Ion

de Liviu Rebreanu
Romanul este specia ampla a genului epic, cu o actiune complexa, desfasurata pe mai
multe fire narative, cu conflicte puternice si personaje riguros individualizate.
1. Liviu Rebreanu universal creatiei si conceptia despre arta
Intr-un context literar divers prin tematica si formule narative, proza lui Liviu Rebreanu
impune definitive viziunea realist obiectiva, creatie epica densa, organizata in structure
solide. Geneza operelor sale, revendicate din impresii affective personale, din amintiri
sau incercarile sumare din nuvele, demonstreaza drumul parcurs de la material bruta la
opera de arta, de la prototip la personaj, de la realitate la fictiune. Realismul obiectiv al
operei sale se individualizeaza prin viziunea psihologizanta, printr-o formula literara
adecvata prozei de observatie sociala, dar si celei analitice.
Romanul social ilustrat prin Ion, Craisorul si Rascoala se caracterizeaza printr-o
epica obiectiva, prezentand viata in ipostaze multiple, tipuri de personaje si relatii sociale.
Romanul psihologic completeaza, dintr-o alta perspective, personalitatea creatorului, prin
analiza miscarilor inferioare a momentelor de criza identificate in raport cu tema iubirii
sau a razboiului. Padurea spanzuratilor, Adam si Eva, sau Ciuleandra deschid alte
universuri literare ale intelectualilor cu traiectorii dramatice, ale dilemelor constiintei.
2. Tema si substratul antropologic
Publicat in 1920, romanul Ion reprezinta un moment semnificativ in evolutia prozei
romanesti, eliberata de cliseele si lirismul de factura samanatorista. Sincronizarea cu
literature europeana se realizeaza ata la nivelul obiectivitatii narative, cat si prin
introspectia realizata.
Tema operei este social taraneasca: lupta taranului pentru pamant intr-o societate in care
singura masura a valorii omului o constituie banul sau intinderile de pamant. Dincolo de
aspectul arhetipal al personajului care intruchipeaza mentalitati stravechi din spatiul
satului romanesc, opera comunica si un mesaj epic, referitor la inveitabila degradare
morala a fiintei, in raport cu ideea de posesiune.
Structura operei este simetrica si consta in doua parti, cu titluri connotative: Glasul
pamantului si Glasul iubirii. De aceeasi figura dupa care romanul urma sa reprezinte
un corp sferoid tine si imaginea de la inceputul si de la sfarsitul cartii. E vorba despre
metafora drumului (trecand Somesul, traversand satul Jidovita ca sa dea buzna in
Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline). Are loc astfel intrarea in fictiune si
acomodarea cu locul ce urmeaza a fi scena intamplarilor, integrarea in universul
romanului, ca martor al unei vieti imaginare. In final, dupa ce satul a ramas inapoi,
acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat drumul trece prin Jidovita si pe urma se
pierde in soseaua cea mare si fara inceput, semn ca ne-am intors in lumea reala. In
capitolul initial descrierea drumului se face din exterior spre interior si dinspre departe
inspre aproape, marcand intrarea in universul operei. In mod simetric, in finalul
romanului, drumul este descries dinspre interior spre exterior, evidentiind iesirea din
acest spatiu fictional.
Tot in virtutea simetriei textului apare o dubla imagine, cu valoare de simbol. La
inceputul romanului se afla o cruce pe care un Iisus de tinichea isi clatina jalnic trupul,

sugerand degradarea, absenta credintei. Este o imagine care avertizeaza cu privire la

faptul ca acesta este un spatiu in care valorile morale s-au pierdut. In finalul romanului,
aceeasi imagine sufera modificari. De data aceasta, o raza de soare lumineaza fata lui
Iisus, iar pe fundal se profileaza biserica cea noua. Acesta este indiciul ca lumea revine la
valorile morale.
In ceea ce priveste descrierea claselor sociale, se observa faptul ca oamenii instariti sunt
prezentati in contrast cu oamenii saraci. De asemenea, se insista asupra ideii ca oamenii
bogati se afla in centrul atentiei, se comporta cu dezinvoltura, in timp ce oamenii precum
Ion sunt marginalizati, se simt nesiguri, neavand curajul de a se impune in aceasta
societate in care ierarhia este dictata de forta banului. De altfel, atitudinea lui nu este una
contestatara, ci de incercare de a se situa in varful acestei ierarhii.
Substratul antropologic vizeaza legatura dintre dimensiunile operei si dimensiunile
realitatii. Geneza romanuui Ion este legata de cateva elemente autobiografice: o scena
pe care a vazut-o Rebreanu, cand un taran deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a
sarutat ca pe o ibovnica; un eveniment din satul sau cu un taran vaduv, bogat, care si-a
batut fata pentru ca ramasese insarcinata cu un tanar sarac, fapt ce l-a determinat pe
prozator sa scrie o nuvela intitulata Rusinea; o discutie cu un tanar sarac din vecini, Ion
Pop al Glanetasului, din cuvintele caruia se simtea o dragoste pentru pamant aproape
bolnavicioasa. Din legatura celor trei momente a rezultat ideea unui roman, apoi a
completat imaginea satului transilvanean cu destinul unei familii de intelectuali.
3. Universul conflictual
Actiunea romanului e dispusa pe doua planuri, care se intersecteaza si constituie imagini
ale aceleasi lumi, asamblandu-se intr-o realitate complexa, de unde si impresia de
monografie a satului transilvanean. Cele doua planuri, al taranilor cu Ion ca exponent si al
intelectualitatii rurale, cu insistenta asupra familiei invatatorului Herdelea, apar in prima
secventa care infatiseaza viata satului: hora, pretext de intalnire a personajelor asezate
dupa grupuri si ierarhii, surprinse in atitudini semnificative. Patima pentru pamant
dobandeste, in cazul personajului principal, forta instinctului vital, in stare sa concureze
cu dragostea. Devine, astfel, mai mult decat ratiune sociala, economica, determinand
conditia individului in grup, dupa care, intre tarani si pamant, legatura e organica. Drama
se desfasoara intr-o lume individualizata, populate de personaje surprinse plastic prin
atitudini, replica si intamplari, care ii confera un plus de concretete. Astfel ideea care
constituie centrul acestui conflict este proprietatea.
In cea de a doua linie epica a romanului, chiar daca intervine o problema interetnica,
intalnim aceeasi zbatere, generata de grija zilei de maine, lipsita de grandoare si devenita
apoape rutina. Locul proprietatii din linia conflictuala centrala il ia slujba, iar pe al
taranului mica burghezie rurala, preoti, invatatori, avocati, notari, profesori. Conflictele
secundare (conflictul interethnic latent sic el dintre autoritatile morale din lumea satului preotul si invatatorul) alcatuiesc un fundal social.
Cel mai reprezentativ personaj pentru aceasta a doua linie epica, o evidenta replica a lui
Ion, este Titu Herdelea, domnisorul, cum il numeste protagonistul. El pare condamnat
sa ramana la suprafata lucrurilor, in ciuda eforturilor mereu reluate de a gasi propriei
existente o traiectorie atinsa de o mediocritate care poate sa fie si ea un destin.
Experientele sale cad sistematic in derizoriu. In concluzie, desi cele doua linii se intretaie

frecvent, ele prezinta universuri paralele, cu o structura essential diferita, chiar daca unite
de acelasi spatiu si tulburate de probleme asemanatoare.
4. Constructia personajului central si relatia dintre doua personaje
Dramatismul romanului e sustinut in primul rand de modul in care e construit personajul
central. Ion e un personaj realizat in maniera realista, cu nuante naturaliste. Personaj
contradictoriu, Ion va trai drama ancestrala a pamantului, apoi drama iubirii.
In prima parte a romanului, Ion concepe un plan pe care il urmareste cu perseverenta. De
aici se desprinde structura morala a personajului, caracterul sau simbolic, Ion fiind o
metafora a dramei pamantului, in care filonul social nu trebuie separat de cel biologic.
Ion este fiul lui Alexandru Glanetasu si al Zenobiei. Tatal risipitor pierduse averea
familiei. Naratorul subliniaza inca de la inceput, in mod direct, dragostea lui Ion pentru
pamant. Personajul evolueaza intre doua atitudini extreme. In prima parte e convins ca
dragostea nu ajunge in viata Dragostea e numai adaosul, in timp ce, spre final,
personajul se intreaba Ce folos de pamanturi daca cine nu ti-e drag pe lume nu e al
tau?. Ion se confunda cu o idee pe cat de telurica, pe atat de inumana, care ajunge sa-i
stapaneasca viata, incat devine sclavul pamatului pentru a carui iubire sacrifice totul.
Patrima aceasta pentru pamant este motivate intr-o comunitate rurala, ierarhizata de
principii economice. Pamantul conditioneaza pozitia individului in grup, confera
demnitate si autoritate morala, fiind o ratiune de a exista.
Deosebit de importanta in acest context este scena initiala, care surprinde satul intr-un
moment specific ritmului vietii rurale: o dupa-amiaza de duminica, de vara si, intr-o
ampla imagine descriptive, hora, forma traditionala cu multiple functii evidentiate chiar
in gruparea personajelor. Primul criteriu al gruparii este varsta: doar tinerii necasatoriti
participa la dans. Gruparea adultilor pune in evidenta criteriul prestigiului social, asigurat,
in principal, de avere. Imaginea lui Alexandru Glanetasu, care statea pe de laturi, ca un
caine la usa bucatariei dornic sa se amestece in vorba, sfiindu-se totusi sa se amestece
intre bogatasi, este o proiectie sumbra a viitorului lui Ion, in cazul in care acesta isi
accepta conditia.
Aflat la varsta casatoriei, Ion nu hoaca cu Florica, cea mai frumoasa fata din sat, ci cu
Ana, unica mostenitoare a lui Vasile Baciu. Alegerea Anei sporeste invidia lui George
Bulbuc, fecior instarit, caruia ii fusese destinata Ana. Vasile Baciu afla de la George ca
fata lui e plecata cu Ion si, intr-o explozie de nemultumire, il umileste, imputandu-i
sarantocului indrazneala de a-si ridica ochii la fata lui. Se prefigureaza, astfel,
conflictele esentiale ale romanului, ce vor determina evolutia personajelor.
In cazul lui Ion, se produce o discrepanta intre ierarhia formala, bazata pe avere si cea
informala, bazata pe suprematia lui in randul tinerilor. De aceea, revolta personajului
central nu are functie contestatara, nu neaga propriu-zis ierarhia, ci urmareste situarea sa
in varful acestei, pentru ca, din perspectiva criteriilor colectivitatii, Ion este un marginal,
fiind vulnerabil prin conditia sa materiala precara. Personajul este frustrate, se revolta
impotriva propriei conditii sociale si, orgolios, face din dorinta sa o adevarata obsesie,
situate in afara oricaror repere morale.
Traseul existentei sale este clar marcat in prima parte a romanului, scopul este precis,
eroul cautand doar modalitatea de a-l atinge. Din tipic, personajul devine atipic, fiindca
naratorul descrie in termini erotici patima, pentru a sublinia intensitatea instinctului de
posesie. Nu intamplator, George Calinescu vede in acest personaj forta bruta a

pamantului, fiinta primitive, la care violenta este forma naturala de manifestare. In

schimb, Eugen Lovinescu retine la Ion inteligenta naturala, spiritual care isi urmareste
metodic planurile parvenirii, considerand ca toate actiunile lui sunt premeditate.
Casatoria cu Ana este momentul triumfului. Metamorfoza personajului este evidenta, iar
naratorul retine gesturile sugestive, care arata mandria de sine a acestuia. Sentimental de
repuslie fata de Ana va ramane neschimbat, chiar si dupa nasterea copilului. Aceasta, fire
sensibila, vulnerabila, va gasi in sinucidere eliberarea din nefericirea casniciei. Nu
durerea pierderii sotiei il copleseste pe Ion, ci cumplita teama ca legatura sa cu pamantul
s-ar putea rupe prin moartea plapandului sau fiu.
Daca in actiunea de dobandire a pamantului, Ion se dovedeste lucid, calm, acum,
amenintat de pierderea lor, este incrancenat, dezorganizat. Rivalitatea dintre Ion si
George Bulbuc se relanseaza, caci atractia lui Ion pentru Florica nu incetase nici o clipa,
iar George isi luase revansa, casatorindu-se cu ea. Ion moare asa cum a trait, in mod
violent, ucis cu lovituri de sapa de catre George, dar aceasta moarte nu are valoare
moralizatoare, ca in nuvelele lui Slavici, ci este veridical, fireasca in linia evolutiei
personajului care si-a pierdut, treptat, dimensiunea umana. Obiectivitatea realista impune,
asadar, naratorului o detasare absoluta in prezentarea scenei finale.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifica realismului, care percepe arta ca
nimesis (copie a realitatii), urmarind prin aceasta generalizare o reprezentare ampla a
vietii, oferindu-i cititorului iluzia verosimilitatii si a veridicitatii.
Ion al Glanetasului si Titu Herdelea sunt doua dintre tipurile umane representative ale
caror destin este strans legat de-a lungul actiunii romanului. Ion este tipul taranului
roman, in speta al celui ardelean. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este
tipul parvenitului, folosind fiinta feminine ca mijloc de parvenire. Titu ste tipul micului
aspirant rural la statutul de intellectual, un idealist autoiluzionat, lipsit, insa, de forta
necesara pentru a-si pune in practica idealurile.
Destinul celor doi tineri este asemanator: au varste apropiate, au copilarit impreuna, s-au
imprietenit, in ciuda apartenentei la clase sociale diferite. Ion I se confeseaza
domnisorului caruia ii poarta respectful cuvenit prin statutul sau de fiu al invatatorului,
iar Titu ii da, involuntar, sfaturi cu consecinte devastatoare. Cand Ion se plange ca Vasile
Baciu nu se indupleca sa i-o dea pe Ana de sotie, Titu afirma trebuie sa-l silesti,
moment in care lui Ion i se pare ca in minte i s-a deschis deodata o dara luminoasa care
ii arata lamurit calea.
Parcursul scolar al celor doua personaje este revelatoriu pentru profilul lor caracterologic.
In caracterizarea directa facuta de autor se precizeaza ca Ion a fost cel mai iubit elev al
invatatorului Herdelea. Stradaniile invatatorului au dus chiar la scutirea de taxa de
inscriere fiindca baiatul era silitor si cuminte. Dupa doua luni, insa, Ion a refuzat sa se
duca la scoala cea mare, motivand ca-i erau mai dragi muncile campului. Pornirea spre
invatatura a fost deturnata de o pasiune mult mai puternica, instinctuala si organica
pamantul.
Prin acelasi procedeu este prezentat Titu, mandria familiei Herdelea. Tanarul de 23 de
ani, inalt, desirat, fusese sub mana tatalui sau u elev eminent, doar ca la liceul din
Armadia, prin clasa a III-a a inceput sa simta ca e persecutat. Titu ramane sa studieze
acasa ultimele doua clase liceale din cauza taxelor scolare prea mari pentru slabele puteri
financiare ale invatatorului. Nu isi da bacalaureatul, deci nu poate indeplini visul tatalui
sau de a-l vedea preot, notar sau invatator.

In vreme ce Ion isi canalizeaza energia spre recuperarea pamantului din zestrea Zenobiei,
pierdut de tatal sau, Titu isi cauta o ocupatie intrand, prin interventiile tatalui, ca ajutor si
practicant la notarul din Salna. Cat timp Ion se lupta sa scape de umilitoarea etichetare ca
sarantoc si fleandura, Titu publica o poezie de 3 strofe in revista Familia si se
declara poet. Cand Ion este sfasiat intre pasiunea pentru frumoasa Florica si patima
pentru pamanturile Anei, Titu traieste o iubire adolescentina pentru Lucretia Dragu si o
aventura cu Roza Lang.
Cei doi eroi dovedesc profiluri caracterologice diferite. Ion, un flacau ale carui calitati iar fi justificat o pozitie exceptionala in lumea satului, este un marginalizat care se
impotriveste cu toate resorturile fiintei sale unei lumi rau alcatuite. Titu, erou pornit in
viata de pe o pozitie privilegiata, comparativ cu Ion, este un mediocru. Energiei
inpresionante si sistemului de valori al lui Ion, chiar daca discutabil, i se opun apatia si
absenta oricarui sistemul in cazul lui Titu.
Cele doua personaje prezentate au destine impresionante: unul se frange, violent, celalalt
continua, minor, provocand cititorului intrebari cu privire la rostul existentei, la
legitimitatea societatii si la sensul patimilor omenesti.
5) Obiectivitatea naratorului; structura, compozitie si limbaj
Liviu Rebreanu expune doua ipostaze in egala masura adevarate: una care evita situatiile
limita, tematoare, frivola, evitand blazarea si depasindu-si neputinta prin aspiratia la o
alta ordine a lucrurilor, alta furtunoasa pentru care starea conflictuala a devenit o a doua
natura elementara si cruda. Astfel, prima ipostaza prezinta un narator usor ironic, a doua
angajeaza o evidenta cruzime a observatiei, care creeaza impresionante pagini ale
romanului. Obiectivitate naratorului implica omniscienta si omniprezenta, o voce straina
intamplator, dand iluzia de existenta straina intamplarilor, dand iluzia de existenta care
curge de la sine, cu amalgamul ei de contradictii, de umanitate si de violenta.
6) Ion monografie a satului romanesc
Drama din romanul Ion se deruleaza pe un fundal rural, intr-o corelatie cu ritmurile
acestuia. Desi fixat geografic, spatial si temporal, satul dobandeste accente mitice, iar
viata se desfasoara ritualic, in ritm de nastere, casatorie si moarte. De la inceput se
impune imaginea horei, element stravechi al traditiei populare, iar destinele se desprind
ca adevarate drumuri ale naratiunii.
Antologica este scena nasterii pe camp. Misterul creatiei, aparitia copilului ii
impresioneaza pe cei doi barbati Ion si tatal sau prezenti la scena.
Nunta este prezentata realist, dar cu mentionarea datinii. Aceasta tine trei zile. Urmeaza
ospatul, dansul, in timp ce naratorul observa cu o fina intentie de psiholog treptele
nefericirii Anei. Nunta e pentru Ion doar un ritual de intrare in posesiune.
Moartea e un motiv frecvent al romanului si incheie violent dramele. Eroii vor sfarsi
tragic Ion omorat de George Bulbuc, iar Ana prin sinucidere. Destinele lor inseamna
abatere de la legea universala a sfarsitului firesc.
Liviu Rebreanu realizeaza, asadar, un personaj memorabil, expresie sintetica si
esentializata a relatiei dintre tarani si pamant, imagine dura si plina de forta in care se
regasesc, in egala masura, destinul si fatalitatea.