Referat

LA SIGURANTA
ALIMENTARA
GRUPA: MA 151

TESTEMITANU DIMITRIAN

Europa si criza alimentara globala

\

Lumea a fost zguduita de cresterea abrupta fara precedent a preturilor la produsele

alimentare, de revoltele oamenilor infometati si de tensiunile sociale care au demonstrat
ca aprovizionarea cu hrana a redevenit o sursa de insecuritate incalzirea globala si
declinul resurselor naturale contribuie, la randul lor, la o acutizare nemaiintalnita a
problemelor. Se estimeaza ca pana in anul 2050 vor trai pe Glob noua miliarde de
oameni, asa incat necesarul de hrana s-ar putea dubla, cu precadere in randul
populatiilor urbane din cele mai sarace tari ale lumii.
A gasi o solutie inseamna insa mai mult decat doar a le identifica pe acele state care
sunt capabile sa hraneasca restul lumii. Este tot mai important ca fiecare natiune sa-si
dezvolte mijloacele pentru a se putea autosustine din punct de vedere alimentar. Asta
inseamna ca agricultura ar trebui sa devina o prioritate internationala, iar tarile cele mai
sarace sa fie ajutate sa-si asigure securitatea si independenta alimentara.
Statele si organizatiile se mobilizeaza deja. FAO, Organizatia pentru Alimentatie si
Agricultura a ONU, a adus in discutie faptul ca preturile in crestere ale produselor
alimentare ar putea duce la conflicte globale. Forumul economic de la Davos
incadreaza insecuritatea alimentara la capitolul "riscuri majore pentru umanitate". Banca
Mondiala a subliniat cu fermitate importanta agriculturii in impulsionarea dezvoltarii
economice si in strapungerea cercului vicios al saraciei. Secretarul general al ONU, Ban
Ki-moon, a creat un grup de lucru mandatat sa creioneze un plan comun de actiune, iar
presedintele francez, Nicolas Sarkozy, a propus un parteneriat alimentar global.
Parteneriatul propus de Sarkozy se bazeaza pe trei piloni. Mai intai, un grup
international urmeaza sa realizeze un proiect de strategie mondiala pentru securitatea
alimentara. Apoi, o platforma stiintifica internationala va avea sarcina sa evalueze
situatia agrara globala, cu posibilitatea de a emite alerte de criza si posibil de a
facilita adoptarea de catre guverne a unor politici si instrumente de strategie pentru
rezolvarea crizelor alimentare. In fine, comunitatea financiara internationala, in ciuda
problemelor ei curente, trebuie mobilizata.
Constanta si volumul productiei agricole comune fac ca Uniunea Europeana sa poata
si chiar sa trebuiasca sa joace rolul unui regulator pe pietele globale. Daca Europa siar reduce productia agricola, cresterea importurilor de hrana ar contribui semnificativ la
o crestere globala a preturilor alimentare. De aceea este imperativ ca nivelurile
productiei alimentare a UE sa fie mentinute constant spre binele europenilor si al
oamenilor din tarile cele mai sarace.
Dar Europa nu-si poate dezvolta agricultura in detrimentul celor mai putin fericiti. UE
trebuie sa-si armonizeze politicile cu tarile mai sarace. In prezent, subventiile
exporturilor si platile de sprijin reprezinta mai putin de 1% din bugetul agrar european,
iar UE are in vedere sa le elimine o data ce statele mari exportatoare de alimente vor
face pasul reciproc. Din 2001, de la initiativa "Totul in afara de arme (EBA)", orice
produs din tarile sarace, cu exceptia armelor si munitiilor, poate patrunde pe piata

comuna europeana fara taxe vamale. Din acest motiv, UE a devenit principala piata
pentru produsele din aceste tari.
Uniunea Europeana dezvolta si metode de reactie la noile provocari globale, aducand
modificari Politicii Agrare Comune. Ideea se reflecta in decizia de a suspenda asanumita regula "set aside", care prevede ca o parte a suprafetelor agricole sa ramana
necultivata. Acum UE este gata sa creasca progresiv cotele de produse lactate si
evalueaza impactul deciziilor sale in domeniul biocombustibililor asupra pietelor
mondiale.
Totusi, Europa trebuie sa se concentreze pe incurajarea dezvoltarii agriculturilor locale.
Aceasta va fi singura cale pentru o securitate alimentara sporita si reducerea saraciei la
nivel global, facand posibil ca preturile alimentare mai mari sa se transforme in
oportunitati pentru fermierii saraci. Acest lucru e vital, caci, asa cum a afirmat Banca
Mondiala, cresterea in domeniul agrar are capacitatea de a elimina saracia de doua ori
mai repede decat cresterile din oricare alt sector economic. Agricultura ramane
principalul sector productiv in cele mai sarace tari ale lumii, cu o pondere ocupationala
de 65% din totalul fortei active de munca si o contributie medie la PIB de peste 25%.
Dar in ultimii 20 de ani asistenta pentru dezvoltare agrara a scazut. Doar 4% din
fondurile publice destinate asistentei pentru dezvoltare sunt dirijate inspre agricultura.
Comisia Europeana si statele membre ale UE au de aceea in vedere sporirea
asistentei, atat prin intermediul Fondului European de Dezvoltare, cat si prin
identificarea unor noi surse de sprijin financiar.
O liberalizare mai accentuata a comertului agrar nu va asigura securitatea alimentara.
Avand in vedere natura inconsecventa a pietelor agrare, este nevoie de mai multa
reglementare pentru a ameliora impactul volatilitatii preturilor asupra economiilor mai
sarace. Acest lucru nu inseamna ca protectionismul este calea spre progres, ci doar ca
a tine cont de anumite aspecte care afecteaza comertul agrar international conditiile
meteo, volatilitatea preturilor, riscuri sanitar-veterinare s-ar putea sa fie necesar din
cand in cand.
Dar intr-o lume in care raportul productivitatii poate fluctua chiar si pana la 1 la 1.000 nu
ar fi intelept sa te bazezi doar pe piete pentru a da tarilor sarace posibilitatea de a-si
dezvolta economiile. La fel de putin probabil este ca dezvoltarea va fi un rezultat al
concurentei dintre distribuitorii internationali de alimente si producatorii din tarile in care
foametea e inca prezenta.
In schimb, o strategie care combina expertiza externa cu cea locala in materie de
geografie, constrangeri ecologice si bariere economice dispersand astfel riscurile si
gestionand in comun resursele si proiectele are mult mai multe sanse de succes in
incercarea de a ajuta tarile sarace sa obtina independenta alimentara. Tocmai aceasta
abordare a fost cea care in mai putin de 20 de ani a ajutat Europa postbelica sa atinga
suveranitatea alimentara. Tarile care si-au pus dezvoltarea agrara la adapost de
riscurile pietelor internationale de exemplu, India sau Vietnam au obtinut reduceri
substantiale ale gradului de saracie rurala.
A sosit, de asemenea, momentul de a face din agricultura o prioritate, pentru a asigura
o crestere cu fata mai umana. Aflata in inima Uniunii Europene, Franta vrea sa joace
rolul sau intr-un efort colectiv care devine o chestiune importanta pentru noi toti.