Virusurile

Virusul este definit ca fiind un agent patogen care, odata aflat in contact cu
celulele vii, provoaca boli infectioase. Are dimensiuni foarte mici (dimensiuni
submicroscopice, 12-300 nanometri) putand fi observat doar cu ajutorul
microscopului electronic.
Virusurile au o structura total diferita de a celorlalte microorganisme.
Acestea sunt alcatuie dintr-un singur acid nucleic, acidul nucleic putand fi ARN
sau ADN, invelit intr-o capsula de proteine numita capsida inreg corpul fiind
numit nucleocapsida; la unele virusuri poate exista si un al doilea invelis, de
aceasta data lipoproteic, numit peplos. Aceasta structura extrem de simpla a
virusului nu-i da acestuia posibilitatea sa creasca si sa se dezvolte pe cont
propriu (din acest motiv nu poate fi numit celula vie deoarece nu indeplineste
nicio caracteristica a fiintelor vii, nu are metabolism propriu). Pentru a se
dezvolta el trebuie sa paraziteze o celula gazda.
Pasteur a fost primul care a vorbit despre virusuri, incercand sa
demonstreze ca boala turbarii este cauzata de un virus, dar nu a reusit sa
demonstreze existenta acestora. Cel care a reusit sa demonstreze existenta
virusurilor a fost W.M. Stanley (1935), care a izolat o proteina formata dintr-un
singur acid si invelis proteic ce provoca boala numita mozaicul tutunului.
Virusurile au inceput a fi studiate pentru prima data, cu ajutorul microscopului
electronic, abia in 1939 de catre G. Kausche, E. Pfankuch i E. Ruska.
Virusurile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
Dupa tipul acidului nucleic avem:
o virusuri cu genom ribonucleic - ribovirusuri;
o virusuri cu genom deoxiribonucleic - deoxiribovirusuri.
Dupa dimensiuni:
o Virusuri mici (20-50 nm);
o Virusuri medii (50-100 nm);
o Virusuri mari (>150 nm).
Dupa tipul de simetrie al capsidei:
o Virusuri helicoidale;
o Virusuri cubice;
o Virusuri mixte.
Dupa compozitia chimica:
o Virusuri simple;
o Virusuri mixte.
Dupa gazda care ii primeste:
o Virusuri patogene pentru bacterii bacteriofagii;
o Virusuri patogene pentru vegetale superioare virusurile plantelor;
o Virusuri patogene pentru nevertebrate virusurile insectelor;
o Virusuri patogene pentru vertebrate.
S-a constatat ca virurile plantelor au o structura mult mai simpla decat
cea a virusurilor pentru nevertebrate si vertebrate.
Virusurile sunt specifice. De exemplu, virusurile specifice pentru
plante nu infecteaza animalele ci doar grupe de plante asemanatoare. Exista
virusuri specifice si pentru animale majoritatea virusurilor pentru animale
ataca o singura specie ( de exemplu, virusul imunodeficitar felin ataca doar
pisicile).
 La om, contaminarea cu virusuri se poate face pe cai diferite:
respiratorie, digestiva, cutanata, sangvina, etc. Exista virusuri care, odata
intrate in contact cu organismul, declanseaza secretia de anticorpi specifici.
Mentinerea in organism a acestor anticorpi are efect benefic asupra
organismului, acesta nemaiputand fi infectat cu acelasi virus.
Odata patruns in organism, virusul va cauta o celula gazda care sa il
ajute sa se reproduca. In functie de virus, acesta se va fixa astfel: daca este
un virus ce provoaca gripa, se va fixa pe caile respiratorii sau digestive;
virusul HIV care provoaca SIDA, se va fixa pe celulele T ale sistemului
imunitar.
Virusurile urmeaza urmatoarele etape in inmultire:
Atasarea de celula gazda (adsorbtia);
Transmiterea de informatii genetice celulei gazda;
Atragerea de enzime de la celula gazda prin materialul genetic transmis;
Constructia partilor unui nou virus din enzime;
Particulele nou formate se constituie intr-o noua molecula de virus;
In etapa finala, are loc eliberarea virusurilor nou formate.
Un singur virus poate infecta intreg organismul deoarece, odata
eliberate virusurile nou formate, acestea vor ataca alte celule.
Organismul va incerca sa se apere de virus prin intermediul sistemului
imunitar. Depistarea imbolnaviri cu virusuri se face prin cautarea anticorpilor
in serul sangvin (serologie), sau cu ajutorul culturilor celulare cu ajutorul
bilogiei moleculare (se poate depista virusurile din sange, saliva, urina etc.).

Procariotele

Structura celulei procariote

Structura procariot se caracterizeaz printr-o serie de particularit i ce o deosebe te de
cea eucariot, principala diferen fiind lipsa nucleolilor i a anvelopei nucleare. De asemenea, i
lipsesc majoritatea organitelor celulare. Singurele organite prezente n citoplasma celulelor
procariote sunt ribozomii (granulele lui Palade), al cror numr este de 10 ori mai mare dect la
eucariote. ADN-ul procariot este de obicei reprezentat printr-o singur molecul de ADN, circular
i puternic spiralizat numit nucleoid (cromozom bacterian, genofor). Pe lng ADN,
procariotele mai conin i ARN.

Acesta se gsete liber n citoplasm sau n ribozomi. De asemenea, exist i proteine de

tipul histonelor. Cercetrile recente arat c n citoplasma procariotelor se gse te o protein
contractil, prin polimerizarea creia rezult o reea contractil, ca o form rudimentar de
citoschelet ntlnit la eucariote. Toate organismele care nu au nucleu individualizat se numesc
procariote i fac parte din regnul Monera.

Invelisul celulei procariote

1) Capsul gelatinoas
 formeaz mpreun cu mucusul (polizaharide) glicocalixul

poate fi prezent sau absent

rolul glicocalixului este de a ajuta la ataarea de substrat a bacteriilor; rol de protejare

mpotriva rspunsului imun al gazdei; rol de protecie; rezistena la uscciune).

2) Perete celular

se afl ntre capsul i membrana celular;

este rigid;

reduce varietatea de forme celulare;

conine murein, acid diaminopimelic i acizi teicoici;

rol n protecie i transport de substane.

3) Membrana celular (plasmalema)

se afl ntre peretele celular i citoplasm;

este componenta fundamental a celulei;

nu poate prezenta expansiuni spre exterior;

este impermeabil la macromolecule (excepie pentru unele enzime i pentru ADN);

prezint un pliu spre citoplasm numit mezozom;

rolul mezozomului: n respiraia celular, n fixarea nucleoidului;

rolul membranei celulare: protecie i transport de substane.

Structura interna a celulei procariote

1) Citoplasma

conine nucleoidul, ribozomii, tilacoide, vezicule gazoase, substane de rezerv,

incluziuni;

din punct de vedere chimic, citoplasma este alctuit din proteine, glucide, lipide; n
msur mai mic mai conine i ribonucleoproteine, fosfolipide, ioni, metale grele (n special
magneziu);

la unele procariote, citoplasma mai conine i diferii pigmeni cum ar fi: ficocianina
(pigment albastru), ficoeritrina (pigment rou), clorofila (pigment verde);
 este un sistem coloidal;

sistemul coloidal are dou componente:

Mediu de dispersie: apa;
Faza dispersat: substane organice numite micele care particip la micarea brownian.
2) Nucleoidul

se mai numete i genofor, ADN bacterian sau cromozom bacterian;

este alctuit dintr-o molecul de ADN circular dublu catenar;

este fixat cu ajutorul mezozomului;

are rol n coordonarea metabolismului celular.

3) Ribozomii

sunt organite celulare fr membran;

se afl n citoplasm;

are rol n sinteza proteic.

4) Tilacoidele

sunt prezente sau absente;

conin clorofil;

rol n fotosintez.

Prelungirile celui procariote

1) Flagelii:

o celul procariot poate avea un singur flagel;

sunt mai lungi dect cilii;

au rol n locomoie;
2) Cilii:

sunt mai numeroi la aceeai celul;

au rol n locomoie;
3) Pilii:

au rol n reproducerea sexuat (schimb de material genetic);

4) Fimbriile:

au rol n ataarea de substrat;

rol n ataarea de alte celule i formarea de colonii.

Gene

Bacteriile de tip procariot conin un singur cromozom [1], de form circular, formnd nucleoidul.
De asemenea, se ntlnesc plasmide - formaiuni circulare ce conin ADN dublu catenar. Acestea
au rol de codare a proteinelor bacteriene, dar sunt implicate i n rezisten a bacterian fa
de antibiotice (factorul R).

Inmultirea
De obicei nmulirea organismelor procariote este de tip asexuat.Aceasta se realizeaz
prin fisiune binar , prin care cromozomul este duplicat, se ataeaz de peretele celular, apoi are
loc diviziunea celulei. Transferul materialului genetic (ADN) are loc i prin alte procese de tipul
transformrii sau a transduciei.