Scopul omului

Spre tarmul ce se pierde in noapte si in ceata

Curand o sa atinga a-l vieti-mi vas fragil.
Si ma intreb pe mine aici, in asta viata,
De cand traiesc in doruri la ce am fost util ?

Si sunt mai mult in lume ca umbra trecatoare

Ce-o lacrima arunca in cursu-i d-un minut,
Ce nici nu invaleste, nici da acestui soare
Mai multa stralucire, nici fermec mai placut ?

Ma-ntreb ce este oare a noastra misiune,

Noi, care-aici in viata n-avem decat o zi ?
Noi, ale caror fapte, tarana, fala, nume
Se spulbera in vanturi -nainte d-a luci ?

Cararea mea in lume se sterge de sub soare :

Amara calomnie paleste-al sau color.
Tot omul lasa-n urma-i ce lasa-o dulce floare :
Prefumul d-o secunda pe vantul trecator.

A unei soarte astfel, vai! pretuia durerea

Ce inimele nostre adapa cu venin
Necazul unei mume, ce si-a zdrobit placerea
Veghind cum se formeaza al ei prunc pentru chin ?

Acest argil molatec ce vantu-o sa rapeasca,

Ori merita onoarea sa poarte-n al sau san

O flacara de spirit, rasfrangere cereasca,
Ce ca un rob asculta de lut ast crud stapan ?

Asa ma-ntreb si Domnul raspunde bland dorintii :

" Tot ce traieste-n lume are cuvant profund.
O floare sa profume in capistea fiintii,
O raza sa-aureasca abimul fara fund !

O lacrima s-aline un suflet in durere.

Si roua sa fragide arsitele de zi,
Si tu s-aduni p-o frunte sarutul de placere.
O, muritor ! iubeste, ca maine vei pieri ! "

Din volumul " Reverii "