Pentru ca, vazand ca al ei copil continua sa insiste pe ceea ce i-a fost

interzis, chiar si cand i s-au oferit alternative, a luat jucaria cea noua si a
inapoiat-o casieritei. S-a asezat la nivelul copilului, i-a luat manutele in ale ei
si i-a vorbit calm, privindu-l in ochi: "Vom inapoia jucaria, pentru ca nu mai ai
dreptul la ea. Daca eu as tipa in mijlocul unui magazin ca tine sau as incerca
sa ma urc pe banda rulanta, paznicii m-ar da afara si nu m-ar mai lasa sa
cumpar nimic. Eu am vrut sa fac un gest frumos pentru tine cu aceasta
jucarie, tu ai ales sa nu asculti de sfatul meu, desi eu te-am ascultat pe tine
cand mi-ai spus cat de tare si de ce iti doresti aceasta jucarie. Tu ai ales sa
inapoiem aceasta jucarie." Copilul s-a oprit cateva secunde din criza de furie,
si, abia atunci au inceput cu adevarat lacrimile sa ii curga, cand a inteles
consecintele faptelor lui. A inceput sa isi roage mama sa ii ia inapoi jucaria,
sa promita ca nu va mai face, si, din nou, sa tipe si sa se dea in spectacol,
pentru a isi impresiona mama.

Mama insa nu s-a lasat impresionata. Rechinul indoielii stiam ca nu mai exista
in sufletul ei, pentru ca stia si ea, la randul ei, ca procedase asa cum trebuie.
Copilul continua sa tipe si sa planga, insa, de data aceasta, criza aceasta era
constructiva, pentru ca era o lectie, pe care o mama, demna de toata
admiratia, a stiut cum sa i-o ofere, fara sa fie constransa de prejudecata
oamenilor din jurul ei. Nu stiu ce s-a mai intamplat mai departe, dar stiu, cu
siguranta, ca acel copil va creste un adult bine educat, cu o moralitate
puternica si cu mult bun simt.

Citeste si: Crizele de furie ale copilului: ghid pe varste

Un copil urland nu inseamna lipsa de educatie ... dimpotriva

Evident ca si eu, ca orice mama de pe lumea asta, am trecut prin astfel de

crize de furie, frustrare, nervi ale fetitei mele. Putine dintre ele s-au intamplat
in public, insa au fost indeajuns pentru a-mi da seama cat de tare judeca
societatea, si cum iti vine sa intri in pamant cand se uita toti la tine cu ace in
privire. Asa ca ofer epistola de mai jos oricui are curajul sa o citeasca pana la
capat si sa tina cont de ea:

Draga societate,

Nu orice copil care urla/tipa/se vaicareste (sau orice sinonim edificator si

insensibil vreti sa folosim) este needucat sau are parinti needucati. Educatia
este un proces continuu, care nu se finalizeaza niciodata. Si eu, recunosc,
inca mai invat lucruri, inca ma mai autoeduc. Ce pretentii sa avem de la un
copil de 3, 4, 5 ani? Pentru el lumea este fascinanta, noua, epuizanta si
frustranta si are multe, multe necunoscute. Este datoria parintilor sa isi educe
copiii si sa le dezvaluie acestora, cu sensibilitate, empatie si intelegere
necunoscutele vietii. Insa aceste necunoscute apar si in momente nepotrivite,
cand parintii si copilul sunt inconjurati de voi, oameni buni. Copilul, aflat in
plin proces de intelegere a limitelor si frumusetilor vietii, se va lovi de
stavilare pe care, pe moment nu le va intelege. In aceste momente, el, spre
deosebire de noi, adultii, nu este capabil sa isi inteleaga emotiile si sa si le
gestioneze cu calm. El va "urla" si se "va vaicari", si va umple cu sunete
insuportabile urechile audientei pline de prejudecati.

Am vazut chiar si alti parinti, cu copilul de mana, care se uitau cu dezgust (si
nu exagerez), la parinti aflati in astfel de situatii sensibile. Am vazut tineri si
batrani care adresau cuvinte de ocara parintilor respectivi, spunandu-le pe un
ton superior ca nu sunt in stare sa isi stapaneasca copilul. De ce faceti asta,
oameni buni? De ce aruncati in apele frumoase si linistite ale unui parinte
rechinul indoielii? Criza de furie a unui copil nu face din acel parinte un
parinte demn de dispret, si este dreptul acestuia sa gestioneze cum
considera ca este mai bine situatia. Si nu trebuie deloc sa fie judecat pentru
asta. El/Ea isi cunoaste cel mai bine copilul, iar criza lui de furie este ceva
care se poate intampla oricand si oriunde, si poate fi declansata de o simpla
adiere de vant. Daca copilul este obosit, ii este foame, s-a plictisit, are chiar si
cel mai mic disconfort, un alt disconfort, de ordin fizic sau emotional il poate
da peste cap.

Nu este vina nimanui ca aceste crize de furie se declanseaza acolo, langa

tine, draga societate. Si nici nu trebuie sa dai vina pe cineva, si nici nu
trebuie sa judeci si nici sa te holbezi, si nici sa dai din cap a dezaprobare. Poti
sa ignori, pur si simplu, intreaga scena sau sa privesti in ochii parintilor care
se straduiesc sa isi creasca frumos copilul si sa le zambesti. La va da putere
sa duca pana la capat lectia pe care, cu siguranta, o ofera copilului lor.
Empatizeaza, draga societate, cu parintii care vor sa ofere adulti de calitate

viitorului. Nu conteaza daca le cunoasteti sau nu povestea, daca aveti

coordonatele crizei de furie a copilului sau familiei respective. Daca parintii
dovedesc calm si o conduita demna de lauda gestionand aceasta criza,
admirati-i! Abia in cazul contrar, cand un parinte devine agresiv cu copilul lui,
abia atunci avem dreptul sa intervenim, pentru ca atunci apare si rolul
societatii: acela de a nu ramane impasibila la nedreptati si rautati.

Si cum criza de furie a unui copil al carui parinte ramane calm si are
incredere in decizia lui nu este o rautate, ci o lectie de educatie, draga
societate, trebuie sa ai numai cuvinte de lauda, nu prejudecati absurde
pentru acesti parinti. De la tine vine schimbarea, prin empatie, intelegere si
rabdare.