ANALELE ....

UNIVERSIT ATII ,
BUCUREŞTI

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

I EXTRAS I

ANUL XLXX - 2001

 IMAGINARUL CA FoRMĂ DE "NARARE" A ISTORIEI.
PROPUNEREA UNUI "MODEL CmERNETIC"

LAURA MESINA

AbordAri, domeniu, metode, concepte

Discursul ştiinţific istoriografic al ultimului secol a participat el însuşi,

din punctul de vedere al metodologiilor şi al filosofiei sale, la o interesantă şi
elocventă aventura epistemologică. În fapt, a oglindit evoluţia societăţii şi, în
special, schimbările decisive din civilizaţia şi istoria europeană. Istoriografia,
renunţând la a mai reda o "istorie politică" - cum a fost numită în general până
la s1ărşitul veacului al XIX-lea -, a devenit o ştiinţă extrem de complexă care,
mai mult sau mai puţin evident, îşi spune cuvântul la ora actuală în aproape
toate domeniile umaniste.
În descendenta unor precursori '~aluaţi" (Giambattista Vico) sau a unor
mişcări de idei, cwn ar fi şcoala iluministăeuropeană şi spiritul ei raţionalist, filosofia
istoriei în secolul al XX-lea îşi subordonează, desBşurând cel mai amplu demers
interpretativ din existenta sa, discipline şi "zone" ale întregii culturi şi civilizaţii.
Absorbind concepte vehiculate de gândirea ''noii istorii" a lui Friedrich
Nietzsche, Martin Heiddegger, Ludwig Wittgenstein sau Michel Foucault, celebra
"Şcoala de la Annales" a dezvoltat un nou tip de discurs istoriografic ce a condus,
fără putinţă de tăgadă, către interdisciplinaritate, dar pornind din domeniul ştiinţei
istoriei. Unul din rezultatele sale: studiul mentalităţilor. Lui i se vor alătura (uneori,
subordona), cu specificităţile ştiinţifice respective, studiul civilizaţiei (sub toate
aspectele), cel al socialului, al culturii, al religiei, al politicului.
Caracterul său actual guvernant este susţinut, teoretic, de o filosofie
articulată extrem de coerent, în cadrul unor curente şi şcoli de sorginte
germană, franceză şi anglo-saxonă, în special. Străbătută fie de gândirea
pozitivistă , fie de tendinţele non-pozitiviste2, filosofia istoriei a oferit şi o
1

I v. DANTO ARTHUR Analytical Philosophy of History, Cambridge University Press,

Cambridge, 1965.
2 COLLINGWOOD G. ROBERT, The [dea ofHistory, Clarendon Press, Oxford, 1956 şi
MINK L. O., Mind. History and Dialectics: The Phi/sophy of R.G. Co//ingwood,lndiana
University Press, Bloomington, 1969.
 LAURA MESINA
50 2

variantă modelului deductiv şi nomologic, respectiv dezvoltând conceptul de

"Verstehen" {"înţelegere"l În Franţa, spre exemplu, perspectiva non-pozitivistă
se nuanţează la Michel Foucault şi Paul Ricoeur4 (în primul rând), prin
Încercarea de conciliere (critică) a modelului nomologic cu analizele explicării
istorice a acţiunilor umane. În istoriografia anglo-saxonă Însă, opţiunea
non-pozitivistă a devenit mai radicală prin drumul deschis de Hayden White S şi
a fost continuat, În acest spirit, de către F.R. Ankersmit6, pentru elaborarea unei
metodologii naratologice a istoriei.
Spiritul foarte modem al "noii istorii", practicate în ultimul secol sub
semnul gândirii celor mai importanţi filosofi şi istorici, se desparte aşadar
definitiv de direcţia tradiţională analitică. Conceptualizată postmodern,
non-pozitivist, "istoria" este "citită", din această noua perspectivă, ca o
"naraţiune" sau având caracterul unei "opere deschise" (În sensul semiotic
acordat textului de către Umberto Eco). Noua istoriografie şi noua filosofie a
istoriei sunt Însă, În sine, un alt tip de discurs - formă de "lectură" a trecutului
-, fără a nega rolul jucat În continuare de demersul istoriei analitice. Premizele
acesteia din urmă sunt recunoscute şi "dreptul lor de cetate" le este de
asemenea acordat' În continuare. Jerzy Topolski le identifica astfel:
"1. la convinzione che il passato esista indipendemente dai soggetto che
10 studia, dunque «all'esterno» rispetto allo storico (premesa ontologica);
2. la convinzione che esista una certa veritâ concemente il passato e che
raggiungerla, al di la delle difficoltâ per conquistarla, sia il fme della ricerca
(premessa epistemologica);
3. Ia convinzione che la via giusta e relativamente sicura nella
ricostruzione della veritâ concemente il passato sia la fonte storica (premessa
prammatica). ,,8

3 DROYSEN J. 0., HistoriJe. ed. de R. Hubner, Munich şi Berlin, 1943.

4 FOUCAULT MICHEL, Les mots et les choses, Gallimard, Paris. 1966 şi Archiologie du
savoir, Gallimard, Paris, 1968; RICOEUR PAUL, La Metaphore vive, Seuil, 1975 şi Temps et
recit, 3 voI, Seuil, Paris, 1983-1985.
S WHITE HAYDEN, Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth Century
Europe, The Johns Hopkins University Press. Baltimore, 1973
6 ANKERSMIT R. FRANKLIN, Narrative Logk. A Semanlic AnaJysis of the Histarian 's
Language, Martinus Nijhoff Publisher, The Hague, Boston, London, 1983 şi The Reafily F/fict in the
Writing ofHistory. The Dynamics ofHistoriographicaf Topology, Koninldijke Nedertandse Akademie
van wetensehapen Noord-Hollandschapen, Amsterdam, New-York, Oxford, Tokio, 1989.
7 HEMPEL CARL GEORG, "The Function of General Laws in History", in Theories of
History, ed. de P. Oardiner, Frec Press, New Yod" 1959; MANDELBAUM MAURlCE, The
Anatomy of Historicaf Knowledge, Liveright, New Yorlc, 1938; GARDINER PATRlCK, The
Nature ofHistorical Explanation, Clarendon University Press, London, 1952, The Philosophy of
History, Oxford University Press, London, 1974.
8 TOPOLSKI JERZY. Narrare la staria. Nuovi principi di metodologia storica (con la
collaborazione di Raffaello Righini), Mondadori, Milano, 1997, p. 10.
 IMAGINARUL CA FORMĂ DE "NARAIlE" A ISTOIUE1. PROPUNEREA UNUI "MODEL C\llEIlNEllC"
3 SI

"Noua" filosofie a istoriei propune însă schi~barea acestor premise

fundamentale, prin:
"1. L'abbandono delia convinzione che la pratica storiografica sia
incentrata sulla spiegazione del passato, da cui derivava una ricerca prevalente
di regole logiche (modello deduttivo e nomologico, modello razionale ecc.), per
passare a un'analisi del racconto storico concepito non soltanto come
procedimento narrativo, retorico e culturale;
2. I'abbandono delia convinzione che il fine delia ricerca storica consista
nella ricostruzione del passato per mezzo delia lingua e del racconto, facendo
ricorso alia nozione di veritâ, nel senso di una rispondenza del racconto con la
realta. Nella versione piu radicale (rispetto a tale punto di vista), tale
abbandono sfocia nella proposta di una ricerca senza la nozione di verita; nelle
versioni meno radicali, l'abbandono del realismo non tocca le constatazioni
relative a fatti semplici e individuali, poiche tutte le constatazioni piu generali
non fanno riferimento aIIa realta.,,9
Trecerea realizată de Arthur Danto, printre primii, de la o strictă filosofie
analitică a istoriei spre o problematică a "povestirii istorice", s-a făcut printr-un
abandon treptat al categoriilor pozitiviste, printr-o nuanţare treptată a
discursului despre categoria temporalităţii. "Factorul timp" organizează deja la
istoricii şi filosofii pozitivistivismului anilor '70 modelele logice, bazate pe
explicaţii deductive şi nomologice date istoriei.
"Povestirea" începe, astfel, să-şi asume statutul de categorie principală a
metodologiei istoriei. Mişcarea non-pozitivistă accentuează temporalitatea,
relativizează perspectiva asupra "istoriei" şi impune caracterul mozaicat al
"istoriilor". Introduce "multiplul" în reconsiderarea trecutului, neneglijând
apelul necesar la "materialul istoric" (de fapt, la anumiţi "martori", care nu
interpretează, ci "dau" modo grosso "semnul" istoriei). în rest, "naraţiunea"
tinde să subîntindă, conceptual, orice manifestare a trecutului, păstrat în formă
abstractă sau materială.
Această viziune se aplică în special textelor, iconografiei, artei profane şi
sacre, domeniilor în care conştiinţa care mediază între "o realitate trecută" şi
"lector" este pasibilă de distorsionare a sensurilor, intenţionată sau nu,
motivabilă în orice context. Consacrarea rolului decisiv jucat de o prezenţă
subiectivă în procesul de cunoaştere a trecutului este una dintre principalele
schimbări în epistemologia propusă de "noua istorie". De aici s-a ajuns la
impunerea conceptului de "naraţiune", aplicat "imaginilor", "simbolurilor" şi
"imaginarului", fapt ce modifică fundamental nu doar filosofia interpretării
istorice, ci şi metodologia cu care este abordat trecutul.

9 ldem, p. 11.
 LAURA MESlNA
52 4

"Şcoala de la Annales" recunoaşte, încă din anii '30, necesitatea

studierii interdisciplinare a acestui trecut. Tipul de cunoaştere istorică se
extinde în toate domeniile vieţii sociale, economice, politice şi culturale. Pentru
primele generaţii, însă, studiul se specializează, tocmai în virtutea caracterului
închis al epistemelor din momentul respectiv. Prin generaţiile de istorici din
anii '70 (Georges Duby, Jacques Le Goff etc), deschiderea epitemologică
afirmată de "şcoala" lui Marc Bloch şi a lui Fernand Braudel include major
fenomenele de mentalitate şi pe cele culturale, cu statut bine precizat, şi nu
subordonate sau adiacente faptului social, economic sau politic. Contemporan
cu faimosul "linguistic turn" (care sublinia influenţa majoră a limbii asupra
conceperii lumii, proces din care derivă "povestirea" - Roland Barthes,
A. J. Greimas, Julia Kristeva, Umberto Eco, într-o prima fază chiar Michel
Foucault şi Paul Ricoeur), "Şcoala de la Annales" Îşi aproprie demersul
antropologic şi ştiinţele psiho-sociale, în general (un reprezentant interesant:
Emmanuel Le Roy Ladurie).IO Astfel se realizează ceea ce J. Topolski numeşte
atingerea "nivelului 3", după filosofia analitică şi după prima fază a
desprinderii de pozitivism, prin "linguistic turn": "E un paradosso che la critica
postmoderna del «logocentrismo» (identificată la Jacques Derrida, n.n.) e al
contempo la critica crescente al relativismo postmoderno - la quale pone
l'accento sull'etica e la responsabilitâ dello storico -contribuiscano entrambe
aUo studio dei meccanismi (deHa produzione) del racconto."l1
Paradox deplşit, în cele din urmă. "Epuizarea" soluţiilor structura-
lismului de tip "greimasian" lasă un câmp larg de desflşurare unei episteme
aflate mai curând sub semnul unei "politici a postmodernismului", în sensul cel
mai democratic al conceptului. Inclusiv studiile cercetătorilor de la "Annales"
preferă, spre sfărşitul anilor '90, să acorde un loc mai important ştiintelor
psiho-sociale, mentalităţilor şi imaginarului, convergente, mai mult sau mai
puţin disimulat, Înspre politic, evidenta nouă preocupare în filosofia
contemporană a istoriei.
Responsabilitatea istoricului şi etica pe care le pretind orice abordare şi
metodologie, chiar în cadrele conceptuale ale postmodernismului, presupun
Însă, În limitele unei cunoaşteri specifice, un "context of invention
(construction, imagination)", În locul unui "context of discovery". Dar procesul
de substituire (nu de negare, însă!) care se poate baza pe forme deductive ale
argumentării logice, nu are loc în cadrul filosofiei justificării ("context of
justification"), construite strict pe concepţia clasică a adeVArului, ci "su un
ideale di sapere sicuro corne obiettivo della scienza. Pţoponiamo invece di
condividere una filosofia deH'argomentazione che ponga l'accento su un

10 LE ROY LADURlE EMMANUEL, Mon/aillou. village occitan de 1294 Il 1324,

Gallimard, Paris, 1975.
II TOPOLSKI, op. cit., p. 15.
 IMAGINARUL CA FoRMA DE "NARARE" A ISTORIEI. PROPUNEREA UNUI "MODEL CIBERNETIC"
5 53

processo di formazione del sovoir e rifiuti Pesistenza du una veritâ unica e

privilegiata.,,12 Acest tip de "realism intern". teoretizat de Hilary Putnam 13 •
menţine legătura, etic vorbind. între adevăr şi un sistem de cunoaştere şi de
valori şi rlspunde "aUe esigenze del racconto storico sia come costruzione sia
come processo culturale:· 14
Istoricul (se înţelege. şi istoricul literar. istoricul artei, al civilizaţiei în
ansamblu. al culturii. al mentalităţilor etc). în baza cunoaşterii sale. a acelui
"savoir" personal. acumulat În cadrele socio-culturale şi profesionale
respective. Într-un acord negociat şi discutabil. aplică asupra trecutului o grilă
de "lectură" proprie. asumându-şi total responsabilitatea În legătură cu
metodologia, conceptele originale introduse şi concluziile sale. Rezultatele sunt
supuse Însă ·permanent incidenţei de judecată a specialiştilor, în baza unui
"contract" În care ambele părţi reglează moral şi etic chestiunile de concepţie
şi. strict ştiinţific. materialul istoric utilizat.
Noua ideologie a istoriografiei postmoderne şi aspectele etice ale
conceptualizării şi construirii metodologiilor acordă un cadru foarte larg desflşurării
cercetărilor. Interdisciplinaritatea domină, ca formă de studiu, actualmente.
domeniile umaniste şi ştiinţele sociale. Epistema contemporană, extrem de
generoasă în ceea ce priveşte "colaborarea" dintre domenii şi posibilităţile de
"glisare" a conceptelor. nu abandonează, însă, probitatea în definirea instrumentelor
de cercetare. Interdisciplinaritate nu înseamnă amalga-mare lipsită de coerenţă, de
logică discursivă, demonstrativ-interpretativă etc. Se menţine respectul pentru un
vocabular specializat şi pentru noţiuni specifice, dar se instaurează, la nivel de
mentalitate ştiiţifică, posibilitatea dialogulu~ a complementarităţii concluziilor, a
traseelor de cercetare paralele, care pot deveni apoi convergente.
Unul dintre cele mai interesante exemple de acest tip îl oferă studiile
cercetătorilor "Şcolii de la Annales". aplicate pe toate perioadele istoriei
europene, indiferent care este domeniul principal.
După stabilirea diferitelor trasee metodologice. uneori foarte specia-
lizate. alteori generos interpretative la nivelul sintezei, dupl "experimentul"
bine condus al marilor cicluri de genul Istoriei vielii private, coordonate de
G. Duby şi de Ph. Aries, ultima generaţie de cercetători a trebuit să se oprească
mai mult asupra aspectelor metodologice şi de concept. Prin câteva lucrlri de
referinţă, semnate de Marc Bloch. Lucien Febvre, J. Le Goff şi Ph. Nora lS , au

12 TOPOLSKI, ibidem.
13 PUTNAM HILARY, Reason, Ti'uth and History, Harvard University Press. Cambridge
(Mass.), London, 1981 şi Realism with a Human Face, cd. de 1. Conant, Harvard University
Press, Cambridge (Mass.), 1990.
14 TOPOLSKI, idem, p. 16.
IS v. MARTIN HERVE. MentaIites medievales. XI-XV siecle, Presses Universitaires de
France, Paris, 1998, pentru cea mai completA bibliografie a domeniului istoriei mentalitlţilor in
spaţiul francez, pentru "Şcoala de la Annales".
 S4 LAURA MESINA
6

fost precizate de-a lungul istoriei "Şcolii" coordonate şi tendinţe de cercetare,

au fost fonnulate ''teze'' ale "noii istorii", delimitări de istoriografia analitică şi
de "istoria politică" a generatiilor veacului al XIX-lea. Apropierea însă de
discursul filosofic, preocuparea pentru coagularea unor metodologii conver-
gente şi pentru captarea unei identităţi conceptuale a domeniului a fost provo-
cată, în ultimii ani, din două directii: ştiinţele sociale şi istoria imaginarului.
Contribuţiile filosofiei non-positiviste postmodeme la conceptualizarea
istoriei ca "naraţiune" şi la rediscutarea temporalităţii sale a modificat,
treptat, în ultimele trei decenii, şi perspectiva istoricilor asupra propriului
obiect de cercetare. Procesul însi a fost absorbit mai întâi cvasi-spontan,
intuitiv-intelectiv, mai puţin prin teoretizări realizate chiar în interiorul
"cetăţii" lor. Fără a fi fost vreodată afiliat "Şcolii de la Annales", Michel
Foucault a lansat şi a "practicat" cu succes noul tip de discurs istoriografic,
având ca baza de plecare filosofia istoriei şi a puterii.
Noile tipuri de interpretare a ''textului'' (lucrarea deja citată a lui Paul
Ricoeur, Temps et recit, rămâne o splendidă exemplificare) a demonstrat istori-
cilor francezi că toate mărturiile iconografice şi iconologice pot susţine noul
. val al discursurilor asupra mentalităţilor. ''Întoarcerea'' către cultura spiritualA
şi relativa îndepărtare de cultura materială de tip economic, agrar etc au dus la
- re-evalulri importante în domenii adiacente istoriei civilizaţiei: istorie literară
(pentru cea medievali, Paul Zumthor), istoria artei (readucerea în primul rând a
lui Erwin Panofsky şi Emst Gombrich, dintre mulţi alţii), teorie literari şi teoria
imaginii (pierre Fraocastel), istoria textului şi a mărturiilor religioase
(H. I. Marrou). întregi pleiade de cercetători au preluat puncte de vedere asupra
imaginii din teoria literari (Julia Kristeva), din teoria artelor plastice etc l6 •
Cercetările acordă, în momentul de faţă, în şcoala francezi, o atenţie specială
filosofiei imaginii, prin unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai săi, Jean-
Jacques Wuneburgerl7 • Scrierile sale reuşesc. să sistematizeze tipurile de
imagine şi să subordoneze aceste seturi ("genuri proxime", le-am putea numi
mai sugestiv) unor paliere ideologice şi filosofice, flră însi a transfigura
imaginea ca unitate funcţională a imaginarului, configurat doar parţial.
Cercetările strict în domeniul imaginarului au fost cantonate în zona
antropologiei (prin Gilbert Duraod18) sau în cea a literaturii şi a istoriei artei;

16 Pmtru toate aceste trimiteri, v. MARTIN HERvE. op. cii., bibliografie,

pp. XI-LVIII.
17 WUNEBURGER JEAN.JAQUES, Filosofia del/e immagini, Einaudi, Torino, 1999
(ed. fr. 1997).
II DURAND GILBERT, Stnlcturile anlropologice ale imaginarului (vers. rom.),
~inerva. Bucureşti. 1977; v. şi BURGOS JEAN, Pentru o poeticlJ a imaginarului (vers. rom.),
Univers. Bucureşti, 1988.
 IMAGINARUL CA FoRMĂ DE "NARARE" A ISTORIEI. PROPUNEREA UNUI "MODEL CIBERNETIC"
7 55

mult prea puţin corelate cu domeniul mentalităţilor şi aproape niciodată cu

evoluţia civilizaţiei, în ansamblul ei, cu atât mai puţin cu fenomenul istoric.
Imaginarul, conceptual, a "trăit" în interiorul textului sau al imaginii plastice,
aceste două tipuri de iconicitate fiind ele însele rareori inter-relaţionate, pânA în
preajma ultimului deceniu.

Propunerea unui "model cibernetic" al imaginarului

Imaginarul politic apare, în cercetările de acest tip, ca o posibilitate de

concentrare sistematică a unor concepte, a unor instrumente de analiză şi a
unor noţiuni din domenii diferite, alăturate mai mult sau mai puţin timp de
decenii, fără însă a se fi constituit încă într-un corpus teoretic cu identitate
proprie, bine defmită.
Prin grilele lui de configurare, imaginarul, coroborat cu categoria
temporalităţii şi cu înţelegerea istoriei ca o sumă de "naraţi uni", schimbă
definitiv statutul, conceptele, viziunea şi, în definitiv, identitatea domeniului
istoriei mentalităţilor, în care istoria textului nu este decât o parte componentă,
direct afectată de noua epistemologie a istoriografiei.
Supremaţia imaginarului asupra tuturor formelor de reprezentare a
Sinelui şi a Alterităţii dovedeşte forţa conceptului şi remarcabila capacitate de
extincţie şi de absorbţie a domeniului însuşi. "Loc geometric" în care se
proiectează imaginea "prismatică" (a se vedea teoretizarea la Julia Kristeva şi
J. J. Wuneburger, în lucrările citate), zonă de intersecţie a reprezentlrii
senzoriale cu reprezentarea artistică, imaginarul îşi subordonează referenţialul
simbolizat, atemporal, în durata lungă, în conjunctural sau în evenimenţial.
Dihotomia aparentă real-imaginar nu este o antiteză, ci o relaţie coerentă,
provocatoare, complexă şi necesară spiritului. Practic, prin configurarea
imaginarului nu se săvârşeşte o desprindere de perceptibil, ci o cuantificare
simbolică a sa, care răspunde nevoii de tezaurizare a identităţii istorice, de
acreditare, de rigoare şi de ordonare a experienţei, de codificare şi de jalonare a
traseelor existenţiale şi spirituale. La rigoare, pot fi reamintite dezbaterea
filosofică asupra impactului cu limita destinului şi neputinţa înfricoşată de a
descifra chipul şi vrerea Alterităţii.
Imaginarul este cel mai adesea univoc, cel mult binar ca modalitate logici
de coagulare cognitivă, aşadar îşi stabileşte ierarhii foarte bine regie-mentate şi
coerent normate de un logos ordonator, care traduce orice mesaj imagistic.
Dincolo de hermeneutica structurii sale abstracte, dar schematizate pe corpusul
aparent neordonabil al tezaurului de imagini şi de simboluri, există şi un sens
latent programat, indestructibil: civilizaţia europeană a demonstrat o constanţi
remarcabilă în respectarea unor coduri de mentalitate timp de secole şi chiar de
milenii, pe care nici schismele religioase şi nici înfruntările ideologice sau crizele
56 8

economice nu au reuşit si le tnllture. Indiferent de stadiul la care se situeazl o

civilizaţie, indiferent cit de bogati este cultura scrisi şi cAt de variate stmt
devieri le fali de codurile centrale ale spaţiului public sau ale vieţii private,
imaginarul îşi pistreazI tabelele de concepte şi stlUctura interni, la care adaugi
sau din care eliminA, la nivele inferioare, contextele, condiţionirile conjuncturale,
modelele şi modele efemere. Schema sa ideali acţioneazl in modul, plecând de la
un model pentru a fi suprapusA oricirui alt tip de imaginar intilnit in ah spaţiu.
Imaginarul, aşa cum apare in civilizatia europe8DI, iti pistreazllogica interni şi
articularea modular-conceptuall, indiferent de granita celor trei zone majore de
mentalitate (pro~ religios, anti-religios), fiecare subimpliţindu-se in funcţie de
tipul de culturi laici, religioasl (canonicl, gnosticl, ereticl) şi de sistemul puterii
(bicefal sau pluricefal).
Ca "loc geometric" de proiectare şi de configurare a mentalitAţii,
imaginarul intri, alAturi de "nivelul zero de reprezentare" (sau de aspectul
acesteia de percepţie primari, nesimbolizatl), in componenta mentalului
colectiv. TIpul de informaţie pe care il asimileazA este resimţit ca o provocare
creativl, semnul pe care il recepteazl este preluat in directi corelaţie cu
semnificaţiile sale, iar imaginea şi simbolul stmt cele doul unitAţi funcţionale
minimale in baza clrora îşi organizea2i structura.
Primul nivel este cel al detenninlrilor supraordonatoare, al unitAţilor
paradigmati~ (categoriale). Se opereazl Cu arhetipuri, subimplrtite in modele
şi tipUri (plus subtipurile), abstractizlri în principal marcate de sacralitate, dar
obligatoriu nescenarizate. Naraţiunile subadiacente sunt mutate intr-un registru
inferior, pulsatiI, legat de timpul istoric, in care au loc modificlrile
nefundamentale şi racursiurile la structura ordonatoare arhetipall. Acest prim
palier reprezintA şi zona cea mai compactl şi tixI, tocmai pentru ci se
moştenesc pe perioade nedeterminate de timp clase paradigmatice care
deplşesc temporalitatea mitologiilor sau contextualizllrile regionale sau
religioase ale codurilor mentale. Originare, arbetipurile sunt provocatoare
pentru intreg sistemul mentalului colectiv, pentru planul reprezentlrilor
existenţiale, pentru definirea identitAţii fiinţei, dar şi a celei a comunitAţii sau a
celei individuale. Arhetipurile, sumA restrAnsll numeric, garanteazi şi
sintetizeazA chipurile prismatice ale AlteritAţii sau ale Ipseitllţii, performând
prin modele şi tipuri valoarea generici a imaginii lor. ReprezintA şi un prim
filtru iconic sau ideatic al agresiunii Celuilalt asupra Fiinţei; anuleazi spaima
intrinseci de propria ftagilitate, tocmai prin garanţia intemeierii,a
deja..existentului. Reverbcratia lor este cel mai adesea mult mediatA, apariţiile
in sine constituind deja semne ale mitului.
. Al doilea nivel de reprezentare este cel al unitlţilor sintagmatice
(funcţionale), la care apar sistemele (cu complexul re1aţional intern şi extern).
Pot fi dolimi1ate patru tipuri de sisteme ordonate lintagmatic, respectiv
mitologiile, religiile, credinţele şi ideologiile, toate operAnd cu o unitate
morfologicA, mitul. Daci in cazul primelor trei sisteme, mitul, la rAndulslu,
9 57

coreleazA mitogeme şi acestea se desfac in miteme, în dimensiunea sacralitlţii,

in cazul ideologiilor subunitAţile mitului sunt ideologemele, respectiv
ideolomele, care supraordoneazl spaţiul profan. Toate, insi, se definesc prin
prezenţa scenariului, a epos-ului, reflectat şi la nivel dogmatic, dar şi in planul
impactului in receptare. Miturile, la rindul lor, îşi configureazA paradigme
.nominale: sunt contextualizate cele generale (cosmogonice şi ontologice) şi
cele particulare, istorica-ideologice, care, la rindul lor, pot fi proiective-
programatice şi retroproiective. O altA gamA de mituri este a celor corelate cu
factorul temporal: arhetipale (geneza cosmosului), continue (ontologia Fiinţei),
periodice, contemporane obiectului şi posterioare existenţei obiectului. O
ultimi structuri funcţionalA este raportatA la obiect: mituri universale
(referitoare la cosmos, fiinţă-nefiinţl), zonale (areale, civilizaţii), comunitare
(etnii) şi individuale (modele/tipuri).
Al treilea nivel de reprezentare a imaginarului este cel al unitlţilor
morfologice (structurale), in care se desflşoari structurile instrumentale: coduri
de mentalitate şi· coduri ritualice (nescenarizate), "complexe" imaginare (in
sens bachelardian) (scenarlzate), bestiare şi cronotopoi (ambele nescenarizate).
Dacl bestiarele şi "complexele" comporti in chip obligatoriu dimensiunea
sacralitlţii, codurile şi cronotopoii se pot manifesta şi în spaţiul profan. în
schimb, fiecare tip de structuri este caracterizat printr-o figuri sau trop care îi
semnificl mecanismul logic de articulare: codurile, de metonimie, dati fiind
puterea de reprezentare prin contiguitate, prin obiecte simbolice a referentului
absent şi sublimat, "complexele", prin comparaţie şi metaforA, alternând
adevArul şi falsul, valoarea şi non-valoarea, plinul şi golul etc, bestiarele, prin
eufemism, figuri care redi cel mai exact atitudinea de sublimare a fricii de
neant în Evul Mediu, cronotopoii, prin simbol.
Ultimul nivel este constituit de cel alunitlţilor dialectice de bazA, în care
intrA aşadar imaginea şi simbolul, nescenarizate şi a ciror încirclturl sacrall
este facultativl, dar între care existi o relatie izomorfl ireductibili.
Imaginea, la rindul du, comporti un discurs personalilJlt, filosofic,
conceptual, istoric etc, ca şi simbolul (mult mai bine reprezentat in
bibliografiile de specialitate teoretice). Dar tot imaginii i se pot decanta patru
dimensiuni, In funcţie de raportul stabilit cu tipul de reprezentare şi de gindire
din care, de fapt, reiese. Astfel, daci relaţia se stabileşte cu o reprezentare
senmriaII, "zero", strict informativi, atunci dimensiunea in care funcţionează
imaginea este ontici fi ea îşi subordoneazl un traseu care duce de la universul
real fie la modele arhetipale (la "Ideea" platonicianl), fie la "re-prezentare",
nivel minimal de traducere a perceptibilului. DacI stabileşte un raport cu
funcţia de imaginare, dimensiunea este onirici şi traseul contextualizeazl ideile
tntr-un scenariu, ce duce la un univers ne-real, iar reprezentarea obţinută este
dianoici fi ficţiona1l. O a treia conjuncţie, cu gindirea mitici, produce
dimensiunea simbolici, In care, din acelaşi mixaj al ideii şi al scenariului, se
 LAURA MESINA
58 10

ajunge la un univers real sau nu, dar simbolizat, care utilizează şi produce
infinit un complex imagistic mitico-simbolic. Cea mai puternică devianţă faţă
de real este obţinută prin combinaţia cu funcţia de "fantazare", care provoacă
dimensiunea artistică şi care, în baza ideilor scenarizate, duce către un univers
ficţional şi produce ficţiune.
După identificarea acestor trasee ale imaginii, după discutarea conceptuală
a termenului şi configurarea sa filosofică, simbolul poate fi mai curând considerat
pereche subordonată imaginii în activitatea de reprezentare imaginară, dar
insubordonată în apelul conceptual la realităţi ne-imagistice, care însă pot fi uşor
traduse imagistic. Simbolul cheamă, provoacă aşadar registre de fundal,
terminologice, conceptuale etc, în absenţa imaginii, dar nu o exclude în chip
autoritar, pentru că faptul în sine este imposibil. Civilizaţia europeană este o
civilizaţie a imaginii, nu în mod obligatoriu a simbolului, ~ care oricând poate
deveni un referent simbolizat. Alteritatea şi Ipseitatea se configurează în primul
rând imagistic şi abia apoi simbolic, dar nu în chip necesar. Condiţia
inconfortabilă a fragilităţii Fiinţei determină şi ţine de regimul imaginii,
adăusittdu-şi certitudinea traducerii binare a lumii prin simbol.
Imaginarul se supra-ordonează aşadar cu forţă proprie de coagulare a
tezaurului de imagini. În baza mecanismelor mnemotehnice ale memoriei
colective, mai întâi, îşi construieşte registrele unităţilor, cu care opere<U.ă voinţa
colectWi de reprezentare şi de auto-reprezentare, articulat şi logic. În fazele
ulterioare ale civilizaţiei, se dovedeşte că nu renunţă nici la modul în care
operează asupra inconştientului colectiv, prin intermediul imaginii şi al
simbolului, nici la instinctul de absorbţie, deci de control permanent, a noilor
feţe ale realului. Analiza asupra imaginarului colectiv contemporan trebuie să
se delimiteze de cea a imaginarului creat de conştiinţa autorului modem,
individualizat etc. Dar nu se poate afirma că se modifică structural fundamental
faţă de cel pre-modem.
Grila de lectură propusă a reieşit din analize ale urmelor materiale, ale
imaginii vizuale şi literare şi ale desprinderii codurilor de mentalitate prin
intersectarea cercetărilor pluridisciplinare (personale sau în baza bibliografiilor
critice de specialitate). Ea vrea să asigure, în principiu, nu atât o metodă, ci mai
curând un procedeu, o cale de pătrundere mai rapidă în corpusul imaginarului
unei culturi de tip european. Aparent concepută structuralist, această faţă
radiografiată a imaginarului respectă un adevăr ştiinţific validat de întreaga
lume a cercetării: perioada culturii pre-moderne se pretează la structurare,
tocmai din cauza rezistenţei formelor orale de reprezentare, a mentalităţii
colective controlate prin imagine vizuală şi prin oralitate. Nu în ultimul rând,
din cauza sistemului puterii, bicefal, ca în zona ortodoxă, sau mozaicat, ca În
occidentul creştin, şi care cumulează funcţii de reprezentare, laică şi religioasă.
Pentru ca acestea să rămână funcţionale şi să nu devină insurgente faţă de ele
 IMAGINARUL CA FORMĂ DE "NAIlARE" A ISTORIEI. PROPUNEIlEA UNUI "MODEL CIBERNE11C"
Il 59

insele, pentru ca forţa lor de persuasiune să se păstreze integral, apelul puterii

se face cltre structuri fixe de mentalitate, cltre arhetipuri şi către modele
ordonatoare, cAtre afecte sociale puternice, provocate de ameninţarea tragicului
impact cu limita "destinului adamic".
Imaginarul primeşte ordonator şi categorial imaginile, simple sau
combinate, şi le livreazi dupA alte recombiniri în cadrul sistemului cAtre
individ, în măsura in care acesta sau comunitatea o cer. Depo~t, dar şi retortl
alchimică.. imaginarul nu este totuşi un simplu "loc geometric" de proiecţie
oarbA, ci guverneazi tabelar comportamentul Fiinţei, garantându-i explicit
coerenţa, identitatea şi rezistenţa şi veghind, implicit, prin etica fragilului
inclusă de imagine, la reglarea şi menţinerea integrităţii sale morale. Imaginarul
are ca autor o fiinţă infricoşati, dar motivată de o puternică voinţă să-şi
concentreze forţa asupra traducerii cât mai puţin tulburate a Alterităţii şi a
Ipseităţii. Pe de altă parte, acelaşi imaginar vizeazA, prin puterea sa de
exemplaritate conţinută în modele şi mituri, un receptor ideal. Funcţia sa nu
este doar de stocare, de normare şi de ierarhizare a dimensiunilor mentale şi a
proiecţiilor imaginare, nu doar una terapeuticA, taumaturgicA, în stare să ofere
soluţii pentru orice tip de criză, ci şi una pedagogică, formativA, la care se face
apel de către puterea laicA şi cea religioasA în permanenţă.
Devianţele faţă de sistem sunt cu atât mai interesante cu cât ele sunt
foarte puţin numeroase până târziu, pânA. în modernitate. Discutând istoric
paradoxul ideologic al imaginarului, se poate constata cu uşurinţă faptul ca
negările se sprijină nu pe lumi alternative, ci pe excluderea imaginii din
sistemul de reprezentare religioasă. Mişcarea de reinstaurare este, astfel, perfect
previzibilA, pentru că locul rămâne gol, subiectul nu se obişnuieşte cu un
substitut, ci se manifestă nostalgic faţă de absenţă. Abia modernitatea, prin
ieşirea spiritului din constringerile dogmatice, creazi infmit distanţe,
distorsionări, acroşeazi zone imaginare netolerate până atunci de spiritul
comunităţii, cu atât mai puţin de cel al instituţiilor sale.
Manifestarea imaginarului în spiritul comunităţii nu este stereotipă şi nici
"inchizitoriaIă". Forţa sa nu este cea a puniţiei, el este doar instrumentul de care
puterea se poate folosi sau care poate fi contestat de "marginali". Forţa sa
internă este insA. remarcabilă, cu atât mai mult cu cât transformarea majoră pe
care o suferi, odată cu apariţia creştinismului, ii schimbă caracterul şi pirghiile
de control social şi spiritual. Practic, se poate vorbi de un alt tip de imaginar în
civilizaţia europeană creştină, de această dată dogmatic, mult mai coerent şi
mult mai constringător, dacă este folosit cu aceastA intenţie. Schimbându-se
fIlosofia puterii şi cea a credinţei, imaginarul işi modifică şi el datele primare.
Sistemul conceptual propus este însa. atemporal. El include toate
structurile majore determinative ale gindirii europene, independent de
contextualizări şi particularităţi. Ele nu sunt însa. excluse virtual din sistem. Pot
fi subordonate în paliere corespondente nivelelor categoriale, astfel încât se pot
 LAURA MESlNA
60 12

obţine corpusuri mobile, care au în comun doar interfaţa conceptuală (cea

prezentată), dar care pot fi absolut individualizate în subteran. Acestei
modalităţi de tip "informatic" de a supra-structura coordonatele gândirii şi pe
cele ale psihismului colectiv îi corespunde, într-o oarecare măsură, modelul
structuralist. În timp ce acesta, însă, nu permitea inter-relaţionarea, conjuncţia
cu alte domenii sau zone ale manifestării spirituale, pentru că "înghiţea"
obiectul şi îl de-hermeneutiza până la ultima unitate de conţinut şi de formă,
sistemul "cibemetic" al imaginarului constituie o articulare deschisă a unor
module fixe, care cunosc o ierarhie valorică, nemanifestată ca o reţea
generaţionistă, dar care pot fi apelabile separat sau în combinări de toate
tipurile, în funcţie de obiectul istoric sau artistic sau de mentalitate.
Din acest motiv, sistemul se prezintă mai curând ca o proiecţie a
post-structuralismului sau ca un produs al zonei de tangenţă, de contiguitate
dintre structuralism şi curentul care îl urmează. În nici un caz însă nu este o
sinteză şi nu urmăreşte o valorizare negociată a celor două modele, pentru că
metodologiile sunt absolut opuse. Dar dezvoltarea epocii imaginii compu-
terizate a început în anii în care modelul structuralist încerca să menţină
unitatea temporală şi istorică a lumii, în preajma şi imediat după al doilea
război mondial. Evoluţia paralelă a celor două modele, oricât de diferite, nu
exclude o posibilă intersecţie metodologică. Numai că reţeaut' de tip
"informatic" supravieţuieşte celei structuraliste, ceea ce demonstrează tocmai
receptarea ei indiferent aproape de eşecul celeilalte.
Contribuţia evident post-structuralistă constă mai ales în atitudinea faţă
de obiectul cercetării: refuzând impunerea grilei de lectură ca o metodă care să
consacre un adevăr unic, sistemul propus pentru înţelegerea imaginarului
relativizeaz! tocmai "marginile" şi forţa "centrului". Rămânând o structură
deschisă, la toate nivelele, acordă posibilitate de pătrundere, de mutare, de
afirmare şi de renunţare, de comutare şi recombinare, ceea ce îi dă un caracter
tolerant, democratic, faţă de orice segment al său, permanent sau temporar.
Nivelele fixe nu reprezintă nicidecum un centru de putere sau o modalitate
autocrată de urmărire a dezvoltărilor imaginarului, ci sunt doar cele mai.
importante direcţii pe care se clădesc performările imaginarului european în
oricare din vârstele sale. De aceea, ele pot fi privite inter-relaţional sau nu şi
pot fi "activate" în funcţie de interesul demersului demonstrativ. Reprezintă
mai curând o sumă de clase esenţializate, necesare şi suficiente pentru a aborda
obiectul, indiferent de condiţiile stabilite.