Cristi Mirea - Dezechilibrul Frumosului Vol 2

Cristi Mirea – Dezechilibrul frumosului, volum II
Cristi Mirea
Dezechilibrul frumosului
volumul II
Instanee, recenzii, versuri, confesiuni imaginare şi păreri
1
Un suflet liber
Era vorba despre ştiinţă. Nimic deosebit. Doar o încercare de a uita jocul de
cuvinte cu care se obişnuise să se prostească în faţa invitaţilor de renume. Era un fel de a
transmite că îi displăcea acea conversaţie şi că spiritul ei libertin nu se preta să fie
încătuşată precum un câine vagabond.
Cu gândul la ceea ce avea să urmeze se apropie de fântâna arteziană din
curtea plină de invitaţi şi îşi dădu jos hainele. Cei din jur o priveau curioşi, fiind şocaţi de
comportamentul invitatului de onoare al petrecerii. Ea păşi în apa rece şi se jucă cu
cascada miniaturală care ieşea din gura unui peşte metalic.
Era ceva nou ce trebuia exploatat şi acest lucru o incita. Se asemăna cu lingura
din borcanul cu gem. Nu te poţi abţine să nu guşti crema dulce de fruct. Muzica din jur
încetă şi realiză că se afla în centrul atenţiei, deşi în mintea ei acel moment era prea intim
ca să-l impărtăşească cu terţe persoane.
Disconfort necesar
E ca atunci când intri în baia unei persoane pe care nu o cunoşti. Ca atunci

când te aflii în vizită la un necunoscut, deoarece ai venit cu o cunoştinţă, şi simţi că trebuie
să mergi la baie, dar ţi-e jenă să întrebi unde-i baia. În final treci peste jenă, deoarece
presiunea devine prea mare.
După ce aflii unde este toaleta, deschizi uşa şi intri într-o lume total străină ţie.
Deşi are aceeaşi funcţie cu baia ta, nu se aseamănă. Primul lucru pe care îl faci este să
reperezi scoica, apoi începi să te relaxezi, deoarece şti că te aflii la destinaţie.
Apoi începe partea a doua de stres. Deşi acasă ridici doar colacul, aici hotărşti
să te aşezi, deoarece o voce interioară îţi spune că aşa e frumos. Cum te-ai aşezat, simţi
că nu se va termina doar cu necesităşile fiziologice programate şi asta te nelinişteşte.
Începi să priveşti disperat prin jur să vezi dacă exită aerisire sau spray pentru
acoperitul mirosurilor. Te linişteşti când vezi că totul e în regulă, baia e dotată cu aşa ceva.
Apoi vine dilema sunetelor care pot apărea în acest proces, dacă se pot auzi de dincolo e
uşă. Aşa că te concetrezi să fii cât mai tăcut posibil.
După ce totul s-a sfârşit, te relaxezi, deoarece urmează partea frumoasă a
şederii în baie. Priveşti săpunul care are emblema unui hotel. Cine ştie în ce concediu la
plecare au luat săpunul cu ei, iar acum tu te speli cu el pe mâini. Apoi observi eşantionul
de parfum de pe poliţă. Nu te poţi abţine - deschizi flaconul şi îl apropii de nas. Nu-ţi place,
aşa că îl închizi şi îl pui la loc. Atingi prosoapele care sunt moi şi te gândeşti oare ce
balsam de rufe foloseşte şi ce marcă sunt prosoapele. 100% bumbac.
Curând realizezi că mica ta escapadă trebuie să se sfârşească, deoarece
dincolo de uşă lumea va începe să-şi facă gânduri legate de dispariţia ta. Aşa că părăseşti
baia şi închizi uşa în spatele tău.
2
Eu... despre tinereţe
Tinereţea pare acel lucru pe care nu îl poţi percepe cu adevărat. Adică pare să
fie fictiv, deoarece atunci când eşti tânăr nu conştientizezi acest lucru şi doreşti mereu să fi
mai bătrân din motive diverse (ca să poţi face ce vrei, să fumezi, să bei, să ai banii tăi
etc.), şi fiind preocupat cu a îmbătrâni totul trece pe lângă tine şi deodată te trezeşti bătrân
şi îţi doreşti să fi din nou tânăr.
E ciudat cum tinereţea, este unul dintre momentele care ar trebui să fie cele mai
frumoase, mai concentrate din viaţă şi nu realizăm acest lucru decât când este prea târziu.
Zicala „a trăi în acum” pare chicioasă, dar este exact ceea ce mulţi uită să facă. Sunt prea
preocupaţi să facă carieră, să strângă bani, să „se realizeze” când singurul lucru care cu
adevărat important este ca tu, ca persoană, să te opreşti pentru o secundă şi să realizezi
cât de frumos este să exişti şi să fii tânăr. Bătrânii vor spune că în suflet au rămas tineri,
dar nu este la fel.
Nimic nu se compară cu momentul din viaţa ta în care îţi place ceea ce vezi în
oglindă, când trupul încă nu s-a deformat şi nu ai încă familie pentru care să îţi faci
gânduri. Puţini ştiu să savureze cu adevărat libertatea pe care ţi-o poate oferi tinereţea.
Libertatea nu trebuie confundată cu iresponsabilitate, deoarece a sta după gratii
nu este felul cel mai plăcut de aţi petrece această fază a vieţii. De asemenea când văd pe
stradă tinerii de astăzi sunt şocat de felul cum se prezintă şi se comportă. Nu vă speriaţi,
nu sunt un moş care vă vorbeşte despre cât de bine era pe vremea când eram eu tânăr.
Am 33 de ani şi sunt o persoană foarte deschisă, dar trebuie să recunosc că generaţiile
următoare mie au devenit mai iresponsabile faţă de propria viaţă.
Excesele niciodată nu au fost soluţia. Rebeliunea faţă de părinţi va fi unul dintre
regretele pe care le veţi avea peste câţiva ani. Nu uitaţi că nu grupul vă defineşte şi că nu
trebuie să faceţi ceva doar pentru că este „trendy”. Piercingul şi tatuajele sunt cool doar în
cadrul grupului şi sunt lucruri cu care va trebui să trăiţi toată viaţa, şi de cele mai multe ori
ceea ce vă place acum nu mai corespunde cu ceea ce va plăcea peste câţiva ani. Dacă
doriţi să vă tatuaţi aşteptaţi să faceţi 18 ani cel puţin, pentru a fi mai aproape de maturitate,
că poate veţi regreta motivul ales.
Nu mă înţelege greşit, la 18 ani încă nu eşti matur, şi încă pentru mulţi ani nu vei
fi. Maturitatea nu trebuie asociată cu vârsta. Doar pentru că ai dreptul să conduci o
maşină, să votezi, să comanzi alcool într-un bar nu te face matur. Poate că la majorat simţi
că eşti puternic, dar cum spunea Peter Parker în filmul Omul-Păianjen „putere mare
implică şi responsabilitate mare”.
Şi iubirea, eterna neînţeleasa iubire, care suceşte minţile celor fără minte...
Iubirea poate este singurul lucru care poate face din orice persoană raţională ceva ce nu
credea că va fi. La tinereţe acest sentiment este copleşitor şi fiind o experienţă nouă în
viaţă, deobicei nimeni nu ştie cum să prelucreze avalanşa de sentimente şi faci lucruri
nebuneşti, negândite şi ai impresia că acel sentiment nu se va sfârşi niciodată. Se va
sfârşi, iar faptul că eşti tânăr şi neştiutor te va face să suferi, să te izolezi pentru o
perioadă. Trebuie doar să ai grijă să nu cazi încealaltă extremă şi să devi un emo-kid.
Nu încerca să creşti prea repede. Opreşte-te pentru o secundă şi savurează
momentul. Bucură-te de culori, de muzică, de o ploaie de vară, de un film, de primele
„prime dăţi”, deoarece timpul trece prea repede, şi peste noapte te vei trezi cu nevastă,
credite, asigurări şi alte chestii de „om bătrân”.
3
Încearcă să fii fericit, să te bucuri de primul sărut, de prima cafea, de prima dată
când conduci o maşină, de primul prieten adevărat. Nu uita că înainte de fiecare
eveniment important în viaţă să respiri adânc, să laşi mintea să perceapă că ceva
important are să se petreacă, că mai târziu aceste amintiri te vor ţine în viaţă. Nu te grăbi.
Totul se va întâmpla la timpul potrivit.
Am auzit pe mulţi care regretă că în tinereţe nu au fost mai „răi”. E ciudat să îţi
doreşti ca ceva să fie altfel, deoarece ceea ce ai făcut sau nu ai făcut te defineşte şi dacă
erai mai „rău” te-ar fi schimbat atât de tare încât poate acum te-ai fi urât. În viaţă este
greşit să consideri că ai trăit cu adevărat doar dacă ai făcut sex cu un anumit număr de
persoane sau te-ai îmbătat de un anumit număr de ori. Evită să fi o cifră în statistică a
societăţii. Fă doar ceea ce consideri tu că trebuie să faci, pentru ca apoi să nu regreţi şi să
începi să arunci vina în jur, deoarece asta nu este deloc „cool”.
Responsabilitatea este ceva ce nu trebuie luat ca un lucru rău, deoarece de mic
în adâncul tău ştii ce trebuie să faci, şi atunci când greşeşti, eşti conştient de acest lucru.
Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, deoarece, deşi poate scapi
basma curată din nişte situaţii neplăcute, tu nu vei uita niciodată ceea ce ai făcut, şi acest
lucru te va bântui toată viaţa.
Acestea nu vor să fie învăţături, ci doar sugestii pentru ca tinereţea să îţi fie cât
mai frumoasă şi a nu regreta ulterior greşelile făcute. Poate vei spune că unde mai
rămâne distracţia dacă trebuie să urmezi atâtea reguli. Distracţia este pretutindeni, totul
depinde doar de unghiul din care vezi lucrurile. Trebuie doar să poţi face diferenţa între
distracţie şi exces.
Te schimbi în fiecare clipă şi nu uita că doar alături de semenii tăi înfloreşti cu
adevărat. Prin urmare, cultivă prieteniile pe care le ai şi nu uita de familia ta. Nu căuta
prieteni care sunt alături de tine doar când îţi merge bine, deoarece nu acelea sunt
persoanele care vor fi sprijinul tău la nevoie. Fii interesat de lumea care te înconjoară, de
descoperiri ştiinţifice, de istorie şi geografie, deoarece şi creierul se comportă ca un
muşchi şi trebuie antrenat. Nu te teme de bătrâneţe, deoarece este un fenomen natural şi
experienţele prin care ai trecut pe acest drum nu ţi le poate lua nimeni, şi în final asta este
cu adevărat viaţa ta. Fă-ţi un tatuaj dacă simţi că trupul tău cere acest lucru şi nu doar
pentru simplul fapt că şi alţii au, du-te la concerte şi simte adrenalina momentului plin de
emoţie când trupa ta preferată urcă pe scenă, nu-ţi ascunde sentimentele faţă de
persoanele drage şi în tramvai oferă-ţi scaunul celor mai învârstă, respectă pe cei din jur
deoarece altfel nici tu nu vei fi respectat, plângi când simţi nevoia, deoarece lacrimile nu te
fac să pari mai slab ci doar arată că eşti o fiinţă umană. Nu uita să fi om, deoarece asta
eşti. Nu încerca să uiţi momentele rele, deoarece ele te vor învăţa să preţuieşti momentele
frumoase din viaţă.
Tu eşti unic. Fiecare moment este unic. Eşti într-o continuă transformare.
Bucură-te de fiecare moment din viaţa ta. Bucură-te de prima zăpadă a anotimpului, de
primele fire de iarbă ale primăverii, de o baie în arşiţa verii sau de frunzele ruginii ale
toamnei. Bucură-te de vântul care îţi atinge pielea, de picăturile de ploaie în plină vară şi
de un apus de soare. Bucură-te de momentele în care eşti în mijlocul prietenilor şi de
mângâierea persoanei iubite. Inspiră mireasma florilor, aroma unei plăcinte proaspăt
scoasă din cuptor. Cântă sub duş melodia ta preferată şi înregistrează pe video
aniversarea prietenilor tăi. Încearcă să râzi măcar o dată pe zi. Nu deveni un fiţos,
deoarece nimănui nu-i plac cu adevărat persoanele cu aere (aşa se spunea pe vremea
mea), iar anturajul respectiv nu sunt prietenii tăi adevăraţi. Nu da mai mulţi bani pe un
lucru decât valorează. Hainele de marcă la suprapreţ nu sunt o necesitate, ci un moft, şi
4
doar că „toţi prietenii tăi” au acel lucru nu înseamnă nimic, deoarece tu nu eşti ei. Nu
dispera că alţii au mai mulţi bani ca tine. Mereu vor fi persoane care să aibă mai mulţi
bani, care vor arăta mai bine şi care vor avea peripeţii amoroase mai exotice decât ale
tale. Chiar crezi că asta contează? Dacă asta crezi, atunci nu ai învăţat nimic.
Tu nu eşti învelişul. Tu nu eşti maşina care o conduci, nu eşti hainele care le
porţi sau băuturile pe care le bei în baruri fiţoase. Tu eşti mai mult de atât. Ceea ce eşti cu
adevărat este în interiorul tău. Cei din jur trebuie să te aprecieze pentru acest lucru şi nu
pentru rolul pe care îl joci pentru a te adapta societăţii. Nu trebuie să te supui efectului de
turmă. Când vei realiza acest lucru, atunci vei putea cu adevărat să de bucuri de viaţa ta,
de tinereţea ta, de experienţele care te vor face mai înţelept. Atunci vei realiza că doar
odată în viaţă eşti tânăr şi că acesta este momentul tău, aceasta este clipa în care totul
este posibil.
Te urasc/te iubesc
Se ridică nervoasă şi îşi strânse lucrurile. El o privi nedumerit şi o întrebă:

-Ce faci? Vrei să pleci?
-Da.
-De ce?
-Pentru că mă respingi. Nu ştiu ce mai caut aici? Comportamentul tău îmi spune
clar că nu mă iubeşti. Mereu te fereşti de atingerea mea.
-Pentru că îmi ceri prea mult.
-Prostii.
-Simt că mă sufoci. Când mă strângi în braţe nu mai primesc aer, spuse el. Nu
pot să te privesc în ochi, deoarece am impresia că privirea ta mă înghite. Eşti însetată
după persoana mea şi asta mă sperie.
Ea îşi strânse cele câteva lucruri pe care le avea la el în serile în care înnopta
acolo. Se duse în hol şi se îmbrăcă de plecare. El se ridică şi se puse în faţa uşii.
-Nu pleci niciunde.
-Nu voi mai sta cu tine în aceeaşi cameră. Nu mai pot.
-E noapte. Nu mai circulă tramvaiele. E periculos să mergi acasă.
-Mă descurc.
-Vei rămâne aici.
El îi luă geanta de pe umeri şi o duse înapoi în cameră. Ea rămase locului
pentru un minut după care se descălţă şi reveni în cameră.
-Eu cred că nu mă placi. Că nu mai ai nici un sentiment faţă de mine.
El o privi cu faţa inexpresivă, fiind uluit de cuvintele ei. Era surprins de adevărul
pe care îl spuneau şi de uşurinţa cu care nu protesta. Se aşeză în fotoliu şi o privi. Lumina
5
veiozei îl ajuta să se ascundă după umbre şi să ascundă ceea ce simţea. Ştia că ea avea
dreptate. Ştia că nu o mai putea suporta în preajma sa, dar nici să îi dea drumul nu era
înstare. Nu era vorba despre obişnuiţă, ci despre simplul fapt că nu vroia să o rănească
cerându-i să plece.
-Mi-e teamă că vei începe să mă urăşti, spuse ea încet. Şi prefer să plec înainte
să se întâmple acest lucru. Nu vreau să fiu de faţă când nu mă vei mai iubi, dacă m-ai iubit
vreodată.
El nu spuse nimic. Ea scoase telefonul din poşetă şi chemă un taxi, apoi îşi luă
geanta şi se apropie de uşă. El nu se mai ridică să o oprească.
Noua/veche obsesie
Ştiam că se va întâmpla din nou.

Ştiam că era doar o întrebare de când şi unde.
Ştiam că cineva îţi va lua locul,
sau poate îl va împărţi cu tine în mine.
O scânteie a fost de-ajuns pentru a aprinde
flacăra de veghe care mocnea.
Ştiam că vei deveni noua mea obsesie
şi că nu mă voi putea împotrivi
farmecului şi atractivităţii pe care o emani.
Te potriveşti standardelor care
aprind focul din mine
şi simt cum flăcările turbate
se chinuie să erupă şi mi-e teamă că în curând
vei vedea dezastrul pe care l-ai provocat.
Flăcările se vor încolăci în jurul meu şi
vor topi învelişul de gheaţă care încerca să controleze focul.
Toate textele şi toate manuscrisele sufletului
vor pieri în căldura focului flămând după tine.
Iar după ce îţi ve întoarce spatele exploziei
voi fi doar o grămadă de cenuşă fumegîndă,
iar focul mândru şi doritor ce am fost odată
va fi doar o amintire neplăcută
din repertoriul tău
pe care ruşinat îl vei da uitării.
6
Frumos
Voi începe cu replica spusă de Kevin Spacey în filmul ‘American Beauty’: Este
aşa multă frumuseţe în lumea asta. Scenaristul Alan Ball a avut dreptate, deoarece există
momente în viaţă în care te opreşti din agitaţia ta cotidiană şi priveşti în jur. În acel
moment realizezi că te afli într-o fotografie perfectă şi că orice ai face poate doar distruge
această frumuseţe.
Aşa s-a întâmplat să mă aflu în curte şi în acea zi călduroasă de aprilie să
savurez soarele. Am privit spre mica grădiniţă cu flori şi mi-au dat lacrimele. Atâta
frumuseţe. Lalele roşii luceau sub soarele după-amiezii şi leagănul pe care de multe ori m-
am odihnit în serile de vară, părea înghiţit de tufişurile şi plantele agăţătoare care au
crescut brusc, precum o explozie, îngrămădind culori de galben, roz şi violet în acest
spaţiu îngust, parcă special pentru a se armoniza perfect în imaginea mea mentală.
Faptul că am fost conştient de frumuseţea care mă încojura a fost cel mai
frumos lucru care mi s-a întâmplat în utlima vreme, şi acel sentiment de ‘după ce am văzut
acest lucru, pot să mor’ atât de des întâlnit în romane şi filme, l-a simţit din plin şi l-am
înteles pentru întâia dată.
Fără sex
Nu mi-e dor de trupul tău. Nu mă mai interesează cum arăţi şi cât de multă
osteneală îţi dai ca să arăţi bine. Eşti doar o trecătoare comună pe care nici nu o mai bag
în seamă. Prezenţa ta este pentru mine la fel de ireală ca parfumul tău care se evaporă.
Nu mai îmi doresc să te ating. Nu mai îmi doresc să te ascult când ai ceva de spus. Lasă-
mă în pace. Nu mă mai obliga să mă comport aşa cum îţi doreşti. Lasă-mă să stau singur
în locul meu preferat şi nu mă stresa cu dorinţele tale carnale. Nu mă obliga să te resping.
Nu mă obliga să te consider obsedată doar pentru că vrei să mă săruţi, să mă simţi în tine,
să te strâng în braţe. Nu-mi mai doresc acest lucru. Nici cu tine sau altcineva. Sunt prea
leneş. Nu mai am energie să te satisfac. Prefer să dorm decât să te sărut. Simt privarea
de odihnă ca un bagaj pe care îl trag de prea multă vreme după mine şi îmi epuizează
toată dorinţa de a face altceva. Nu mai vreau să îţi văd privirea doritoare, deoarece mă pui
în situaţia să fac ceva doar de dragul tău, ca să scap de privirea aceea. Prea mult efort
pentru aşa puţină plăcere.
Din umbră
Mereu în umbră.
Mereu în aşteptare.
Mereu la pândă.
Mereu cu dorinţa arzătoare de te vedea.
Mereu cu speranţa de a te atinge.
Mereu cu visul de a te săruta.
Mereu cu fantezia de a te devora.
7
Era dimineaţă
Era dimineaţă şi tu nu dormeai. Era dimineaţă şi tu plângeai. Era dimineaţă şi tu

te gândeai la noaptea care a trecut, la faptul că nu ai putut dormi, la fel ca în celelalte
nopţi. Mă priveai cum în somn mă învârteam şi tu nu dormeai. Te-ai ridicat din pat şi ai
ieşit pe terasă. Căldura nopţii de vară se amesteca cu răcoarea specifică diminieţii. Aerul
proaspăt îl savurai şi priveai zorile. Culorile liliachii îţi încântau ochii. Ciripitul păsărilor
acompaniau lumina care creştea gradual. Era dimineaţă şi tu nu dormeai.
Amorţeală
La limita între a trăi şi a vegeta, plutesc fără destinaţie, în speranţa că voi reuşi
să depăşesc amorţeala care s-a instalat în tot ce mă înconjoară. Mă simt aproape
imaterial, slăbit şi la un pas de transparenţă. Mi-e teamă că voi uita să respir. Vreau să
dorm, să mă odihnesc. Îmi doresc marele somn, lipsit de vis, pentru a mă elibera de tot
veninul acumulat.
Introspectiv
Ceva trebuie să se schimbe. Nu se mai poate continua aşa. Lucrurile nu pot sta
pe loc. Trebuie să crezi că trebuie să intervină schimbarea. Trebuie să înţelegi că a sosit
timpul să te debarasezi de plumbul care te trage în jos. Nu e vina ta că te-ai împotmolit în
această gălăgie sentimentală. Dar trebuie să vezi ieşirea din ghemul sentimental care
încâlcit îţi opturează venele şi nu te lasă să te schimbi.
Una din acele zile
Era una din acele zile in care nimic nu merge bine. De dimineaţă lucrurile au
început să devieze de la ruta lor normala şi spre mijlocul zilei totul avea să se comprime,
parcă special pentru a-mi provoca dureri de cap. Am nervii prea întinşi pentru a continua
să scriu. Aştept să ajung acasă, unde sper să am parte de puţină linişte.
8
Momentul
- Un lucru e sigur.
- Care?
- Ai vrea tu să şti, dar încă nu a sosit momentul.
- Care moment?
- Nici eu nu ştiu, dar îl aştept.
Atât de aproape/atât de departe
Câteodată am impresia că nu mai există aer între noi, că vidul care ne apropie
este singura intimitate pe care o voi simţi vreodată. Câteodată simt că apropierea ta este
insuportabil de excitantă şi nevoia de a te atinge mă dezechilibrează emoţional. Câteodată
am impresia că această obsesie nu mă va părăsi niciodată. Eşti atât de aproape şi totuşi
de neatins. Câteodată am impresia că aceste escapade fanteziste sunt felul meu de a fi
pedepsit pentru faptul că am curajul să gândesc liber şi să nu mă îngrădesc. Noaptea
adorm cu tine în gând în speranţa că-mi vei apărea în vis, dar nu vrei să fii alături de mine
nici măcar în fantezie. Nu vrei să mă săruţi nici în subconştientul meu. Eşti atât de departe
deşi te văd acum. Nu eşti cu adevărat aici. Aşa cum te văd eu eşti doar în mintea mea.
Atingerile tale sunt reale doar în fantezia mea. Nu mă doreşti. Nu mă vezi aşa cum mi-aş
dori. Îmi tolerezi prezenţa. Poate chiar mă placi. Dar nu mă doreşti. Nu vrei să mă atingi.
Lehamite
E ciudat cum poate să ţi se facă lehamite. Este simplu şi se poate întâmpla cât
ai zice peşte. Când te trezeşti într-o situaţie în care eşti captiv şi singurul lucru pe care poţi
să-l faci este să te supui situaţiei, ajungi să nu mai simţi nimic pozitiv. Gânduri negre şi un
junchi în stomac sunt permanent în fundal şi gândul că aşa va fi de acum înainte de face
să doreşti să dormi toată ziua, în speranţa că nu mai trebuie să faci faţă situaţiei.
Intimitate/pasiune
Este doar în mintea mea? Poate doar îmi imaginez cum ar trebui să fie totul. Un
început, miezul şi finalitatea. Poate încă mi-e dor de pâinea de demult, care în coaja
crocantă ascundea miezul fierbinte. Adoram să rup coaja rumenă şi să muşc din ea. Acest
lucru îmi doresc şi de la tine. Îmi doresc să te simt, să te gust. Dar tu vrei altceva. Tu nu
mă doreşti. Tu nu vrei pasiune. Tu preferi să aştepţi, de parcă prin trecerea timpului s-ar
rezolva ceva. Situaţia se agrevează şi se finalizează. Nu mai pot trăi privat de pasiune, de
dorinţă animală, de intimitate. Îmi doresc puţin din toate.
9
Simona
Simona, ai îmbătrânit. Nu mai eşti aceeaşi pe care am cunsocut-o. Anii au trecut

şi te-am uitat. Am uitat că te-am sunat spontan şi te-am invitat în oraş. A fost poate cel mai
spontan lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. E ciudat cum deşi s-a terminat rapid, tu vei
fi mereu acea persoană care mi-a plăcut, pur şi simplu. Ieri însă te-am revăzut. M-ai
observat în trecere şi mi-ai făcut cu mâna de la volanul maşinii care mi-a tăiat calea.
Timpul s-a oprit şi amintirile au revenit. Era ca pe vremuri, acelaşi zâmbet. Deşi ai
îmbătrânit, în sufletul meu eşti tot ca în 1994.
Serios
Da, bine faci. Fugi când povestea începe să devină prea intimă. Nu cumva să
arăţi puţine sentimente.
-Julieta, în seara aceasta, voi sta lângă tine!

Aceasta este fraza-cheie a capodoperei cinematografice cu Leonardo DiCaprio
şi Claire Danes.
- Mă iubeşti?
- Îţi jur...
- Nu-mi jura...
Vreau să revăd acest film. Film?
Nu. Artă?
Da!
Imagini izbitoare. Muzică asurzitoare. Violenţă. Dragoste. Droguri. Sex. Arme.
Aceasta să fie generaţia nostră? Generaţia X?
Da. Iubesc această generaţie. Iubesc această capodoperă.
Povestea? Aceeaşi, neschimbată în esenţă în ultimii 400 de ani. Romeo iubeşte.
Nu ştie pe cine iubeşte, dar va afla în momentul în care o va întâlni. Romeo este un
romantic condamnat la moarte tocmai datorită romantismului. Este puternic.
Spadele sunt înlocuite cu armele. Tăişul este înlocuit cu glontele. Armele ucid?
Nu! În acest film cuvintele ucid. Versurile shakespeariene nu puteau să fie mai bine
integrate în această ecranizare.
Ce au de a face aceste versuri inteligente cu muzica rock, drogurile sau
travestiul? Tocmai aceste versuri care se află în contrast cu restul peliculei asigură
echilibrul filmului. În prezenta ecranizare nimic nu este cum te aştepţi. Nimic nu mai pare a
aparţine lui Shakespeare. După ce eşti captat de firul poveştii, fiindu-ţi frică şi să clipeşti
pentru a nu pierde ceva, îţi dai seama că nu se poate face o ecranizare mai perfectă, mai
adecvată.
Este un film de dragoste? Este cumva un film despre artă?
Nu. Nu.
Dragoste egal ură?
Da.
Este un film de acţiune?
10
Nu.
Este un thriller?
Nu.
Suspansul există şi persistă pe toată perioada beţiei de imagini. Suspansul
rezistă cu toate că sfârşitul se cunoaşte.
Un Mercutio mai perfect nu poate exista. Un Tybalt mai rău şi sexy în acelaşi
timp nu a mai văzut ecranul. DiCaprio este precis superstarul generaţiei sale şi poate chiar
al centenarului cinematografic, tocmai încheiat. Credeţi că exagerez? Poate. Cert este că
un Romeo mai îndurerat de poezie, noapte, suferinţă, dragoste, şi toate aceste calităţi
exprimate printr-o singură privire nu există.
În contrast cu zbuciumul interior al lui Romeo, Julieta este inocenţa întruchipată,
prin comportament, prin privirea drăgălaşă. Este destul să o priveşti şi să te îndrăgosteşti
de chipul ei angelic.
A fost destul o singură întâlnire de priviri printr-un acvariu şi îngeraşul s-a
îndrăgostit de pelerin. Această dragoste incertă nu are viitor într-o „Veronă încântătoare” în
care părinţii lor sunt duşmani de moarte.
Oare poate dragostea să învingă printre explozii, gloanţe şi otrăvuri?
Da.
Dacă la părăsirea sălii de cinema nu mai aveţi cuvinte, nu vă faceţi probleme.
Însemană că aţi înţeles filmul cu mesajul său. Dacă simţiţi nevoia să urlaţi în ploaie, vă daţi
seama că Romeo şi-a pierdut o frântură în dumneavoastră.
Mulţi nu vor înţelege arta din acest film. Greşeala lor. Mulţi vor vedea doar o
înşiruire de violenţă, perversiune, droguri, versuri rostite de un borfaş pe malul unei mări
înspumate. Mulţi vor vedea acest film ca pe o risipă de bandă fotosensibilă. Nu vă enervaţi
dacă nimeni nu vă înţelege admiraţia faţă de Romeo şi Julieta. Nu au înţeles filmul. Nu l-
au înţeles pe Shakespeare.
- Nu ai lăsat nici o picătură de otravă pe buze şi pentur mine?...
(Recenzie de Cristi Mirea la filmul „William Shakespeare's Romeo + Julie”

publicat în revista Pro Cinema nr. 20)
Nu eşti acasă
Eşti acolo unde e casa ta. Eşti acolo deoarece îţi doreşti acest lucru? Eşti acolo
pentru că nu ai curajul să fi altundeva? Eşti acolo deoarece ţi-e teamă să fii la mine? Nu
eşti lângă mine. Nu eşti acasă.
Atractivitate/automutilare
Este atractivitatea un blestem, sau automutilarea o soluţie? Este greu de spus,

ţinând cont că trăim într-o societate în care imagine contează. Eu însă nu mă refer la acest
lucru, ci la relaţiile sentimentale. Faptul că o persoană este mai atractivă are multe
dezavantaje în viaţa sentimentală. În primul rând atrage atenţia şi astfel atrage multe
persoane care fac o pasiune bazată pe aspect. Acest lucru este foarte supărător dacă
11
sentimentele nu sunt reciproce şi poate varia de la agasant la enervant. Fiecare persoană

îşi manifestă diferit această pasiune. La unii se transformă în obsesie presărată cu mici
cadouri şi telefoane anonime, la alţii prin simpla tăcere şi poate cel mai enervant mod de
manifestare îl constituie atacul, nu fizic, ci verbal (bazat pe principiul: dacă nu te pot avea,
atunci măcar te scot din sărite). Ce este de făcut? Automutilare? Nu ar rezolva nimic,
deoarece pachetul de persoane înamorate îl cari după tine, răspunsul lor la acest act de
autoviolenţă trezindu-le cine ştie ce alte sentimente protectoare sau materne şi ar deveni
mai rău.
Singura soluţie rămâne ruperea contactului. Să lăsăm să crească iarba peste
situaţie. Este adevărat că timpul vindecă rănile şi că ochii care nu se văd se uită.
Eu... despre singurătate
Singurătatea pare a fi o tendinţă a anilor 90. Noul secol a readus în modă

cuplul, căsnicia şi copii. Ce frumoase erau vremurile când încă era în ordine să fiu singur.
Ce frumos era când nu eram stresat de toţi cu întrebarea de ce sunt singur. Pentru
majoritatea este greu de înţeles din ce cauză am ales de multe ori să fiu singur.
Poate nu anii 90 erau de vină. Poate vârsta era de vină. Eram mai tânăr şi pe
vremea aceea majoritatea cunoscuţilor mei erau în relaţii trecătoare, aşa că mă puteam
uşor camufla în spatele lor. Între timp majoritatea „s-au aşezat la casa lor” şi deodată eu
ies în evidenţă. Nu e nici un mister din ce cauză mai tot timpul sunt sigur. Adevărul este că
mă simt mai bine singur. Poate are de a face că mă înţeleg destul de bine cu mine şi nu
prea am nevoie de o altă persoană în preajma mea tot timpul.
Nu este vorba despre negare sau a trăi într-o lume imaginară. Eu cred că
anumite persoane se nasc fiind singuratici. Când eram mic mă puteam juca ore în şir
singur doar cu o maşinuţă şi o grămadă de cărămizi. Şi eram fericit. Eu cred că
simptomele erau deja vizibile de atunci. Prin urmare micile mele escapade în societate
sunt de fapt ieşite din comun pentru mine şi nu cele de singurătate.
Întotdeauna am căutat apropierea celor din jur, dar în dozele pe care le
consideram eu adecvate. De aceea de cele mai multe ori preferam să vizitez eu
cunoscuţii, deoarece atunci puteam să-mi cronometrez vizitele şi să plec când simţeam că
bateriile mi s-au umplut. Când nu cunosc toate detaliile unei vizite sunt neliniştit. Am
nevoie să cunosc limitele într-o relaţie, de dragoste sau prietenie.
De multe ori am impresia că văd viaţa ca pe o ecuaţie. Cunoscute şi
necunoscute, echilibrate într-o formulă matematică a cărei soluţie o cunosc. Viaţa pare să
se desfăşoare pe două nivele paralele: cea sentimentală şi cea matematică. De multe ori
cea sentimentală devine atât de puternică încât cea matematică se pierde. Recunsoc că
atunci intru în panică şi bat în retragere. Pot spune că sentimentele îmi controlează în
mare parte dorinţa de a fi singur, deoarece o supradoză ar însemna „moartea mea”.
Singurătatea este esenţială pentru latura mea creativă. Când eram într-o relaţie
nu eram inspirat niciodată să scriu, nici măcar un rând. De aceea micile depresii controlate
constituie sarea şi piperul singurătăţii mele. Pare ciudat, dar am reuşit performaţa de a
controla acest lucru. Tot timpul simt o fericire tacită, dar din când în când, o melodie, un
film, o situaţie scoate de la naftalină o stare depresivă care durează maxim jumătate de
12
oră, destul pentru a-mi oferi un impuls creativ să încep să scriu.

Singuraticii au ajuns să fie exilaţii societăţii. La vârsta mea nu mai este „chic” să
nu ai partener de viaţă. Pot spune că în ultimii ani majoritatea cunoscuţilor mei s-au
căsătorit şi au început să se reproducă. Pentru mine este obositor şi de multe ori m-am
simţit la un pas de o supradoză de fericire şi distracţie. Singurul lucru care mă aducea
înapoi pe pământ a fost revenirea în camera mea, unde pot continua să fiu un observator.
Fiind un singuratic simt foarte des presiunea societăţii. Adică nu mai pot
participa la multe activităţi de grup, deoarece majoritatea sunt gândite în pereche. Şi chiar
dacă nu ar fi gândite aşa, mă simt ciudat ca un singuratic între ceilalţi, şi într-un fel simt
mila în ochii celorlalţi când te privesc şi se gândesc cât de greu trebuie să îmi fie. Acea
privire îmi face viaţa grea şi nu singurătatea în sine. De multe ori aş prefera să nu fiu
obligat să particip la toate declaraţiile de dragoste publice ale unora, care nu pot să-şi lase
degetele de pe cealaltă persoană, de parcă ar fi înfometaţi şi doar acea îmbrăţişare sau
sărut le-ar astâmpăra dorinţa. E patetic. Momentele de apropiere într-un cuplu sunt
frumoase, dar consider că trebuie să rămână în cuplu şi nu afişate în public. Prin acest
acte nu demonstraţi cât de mult vă iubiţi ci doar cât vă străduiţi ca ceilalţi să vadă cât de
mult vă iubiţi. Patetic.
Decât să mă supun unor astfel de ritualuri, prefer singurătatea. Marginalizarea
de către societate poate o resimt doar eu, deoarece am impresia că nu mă potrivesc în
tiparele ei doar când sunt alături de non-singuratici. Poate pe ascuns îmi doresc şi eu să
fiu cu cineva. Şi de multe ori am încercat acest experiment şi mereu a eşuat. Mereu partea
mea singuratică a fost predominantă şi am marginalizat încet persoana de lângă mine.
Poate este o boală. Poate e doar singuraticul din mine.
Nu mai pot spune că acolo, afară, există o persoană pentru mine, deoarece am
obosit să caut şi nu mai cred că fiecare oală are capacul său. Sunt prea obosit pentru a
încerca la nesfârşit atătea capace. Mi-aş dori să existe jocuri speciale (gen siteul Second
Life), ca o viaţă paralelă, în care să pot intra fizic şi psihic şi în care să duc o viaţă
obişnuită, cu soţie şi copii, iar când simt că nu mai pot suporta să-i am pe toţi în prejma
mea, să părăsesc aplicaţia şi să revin la viaţa mea obişnuită. Dacă sunteţi non-singuratici
nu veţi înţelege din ce cauză îmi doresc acest lucru, aşa că nu mă judecaţi. Doar
singuratici adevăraţi pot înţelege acest lucru. Poate acesta ar fi medicamentul pentru
„boala” mea şi cine ştie, poate după mai multe escapade în acea viaţă virtuală mă voi
obişnui şi poate nu voi mai vrea să revin la viaţa mea actuală.
Singuratici, luptaţi pentru drepturile noastre. Luptaţi pentru o lume în care
societatea nu ne persecută pentru simplul fapt că suntem singuri. Multe state fac acest
lucru, acordând reduceri de impozite celor căsătoriţi. Este revoltător. Doar pentru că sunt
un singuratic automat trebuie să plătesc mai multe taxe? Acest lucru este o discriminare.
Întreabă praful
Era vară, era cald. Pielea păstra umezeala după duşul din curte. Am urcat
treptele în podul casei, un loc deosebit, ca o lume noua, izolată de realitate. Spaţiul
deschis era străpuns de raze luminoase care se strecurau prin cele două ţigle de sticlă ale
acoperişului. Deosebit era jocul de lumini care licărea printre nervurile şi crăpăturile ţiglelor
13
vechi. M-am aşezat pe vechiul scaun şubred şi am încercat să captez liniştea, pacea. În
razele geometrice pluteau nori de praf, ridicaţi de prezenţa mea de intrus în acea lume
paralelă. Priveam firişoarele fine cum se rostogoleau în aer de parcă s-ar afla în
imponderabilitate.
Cred că îmi voi monta un hamac între grinzi pentru a mă bucura de această
linişte mistică şi vara viitoare, când căldura şi praful vor dansa din nou în razele solare.
Ultima dată
Era dimineaţă şi am realizat că făceam acel drum pentru ultima dată. Ultima
dată cu intenţiile şi scopul respectiv. Un fior mi-a trecut prin tot trupul, deoarece de cele
mai multe ori nu realizăm când facem un lucru pentru ultima dată. Întotdeauna privim
înainte şi nu observăm prezentul, ceea ce tocmai se petrece. Aşa sunt şi eu. Sunt rare
momentele ca cel din această dimineaţă, când plin de emoţie am realizat că un lucru, în
forma în care eram obişnuit să îl fac, pur şi simplu de mâine nu va mai exista. Este
adevărat că se va transforma şi nu va dispărea, dar niciodată nu va mai fi ca până în
momentul zero, cel care face trecerea între trecut şi viitor. Adică prezentul.
Din memoriile unui obsedat
Prezenţa ta mă incită. Mă faci să-mi doresc lucruri teribil de senzuale. Mă faci

să vreau să depăşesc orice limită mi-aş fi pus până acum. Eşti mai pronunţată decât
ultima obsesie. Eşti obsesia absolută, din toate punctele de vedere. Mintea ta mă
stimulează într-un fel nemaiîntâlnit. Trupul tău mă excită în toate felurile imaginabile şi
inimaginabile. Chipul tău este mereu în mintea mea. Dorinţa de a fi în prejma ta este
insuportabilă. Năzuinţa de a-ţi simţi respiraţia şi buzele pe pielea mea devine tot mai
chinuitoare.
Am visat
Am visat că într-o zi soarele va cădea

Pe faţa mea de hârtie
Şi mă va încălzi
Ca în acea zi
Când în pielea goală
Şi puţin dezechilibrat
Datorită vârstei fragede,
Pe malul apei
Castele de nisip construiam,
Iar soarele mă încălzea
14
Nesiguranţă
Câteodată mă întreb dacă mă placi. Cred că cineva te-a trimis să ai grijă de

mine, să-mi negi greşelile. Poate ar fi mai bine să fiu ca tine.
O plimbare în noapte
Poate nu vroia să înţeleagă. Poate era doar curios. Ştia că era ceva ce nu putea
înţelege. Ţinând cont de puterea pe care o deţinea, această neştiinţă îl incita. O considera
o slăbiciune.
Ce e dragostea?
O întâlnire neaşteptată. Vulnerabilitate. Dorinţă. Lucruri pe care nu le cunoştea.
A urmat un joc pe cât de simplu pe atât de duios şi senzual. El continua să se
comporte rigid faţă de mediul în care a ales să existe pentru câteva zile omeneşti. Ea nu-şi
mai putea controla inima. Era fascinată de prezenţa lui, de frumuseţea lui, de neştiinţa şi
curiozitatea copilărească. Simplitatea lui contrasta cu snobismul iubitului ei.
Vânătorul s-a lăsat captivat de joc. Vroia să schimbe regulile pe care el însuşi
le-a stabilit.
Vroia ceva ce considera că îi aparţinea. Dar el nu era o fiinţă umană. Nu putea
pretinde ceva ce aparţine oamenilor. El nu era Joe Black. El e cel cu multe nume. Cel pe
care nimeni nu-l doreşte. El este îngerul. Dar nu este blond. Nu are ochi albaştrii. Nu
poartă costume scumpe şi nu se îndrăgosteşte. El este îngerul morţii. Nu se poate
descurca cu sentimentele umane. Ceea ce odată i-a produs senzaţii de bucurie avea să
se transforme în durere.
Dispariţia: o plimbare.
Revenirea: o plimbare.
Era la fel de frumos, la fel de şarmant. Ea îl privi ca la prima întâlnire. Poate
chiar era prima întâlnire, sau a doua... cu adevăratul Joe Black, dacă acesta era numele
lui...
Degetele se întâlniră. O căldură familiară apăru din senin, o amintire înceţoşată.
O plimbare în noapte.
(Recenzia mea la filmul „Meet Joe Black” care a fost publicată în revista Pro
Cinema nr 44)
Lumea reală
De data aceasta nu vei mai fi alături de mine.

Te-ai retras în lumea ta reală
Şi până ne vom revedea acolo vei rămâne.
Număr zilele până vei fi din nou în preajma mea,
În lumea mea reală.
15
Linişte
Îmi doresc acea linişte care simt că îmi lipseşte tot mai mult în ultima vreme. Îmi
doresc să pot sta în oaza tăcerii şi să privesc stelele într-o noapte senină. Poate doar
cântecul greierilor l-aş accepta, pentru a nu mă pierde de tot în acest proces de relaxare şi
sa simt că încă sunt pe pământ.
În oraşul fără nume
Te vaiţi că lucrurile sunt enervante şi că ceva trebuie să se schimbe, cumva

trebuie să faci ceva peste mediocru. Te las să îţi alegi noua cale, dar eu nu voi face acest
lucru. Îmi place prea tare să privesc ploaia cum se strecoară printre clădirile scheletice ale
oraşului fără nume. Prefer să simt ploaia cum îmi atinge pielea decât să mă ascund de
lucrurile care mă fac să simt viaţa.
Într-o altă viaţă poate oraşul va avea nume şi visurile tale se vor îndeplini, dar
nu trebuie să visezi la altceva decât ai deja. Nu îţi pierde vremea cu fantasme. Materialul
este singurul lucru cert. Uită nălucile care îţi promit paradis şi miere. Căldura soarelui pe
pielea mea mă face mai fericit decât un vis care e doar deşeul minţii mele.
Vreau să ating carne, să simt piele, să alunec între coapsele tale şi să te fac să
te bucuri de material.
O palmă şi un pumn în burtă
M-am trezit cu aceeaşi oboseală cu care m-am culcat. Zilele par să treacă prea
repede iar nopţile devin prea scurte. Somnul pune stăpânire asupra mea şi simt o
oboseală constantă care mă indispune. Pe vremuri aveam atâta timp… E ciudat, deoarece
eram chiar mai ocupat, dar parcă reuşeam mai bine să potrivesc lucrurile. Îmbătrânesc.
De multe ori mă trezesc cu senzaţia că am primit o palmă şi un pumn în stomac.
Un moment care mă scoate din amorţeală şi mă pune pe gânduri, mă obligă să găsesc un
sens în această revelaţie matinală. Atunci casc şi momentul dispare. Rutina revine şi deşi
pentru unii poate părea enervantă, mie îmi conferă echilibrul de care am nevoie pentru a
supravieţui.
Aceeaşi poartă veche
Poate doar mi se pare, dar am impresia că mereu bat la aceeaşi poartă veche,
care era nouă odată dar care de la atâta ploaie şi vând a devenit o umbră a ceea ce a fost
odată. E greu să te afli în faţa porţii care din material a devenit imaterial şi să doreşti să
16
treci, dar simţi că ceva te opreşte. Te afli în faţa unui moment ciudat în viaţă, în care simţi
că lucrurile sunt suspendate şi că timpul a îngheţat.
Deşi ştii că dincolo de acea poartă veche este ceva ce îţi va frânge inima, nu te poţi
opri, trebuie să ajungi în acel loc şi să vezi acea persoană.
Într-un fel îţi aminteşti de iubire, de despărţire şi de tot ce s-a petrecut între acestea
două. Nu poţi să-ţi stăpâneşti durerea din stomac care nu pare să aibă o provenienţă
materială.
Realizezi că timpul a trecut şi că nu prea mai ai ce să spui sau să faci. Încerci să

prelungeşti momentul reîntâlnirii şi deşi te aflii în faţa porţii şi eşti aşteptat, un stol de fluturi
îşi survolează stomacul. Nu şti la ce să te aştepţi deoarece a trecut atât de mult timp...
Şi atunci se întâmplă. Atunci te afli în mijlocul vieţii şi emoţia te sufocă şi deşi crezi
că ai vrea să plângi, nu poţi deoarece eşti prea fericit.
Eu... despre viaţă
Trebuie să inspir adânc înainte de a continua acest gând. E greu să-mi

stăpânesc lacrimile. E ciudat, deoarece în ultimii ani am devenit insensibil. Cel puţin aşa
credeam... dar m-am înşelat şi încă amarnic.
Nu mă înţelege greşit. Viaţa este frumoasă. Îmi place să trăiesc, dar simt că eu
am ajuns la stadiul la care doar exist. Şi totuşi este frumos. Totuşi este destul cât să îmi
doresc să continui. Cu ce? Nu ştiu şi poate nici nu contează.
Poate trebuie doar să continui cu ceea ce am început. Dar ce am început? Am
început să mă decolorez şi în curând voi deveni alb-negru. Poate e mai bine aşa. Poate
aveam nevoie de acest schimb de decor. Poate am nevoie de această revenire la lucruri
iniţiale. Întoarcere spre ceea ce cunosc, spre ceea ce nu am uitat să fiu.
Niciodată nu m-am simţit adult şi acest lucru îmi dă de gândit. Cum să fiu
înstare să devin vreodată părinte dacă eu încă sunt un copil? Cum pot învăţa o fiinţă
umană ceva despre lume când eu sunt încă un novice în ceea ce înseamnă viaţa?
Vreau să simt din nou o atingere, să simt degete cum îmi trec pe şira spinării, să
simt căldura altui trup doar atingându-se de al meu. Nimic mai mult, doar ceva real, ceva
necondiţionat. La dracu. Trebuie să încetez. Trebuie să îmi doresc ceva realizabil. Nu ceva
ce poate nu îmi este menit. Poate vei spune că sună prea melodramatic. Pot să te asigur
că nu este. Ştiu despre ce vorbesc.
Nu cred în blesteme. Refuz să cred că viaţa cuiva poate fi influenţată doar de
gândurile negative ale cuiva. Poate ar trebui să revizuiesc acest lucru, deoarece un gând
îmi pluteşte deja de mai mulţi ani prin minte. Adică trebuie să însemne ceva că nu reuşesc
să îmi găsesc acea persoană...
Dacă cumva a fost lansat un blestem asupra mea, ştiu cine la lansat şi de 15 ani
mă urmăreşte. Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Pe vremea aceea nu prea ştiam ce
făceam. Hormonii erau prea neliniştiţi. Acum văd totul clar. Acum ştiu că am fost rău şi am
17
crezut că 15 ani în care am fost doar bun vor conta. Dar se pare că nu au contat,
deoarece nororcul în dragoste m-a ocolit, de fapt cred că a construit deja o şosea de
centură în jurul meu pentru a se asigura că nu trebuie să se intersecteze cu persoana
mea.
Nu consider că este drept ca pentru singura dată când am fost rău să fiu
pedepsit toată viaţa. Aşa că acum poţi ridica blestemul. Ştiu că între timp eşti fericită şi că
ai familie şi copil, aşa că acum poţi să mă laşi şi pe mine să trăiesc. Aşa că poţi să
încetezi. Cred că am fost pedepsit destul.
Aş vrea să iubesc, dar nu mai pot. Nu mai am putere să clădesc din nou aşa
ceva. E prea fragil şi nu mai ştiu cum se face. A trecut prea mult timp. Vreau doar ca totul
să... nu mai vreau nimic. Nu mai vreau decât să intru într-o încăpere întunecată unde să
fie cineva, oricine, care să mă strângă în braţe şi să simt că îşi doreşte cu adevărat să mă
atingă.
Mă ascund. Mă ascund de tine. Mă ascund de mine. Mă ascund de ceea ce
poate aş putea simţi. Mă ascund de ceea ce poate nu aş simţi. Nu aş vrea să te mint, nu
aş vrea să mă mint. Mi-aş dori să nu trebuiescă să ne spunem cuvinte fără sens. Să nu
trebuiască să te sun doar pentru aţi auzi vocea şi să nu trebuiescă să vreau aşa ceva.
Poate ar fi mai bine să mă opresc. Să nu mai respir. Să nu mai consum oxigenul şi să îl
cedez celor care nu sunt inutili şi nu fac doar umbră pământului.
Nu protestaţi. Cunosc adevărul. Poate acum trebuie doar şi voi să îl acceptaţi.
Trebuie să îmi daţi drumul. Voi rămâne doar o amintire, un vis. Nu sunt real. Trebuie să vă
convingeţi că acesta este adevărul. Este mai bine aşa.
Aş vrea să pot face ceva real, ceva palpabil, ceva ce să îmi spună că durera din
piept este de fapt un lucru imaginar şi că nu voi face cu adevărat infarct. Va veni vremea
când nu voi scăpa şi se va adeveri teama aceasta de a rămâne povară altcuiva, în cazul în
care aş scăpa doar cu o paralizie. Dar durerea este reală şi gândurile sunt reale şi asta e
real. Totul este real, palpabil şi starea mea actuală este o parte din acest univers, o parte
din acest tot care ne înconjoară. Este o parte din noaptea asta rece şi înstelată care
miroase a ninsoare şi care cu aerul înţepător te împinge în camera călduroasă, să te
lipeşti de sobă şi să asculţi torsul pisicii care nu are nici o problemă, pentru care singurul
lucru important este mâncarea şi care dacă doreşte se lasă iubită şi dacă nu vrea, pleacă.
Sunt un copil prea mare să îmi doresc ca viaţa să fie simplă. Se spune că doar
proştii sunt mulţumiţi de viaţa care o duc. Atunci am fost prost pentru prea mult timp, dar
totul s-a dus pe apa sâmbetei. Al dracu criză financiară. Sunt pierdut în spaţiul virtual, al
gândurilor mormânt. Mă aflu în acest limbo din care simt că nu mai există scăpare.
Am trecut prin toate fazele normale care ar putea apărea în cărţile de
psihologie. Am început cu negarea, apoi am trecut la panică şi într-un final al ajuns la
resemnare. În mometul de faţă am ajuns să nu-mi mai pese. M-am săturat să mi se spună
cât sunt de bun când eu ştiu că nu e chiar aşa. Nu mă subapreciez. Poate că am
standarde prea înalte, pe care nu am reuşit încă să le depăşesc.
Este tot mai greu să îmi articulez dorinţele, deoarece se pierd în ceaţă şi simt că
trebuie să mă întorc. Ceva mă face să vreau să ajung din nou acolo unde totul era simplu
şi unde viaţa era bună, unde responsabilitatea era suportabilă şi unde soarele era doar
ceva ce îmi făcea vacanţele de vară să fie minunate şi nu o bombă de ultraviolete. Am
nevoie de acea inocenţă pentru a mă întregi. Poate de aceea mă simt copil, poate de
aceea îmi doresc să rămână în mine ceva din acea inocenţă care era aşa de plăcută.
Mi-e somn. Simt că oboseala asta a pus stapânire asupra mea şi dorinţa de a
adormi creşte în fiecare zi. Nici nu mai vreau să fac altceva. Aştept cu nerăbdare seara să
18
dorm, să fiu departe de realitate, deoarece de multe ori visele mele sunt mai bune decât
viaţa actuală şi cum sunt o persoană care visează foarte mult, este atât de bine să dorm.
Mi-e teamă când vine dimineaţa şi realizez că nu există scăpare şi că măcar pentru opt
ore, dacă cumva am noroc, sunt o persoană care este adultă, cu îndeletniciri de adult şi cu
aspiraţii de adult.
Cred că mă voi întoarce. Simt că trebuie să fac acest lucru. Cred că mi-ar prinde
bine să fiu departe de viaţa mea reală şi să îmi cultiv viaţa imaginară, paralelă cu
evenimentele cotidiene, care nu trece doar pe lângă un lan de grâu ci care vede fiecare
bob cum creşte în spic. Trebuie să vă părăsesc. Trebuie să vă las acolo unde este viaţa
vostră şi să mă limitez la o viaţă simplă în care nu mai sunt împrejmuit la fiecare pas de
teama de a eşua în ceea ce fac. Am nevoi de un echilibru interior pe care simt să l-am
pierdut de mult şi care cred că unde mă aflu în acest moment din viaţă, nu îl pot
redobândi.
Poate reuşesc să trişez şi să revin acolo unde totul a pornit. Poate decă revin la
locul dinainte de blestem, totul va reveni la normal. Totul va fi ca odinioară, totul va fi
simplu. Poate că voi simţi din nou căldura. Poate voi simţi din nou iubire. Poate voi simţi
din nou cum este să fiu atins. Poate nu este încă prea târziu. Poate mai este destul timp
să mă salvez. Poate voi putea să mai las totul în urmă şi să fiu din nou... eu.
Rănit
Îmi ling rănile pe care le-a lăsat trecerea ta prin viaţa mea. Nu ai plecat încă, dar
rănile sângerează deja. Faptul că nu mă vezi cu adevărat este mai dureros decât dacă m-
ai respinge. Eşti mereu acolo, pe tronul creat de mine şi într-un final vei avea un loc
special pe poliţa mea cu trofee nematerializate, raft care devine neîncăpător.
Credeam că...
Credeam că te ating. Credeam că pot fi aproape de tine. Credeam că va trece.

Credeam atât de multe. Dar vine o zi, o zi în care realizezi că totul era doar în mintea ta.
Sunt un expert în scenarită. Ştiu mereu cum ar putea arăta viitorul de la un moment
în timp, cel puţin am câteva variante creionate în minte în momentul în care ceva crucial
se petrece în viaţa mea. E ca şi cum aş fac un pas în spate şi aş vedea imaginea de
ansamblu. Poate e un dar, dar de multe ori pare un blestem. De multe ori nu aş vrea să
am aceste străfulgerări a ceea ce ar putea fi, deoarece e ca şi cum aş afla sfârşitul unui
film înainte să-l văd, dar nu mă pot controla, nu mă pot opri.
Credeam că toate aceste dorinţe, aceste trăiri, aceste pasiuni sunt doar sezoniere,
dar dacă mă gândesc bine, m-au urmărit toată viaţa. De aceea mereu par cel rezervat, în
spatele măştii, de inima petrecerii. Poate unii au observat, şi acele persoane au fost
deobicei cei care nu mă cunsoc aşa de bine, care poate din greşeală m-au văzut în
momentele mele negre, în acele fracţiuni de secundă în care am scăpat de sub control
situaţia.
19
Mi s-a spus că sunt tânăr şi că nu ar trebui să fiu trist, că ar trebui să fiu bucuros de
viaţă. Credeam că sunt, dar se pare că m-am înşelat.
Credeam că fac totul bine, şi că pot continua să fiu "un ochi râde, un ochi plânge".
Într-un fel am obosit să fiu eu, am obosit să am aceste momente care par perfecte deşi nu
sunt, să fiu cel care încearcă să păstreze intacte relaţiile interumane din jurul său, deşi
observ cum se destramă fără ca eu să am prea multe de spus. Credeam că viaţa nu mai
are surprize pentru mine. Ei bine, am avut dreptate, nu are. Orice lucru bun sau rău mi se
întâmplă pur şi simplu îl ignor, deoarece nu sunt un luptător, ci un visător. Prefer să mă
retrag în lumea mea - a serialelor tv, a vizitelor contracronometru, mereu pe pas de
plecare.
Viaţa altora pare mai interesantă. Mă minunez cum de 95% din jurul meu au reuşit
să rezolve puzzle-ul şi sunt într-o relaţie - bună sau rea. Eu parcă m-am evaporat din
această stare de fapt. Parcă mă îndepărtez în continuu de realitate şi e grav că nici nu îmi
prea doresc să mă întorc. Îmi place poiana mea în mijlocul pădurii, plaja mea în mijlocul
râului, cartea pe care o citesc într-un tren aglomerat.
Poate nu sunt făcut pentru lumea asta, pentru realitatea pe care o trăim cu toate
intrigile şi ura din jur. Nu pot să-mi imaginez ce poate fi în inima cuiva care nu vede
frumosul, care nu face bine, care în ciuda faptului că ştie că acţiunile sale individuale şi
egoiste de a câştiga un ban în plus duce la suferinţa multora face ceea ce face. Poate sunt
prea sensibil, şi ar fi naiv din partea mea să cer ca toţi cei din jur să fie filantropişti, dar a fi
contra doar de dragul de a fi contra, mi se pare cel mai josnic lucru care există.
Am impresia că toată ura care s-a acumulat în lumea asta este rezultatul faptului că
ducem o viaţă prea uşoară, prea lipsită de greutăţi reale. Nu mai trebuie să ne vânăm
mâncarea sau să ne ţesem hainele. Cu un card bancar totul se rezolvă. Recunosc că mă
bucur de acest privilegiu, dar mereu am fost realist şi am perceput lumea din jur poate
prea bine ca să realizez că totul este un miraj şi că toate aceste mici avantaje pot fi pentru
unii un exterminator al personalităţii, un denaturator al sensibilităţii.
De aceea mereu mă voi angaja pentru lucruri în care cred şi care am observat că
fac bine altor oameni. Am ajuns la un stadiu în care simt că trebuie să dau ceva înapoi.
Simt că acţiunile mele trebuie să ajute pe cei din jur să ducă o viaţă mai bună, să le dechid
ochii să observe anumite lucruri care poate până atunci le erau în umbră. Este o misiune
prea mare pentru unul mic ca mine. De aceea nici nu încerc să schimb lumea, deoarece
îmi cunosc limitele, doar încerc prin ceea ce fac să le arăt o cale alternativă, o nouă
viziune a aceluiaşi lucru, şi poate din o mie cineva va observa diferenţa şi va încerca să
urmeze o altă cale şi va alege în loc de rău binele.
Credeam că toată tristeţea mea este un fel de a fi, dar mai degrabă cred că este un
fel de a protesta împotriva vieţii de zi cu zi, împotriva răutăţii din ochii şi acţiunile
oamenilor. Este ciudat că nu este nevoie ca răutatea să îmi fie direct adresată, este destul
să o observ că li se întâmplă altora, pentru a empatiza cu victimele şi a deveni furios.
Poate de aceea am şi reuşit să scriu poveşti mai mult sau mai puţin elaborate,
deoarece reuşeam să mă transpun în personajul pe care îl creeam, deşi acel personaj nu
20
îmi semăna chiar deloc. Nu cred că este nevoie de un talent artistic prea dezvoltat pentru
a face acest lucru, ci bun simţ şi spirit de observare. Trebuie doar să faci acel pas în spate,
şi deodată totul pare clar.
Credeam că iubirea există, dar nu mai cred. În ultima vreme simt doar dorinţă
carnală şi pasiune. Palpitaţiile fugare nu le confund cu iubirea deoarece nu ţin mult, sunt
doar voiajori clandestini într-un labirint de eter. Aşa că nu te voi atinge, deoarece te vei
evapora sau mă vei plezni şi-mi vei spune să fiu realist. Presupun că aş merita acest fel de
trataţie, deoarece mereu am visat la lucruri nerealizabile. Presupun că acest lucru a fost
un mecanism de autoapărare: îmi cream ţinte prea înalte, ştiind că nu le pot realiza, şi
astfel eram în siguranţă. Sunt în siguranţă. Gratiile mă protejează. Cuşca a fost testată.
Voi fi mereu aproape. Voi avea în continuare fantezii şi îmi voi crea scenarii despre cum ar
putea fi. Dar asta nu este ceva nou, sunt doar eu. În final cred că doar asta contează.
Acasă
- De ce nu merge cu noi? O mai iubeşti pe ea?

- Nu ştiu. Când eram cu ea aveam un sentiment de acasă.
- La mine nu ai acest sentiment?
− Nu
În lumea mea paralelă
Nu ştiu dacă vreodată te voi simţi. Nu ştiu dacă vreodată îţi vei dori acest lucru.
O legătură banală la suprafaţă şi banală în profunzime. De ce dracu nu mă opresc? Ce
rost are mereu să visez şi să am fantezii ireale? Cred că nu mai are rost să fac pe prostul,
deşi simt că trebuie. Simt că aşa doreşti să decurgă lucrurile, deoarece fie ţi-e teamă de
realitate, fie, ca deobicei, interpretez eu greşit semnele. Este de parcă mi-aş crea propria
realitate pe baza unor lucruri absolut normale, care evoluează altfel în mintea mea decăt
ar face-o în viaţa de zi cu zi.
Nu este nevoie să spun nimic, deoarece ştiu că nu am dreptate, ştiu că ceea ce

simt eu pentru tine nu este real. Dar când genunchii ni s-au atins, şi nu doar din
întâmplare, ci au continuat să se aingă pe decursul mai multor ore, mi-am dorit să nu fie
doar coincidenţă, deoarece acel moment a fost poate cel mai intim pe care l-am avut în
ultimii ani.
Încă îmi amintesc mireasma ta, cum încercam, mă chinuiam să adorm alături de
tine şi cum nu reuşeam. Nu reuşeam să închid pleoapele ştiind că eşti atât de aproape de
mine şi totuşi într-o altă lume. Era cald şi era vară. Nu purtai tricou iar nasul meu se
înfrupa în mirosul pe care îl emana spatele tău. Era de parcă în cel moment aş fi
încremenit şi nu aş mai fi vrut să mă trezesc din acel vis. Nu era vis, era realitate, dar în
lumea mea paralelă lucrurile nu se opreau acolo.
21
În realitatea mea paralelă niciodată nu mă opresc, nu trebuie să mă controlez,

deoarece nu trebuie să-mi fie teamă de tine, sau de altcineva. În realitatea mea alternativă
am voie să îmi urmez instinctele şi modul în care interpretez lucrurile este conform
realităţii.
În lumea mea paraleleă trăiesc, iubesc, sunt iubit şi te sărut.
Eu... despre pasiune
Cel mai tulburător sentiment care există, după părerea mea. Dorinţa de a „avea”
o altă persoană de multe ori îmi consumă toată energia la un moment dat. Golurile în care
pot cădea par abisice şi în acelaşi timp ireale. De multe ori fantezia este mai puternică
decât realitatea. Pot spune chiar că în minte, pasiunea pentru altă persoană este mai
excitantă decât în realitate.
Problema cu pasiunea este că trece prea repede. Omul are defectul de a se

plictisi destul de repede de un lucru, iar pasiunea pentru cineva este ceva trecător. Poate
de aceea mă şi fascinează, deoarece nu sunt genul de persoană care să mă pot ataşa
pentru mult timp de cineva.
Foamea cu care de multe ori îmi vine să posed un trup este atât de reală încât
trebuie să mă opresc din visat şi să revin cu picioarele pe pământ. Pasiunea este un
sentiment care consumă mult din viaţa cuiva şi de multe ori (de cele mai multe ori) este
confundată cu iubirea. Sunt două lucruri total diferite, dar de multe ori convieţuiesc într-o
relaţie.
Pasiunea poate înebuni oamenii, deoarece de multe ori dorinţa este atât de
puternică încât nu se mai poate stăpâni. Trebuie să explodeze şi să se elibereze. De
aceea poate deveni periculoasă dacă nu este controlată, precum un animal sălbatic în
captivitate.
De multe roi te văd în mintea mea, te ating, te sărut, te mângâi şi îmi imaginez
ce am putea face. Deşi sunt fantasme, pasiunea este reală şi palpabilă. În mintea mea eşti
exact cum îmi doresc şi spui exact cuvintele care mă încântă şi faci exact ceea ce ar trebui
să faci.
Şi în realitate, deşi nu mai este atât de perfect, pasiunea este o mare sursă de
adrenalină care te face să faci lucruri care poate înainte ţi s-ar fi părut deocheate, dar
fierbânţeala a două trupuri apropiate devine un catalizator care ignoră regulile nescrise ale
celor participanţi. Mulţi se întreabă într-un final cum de au făcut anumite lucruri.
Nu trebuie să vă fie ruşine să exploraţi toate laturile personalităţii voastre, şi să
încercaţi ceva nou, deoarece doar aşa vă veţi cunoaşte cu adevărat. Nu încercaţi să vă
inhibaţi şi exploraţi necunoscutul. Acel necunoscut pare înfricoşător la început, dar este
unul dintre lucurrile pe care dacă nu le faceţi când aveţi posibilitatea, veţi regreta toată
viaţa. Lăsaţi la o parte ceea ce societatea consideră a fi nepotrivit. Voi sunteţi indivizi, care
aveţi dorinţe proprii, care nu trebuie să se încadreze între anumite norme pentru a fi
acceptate de publicul larg. Voi sunteţi singurii care puteţi să vă faceţi aceste reguli.
Pasiunea este ceea ce de multe ori seamănă cel mai mult cu libertatea,
deoarece este un sentiment pur, necondiţionat, instinctual şi foarte puternic.
22
În lumea mea perfectă
Dar dacă mă înşel? Dar dacă aparenţele înseală? Poate că şi tu joci doar un rol
pe scena vieţii. Poate şi tu ai aceleaşi dorinţe ca şi mine. Poate că şi ţie ţi-e teamă că te
voi respinge. Poate nu sunt singurul care suferă în surdină. Poate şi tu doreşti să mă
atingi. Poate şi speranţa ta de a simţi fericire se aseamănă cu a mea. Ar fi perfect.
Die liebenden von gestern
Aruncă-ţi prejudecăţile
În timp ce fugi spre mine
Alergând pe un drum
Presărat cu obstacole
Şi cu aspiraţii divine.
Focul se transformă-n scrum,
Inima se frânge,
Trupul doreşte,
Nimeni nu mai plânge,
Doar sufletul tânjeşte.
Un umăr dezgolit,
O privire seducătoare -
Totul e umbrit
De o pasiune trecătoare.
Din amintirile unui obsedat
Te urmăream cu privirea. Te urmăream cu gândul. Erai mereu la un pas de a-mi

cădea în plasă. Erai mereu la un pas de a mă vedea. Erai cât pe ce să mă descoperi. Te
rog descoperă-mă.
Posibilităţi
Am sărutat-o.
Cred.
Aş putea să o iubesc.
23
Aleargă!
Îţi arunci o privire spre ceasul supradimensionat şi realizezi că te despart doar

câteva minute de moarte. Doar puţin şi vei muri. Trebuie să faci ceva. Trebuie să te
salvezi. Nu vrei să mori. Apoi eşti pe cale să mori. Inevitabilul s-a întâmplat. Ce-ar fi dacă
în acel moment am putea spune: Stop! Viaţa mea nu se poate termina aşa!
Mereu există un dacă. Mereu trebuie să luăm decizii. În funcţie de deciziile
luate, viaţa o ia pe un anumit drum. Timpul este singurul duşman. Acele de ceasornic
apropiindu-se de punctul zero. O numărătoare inversă nemiloasă.
Cifra magică 3 din literatură a luat cu asalt şi lumea cinematografică.
3 poveşti techno şi totuşi una. 3 clipuri incitante de imagini şi sunete care se
învârt în jurul întrebării cheie: Ce-ar fi dacă?
Filmat alert şi aproape în timp real, Lola este adrenalină pură.
100.000 DM în 20 minute.
Imposibil.
Ce putem face? Ce-am fi dispuşi să facem? Ce am avea curajul să facem?
Dacă nu am mai avea nimic de pierdut? Ce am face într-o situaţie disperată? Viaţa?
Moartea?
Alege!
3 poveşti, fiecare cu alt final. Fiecare cu propria sa putere de a capta şi
impresiona publicul. 3 poveşti despre viaţă, despre iubire, despre limitele psihicului uman,
despre instinctul cel mai primar: supravieţuire. Între cele 3 poveşti avem voie să respirăm
la câte un intermezzo cu tentă filosofică.
Roşu. Lola!... ea aleargă. Eroina viitorului. Perla grunge a cinematografiei
vechiului continent.
Cu o tentă de Pulp Fiction (care pare plictisitor şi şters după această peliculă) cu
puţin Născuţi asasini (dar mai realist şi dinamic), puţin Bonnie şi Clyde (dar mult mai
senzual şi mai disperat). Regizorul a împrumutat aceste repere din cinematografia
americană pentru a o lovi cu propriile arme, mult mai eficiente în combinaţia germană-
poate şi naturaleţea actorilor a contat.
Aleargă!
Printre curse infernale suntem lipiţi de scaunele din cinematograf urmărind
traseul (deja) mesianic al Lolei pe străzile Berlinului. Alergarea ei pentru a procura banii
este presărată de disperare şi de momente de respiro: pauze dramatice lipsite de sunete
şi de gânduri. Doar respiri. Trăieşti. Adrenalină.
Sfârşitul fiecărei versiuni te uimeşte şi nu reuşeşti să gândeşti. Priveşti doar. Eşti
supus.
Şi apoi...
(Recentie de Cristi Mirea la filmul „Lola rennt” publicat în revista Pro Cinema nr.
47)
24
Îmi zâmbeai
Îmi zâmbeai, iar eu mă topeam. Mă priveai, iar eu încercam să-mi ascund

entuziasmul. Îmi vobeai, iar eu mă pierdeam în glasul tău. Mă consolai iar eu vroiam să
profit de tine. Vroiam să fac ceea ce mereu mi-am dorit. Dar nu voi face nimic, deoarece
îmi ajunge să-mi zâmbeşti. Îmi ajunge să-mi vorbeşti. Îmi ajunge să mă priveţi. Pe cine
încerc să conving?
„To Do” list
Să te privesc.
Să te ating.
Să te sărut.
Să te iubesc.
Să te savurez.
Te iubesc aşa cum eşti/ te rog schimbă-te
Sunt doar minciuni. Este interesant cum un cuplu se poate minţi în atâtea feluri,
dar nu consideră lucrul respectiv o minciună. Aş putea avea acurajul să spun că se chiar
înşeală începând cu prima întâlnire, doar pentru a atinge scopul propus. Acest scop nu
este altul decât a fi împreună cu persoana iubită. Prin urmare, unii ar spune că minciuna
sereveţte unui scop nobil. Greşit! Vechea zicală că „scopul scuză mijloacele” este greşită.
Minciuna este minciună.
Din ce cauză încă de la prima întâlnire încercăm să părem ceea ce nu suntem.
Mereu încercăm să ne arătăm doar partea bună şi chiar înghiţim în sec când persoana din
faţa noastră spune ceva ce nu ne convine sau cu ce nu suntem de acord. Ne controlăm să
nu ripostăm şi să nu părem prea radicali. Totul pentru o partidă de sex?
Să fim serioşi, pe cine minţim? Pe noi ne minţim. Rolul pe care-l jucăm în faţa
partenerului nu poate continua la nesfârşit. La un moment dat ne vom arăta adevărata faţă
şi atunci partenerul va spune „Te-ai schimbat”. De fapt nu ne-am schimbat, acum suntem
cu adevărat ceea ce suntem. Până acum am jucat doar un rol.
„Te iubesc aşa cum eşti” nu înseamnă nimic, deoarece niciodată nu iubim o
persoană în totalitate aşa cum este. În primul rând de cele mai multe ori nu este aşa cum
o percem (vezi paragraful anterior), şi cu siguranţă există ceva ce nu ne convine chiar de
la bun început, dar tăcem şi trecem cu vederea. În timp însă vom încerca să schimbăm
năravurile negative ale partenerului pentru a se potrivi mai bine cu ceea ce ne dorim noi să
fie cealaltă persoană.
Ajungem să ne întrebăm dacă cu adevărat a existat iubire de la bun început?
Dacă nu ne-am minţit în tot acest răstimp. Poate ne-am pierdut vremea cu o persoană
care chiar nu ni se potriveşte.
Din experianţă pot să vă spun că oricum vă veţi comporta nu va fi bine. Dacă
faceţi pe plac partenerului şi vă modelaţi după dorinţele celuilalt, la un moment dat veţi
claca şi va fi mai rău decât vă puteţi imagine. Dacă sunteţi voi înşivă şi cealaltă persoană
se jură că nu o deranjează adevăratul vostru eu, vă minte. În adânc nu crede că sunteţi cu
25
adevărat aşa cum spuneţi, şi mereu va încerca să vă schimbe puţin. Dacă puneţi piciorul
în prag şi continuaţi să vă apăraţi propriile convingeri, vă va reproşa în final că sunteţi cum
sunteţi. Prin urmare nicicum nu este ideal, dar eu consider că totuşi e mai bine să fiu eu
însumi şi să nu mă mint decât să fac lucruri doar pentru că cealaltă persoană îşi doreşte
să fiu într-un anume fel.
Mai bine o viaţă solitară decât una care nu îmi aparţine.
Adio
Am venit doar să îţi spun adio. Am suferit din cauza ta. Nu mai suport prezenţa
ta în camera alăturată când ştiu că ar trebui să fi alături de mine. De aceea îmi iau rămas
bun. Nu mai pot continua aşa. Toate lucrurile pe care nu ni le-am spus le simt ca un jinchi
în inimă. Nu mai vreau să simt golul pe care-l creezi în mine. Nu mai vreau să fiu eu cel
care nu te atinge. Nu mai vreau să fiu eu cel care nu te dezmiardă.
Uşa a fost larg deschisă pentru atâta vreme, iar tu ai ignorat-o. Uşa a fost exact
în faţa ta, dar nu ai trecut prin ea. Nu sunt supărat pe tine. Nu voi fi niciodată. Te înţeleg.
Ştiu cât de greu poate fi. Cunosc sentimentul foarte bine. De aceea trebuie să spun adio.
Trebuie să îmi iau inima din dulapul tău şi să o duc la reparat. În starea actuală nu este
funcţională şi nu-mi foloseşte la nimic.
Aşa că adio. Pe curând. Ne vedem mâine.
Tu cu mine şi un pian stricat
Vechea sală de clasă se unduia prin vegetaţia care a crescut sălbatin în curtea
interioară. Ruinele care ne înconjurau semănau cu sufletele noastre. Ţiglele care lipseau
din acoperiş lăsau raze de soare să se strecoare prin tavanul distrus în vechea sală de
clasă. După pianul din colţ, presupun că se ţineau ore de muzică în acel loc. Te plimbai
printre mărăcini ce creşteau prin parchetul lipsă şi moloz. Soarele îşi atingea pielea.
Culoarea aurie a tenului tău se răspândi în toată încăperea.
M-am apropiat şi ştiam că nu mă voi opri. Nu de data aceasta. M-am aşezat în
faţa pianului şi am atins câteva clape. Sunetele deranjante ale pianului stricat făceau parte
din atmosfera post-apocaliptică a încăperii.
Un tunet mi-a amintit motivul pentru care ne aflam în acel loc. Clădirea părăsită
trebuia să ne ofere adăpost pentru furtuna care se apropia. Ultimele raze de soare care
străpungeau tavanul s-au ascuns după norii plumburii. Picăturile de apă începeua să cadă
cu viteză, şi am realizat că acea ruină nu ne era de mare ajutor. Ploaia caldă de vară însă
era o surpriză plăcută. M-am apropiat de tine. Te-ai proptit cu fundul de pianul vechi,
atingând câteva clape. Sunetele distorsionate te-au făcut să zâmbeşti.
Ţi-am atins faţa iar tu nu te-ai tras. Pielea ta udă mă ademenea şi m-am
năpustit asupra buzelor tale care timp de atâta vreme m-au ademenit de la distanţă. Ţi-am
desfăcut nasturii de la cămaşa de vară şi ţi-am privit trupul udat de ploaia care se strecura
prin găurile din tavan. Erai exact cu mi-am imaginat şi dorit.
Te-am sărutat. Mi-ai răspuns.
26
Alo?
Vroiam doar să-ţi aud vocea. Vroiam doar muzică să aud. Vroiam să îţi aud
respiraţia. Nu am avut intenţia să te deranjez. Niciodată nu am avut această intenţie. De
aceea am sunat atât de rar. De aceea te-am sunat doar când nu mai puteam să nu-ţi aud
glasul. Dar acum eşti aici. Vorbeşti cu mine şi sunt fericit, deoarece de vocea ta îmi era
dor.
Când vei muri...
Mi-e teamă. Mereu îmi fac gânduri inutile ar spune unii, dar mi-e teamă. Mi-e
teamă că va veni ziua în care vei muri şi nu vei ştii. Nu vei şti ceea ce simt. Nu voi avea
când să îţi mărturisesc ceea ce simt, deoarece sunt un laş. Poate nu un laş, ci un realist
care îşi cunoaşte şansele. Mereu am gândit prea mult şi am acţionat prea puţin, iar inima
mea a avut doar de suferit. Simt cum timpul se scurge în defavoarea mea şi va ajunge la
momentul în care nu voi mai avea nimic de oferit, deoarece voi fi secat de puteri. Când vei
muri vei lua ceva din mine cu tine, deoarece acea parte a fost mereu la tine, chiar dacă nu
ai ştiut acest lucru.
Trebuie să încetezi să mori în fiecare zi câte puţin. Trebuie să opreşti acest joc
al vieţii care mă ameţeşte. Nu mai am vlagă. Nu mai am putere să continui. Dacă acum
simt aşa, cum va fi când vei muri? Poate mai bine mor eu întâi.
Pe peron
Visele sunt periculoase. Visele sunt materialul din care se nasc decepţiile. Nu va
înţelege nimeni motivul pentru care trebuia să plec. Nu veţi înţelege niciodată din ce cauză
nu m-am simţit acasă. Nu veţi înţelege din ce cauză mă aflu pe acest peron. Trebuie să
ajung într-un loc în care lumea mă înţelege. Vreau să merg într-un loc în care nu trebuie
să-mi fie ruşine că vreau să fiu liber. De aceea sufletul meu se află pe acest peron
spiritual, în aşteptarea trenului care să mă ducă într-un loc unde sunt anonim. Nu fug de
ceea ce sunt, cum poate ar crede unii, ci mă îndrept spre locul unde pot să fiu totul sau
nimic, unde nu contează ceea ce gândesc cei din jur.
Înblânzirea unui suflet liber
Demonul din interiorul meu este de neînblânzit. Fiara îşi arată colţii de fiecare
dată când încerci să mă îmblânzeşti. Cu cât încerci mai mult să mă schimbi, cu atât devin
mai reticient. Planul tău a eşuat, deoarece nimeni nu a reuşit ceea ce credeai că vei reuşi.
Nu este nevoie să mai încerci deoarece vei eşua iar sufletul meu liber nu se va
lăsa niciodată încătuşat. Dacă vei încerca în continuare acest lucru, spiritul îmi va muri, se
va dezintegra şi se va evapora în neant.
Ce dracu' credeai că faci când ai încercat să îmi dresezi demonul? Unde ţi-a
fost mintea? Acum a evadat şi va distruge tot ce-i stă în cale. Îţi va călca sentimentele în
27
picioare, îţi va smulge inima din trup şi se va înfrupa în muşchiul suculent.

Cum ai putut să nu asculţi ceea ce ţi-am spus de atâtea ori? Din ce cauză nu m-
ai crezut pe cuvând cînd te-am avertizat că sufletul meu liber nu ţi se va supune niciodată?
Nu te pot visa
Planul nu a fost perfectat. Puteam spune că era chiar un fel de a învăţa din
mers. În mod logic ar fi trebuit să funcţioneze. Când eram mic funcţiona. De ce mintea
mea adultă nu mă ascultă? De ce este atât de încăpăţânată?
Mi-am dorit doar să-mi apari în vis. Mi-am dorit doar să îţi simt apropierea în
mintea mea, pe terenul meu, unde eu creez regulile, unde ai fi aşa cum mi te-am imaginat.
Dar refuzi să mi te materializezi în minte. Oricât de mult mă gândesc la tine
înainte de a adormi, sub nici o formă nu îmi apari în vis. Refuzi să faci parte din fantezia
mea şi încep să fiu asaltat de disperare.
A fost odată
Nu se va mai repeta niciodată, ţi-ai spus în minte în timp ce încercai să te

eliberezi din strânsoarea lui puternică. Erai sigură că ceea ce simţeai nu era real şi că
apropeirea lui te-a vrăjit şi te-a făcut să te comporţi ca o şcolăriţă nerăbdătoare. Acum nu
mai ştii cum să scapi din încurcătura în care te-au băgat hormoni.
Exil
Nu mai ne mai putem întoarce acasă. Odată ce mi te-ai dăruit ţi-ai semnat
actele de exil, deoarece nu mai există loc în ceea ce tu numeai casă. Nu mai gândeşti
limpede şi nu mai poţi să faci faţă îndeletnicirilor cotidiene. Lăcaşul care până acum ţi-a
fost adăpost a fost absorbit de mine. Nu te mai poţi întoarce acolo. Pasul a fost făcut. Ai
reuşit inimaginabilul şi poate că pentru prima dată ai simţit fericire. Nu te mai poţi intoarce
la banal, la restul lumii. După ceea ce ţi-am arătat că este posibil, nu mai vrei lucruri
obişnuite. Vrei doza ta zilnică de exil, porţia ta de nonconformism.
Resemnare
Cred că nu aveam altă soluţie. Trebuia să mă aştept că tu vezi altfel lucrurile.

Nu a fost chiar o surpriză să descopăr că mă urăşti, la un anumit nivel. Presupun că nu mă
urăşti cu adevărat, dar modul meu agresiv de a pretinde ceea ce am decis de unul singur
că-mi revine, te-a speriat şi reticienţa ta m-a făcut tot mai insistent. Acum ştiu cum stau
lucrurile şi nu mai insist la suprafaţă, deşi în interior duc o luptă împotriva dorinţei mele de
a mă lăsa pradă dorinţelor animalice.
Am putea spune că lucrurile au revenit la normal, deşi pentru o secundă sau
două mi-am permis să visez.
28
Sunt pregătit să ucid
Împreună am fi putut urni munţi. Puteam face lucruri măreţe, dar cred că planul
meu nu a fost să ucid vise. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Consideram că un dram de
umanitate mai exista în sufletul celor din jurul meu şi să nu mă oblige să-mi ucid şi ultimul
vis. Trezirea a fost cumplită mai ales că ţinându-mă de mână mă duceai pe trotuarul
pierzaniei arătându-mi calea cea mai scurtă spre prăpastia speranţelor. Cu braţul întins mi-
ai arătat locul unde puteam să-mi descarc toate gândurile pozitive. Acum sunt pregătit să
ucid.
Nu eşti cu adevărat aici
Te văd. Pot să te ating. Pot să îţi miros aroma. Dar nu eşti aici. Nu eşti aşa cum
îmi doresc eu să fii aici. Simpla ta prezentă fizică nu însemană că eşti cu adevărat aici.
Dacă nu eşti aici, atunci nici eu nu-mi mai doresc să fiu în acest loc. Îmi doresc să fiu
alături de tine, în lumea reală mie, unde eşti aşa cum îmi doresc. Nu cred că altceva mai
contează.
Cine scrie aceste texte insipide?
În ultima vreme textele melodiilor de la radio par a fi scrise de Picasso. Temele

alese par a fi picturi cubiste, lipsite de simţul realităţii şi parcă singurul scop pe care-l au
este să iasă în evidenţă de dragul de a ieşi în evidenţă. De parcă cineva este interesat de
o lună pătrată, iar dacă o persoană mi-ar cere să cumpăr aşa o aberaţie, ca în textul unei
melodii autohtone, i-aş spune „Lasă prostiile fat-o, maturizează-te şi scapă rapid de zâna
aia care îţi bagă idei din astea în căpşorul tău.” În poezie, realitatea se contopeşte cu
fantezia şi acest lucru este chiar bine şi frumos, dar când ascult o melodie nu am chef să
mă trezesc în mijlocul unei blestemate lumi de basm.
Poate credeţi că mi-am pierdut romantismul şi că fiecare dintre noi are nevoie
de puţină fantezie în viaţă. Nu contest acest lucru. Dar luna aceea pătrată mă bântuie, îmi
curmă nopţile şi mă face să-mi doresc să provoc durere cuiva.
Niciodată
Niciodată este un cuvânt aspru şi poate nu ar trebui rostit. Nu ştim viaţa unde ne
duce şi ce decizii trebuie să luăm în anumite situaţii. De multe ori nu ştim ce vrea inima şi
nu putem afirma că anumite lucruri nu se vor întâmpla niciodată.
În urma unor investigaţii pe care le-am dus în timpul autopsiei pe care am
condus-o asupra sufletului meu pot spune că realitatea nu este de partea mea. În minte
lucrurile sunt clare. Totul se petrece conform unui plan pe care chiar eu l-am perfectat.
Cunosc toate repricile şi gesturile care se dezvoltă într-o anume situaţie, deoarece eu am
scris scenariul. Când însă îmi iau inima în dinţi şi încerc să pun în practică planurile mele
29
diabolice în urma cărora voi fi fericit şi voi trăi până la adânci bătrâneţti alături de persoana
aleasă şi vom face sex ca iepurii, trebuie să recunosc că niciodată este cuvântul care îmi
trece cel mai des prin minte.
Poate lucrul cel mai frunstrant pentru un visător este că nu poate controla
realitatea. Nu poate implanta gânduri şi dorinţe în mintea altora. Când sunt respins
realizez acest lucru şi simt că totul se destramă, iar lumea mea perfectă capătă crăpături
care afectează structura de rezistenţă a întregii mele existenţe. Rezultatul este devastator,
iar faptul că orice metodă de a mă atropia de tine mi-o respingi cu vehemenţă, mă face să
dispar în spatele perdelei şi să aştept putonul de execuţie care în timp ce pregăteşte
armele strigă „Niciodată”.
În acel moment înţeleg că niciodată este cuvântul pe care îl pot asocia cu
persoana ta de acum înainte şi poate chiar asta va fi porecla ta în gândurile mele.
Aş dori să mulţumesc minţii mele că mi-a creat aceste fantezii deosebit de
frumoase, aş dori să mulţumesc inimii care de fiecare dată bate în direcţia greşită şi îmi
conferă o constantă stare de a inadaptare, aş dori să-i mulţumesc lui „Niciodată” pentru
efortul constant de mă face să mă simt respins, nedorit şi irelevant. Toate acestea nu s-ar
fi întâmplat fără ajutorul şi colaborarea celor trei de mai sus. Vă voi fi recunoscător toată
viaţa pentru efortul comun de a face din mine o absurditate, o hidioşenie dependent de o
felie de fantezie.
Gătitul: între datorie şi pasiune
Poate că mie îmi este uşor să spun că din lucruri simple pot crea o masă
delicioasă, dar mulţi consideră că gătitul este unul din lucurile pe care eşti obligat să se
faci pentru a supravieţui.
Nu pot să vă transmit microbul plăcerii de a găti şi să vă fac să priviţi dincolo
simpla datorie de a prepara bucate. Pot doar să vă spun că nimic nu se compară cu
sentimentul pe care îl poate oferi o masă realizată cu propriile mâini. Este aproape un pic
de magie, cum cu doar câteva manevre simple precum tăiere, călire, fierbere şi
caramelizate poate ieşi ceva atât de delicios precum legume în stil asiatic cu orez sălbatic.
Pentru a vă bucura de gătit trebuie să uitaţi de vechile legi din cărţile cu reţete.
Gătitul trebuie să fie distractiv, iar urmărirea unei reţete prin gramaj şi o explicaţie tehnică
vă ia cu adevărat elanul de a vă elibera de stresul zilnic. A găti trebuie să vă creeze acel
entuziasm ca atunci când în şcoală v-a reuşit primul experiment în laboratorul de chimie.
Vă întrebaţi cum este posibil să găteţti o mâncare fără a urmări o reţetă. Cum
credeţi că s-au inventat cele mai gustoase reţete. Prin încercare, experimentare, curaj şi
pasiune. Ca un proiect personal, într-o zi, deschideţi frigiderul şi decideţi pe loc ce puteţi
creea din ceea ce aveţi depozitat între ouă, brânză şi ardei - hmm, poate o omletă sau
ardei umpluţi cu pastă de brânză.
Nu vă temeţi să gătiţi cu condimente. Nu vă lăsaţi subjugaţi de clasicele
condimente autohtone, adică sare, şi pentru cei mai îndrăzneşi, piperul. Cine a creat legea
că cimbrul se potriveşte doar în sarmele, sau că busuiocul este o plantă utilizată în
ritualurile bisericii ortodoxe. Nu există astfel de limitări. Încercaţi menta proaspătă cu ardei
şi ceapă călită, iar din busuioc creaţi un pesto de vă lingeţi degetele. Nu vă fie frică să
adăugaţi nucşoară rasă la preparate cu carofi sau să adăugaţi zahăr la mâncărurile
asiatice.
Mintea trebuie să fie în acel loc, între tigaie şi frigider. Restul lumii nu mai există.
30
Trebuie să vă gândiţi doar la aroma seminţelor de chimen rumenite alături de seminţe de

coriandru, sau aroma laptelui de cocos care se contopeşte cu ghimbirul înăbuşit cu câteva
rondele de praz în ulei de susam prăjit.
Preparatele cele mai simple sunt de multe ori cele mai gustoase. O pâine prăjită
pe care nimiciţi un căţel de usturoi şi ungeţi cu ulei de măsline poate să-mi ofere plăceri
culinare mai mari decât un preparat mai complex.
Aveţi curajul de a încerca ceva nou, ceva ce poate nu aţi gătit până atunci, ceva
ce poate încă nimeni nu a gătit, adaptaţi reţetele la ingredientele pe care le aveţi şi nu
uitaţi să vă eliberaţi mintea de cătuşele reţetelor tipărite sau scrise de un cunoscut. Gătitul
ar trebui să vă relaxeze şi să vă confere euforie. Iar partea principală încă nici nu a
început, deoarece gustatul bucatelor este ca o răsplată instantanee la truda precedentă.
Ador filmele a căror acţiune se petrce în zona mediterană şi în care mai mulţi
prieteni se strânge în jurul unei mese şubrede pe o terasă pe o colină şi gustă împreună
din bucatele proaspăt gătite într-o seară de vară. Atmosfera aceea mă relaxează, iar
fiecare preparat mediteranean îmi olferă o scurtă evadare în Ialia sau Franţa când închid
ochii.
Vă las să deveniţi fericiţi şi să gătiţi cu inima şi nu cu mintea.
Iluzie optică
E amară trezirea din un somn prelungit. Iluzia realităţii trăite în vis este încă
prezentă, iar faptele petrecute în acel loc sunt doar o expresie a unui creier obosit. Nu e
ruşine în a fi dependent de iluzia optică a unui vis perfect. Nu e nevoie să respect regulile
societăţile, iar gândurile îmi sunt libere, într-un final. În sublima lumină a evenimentelor
petrecute dincolo de ora vrăjitoarelor reprezintă dulcea răsplată a tupeului cu care mă
cufund tot mai adânc în vertigoul iluziilor.
O mică moarte
Nu mai pare o temă de actualitate, dar criza financiară mondială a avut multe
efecte secundare pe care majoritatea le-au ignorat. Psihologii au asemănat durerea
provocată de pierderea unui loc de muncă cu cel al unui deces în familie. Din păcate eu
am experimentat ambele în trecutul meu şi trebuie să recunosc că există adevăr în
această afirmaţie. Deşi cu mai bine de un an în urmă mi-am pirdut locul de muncă, încă nu
sunt complet vindecat. Şocul de a nu mai merge într-un loc în care timp de 5 ani mi-am
petrecut cea mai mare parte a vieţii este greu de digerat. Echipa de lucru devine o a doua
familie şi faptul că eşti smuls din acel mediu pe care l-ai îndrăgit mi-a lăsat cicatrici adânci
în locurile sensibile.
31
Încercare
Mă aflam pe marginea prăpastiei. Nu e bine. Reformulez.

Mă aflu pe marginea prăpastiei. Care prăpastie? Prăpastia vieţii. Mă uit în jos.
Un pas înainte şi voi cădea. Şi ce dacă. Voi zbura. Mă aflu undeva între cer şi pământ şi
nu cred că neapărat gravitatea este motivul.
De ce nu simt frica? Deoarece nu trăiesc – eu doar exist.
Majoritatea dintre noi existăm şi uităm să trăim.
Ocheada
Semănau cu nişte motani în călduri care dădeau târcoale unei femele. Tânăra
înbrăcată provocator sorbea din băutura plătită de unul din cei trei masculi care se
învârteau în jurul ei, făcându-i curte, gesticulând şi răzând forţat. Ea zâmbea. Se simţea
bine înconjurată de atâţia bărbaţi. Ea părea foarte calmă în contrast cu agitaţia şi
ferocitatea bărbaţilor.
Ca prin minune îşi întoarse privirea spre mine, iar când a observat că urmăream
de la distanţă întreaga scenă se lumină la faţă şi îmi zâmbi. I-am răspuns la zâmbet. Îşi
întoarse atenţia asupra bărbaţilor care o curtau, dar nu se putea abţine să nu scape câte o
ocheadă în direcţia mea.
Surprins
Câteodată există persoane care ne surprind prin naturaleţea lor şi ne simţim în

acelaţi timp speriaţi fiindcă intimitatea noastră a fost tulburată, dar suntem fericiţi deoarece
mereu ne-am dorit să fim astfel surprinşi.
Pasiune arzătoare
Câteodată pasiunea poate deveni atât de înfocată încât te aflii într-un black-out
material şi te laşi purtat pe tărâmul senzorial de rămăşiţele unui orgasm fierbinte şi
extenuant.
Persoana aproape de suflet
În viaţă, dacă avem noroc, întâlnim cel mult odată o persoană care să ajungă
atât de aproape de sufletul nostru întât simţim că acolo i-a fost mereu locul, iar perioada în
care acea persoană nu am cunsocut-o a fost doar o repetiţie pentru momentul primei
întâlniri.
32
Prea mărunţi
Suntem prea mărunţi pentru a ne atribui o importanţă pe măsura pe care ne

place să o facem din când în când.
Surd
Niciodată nu m-ai ascultat. Eu am vorbit iar tu nu ai auzit. Mereu credeai că eşti

persecutat şi neînţeles. În toată lupta asta imaginară ai uitat că eu te ascultam şi încercam
să te înţeleg. Acest lucru însă nu cred că a contat pentru tine.
Ne-unici
Avem impresia că suntem unici pentru o altă persoană şi avem dreptate într-un
fel: suntem unici dar nu de neînlocuit.
Avem impresia că după noi, viaţa acelei persoane încetează, dar nu este aşa.
Tăcere
De cele ami multe ori vorbim prea mult. N-ar strica să mai tăcem şi să privim.
Ce vei face?
Ce vei face
Când vei realiza
Că toate visele ţi le-ai realizat?
Vei sări din tren
Şi te vei odihni
La poalele unui copac?
Vei amuţi
Şi vei savura pentru o clipă reuşita?
Te vei îndrăgosti?
(c) 2010. Cristi Mirea

Toate drepturile asupra acestei evrsiuni sunt rezervate. Reproducerea parţială sau
totală a textului fără acordul autorului este strict interzisă.
Www.cristimirea.go.ro
33

Cristi Mirea - Dezechilibrul Frumosului Vol 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristi Mirea - Dezechilibrul Frumosului Vol 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristi Mirea – Dezechilibrul frumosului, volum II

E ca atunci când intri în baia unei persoane pe care nu o cunoşti. Ca atunci

Eu... despre tinereţe

Se ridică nervoasă şi îşi strânse lucrurile. El o privi nedumerit şi o întrebă:

Ştiam că se va întâmpla din nou.

Era dimineaţă şi tu nu dormeai. Era dimineaţă şi tu plângeai. Era dimineaţă şi tu

Una din acele zile

Atât de aproape/atât de departe

Simona, ai îmbătrânit. Nu mai eşti aceeaşi pe care am cunsocut-o. Anii au trecut

-Julieta, în seara aceasta, voi sta lângă tine!

(Recenzie de Cristi Mirea la filmul „William Shakespeare's Romeo + Julie”

Este atractivitatea un blestem, sau automutilarea o soluţie? Este greu de spus,

sentimentele nu sunt reciproce şi poate varia de la agasant la enervant. Fiecare persoană

Eu... despre singurătate

Singurătatea pare a fi o tendinţă a anilor 90. Noul secol a readus în modă

oră, destul pentru a-mi oferi un impuls creativ să încep să scriu.

Din memoriile unui obsedat

Prezenţa ta mă incită. Mă faci să-mi doresc lucruri teribil de senzuale. Mă faci

Am visat că într-o zi soarele va cădea

Câteodată mă întreb dacă mă placi. Cred că cineva te-a trimis să ai grijă de

De data aceasta nu vei mai fi alături de mine.

În oraşul fără nume

Te vaiţi că lucrurile sunt enervante şi că ceva trebuie să se schimbe, cumva

O palmă şi un pumn în burtă

Aceeaşi poartă veche

Realizezi că timpul a trecut şi că nu prea mai ai ce să spui sau să faci. Încerci să

Eu... despre viaţă

Trebuie să inspir adânc înainte de a continua acest gând. E greu să-mi

Credeam că te ating. Credeam că pot fi aproape de tine. Credeam că va trece.

- De ce nu merge cu noi? O mai iubeşti pe ea?

În lumea mea paralelă

Nu este nevoie să spun nimic, deoarece ştiu că nu am dreptate, ştiu că ceea ce

În realitatea mea paralelă niciodată nu mă opresc, nu trebuie să mă controlez,

În lumea mea paraleleă trăiesc, iubesc, sunt iubit şi te sărut.

Eu... despre pasiune

Problema cu pasiunea este că trece prea repede. Omul are defectul de a se

În lumea mea perfectă

Die liebenden von gestern

Din amintirile unui obsedat

Te urmăream cu privirea. Te urmăream cu gândul. Erai mereu la un pas de a-mi

Îţi arunci o privire spre ceasul supradimensionat şi realizezi că te despart doar

Îmi zâmbeai, iar eu mă topeam. Mă priveai, iar eu încercam să-mi ascund

„To Do” list

Te iubesc aşa cum eşti/ te rog schimbă-te

Tu cu mine şi un pian stricat

Când vei muri...

Înblânzirea unui suflet liber

picioare, îţi va smulge inima din trup şi se va înfrupa în muşchiul suculent.

Nu se va mai repeta niciodată, ţi-ai spus în minte în timp ce încercai să te

Cred că nu aveam altă soluţie. Trebuia să mă aştept că tu vezi altfel lucrurile.

Sunt pregătit să ucid

Nu eşti cu adevărat aici

Cine scrie aceste texte insipide?

În ultima vreme textele melodiilor de la radio par a fi scrise de Picasso. Temele

Gătitul: între datorie şi pasiune

Trebuie să vă gândiţi doar la aroma seminţelor de chimen rumenite alături de seminţe de

Mă aflam pe marginea prăpastiei. Nu e bine. Reformulez.

Câteodată există persoane care ne surprind prin naturaleţea lor şi ne simţim în

Persoana aproape de suflet

Suntem prea mărunţi pentru a ne atribui o importanţă pe măsura pe care ne

Niciodată nu m-ai ascultat. Eu am vorbit iar tu nu ai auzit. Mereu credeai că eşti

(c) 2010. Cristi Mirea

S-ar putea să vă placă și