Ideea organizarii europene n istorie

Ideea organizarii europene a aparut nca din Antichitate, un prim exemplu de

organizare politica regasindu-se la Roma1, care, de la o comunitate restrnsa la
dimensiunea unui stat, a realizat ntr-o prima etapa unitatea peninsulei stabilind
ncetul cu ncetul autoritatea sa n jurul ntregii Mediterane si mai apoi pna la
"marginile lumii" de la Atlantic la Marea Neagra si Marea Caspica. De la politica cetatii la
politica dominatiei mondiale - ab urbe ad orbem - s-a ajuns la mundus romanus creat
ca actiune militara.

Mundus romanus a adus securitate externa si interna locuitorilor imperiului favorizata

de o retea densa de drumuri propice att comertului ct si deplasarilor rapide ale
unitatilor militare. Moneda romana a ajuns la o relativa stabilitate. Instalata pax romana
a nsemnat organizarea imperiului cu toate implicatiile sale inclusiv pe planul dreptului.
Astfel prin edictul din 212 al mparatului Caracalla toti oamenii liberi din imperiu au
devenit cetateni romani, o astfel de cetatenie nemaifiind ntlnita pna la crearea
Uniunii Europene.

Pe ruinele Romei s-a nchegat o noua unitate, de data aceasta nu economica ci

spirituala - unitatea lumii crestine, rupta si ea prin marea schisma din 1054 accentund
si rivalitatile politice. Prima ncercare de construire politica a Europei sub semnul crucii
a apartinut lui Carol cel Mare. A fost o ncercare de reconstruire a imperiului cezarilor,
reusita numai partial, lipsindu-i o parte din continent, n principal partea rasariteana,
Imperiul Bizantin rupt de Occident.

Revolutia franceza de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului
si ale cetateanului, dar si drepturile popoarelor, Directoratul si mai apoi Imperiul au
facut ca pentru cteva decenii o mare parte a Europei sa fie organizata pe model
francez. Constructia napoleoniana facuta prin forta armelor s-a prabusit odata cu
disparitia mparatului. nfrangerea imperiului francez din 1815 a schimbat fata
continentului: a nceput afirmarea Europei natiunilor.2

Confruntata cu numeroase dificultati, ca urmare a primului conflict mondial, Europa

avea nsa o problema prealabila de rezolvat, cea a existentei ei, problema aparuta n
urma declinului sau politic.3 Pentru prima data Statele Unite ale Americii s-au implicat
n mod decisiv n solutionarea problemelor existente pe plan european.

Solutiile acestei probleme decurgeau nsa dintr-o alegere politica. Pentru Europa a
exista nseamna, deci, a avea capacitatea de a depasi anumite praguri politice, ceea ce
presupune crearea unor institutii capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este
nainte de toate problema institutiilor, cheie a progresului constructiei europene.

Aceasta putea fi rezolvata traditional n functie de doua conceptii: cea federalista sau
cea diplomatica, a cooperarii. n sistemul cooperarii, organul care statueaza este
colegiul statelor n unanimitate: statele sunt deci cele ce decid, fiind necesar votul
 negativ al unuia din ele pentru a mpiedica adoptarea unei decizii. n sistemul federal
cel care statueaza este organul comun fara posibilitatea veto-ului vreunui stat.

n constructia Europei aceste doua cai au fost utilizate.

Astfel n perioada interbelica s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau tentative
mai coerente de unificare a Europei dupa un model federal. Se poate vorbi astfel de o
continuitate istorica prin contributiile aduse acestor constructii teoretice la ceea ce va
deveni n prezent Comunitatea Europeana. Putem remarca n acest sens propunerile
diplomatului Coudenhove Kalergi care a publicat n 1922 manifestul "Pan Europa" n
care afirma "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire".4

Mai rasunatoare a fost initiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe din anii
1929-1930 care n discursul sau tinut n fata Adunarii Societatii Natiunilor a precizat ca
ntre popoarele europene trebuie sa existe un liant federal nsa acesta "nu va trebui sa
atinga suveranitatile nici uneia dintre natiunile care ar putea face parte din aceasta
asociatie". Desi a avut un mare impact asupra opiniei publice totusi discursul ramne
echivoc.

Premisele crearii Comunitatilor Europene

Proiecte mai concrete de organizare europeana au aparut mai ales dupa cel de-al
doilea conflict mondial cnd procesul de creare a comunitatilor a nceput cu
adevarat. nca din anii de razboi, ideile federaliste s-au raspndit n marea parte
a miscarilor de rezistenta nationale. Guvernele tarilor ocupate refugiate la Londra s-
au ocupat de organizarea politica si economica a viitoarei Europe care urma sa
permita reconcilierea popoarelor si reconstruirea economiilor. nsa unicul proiect
care s-a materializat a fost crearea Benelux-ului (1944).

Unitatea Europei a fost cautata mai nti pe calea clasica a relatiilor

internationale. Ea a fost urmata ncepnd cu 1952 dupa o metoda mai apropiata
de tehnica federala. nsa constructia Comunitatii a suscitat opozitii.

Cooperarea europeana a fost la nceput continuarea anumitor aliante militare din

vremea razboiului.Tratatul Uniunii Occidentale, semnat la Bruxelles pe 17 martie
1948 proroga alianta Frantei, Marii Britanii si Belgiei. Aceasta alianta a fost largita
prin includerea fostilor dusmani constituindu-se astfel U.E.O.
Aproape n acelasi timp, cooperarea europeana era aplicata domeniului economic
prin crearea O.E.C.E. prin tratatul de la Paris din16 aprilie 1948, ca urmare a
propunerii generalului Marshall de a prelungi si de a creste considerabil ajutorul
economic nord american, care de la sfrsitul razboiului mbracase forme multiple.
Singura conditie impusa a fost aceea de a participa la o institutie nsarcinata cu
gestiunea colectiva a ajutorului acordat si elaborarea unui program de reconstructie
europeana.

n octombrie 1942 ntr-o Anglie devenita pol al Europei libere, Winston Churchill a
realizat un memorandum aupra "Statelor Unite ale Europei", idee asupra careia a
revenit dupa reinstaurarea pacii cu ocazia unei conferinte din 1946 de la Zrich.

Acest apel la unitate a dus la convocarea la Haga (7-10 mai 1948) a unui Congres al
Europei care n rezolutia sa politica finala a cerut alegerea de catre parlamentele
nationale a unei Adunari parlamentare europene.

Propunerea a fost transmisa n august 1948 mai multor state de catre guvernul
francez, dupa lungi negocieri, aceasta initiativa privata ducnd la crearea
Consiliului Europei, organizatie internationala de drept international public. Europa
politica se nastea odata cu Consiliul Europei, cuprinznd numeroase forme de
activitate politice, tehnice, sociale, economice.

Dar aceasta cooperare indiferent de ntinderea ei nu avea dect un caracter

limitat, reprezentnd numai o constructie diplomatica, interstatala.

Principalele sale caractere rezultau din vechea repugnanta a statelor de a aliena o

parte din suveranitatea lor (n special Marea Britanie a fost ostila n mod
sistematic oricarei forme de federalism), din incertitudinea numarului
participantilor, din absenta oricarei institutii cu caracter supranational.1

Europa astfel creata constituia o nebuloasa: larga din punct de vedere geografic,
dar neorganica. Nimic nu o distingea de organizatiile internationale traditionale.

Aparitia Comunitatilor Europene

n mijlocul acestui edificiu clasic a aparut n anul 1950 o conceptie revolutionara
a Europei, formulata printr-o declaratie a unui om de stat: Robert Schuman prin care
se propunea Germaniei gestionarea comuna a productiilor de carbune si otel. Un
conflict ntre cele doua natiuni devenea, astfel, practic imposibil. Acesta a lansat
ideea "unei unitati a Europei occidentale". Pornind de la aceasta propunere, sase
tari europene (Belgia, Franta, Italia, Germania, Luxemburg si Olanda) au semnat n
1951 la Paris tratatul care a intrat n vigoare n 1952, instituind prima Comunitate
europeana, C.E.C.A. 1

Nu poate fi disociat de acest nume cel al lui Jean Monnet. Initiativa sa urma sa
creeze n nebuloasa europeana un "nucleu dur" al statelor putin numeroase:
Europa celor "sase", Comunitatile Europene. Celelalte state au refuzat abandonul de
suveranitate cerut de constructia comunitara.

Prima aplicatie a noului efort de integrare a fost deci, constituirea C.E.C.A.

ncepnd cu acest moment noua integrare europeana aparea ca purtatoare a
unor caractere care o opuneau institutiilor europene anterioare: C.E.C.A. reunea
state putin numeroase, dar supuse unor organe supranationale, cu o competenta
limitata la anumite domenii, dar dotata n aceste domenii cu puterea de a lua
decizii si de a le impune statelor membre.
Aceasta integrare si-a cunoscut rapid limitele sale odata cu esecul Comunitati
Europene a Apararii si a Comunitatii politice: reusita C.E.C.A. nu a putut fi extinsa
n 1954 la competente pur politice.

Prelungirea C.E.C.A. a ramas pe terenul economicului cu aparitia C.E.E.si Euratom

prin semnarea tratatelor de la Roma din 1957. Toata aceasta constructie a tins la
realizarea unei piete unice ntre statele membre, marcata de proclamarea celor
patru libertati fundamentale: a marfurilor, a serviciilor, a persoanelor si a
capitalurilor.

Comunitatile europene apar deci ca o unitate restransa (n ciuda faptului ca sunt

deschise aderarii altor state), dar organizata, supusa unor institutii cu caracter
supranational.

Tratatele de la Paris si Roma fundamentasera astfel Comunitatile dupa sistemul

supranational. Dar punerea n aplicare a pietei comune a coincis cu ntoarcerea
la putere a generalului De Gaulle care isi manifestase ostilitatea n cursul anilor
precedenti fata de conceptia federala asupra Europei. Miscarea pe care o conducea,
"Adunarea Poporului Francez ", contribuise din plin la esecul Comunitatii Europene a
Apararii n 1954.
n cursul anilor 1960 principiile fundamentale ale constructiei europene au fost
repuse n discutie. Supranationalitatii i-a fost opusa "Europa tarilor" adica o Europa
redusa la o cooperare interstatala care nu presupunea nici un abandon de
suveranitate.

Anii 1960 au fost jalonati de crize, dintre care cea mai importanta s-a produs n
cursul anului 1965, cand Franta a refuzat sa participe la institutiile comunitare. n
aparenta, criza din 1965 a fost provocata de faptul ca cei sase nu putusera sa
ajunga la un acord n domeniul agriculturii nainte de 1 iulie 1965.

Circumstantele au demonstrat rapid faptul ca n realitate criza era de natura

institutionala. Aceasta a aparut cu claritate cu ocazia conferintei de presa a
generalului de Gaulle pe 9 septembrie 1965.

Criza rezulta dntr-un conflict ntre cele doua conceptii asupra Europei:
constructia supranationala care trebuia sa culmineze cu aparitia unei Europe
federale si Europa conferintelor diplomatice, fara abandonuri de suveranitate asa
cum parea ca doreste generalul de Gaulle.

Criza a luat forma unei duble contestari asupra rolului Comisiei si asupra principiului
votului majoritar n Consiliul de ministrii. Timp de 6 luni Franta nu a participat la
lucrarile institutiilor comunitare.

Criza a luat sfarsit prin compromisul de la Luxembourg (ianuarie 1966) care nu a

modificat nimic din competentele organelor comunitare, dar n care Franta a
indicat ca nu va accepta principiul votului cu majoritatea atunci cand interesele sale
esentiale erau n joc.
Aceasta criza a opus ntr-un fel Europa Comunitatilor si Europa "concertului
european", aparand ca un exemplu al rezistentei suveranitatilor la constructia
Europei federale.

Disputa "supranationalitatii s-a manifestat si sub alte forme, de exemplu cu ocazia

elaborarii planului Fouchet care ncerca sa suprapuna institutiilor comunitare o
instanta politica interstatala.

n practica, mecanisme diplomatice au fost instituite sub forma summit-urilor. n

domeniul relatiilor politice o procedura de cooperare a fost creata pe baza
propunerilor prezentate de un grup de lucru desemnat sub numele presedintelui sau
"comitetul Davignon" .2

Institutiile astfel slabite n cursul anilor 60 s-au confruntat cu mari dificultati n a

face fata marilor probleme ale circumstantelor actuale.Comunitatea a fost zguduita
succesiv de la nceputul anilor 70 de mari crize monetare, criza energiei, dificultati
sporite n aplicarea politicii agricole, reticentele si atitudinea ambigua a Marii
Britanii fata de Comunitate.

De la Comunitate la Uniunea Europeana

Tratatele de fuziune a executivelor au marcat unificarea institutiilor celor trei

comunitati n 1965. Astfel se poate vorbi de o Comisie unica, de un Consiliu, un
Parlament si o Curte de Justitie unice.

n 1986 prin semnarea Actului Unic European constructia comunitara a fost

relansata prin noi reforme institutionale (crearea unei proceduri de cooperare cu
Parlamentul) si materiale (o noua politica economica si monetara).

Sfarsitul anilor 80, nceputul anilor 90 au fost marcate de evenimente istorice ce

au avut consecinte foarte importante, dominate de prabusirea sistemelor
comuniste.

Aceste evenimente au precipitat evolutia ntreprinsa de Actul Unic. Statele

membre au negociat si au semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht instituind
Uniunea Europeana n 1993. Aceasta U.E. nu a abolit Comunitatile. Ea le-a
nglobat ntr-un ansamblu mai larg, mai ambitios, destinat regruparii celor trei
comunitati si al cooperarii politice institutionalizata n domeniile politicii externe, a
apararii, al politiei si al justitiei.

Ulterior, statele membre au semnat o decizie prin care largeau aplicarea Uniunii
Europene celor care fusesera candidate la aderare: Austria, Finlanda si Suedia
(Norvegia refuzand prin referendum intrarea sa n Uniunea Europeana).

Procesul de integrare a cunoscut o noua etapa odata cu semnarea tratatului de la

Amsterdam n 1997, care desi nu a produs modificarile asteptate, evidentiind
astfel limitele politice ale integrarii, totusi a marcat un progres din punct de vedere
institutional.

Adaptarea institutiilor europene n perspectiva noilor largiri la tarile Europei

centrale si orientale a fost de asemenea cautata la Nisa, unde sub presedintie
franceza, au fost adoptate cateva reforme ce vizeaza n principal numarul de
membrii n Comisie si modalitatea de vot n Consiliu.

Particularitati fata de alte organizatii internationale.

Crearea comunitatilor prin tratatele internationale ncheiate ntre state s-a tradus
fireste prin existenta unor dispozitii care stipulate n aceste tratate, leaga aceste
state n conditiile dreptului international. nsa sistemul normativ creat este mult
mai complex. El se caracterizeaza prin doua caractere pe care Curtea de Justitie le-a
dezvoltat sistematic cu toate consecintele lor.1
A. Ca ordine juridica proprie

Primul dintre ele rezida n existenta unei ordini juridice comunitare adica a unui
sistem de norme diversificate si ierarhizate care nglobeaza nu numai tratatele
constitutive ci si diferitele categorii de acte pe care institutiile sau alte organe le
edicteaza fiind abilitate prin tratatele constitutive, precum si principiile generale n
respectul carora Curtea a impus desfasurarea activitatilor Comunitatii.

De la aparitia lor, Comunitatile au fost considerate ca fiind institutii cu un caracter

de originalitate, atat prin obiectivele lor ct si prin spiritul acestora. Dar noutatile
cele mai importante realizate de semnatarele tratatelor de la Paris, Roma si
Maastricht nu rezida n scopurile urmarite. Definirea obiectivelor politice si
economice comune se regaseste la toate organizatiile interstatale inclusiv la cele
mai putin integrate.

Articolul 2 al tratatului de la Roma care defineste misiunea C.E.E. ar putea de

asemenea sa figureze n statutul unei organizatii internationale perfect clasica.

Dar, adevarata revolutie adusa de Comunitati n institutiile europene apare atunci

cand sunt evidentiate tehnicile juridice utilizate pentru constructia lor. Desigur, la
prima vedere, dreptul Comunitatilor apare compus din elemente binecunoscute:
tratate internationale, acte juridice unilaterale emise de catre organele competente,
actele jurisdictionale.

nsa, daca dincolo de elementele simple luam n considerare ansamblul constituit

din combinarea lor, atunci constructia juridica comunitara apare ca fiind profund
originala. Aceasta originalitate rezulta din ceea ce ar putea fi numit paradoxul
Comunitatilor Europene, adica ambitia pe care au avut-o autorii lor de a construi o
ordine juridica interna prin intermediul tehnicilor juridice a caror baza este tratatul
international.2
 Sursele dreptului comunitar ilustreaza prin complexitatea lor paradoxul
comunitatilor. Ele formeaza o ierarhie a regulilor de drept al carei varf este constituit
din tratatele de la Paris si Roma.

B. n raporturile sale cu ordinea juridica interna a statelor membre.

A doua trasatura caracteristica tine de faptul ca aceasta ordine juridica nu se aplica

numai comunitatilor considerate ca atare ca un ansamblu organic si functional
autonom. Aceste norme se integreaza n ordinea juridica a statelor membre n
care si ocupa locul dupa modalitati specifice.

Din reunirea acestor doua trasaturi rezulta o ordine juridica de ansamblu care
constituie originalitatea constructiei comunitare.

n structurile sale fundamentale, aceasta ordine juridica ramne cea a Uniunii

Europene, Comunitatile constituind unul din stlpii sai. Dar Uniunea cuprinde doi
alti stalpi, iar daca Consiliul European sau institutiile comunitare sunt chemate sa
actioneze n baza lor, nu este urmat acelasi mod de actiune. Metoda este diferita,
n functie de natura actelor prin care se traduce.

Aceasta metoda nu este cea a unei integrari juridice, ci cea a unei cooperari
politice. Ea se traduce prin elaborarea si aplicarea unor pozitii si actiuni comune a
caror adoptare se face dupa proceduri specifice. Actele prin care se exprima formal
aceste pozitii si actiuni si pe care tratatul le desemneaza n termeni generici:
deliberari sau decizii, au un caracter mai mult practic decat normativ. Ele nu intra,
cu exceptia unor ipoteze exceptionale n categoriile corespunzatoare dreptului
comunitar derivat. Astfel, ele scapa si controlului jurisdictional al Curtii de Justitie.

n continuare, vom evidentia particularitatile acestor categorii de izvoare n

functie de modul lor de elaborare.
Continutul ordinii juridice

Ordinea juridica a Comunitatilor Europene desemneaza ansamblul de norme care

guverneaza raporturile stabilite de Comunitatile Europene cu statele membre, cu
alte organizatii internationale si cu persoanele fizice sau juridice apartinand sau nu
statelor membre ale Comunitatii Europene.1

Dreptul U.E. este constituit din reguli care pot fi repartizate n cinci categorii din
punct de vedere al fortei juridice.2

Primele se gasesc n tratatele constitutive si n instrumentele juridice care i

sunt anexate sau care le-au modificat. Acest prim ansamblu formeaza dreptul
originar, acest termen fiind luat n sensul sau cronologic ct si tehnic.

Un al doilea ansamblu este constituit din acte unilaterale ale organelor comunitare.
Este, n general, desemnat sub numele de drept derivat pentru a indica natura si
functia sa de aplicare a precedentei categorii.

Un al treilea ansamblu este constituit din este constituit din normele de drept care
provin din angajamentele externe ale Comunitatilor (acordurile ncheiate de
Comunitati cu state terte sau cu organizatii internationale, actele unilaterale
adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale Comunitatilor, unele tratate
ncheiate de statele membre cu statele trete).
 O alta categorie a izvoarelor dreptului comunitar este alcatuita din acte precum:
Conventia comunitara, deciziile si acordurile convenite prin reprezentantii
guvernelor statelor membre reuniti n cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile si
luarile de pozitie relative ale Comunitatilor. Practica le desemneaza sub denumirea
de drept complementar.

Acestor trei categorii li se adauga un drept jurisprudential constituit din deciziile

Curtii de Justitie care, alaturi de principiile generale de drept, constituie izvoare
nescrise ale dreptului comunitar.