inserturi
scurte decât unul prea lung.
Un reportaj este cu atât mai dinamic şi atrăgător cu cât are mai multe inserturi.
Uneori pot fi alăturate două inserturi.. În această situaţie, ascultătorul trebuie să îşi dea
seama cine vorbeşte în fiecare moment. Soluţia este alternanţa de voci: voce
feminină/voce masculină, voce groasă/voce subţire etc.
Un reportaj poate cuprinde, şi chiar este recomandabil, inserturi cu miniinterviuri,
scurte dialoguri ale reporterului cu interlocutorii. Efectul acestor microinterviuri poate fi
spectaculos.
Inserturile pot fi şi înregistrări ale unor dialoguri neprovocate între participanţii la
un eveniment sau care discută într-un spaţiu public.

13
Un insert poate conţine vocea reporterului, înregistrată în locul în care s-a produs
evenimentul sau a avut loc documentarea.
Unii autori recomandă ca numărul persoanelor care apar în reportaj să nu fie
foarte mare, pentru ca ascultătorul să nu se „piardă” printre atâtea personaje.

Scriptul

Pasul următor este punerea în formă a informaţiilor şi a povestirii sub forma


redactării textului, numit script, pe care reporterul îl va citi la microfon şi îl va înregistra.
Ca şi în cazul altor genuri jurnalistice, scriptul trebuie să cuprindă emisiune, data
şi ora difuzării, numele jurnalistului, subiectul.
Cu ocazia redactării scriptului, poate schiţată şi o introducere (intro) care va fi
citită de redactorul-prezentator. Este un text scurt, de două-trei fraze, care prezintă
actualitatea şi unghiul de abordare ale subiectului. De asemenea, în intro trebuie precizate
locul şi data la care a fost realizat reportajul, precum şi numele realzatorului. Dacă
reportajul începe cu un interviu, prezentatorul trebuie să anunţe, în mod obligatoriu,
numele, prenumele şi funcţia intervievatului.
După difuzarea reportajului, prezentatorul poate adăuga câteva cuvinte în
completarea informaţiei.

Atacul suprinde. Finalul îndeamnă la reflecţie

Scriptul începe cu lead-ul sau fraza de atac, foarte importantă pentru captarea
atenţiei ascultătorului. „Soarta reportajului se joacă în primele fraze, în primul paragraf”
(J.-D. Boucher, 1996: 89). Se începe cu elementele cele mai tari, cu „imaginile” cele mai
vii, personajele-cheie, scenele capitale. Această primă frază indică unghiul de abordare a
subiectului.
Atacul poate fi o afirmaţie amuzantă sau una şocantă. Nu trebuie să anunţe însă
ceva care nu va exista în reportaj. Fraza de atac trebuie să fie scurtă. Ea nu trebuie să
includă prea multe informaţii; doar atâtea câte să stârnească interesul ascultătorilor. Prima
frază nu trebuie să fie un rezumat al reportajului. Este o mare greşeală încercarea de a
spune totul din prima frază. Acest lucru nu se face nici într-o ştire sau relatare; cu atât mai
puţin într-un reportaj. Atacul trebuie să surprindă prin noutate sau inedit. Exemplu:
„Domnul Lăzărescu a murit cu zile”.
Reportajul poate începe şi cu un lead amânat, cum ar fi în cazul unei abordări
cronologice a subiectului. Ascultătorul este introdus în subiect, iar tensiunea creşte
progresiv, pe măsură ce îi sunt oferite mai multe informaţii, detalii despre subiect, şi sunt
difuzate tot mai multe voci.
Trebuie avut grijă ca prima frază a reportajului să nu repete introducerea făcută de
redactorul-prezentator. Dacă este nevoie, informaţia din introducere poate fi reluată, dar
nu cu aceleaşi cuvinte, către finalul reportajului.
De regulă, nu trebuie început şi terminat cu un insert. În acelaşi timp, trebuie avut
grijă ca primul insert să nu se lase prea mult aşteptat. El trebuie intercalat după 30-40 de
secunde de la prima intervenţie a reporterului. După care urmează alternanţa dintre voci
şi link-uri.

14
Scriptul conţine expunerea povestirii sub formă de descrieri, naraţiuni, parafraze,
impresii ale reporterului, referiri la dialoguri. Scriptul conţine şi frazele prin care
reporterul introduce inserturile: direct („X a declarat…”) sau prin inducere: reporterul
vorbeşte despre interlocutor, care ar fi luat o anumită măsură, frază după care urmează
insertul. Identitatea celor care vorbesc trebuie întotdeauna precizată. Uneori este suficient
doar numele. Este cazul personalităţilor, dar şi al unor oameni obişnuiţi, al căror statut
profesional, funcţie nu sunt relevante pentru subiectul tratat.
„Corpul reportajului nu trebuie să fie o cursă cu obstacole” (J.-D. Boucher, 1996:
93). Fraze prea lungi, cuvinte complicate, o succesiune de cifre sau sigle îngreunează
urmărirea reportajului. Textul trebuie să respecte exigenţele de bază ale scriiturii de radio,
exprimate prin cei patru „C”: corectitudine (precizia termenilor, a locului, a timpului, a
explicaţiilor), claritate (cuvint şi fraze nealambicate, trimiteri uşor de înţeles), concizie
(fără digresiuni inutile, înafara subiectului), culoare (impresii, emoţii, sunete).
Limbajul trebuie să fie explicativ, iar declaraţiile în jargon ale specialiştilor
intervievaţi se impun a fi „traduse” în/adaptate la limbajul neiniţiaţilor.
Stilul radio recomandă evitarea abrevierilor, chiar şi la a doua referire. Cifrele,
statisticile trebuie rotunjite, chiar dacă îşi pierd din exactitate. Textul nu trebuie încărcat
cu semne de punctuaţie. Folosirea excesivă de virgule, linuţe, punct şi virgulă nu fac
decât să-l încurce pe reporter atunci când citeşte textul (link-urile). Evitaţi să folosiţi
multe pronume, pentru a nu crea confuzii. Folosiţi timpul prezent al verbelor, pentru a
conferi actualitate materialului şi a-i da impresia ascultătorului că participă la reportaj.
Este la faţa locului şi îi cunoaşte pe oamenii care vorbesc. Este recomandabil să folosiţi
verbe la diateza activă („se ţine....”, în loc de „este ţinută o şedinţă”).
Citatele trebuie evitate pe cât posibil. În radio, vocile sunt cele care iau locul
citatului, iar ele trebuie bine încadrate. La nevoie, se poate apela la o parafrază. Totuşi,
când menţionarea unui citat este absolut necesară, trebuie evitate formule de tipul:
„cităm….am încheiat citatul” sau „cităm…citat închis”. Se foloseşte mai curând citarea
indirectă: „după cum a spus X…” sau „citând cuvintele lui X…”.
Este permisă alternanţa stilului direct cu stilul indirect. Se poate vorbi, de
asemenea, la persoana I ( „Chiar în ziua în care am fost la X, fiica ei, Y, se afla în vizită”).
Trebuie evitate: stereotipurile de limbaj (exemplu „locatarul de la Cotroceni”),
adjectivele grandilocvente („o dramă teribilă s-a abătut...”), formule perisabile în timp
(„X, regele forbalului”), clişee (................).
Finalul reportajului trebuie construit cu mare atenţie. El este poate mai important
decât începutul, pentru că punctează mesajul principal şi rămâne ca un ecou în mintea
ascultătorilor. Este ultima impresie. „Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El
închide unghiul” (P. Ganz, 1990: 49).
Paragraful final nu trebuie să îmbrace forma unei concluzii, nici a unei morale, ca
în fabulă. Finalul „poate să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas
în suspensie la momentul redactării reportajului” (ibid.). De asemenea, poate fi o
informaţie suplimentară, o „imagine” puternică, o referire la un personaj, o anecdotă,
chiar o întrebare. Cel mai indicat este un subiect de meditaţie.

A asculta şi a re-asculta

15
Editarea/montajul întregului material presupune îmbinarea, într-un program
computerizat, a textului citit de reporter în studio cu inserturile deja prelucrate, tot
computerizat. Înainte de a fi înregistrat, textul trebuie citit cu voce tare de către reporter.
După înregistrarea link-urilor, în pauzele lăsate sunt intercalate vocilor deja editate.
Nu se începe reportajul cu o întrebare a jurnalistului (exceptând cazul în care
răspunsul este foarte important şi extrem de scurt).
Între finalul unui link şi debutul unui insert trebuie păstrat un spaţiu de respirare.
În nici un caz, vocea reporterului şi vocea din insert nu trebuie să se suprapună.
Vocea înregistrată în studio trebuie egalizată cu aceeaşi voce înregistrată în
exterior.
În această etapă finală de motare a reportajului se pot introduce ilustraţii sonore,
se fac, dacă este cazul, suprapuneri vocale pentru traduceri, se pot intercala leitmotivuri.
De asemenea, dacă reportajul a ieşit prea lung, se pot scurta unele părţi. Atenţie însă la
felul în care scurtăm, pentru a nu se pierde coerenţa, înţelesul, unitatea povestirii. Cel mai
bine ar fi să „ajustăm” din mai multe locuri – fie din link-uri, fie din inserturi, fie din
ambele –, decât să renunţăm la un întreg pasaj.

Durata unui reportaj radio depinde de tipul acestuia şi de specificul emisiunii în


care va fi difuzat. Reportajele din jurnalele informative pot avea de la un minut şi
jumătate la trei minute. Reportajele complexe, tematice, difuzate în emisiuni-magazin, au
lungimi de 4 până la 10 minute, sau chiar mai mult. Condiţia este să fie dinamice, să
includă multe voci şi elemente sonore, pentru a menţine trează atenţia ascultătorului.
În final, reportajul trebuie ascultat în întregime. Eventual, pentru a-l asculta putem
apela şi la coleg, ca un prim test al receptării. Abia după o ultimă verificare, reportajul
este gata de difuzare.
După difuzare, sunt interesante de urmărit ecourile pe care reportajul le-a avut în
rândul ascultătorilor. Apelurile telefonice şi scrisorile primite la redacţie asigură
feedback-ul necesar. Dincolo de laude sau critici, ele relevă cum a fost perceput
reportajul.

Aplicaţie: Audiaţi şi analizaţi două reportaje radio realizate de jurnalişti


profesionişti.
Aplicaţie: Alegeţi un subiect de reportaj cu sibiect de interes uman. Explicaţi cum
îl veţi realiza, ce paşi veţi urma.
Aplicaţie: Concepeţi şi realizaţi un reportaj pe o tema de interes uman, cu o durată
de circa 4 min.

DOCUMENTARUL

Tema 7. Caracteristici. Tipologii.

Documentarul radio este un gen jurnalistic care pune la dispoziţia ascultătorilor


informaţii, explicaţii şi o diversitate de puncte de vedere privind o anumită temă.

16
Informaţiile cuprinse într-un documentar pot avea caracter istoric sau biografic,
pot fi de tip economic, cultural, social, politic. Ele se bazează pe fapte, acte oficiale,
documente de arhivă. Tema este abordată din mai multe unghiuri de vedere, oferindu-i
ascultătorului o imagine complexă asupra subiectului prezentat. Documentarul radio are
rolul de a informa, dar şi de a forma ascultătorul, de a-i dezvolta capacitatea de înţelegere
a unei probleme, de a-l stimula să facă asocieri, conexiuni.
Documentarul radio a avut răsunet mai ales în anii interbelici, cu precădere în
ţările occidentale. Astăzi audienţa documentarului radio a scăzut drastic. Iniţial un gen
major al radioului, documentarul este în prezent asumat, ca şi divertismentul de altfel,
mai ales de televiziune. Deşi nu mai este ascultat cu acelaşi interes, documentarul radio
rămâne un gen jurnalistic important.
El este plasat adesea în completarea unor ştiri sau relatări., pentru a spori
cantitatea de informaţie oferită ascultătorului, pentru a preciza contextul desfăşurării unui
eveniment sau a prezenta o problemă în evoluţia ei. Se asigură, în felul acesta, o mai bună
înţelegere a problemei.
Documentarul radio poate fi difuzat şi ca material autonom, atât în emisiuni-
magazin, cât şi în jurnale de ştiri.
Durata lui variază în funcţie de tipul de emisiune căruia îi este destinat. Într-un
jurnal radio în FM, un documentar de trei minute este în general suficient pentru
acoperirea subiectului. Într-o emisiune-magazin, el poate avea 7-10 minute şi chiar mai
mult. Documentarul ca emisiune de sine stătătoare poate dura între 20 şi 30 de minute.
Pentru a putea fi urmărit cu atenţie şi a nu plictisi, documentarul poate fi
segmentat şi difuzat sub formă de serial. BBC, Departamentul românesc, a prezentat în
primvăvara lui 2005 un documentar, în serial, referitor la ţările străbătute de fluviul
Dunărea.

Tipologii

Se poate vorbi despre documentare tematice, istorice, de personalitate. Toate


acestease pot clasifica, la rândul lor, după mai multe criterii: tema abordată, modul de
tratare şi realizare a ei, scopul ( informativ, formativ, persuasiv).
a) Documentarele tematice pot fi ascultate cel mai des la posturile de radio. Cele
difuzate de posturile centrale de radio, cu largă audienţă, tratează în general probleme
majore, cu mare impact în rândul ascultătorilor. Posturile locale de radio au în vedere
aşteptările ascultătorilor lor şi vin în întâmpinarea acestora.
Precumpănitoare sunt documentarele cu tematică politică, de obicei de politică
internă, dar şi internaţională. Se porneşte de la un subiect de actualitate şi se „sapă”
pentru a vedea care este istoria problemei. Dacă este o problemă controversată, sunt
prezentate poziţiile care s-au confruntat în timp. Pot fi reamintite anumite declaraţii
făcute de un lider politic, afirmaţii contradictorii, angajamente pe care acesta nu le-a
respectat.
In presa radio occidentală, în special în cea de la nivel local, sunt difuzate şi
stârnesc un viu interes documentarele pe teme sociale. Sunt înfăţişate: istoricul
problemei, cum ar fi o decizie a autorităţilor locale, impactul acestei decizii asupra
locuitorilor, poziţiile adoptate de membrii comunităţii în legătură cu decizia respectivă.

17
Există documentare complexe, în care se îmbină temele sociale cu cele economice
şi politice. Un documentar privind construcţia Canalului Bâstroe de către Ucraina ar
putea pune în evidenţă atât istoricul unui litigiu internaţional, al unei probleme de
geopolitică, aspecte economice şi ecologice legate de construcţia canalului, cât şi
consecinţele de ordin social pe care canalul le are asupra locuitorilor Deltei Dunării.
Utile pentru informarea ascultătorilor sunt şi documentarele despre fenomene
naturale (cutremure, inundaţii), în care sunt trecute în revistă momentul producerii,
specificul manifestării, consecinţele.
b) Documentarele istorice vizează lămurirea unei probleme controversate din
istorie. De exemplu, se poate realiza un documentar despre problema exterminării
evreilor în spaţiul românesc, în timpul regimului antonescian. Un altul despre alegerile
falsificate din 1946 din România aflată sub comunism, ca şi despre procesele politice (ale
partizanilor anticomunişti din munţi, al liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu).
c) Documentarele de personalitate relevă rolul pe care l-a avut o personalitate
publică – om de ştiinţă, scriitor, pictor, muzician, lider politic - într-un anumit domeniu
sau în influenţarea istoriei. Este un tip de documentar realizat şi difuzat cu prilejul
aniversării unei vârste rotunde ori cu prilejul decesului unei personalităţii. Ex.....
La moartea Papei Ioan Paul al II-lea, radiourile din întreaga lume au difuzat ample
documentare despre viaţa şi activitatea ilustrului reprezentant al Bisericii Catolice, despre
contribuţia sa la căderea comunismului şi promovarea ecumenismului. În toamna lui
2005, la moartea lui Alexandru Paleologu, radiourile româneşti au difuzat documentare
privind personalitatea acestuia şi rolul avut în cultura română.

Tipologie după criteriul modului de realizare: documentarul realizat în redacţie


şi documentarul realizat pe teren.
Realizarea unor documentare, cum ar fi cele pe o temă de istorie, se poate face
fără a părăsi biroul. După cum sunt teme care ar putea fi mai bine abordate prin
deplasarea pe teren a jurnalistului, dar care, din considerente de timp, uneori şi din
comoditate, sunt „expediate” din redacţie. Alte subiecte nu pot fi tratate decât prin
deplasarea jurnalistului pe teren. Un documentar despre condiţiile din închisorile din
România presupune, inevitabil, contactul cu realitatea sistemului. Documentarea pe
teren poate să însemne şi deplasarea la bibliotecă, în arhive. Jurnalistul se transformă în
acest caz, pentru câteva zile, într-un veritabil cercetător ştiinţific: consultă documente de
arhivă, studii făcute de specialişti, întocmeşte fişe.
a) Pentru documentarul realizat din redacţie se folosesc surse scrise: ştiri şi
comentarii de agenţie, extrase din presă, informaţii de pe internet. Pot fi consultate cărţi
de autor, enciclopedii, compendii, atlase, reviste de specialitate. Pentru clarificarea unui
aspect al problemei se poate telefona unui specialist, iar un insert cu vocea acestuia poate
fi inclusă în documentar.
b) Documentarul realizat pe teren se suprapune, într-o oarecare măsură, cu
reportajul. Conţine însă mai putine voci decât reportajul, iar accentul se pune pe
informaţie, şi nu pe elemente de atmosferă, pe impresiile jurnalistului sau ale
participanţilor la eveniment.

18
Tema 8. Realizarea documentarului.

Genul jurnalistic documentar de radio se bazează pe cât mai multă informaţie


referitoare la un subiect, provenită din surse cât mai obiective. Ceea ce-l distinge ca gen
jurnalistic de radio este metoda folosită pentru prezentarea informaţiei.
De regulă, realizarea unui documentar riguros necesită timp: câteva zile şi chiar
săptămâni. Culegerea informaţiilor primare, aprofundarea şi completarea lor pe baza
studiului şi a discuţiilor cu persoane avizate, realizarea înregistrărilor sonore, ascultarea şi
selectarea lor, editarea vocilor, organizarea şi ordonarea întregului material, elaborarea şi
citirea scriptului şi, în final, editarea întregului documentar nu se pot face în câteva ore.
Alegerea temei şi delimitarea domeniului
Un documentar radio nu trebuie să fie exhaustiv, să trateze mai multe subiecte
dintr-o dată. De aceea este important ca, o dată cu alegerea temei, să delimităm domeniul,
sfera de cuprindere. De exemplu, nu facem un istoric al performanţelor chirugiei în
general, ci tratăm separat, eventual într-un serial, transplanturile de inimă, operaţiile
estetice, corecţiile unor defecte congenitale.
Inevitabil, informaţia prezentată într-un documentar este stufoasă şi de aceea
trebuie organizată după criteriile logicii, clarităţii şi coerenţei. Stabilirea unei ierarhii a
ideilor este absolut necesară pentru ca documentarul să-şi atingă scopul.
În planul documentarului trebuie delimitate clar ideile principale de cele
secundare şi stabilită ordinea prezentării acestora. Este recomandabil să se alcătuiască o
listă cu aceste idei. Realizarea unui documentar necesită din partea redactorului un efort
de cunoaştere şi creativ în acelaşi timp, capacitate de a discerne şi separa esenţialul de
ceea ce este redundant, nesemnificativ sau creează confuzie.
Organizarea informaţiei
Structurarea materialului se face în funcţie de scopul principal al documentarului:
să informeze despre o temă, problemă, persoană; să trezească interesul perntru o
problemă; să îndemne oamenii să accepte o idee sau să dezvolte o atitudine; să
consolideze idei şi atitudini; să ofere argumente în favoarea unor acţiuni.
Cum procedăm? Se dă o formă preliminară textului, care trebuie să cuprindă ideea
centrală şi ideile principale. În funcţie de timpul alocat difuzării, în text se adaugă şi idei
secundare, de mai mică relevanţă pentru subiectul abordat. În prezentare, opiniile trebuie
separate clar de fapte.

Inserturile
Se ascultă înregistrările, dacă există aşa ceva, pentru a extrage informaţii, pe care
le vom include apoi în script. Se selectează vocile ce urmează a fi editate şi introduse ca
inserturi în documentar. Spre deosebire de alte genuri jurnalistice de radio, documentarul
nu conţine foarte multe inserturi. Mare parte din informaţie este prezentată de obicei de
realizator. Totuşi, pentru a înlătura monotonia, se folosesc voci (inserturi) care conţin fie
explicaţii, comentarii, evaluari, estimări, proiecţii, predicţii făcute de persoane avizate, fie
declaraţii ale unor martori la evenimente.
De mare efect sunt înregistrările de arhivă, care ilustrează o epocă, discursuri ale
unor oameni celebri, interviuri cu personalităţi dispărute. Dacă nu dispunem de
înregistrări, ci doar de texte scrise, publicate de presa vremii, putem selecta pasaje din
acestea, pe care le va citi la microfon un alt redactor. Procedeul se foloseşte şi atunci

19
când realizăm un documentar despre un scriitor, care de pildă împlineşte un număr rotund
de ani. Sunt alese scurte fragmente din opera acestuia, şi citite de un alt redactor decât
realizatorului documentarului. Eventual, se apelează la un critic pentru a le comenta.
Regula este însă că mărturia fonotecată are un impact mult mai mare decât
reproducerea unor citate sau parafrazarea lor.
O altă regulă este că nu trebuie să abuzăm de opiniile exprimate de specialişti
-analişti, istorici, critici- când alcătuim un documentar. Intervenţia lor este mai mult
ilustrativă, grosul informaţiei fiind prezentat de redactorul-realizator. Expertizele a două-
trei asemenea persoane sunt suficiente într-un documentar radiofonic.

Editarea computerizată, în programul Cool Edit Pro, uşurează foarte mult munca
jurnalistului de radio. Ea asigură rapiditate şi precizie. Fiecare segment sonor se editează
într-un fişier separat, care primeşte un nume (sau un număr). Numele acestuia trebuie
precizat şi în script, împreună cu rezumatul continuţului respectivului insert. În felul
acesta, avem controlul întregului material: ştim ce conţin inserturile şi putem formula
link-uri adecvate, fără teama ca repetăm informaţia din insert.
La editarea finală (montajul) documentarului pot fi incluse anumite pasaje
muzicale, fie ca fond sonor, fie pur şi simplu intercalate în text. Pauzele muzicale fac
documentarul mult mai uşor de urmărit. Ilustraţia muzicală trebuie aleasă cu multă
atenţie. Dacă, de pildă, documentarul tratează o temă de istorie, se optează pentru o
bucată muzicală ilustrativă pentru epoca despre care se vorbeşte. Se pot folosi şi coloane
sonore din filme, şlagăre ale vremii. Dacă este vorba despre o personalitate muzicală, un
compozitor, se aleg fragmente din opera lui.
Editarea computerizată permite rearanjarea întregului material dacă este cazul,
schimbarea ordinii unor inserturi sau a unor bucăţi de text. De regulă, documentarul iese
mai lung decât este necesar, şi atunci redactorul scurtează anumite pasaje. După aceste
operatiuni trebuie ascultat din nou întregul documentar pentru a-l verifica atât din punct
de vedere al conţinutului, cât şi al realizării tehnice.

Aplicaţie: Comentaţi un documentar realizat de BBC pe o temă de actualitate.


Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio privind o problemă
controversată. Precizaţi ce surse veţi consulta.
Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio cu titlul „Consecinţe ale aderării
României la Uniunea Europeană”. Precizaţi ce informaţii veţi folosi, ce opinii autorizate
veţi consemna şi cum veţi proceda pentru ca materialul jurnalistic să nu fie plictisitor

Exemplu: script de reportaj cu subiect de interes uman


Actualitatea romaneasca
Data: …..
L. I.

Tichileşti. Portretul unei colonii de leproşi

20
INTRO Moderator: Cuvintul “lepra” trimite azi destul de putin la o suferinta a trupului.
In timp, el s-a incarcat mai degraba de sensuri peiorative, pastrind totusi o trasatura de
unire: semnificatia de “ceva de care trebuie sa te tii departe”. E sau nu e adevarat - daca
ne referim la boala cunoscuta sub acest nume popular, iar stiintific, sub cel de Maladia
Hansen ? Cita lume mai stie ce este leprozeria de la Tichilesti? Acest loc al batutilor de
soarta a ramas azi refugiul citorva oameni, impacati cu viata in “rezervatie” si care nu
mai reusesc sa-si doreasca altceva. In Romania, ei sint un fel de supravietuitori, boala
fiind eradicata de peste 20 de ani. In lume insa, aproape 2 milioane de oameni sufera de
lepra. Majoritatea traiesc in India, Myanmar si Nepal. Un reportaj de la Tichilesti de L. I.:

REP.: Inainte de ’89, Tichileşti era un loc uitat de lume, unde se stia ca traiesc izolati
bolnavii de lepra sau Maladia Hansen, cum este denumita stiintific -o boala contagioasa
cumplita, cu efecte ireversibile la nivelul pielii, al terminatiilor nervoase , muschilor si
oaselor. Intrucit lepra este considerata o boala specifica saraciei, regimul comunist
prefera sa o treaca sub tacere si nu recunostea oficial existenta acestui spital. Astazi boala
este vindecabila si poate fi considerata eradicata in Romania, ultima imbolnavire de lepra
fiind semnalata in urma cu 21 de ani. Insusi conceptul de leprozerie a disparut, iar
contactul cu bolnavii de la Tichilesti nu mai constituie un pericol de contaminare.
In aceasta comunitate traiesc in momentul de fata 23 de bolnavi, majoritatea in
virsta de peste 60 de ani. Cel mai batrin are 90 de ani , iar cel mai tinar 37. Tichilesti este
singurul lor camin , locul unde si-au petrecut cea mai mare parte din viata. Fiecare are
propria casa, un fel de chilie cu un pat, o masa si strictul necesar. Multi bolnavi si-au
intemeiat aici familii, au copii si nepoti, care, sanatosi fiind, au parasit comunitatea, dar
nu si-au uitat parintii, pe care vin sa ii viziteze.
Cristache Tatulea are 70 de ani si traieste aici de 54 de ani. A venit la virsta de
16 ani, iar la 19 ani s-a casatorit cu o tinara, de asemenea bolnava de lepra.
TATULEA: Avem doi baieti, nascuti aici, din doi “microbi”. Si m-am bucurat, copiii sint
buni, nepotii, buni, au facut si armata. Ei locuiesc acum la mine in sat, in Mahmudia, pe
malul Dunarii. Am fost nevazator, dar domnul doctor a luptat pentru noi pina la cea mai
inalta treapta si astazi vad si eu cu ochiul sting … acum vad, va vad …si va doresc multa
sanatate, Dumnezeu sa va binecuvinteze.
Margarit Irimia este veteranul Tichilestiului, nascut in 1913.
REP.: De citi ani sinteti aici?
IRIMIA: Din 1961.
REP.: Sinteti singur aici, la spital?
IRIMIA: Singur, mai vine nevasta. Am copii.
REP.: Va viziteaza?
IRIMIA: Da. Acuma, nu demult, au plecat de la mine.
REP.: Ce spuneti de conditiile de aici? Cum o duceti?
IRIMIA: Slava Domnului, de la un timp o ducem bine, nu avem a ne plinge.
Toti bolnavii ne-au marturisit ca sint multumiti de ingrijirea pe care o au la
Tichilesti. Singuratatea este insa greu de suportat.
REP.: Cum va numiti?
MARIA R: Radulescu Maria.
REP.: Si de cit timp sinteti aici?
MARIA R: Din 1954…

21
REP.: Si cum este?
MARIA R: E, uite aici am petrecut toata viata, tineretea…
REP.: Mai aveti familie aici, pe cineva , sot ?
MARIA R: Nu, n-am pe nimeni.
REP.: Singura.
MARIA R: Singura, da.
REP.: De atitia ani.
MARIA R: Da.
REP.: Dumneavoastra cum va numiti?
MARIA D: Daneş Maria.
REP.: Si de citi ani sinteti aici?
MARIA D: Din 1960.
REP:: Sinteti singura?
MARIA D: Da.
REP.: Si cum va simtiti aici?
MARIA D: Ca-n spital. Singuratate; nu vine nimeni sa te vada, neamurile nu vor
sau nu pot, n-au bani, n-au posibilitate.
Sint si bolnavi care nu se simt chiar atit de singuri. Serban Costică are 76 de ani, a
orbit din cauza bolii si sta la Tichilesti impreuna cu sotia, care nu a fost bolnava de lepra,
dar a acceptat sa il insoteasca si sa-i ramina alaturi.
Ioana Mişcov se află la Tichilesti din 1941. Aici s-a casatorit si a nascut o fata,
care la rindul ei are un baiat, acum student. Chiar in ziua in care am fost Tichilesti, fiica
ei, Domnica, venise in vizita.
DOMNICA: Eu m-am nascut aici, acum 57 de ani. Pina la virsta de 13 ani am locuit aici
consecutiv, zi de zi. De la virsta de 13 ani am mers la Tulcea la scoala, am terminat
scoala, am fost salariata. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am 57 de ani si sint
pensionara. Vin lunar la mama mea, 12, 13 zile, sa o ajut.
In ciuda suferintei care I-a marcat pe toti bolnavii de lepra, viata la Tichilesti
decurge normal: se oficiaza slujbe religioase in cele doua capele -ortodoxa si baptista-, iar
de curind s-au facut simtite si cele mai moderne însemne ale civilizatiei. Pe baza unui
program finantat de Uniunea Europeana, in valoare de 33.000 de euro, au fost facute mai
multe achizitii, intre care: o antena parabolica, astfel incit acum bolnavii pot viziona nu
numai postul national de televiziune, ci si - alegerea le-a apartinut- ProTV si Antena 1.
Tot din fonduri europene au fost cumparate un televizor Sony, o instalatie de aer
conditionat, 20 de aparate de radio, 10 frigidere, aparatura medicala si a fost
reconditionata sala de baie.
Aflat in mijlocul bolnavilor, Seful Delegatiei Comisiei Europene in Romania,
Jonathan Scheele, spune ca a aprobat finantarea proiectului imediat ce a aflat despre ce
este vorba.
JONATHAN SCHEELE: ( in engleza , cu traducere in romana):
“Si ma bucur sa constat ca aceste fonduri au fost foarte bine gestionate si vor
contribui la imbunatatirea conditiilor de viata ale celor care locuiesc aici”.
Jonathan Scheele a baut cu placere un pahar de vin din productia proprie a unui
bolnav, Cristache Tatulea, bun gospodar, care are o vie si o gradina de invidiat.
TATULEA: Dumnezeu sa va binecuvinteze. Ma bucur foarte mult ca ati venit la mine in
casa. Sa traiti…

22
REP.: Va gindeati vreodata ca o sa aveti un ambasador in casa dumneavoastra?
TATULEA: Nu, nu doamna, nu … e o marire pentru sufletul meu. E o onoare mare
de tot sa primesc in casa mea un ambasador al Europei, nu din Parlamentul nostru.
Multumim pentru dragostea lor, pentru ca au dragoste de oameni si iubire de
Dumnezeu.
In treacat fie zis, nici un parlamentar sau vreun alt om politic roman, cu exceptia
demnitarilor locali, nu a trecut vreodata pe la spitalul din Tichilesti, nici macar in anii
electorali.
Intregul personal al spitalului se reduce la 28 de oameni, intre care un singur
medic, care este si directorul asezamintului. Tinarul doctor Razvan Vasiliu este specialist
in dermatologie, doctorand cu studii in strainatate. Din 1991 ingrijeste bolnavii de lepra
de la Tichilesti, cu o intrerupere de citiva ani, cind, in legislatura trecuta, a fost prefect
taranist de Tulcea. Dupa care, a revenit la ceea ce crede ca este misiunea lui crestina.
Daca ar fi sa o ia de la capat, ne-a marturisit ca ar urma aceeasi cale.
DR. VASILIU: Pentru că in aceasta “lucrare” a fost mai mult decit propria mea
alegere. Am considerat a fi cumva calea pe care Dumnezeu a facut s-o urmez eu, si
as face aceeasi alegere, si as urma aceeasi cale.
REP.: Credeti ca trebuie vocatie pentru asa ceva?
DR.VASILIU: Eu cred ca da.
Impacati cu soarta, bolnavii de lepra spun ca au avut in viată si clipe de fericire.
Nici unul nu vrea sa se reintoarca in comunitatea de origine, pe care a parasit-o cu zeci de
ani in urma. Pentru ei “acasă” este la Tichileşti.

L.I. REL Bucureşti

23