Biserica si Statul nu erau unite printr-un contract de tip juridic, ci prin singurul adevar, adica

credinta Bisericii precum ca imparatul si prin el intregul Imperiu, recunosteau drept propriul
Adevar pe Dumnezeu, plasandu-l deasupra lor. Pe de alta parte, Biserica nu putea sa se arate
indiferenta fata de conceptiile religioase ale Imperiului. Un imparat eretic, un apostat ar fi
insemnat sfarsitul crestinismului si prin aceasta a proiectului unei lumi crestine, a unei
infrangeri a Adevarului in fata minciunii, a unei renegari a lui Hristos din partea lumii.
Crestinismul era trait in primele secole mai intai ca o victorie cereasca a lui Hristos asupra raului
din lume. In perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capata o perspectiva noua,
speciala. Prin acest act, Statul, care pana acum fusese instrumentul principal al urii diavolului
fata de Biserica, se inclina in fata lui Hristos. Intelegem de ce neutralitatea Statului in materie de
religie era un fapt strain crestinilor, cum le era strain si clericalismul", adica subordonarea
ierarhiei fata de Stat, care va apare mai tarziu in Occident. In conceptia ortodoxa, Biserica
imbratiseaza intreaga lume: ea este insasi fiinta sa intima, masura sa; izvor de har, dar nu de
putere. Aceasta este acordata imparatilor si guvernantilor. In aceasta viziune trebuie sa intelegem
de ce ortodocsii au cautat sa-l influenteze pe imparat, fara ca oportunismul sau ambitia sa
reprezinte vreun motiv in sine. Drama Orientului a fost insa faptul ca acest proiect s-a dovedit
imposibil de realizat, iar tentativele de a-l pune in practica au avut destul de des consecinte
nefericite. Statul in sine era prea legat de categoriile gandirii pagane; el continua sa se creada
inca ultimul scop, valoarea ultima, iar religia nu era decat un mijloc pentru a realiza acest tel.
Daca destinul Bisericii, precum si luptele doctrinare nu-l lasau indiferent, atitudinea se datora
unor ratiuni proprii. Orice divizare sau neintelegere in interiorul Bisericii, reprezenta o
amenintare directa pentru partea civila.
In secolul al IV-lea asistam la aparitia a doua centre noi in sanul Bisericii: Constantinopolul si
Ierusalimul. Interesul lui Constantin pentru Tara Sfanta, unde mama sa Elena cauta lemnul
Sfintei Cruci, era semnificativ, dacatinem cont de faptul ca al doilea oras sfant era pentru el
Constantinopolul, pe care-l intemeiase. Constantin se simtea poate in mod inconstient, investit cu
o misiune speciala in istoria mantuirii: orasul Crucii si cel care rasarise prin victoria Crucii, cele
doua centre ale lumii, regele iudeilor si cel al romanilor, reconciliati in persoana sa. De-a lungul
secolelor aceasta conceptie mistica despre Constantinopol ca oras sfant, se va largi si aprofunda,
dar initiativa va ramane a primului imparat. Intemeierea noii capitale in 330 a dat centrului
imperial o noua dimensiune bisericeasca: dintr-un modest sediu episcopal, Constantinopolul era
"condamnat" practic cresterii. Este adevarat ca la inceput nu lasa sa se intrevada viitorul sau: o
perioada destul de lunga, el a fost centrul arianismului, in timp ce Atanasie intarea in ochii
Bisericii prestigiul Alexandriei, prin combativitatea sa pentru adevar si libertate. Chiar si atunci
cand Constantinopolul devine ortodox, ostilitatea Alexandriei nu slabeste: exemplul cel mai bun
il vom avea in disputa dintre Chiril al Alexandriei si Nestorie, justa de altfel, dar care in materie
de putere si de primat nu ocupau chiar un loc secundar. Cu toate acestea la 50 de ani dupa
intemeierea orasului, Parintii participanti la al II-lea Sinod Ecumenic au proclamat pentru
episcopul de la Constantinopol o intaietate de onoare dupa cel al Romei, pentru ca orasul lui
Constantin era "noua Roma, orasul Imparatului si al Senatului" (canonul al III-lea).
Constantinopolul nu era pus in fruntea unei regiuni, iar pe plan administrativ, episcopul sau
continua sa fie unul dintre episcopii
diocezei Traciei, condusa de mitropolitul Heracleei. In realitate, canonul care-i acorda "o
intaietate de onoare" transformandu-l dintr-o data intr-un centru bisericesc pentru intreg Orientul,
era clar ca cele doua structuri ecleziastice nu coincideau, iar una dintre ele mai devreme sau mai
tarziu trebuia sa se supuna celeilalte. Acesta este secretul conflictului, care va anima in
urmatoarele secolele Alexandria si Constantinopolul.
Comunitatile crestine din marile centre urbane, au organizat asa-numitele sinoade provinciale
pentru rezolvarea problemelor de disciplina sau de doctrina. Primele sinoade interprovinciale au
fost convocate pentru a elimina curentele considerate eretice. Sinoadele de la Antiohia din anii
264 si 268 s-au incheiat cu condamnarea episcopului sirian Pavel de Samosata, caruia i se
reprosau inovatii de natura liturgica, disciplinara sau doctrinara. Acceptat de episcopii din

Alexandria si Roma, hotararile acestui sinod interprovincial au fost aplicate de imparatul

Aurelian. In aceste conditii avem de-a face cu prima recunoastere oficiala a unei autoritati
bisericesti de catre Statul roman. Sinoadele interprovinciale au fost decisive in constituirea
religiei crestine ca religie de Stat, in special in ceea ce priveste intarirea disciplinei bisericesti
prin publicarea unor impresionante liste de interdictii si sanctiuni.
Pentru crestini totul se va schimba in momentul in care Constantin cel Mare si succesorii sai
crestini au ales "religia lui Hristos", iar Crucea a devenit insemnul Imperiului. Acest lucru s-a
realizat in doua etape. Mai intai este vorba despre anul 313, cand crestinismul este autorizat in
mod oficial in tot Imperiul. Preluarea puterii de catre Constantin in 306 a marcat sfarsitul unei
perioade destul de confuze, Imperiul fiind condus de mai multi imparati cu titlul de august sau
cesar. Dupa ce si-a eliminat rivalii si s-a plasat sub protectia Dumnezeului crestinilor (caruia i-a
atribuit victoria sa asupra lui Maxentiu, in apropierea Romei - 313), Constantin a favorizat
religia lor in cadrul unei politici tolerante si a unui sincretism care-i permitea sa asocieze cultului
"soarelui neinvins" si teologiei pagane (Constantin ramanea pontifex maximus, adica Mare Preot
al paganilor), noua sa cinstire pentru Hristos.
In ceea ce priveste Edictul de toleranta din 313, text cunoscut sub numele de "Edictul de la
Milan" (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala partii orientale a Imperiului), el marcheaza
recunoasterea crestinismului de catre puterea imperiala. Din acest moment crestinismul a
beneficiat de privilegii din partea Statului. Pentru a controla mai bine religia, Constantin a
incercat sa realizeze o unificare a ei, dar politica sa a trebuit sa faca fata diferitelor doctrine si
antagonisme. In aceasta perioada existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele
traditii iudaice sau elenocrestine din primele trei secole, aceste curente au devenit expresia unor
conflicte politice si sociale.