Abia pleac februarie din pdure, c pe cerul limpezit se ivete ndrzne soarele.

Zpada ncepe s picure de pe ramuri: pic, pic. Stropii ptrund adnc n pmnt i
trezesc un ghiocel care, ntinzndu-i rdcinile, spune:

Ah! Ce mult am mai dormit. Ce-o mai fi pe afar?

El i spal cu grij petalele albe i lucioase i se bucur.
Ce frumoase sunt!

A rsrit puin, doar dintre bulgrii negri de pmnt, c mai departe nu putea s-i
croiasc drum, din cauza frunzelor vetede, nghesuite unele n altele, ce formau un
covor ntins i gros.
V rog s m lsai s trec, le spuse politicos ghiocelul.
Ai face bine dac ai sta n pmnt cuminte i nu ne-ai mai deranja, fonir frunzele
uscate.
Cum s stau n pmnt? se ntreb mirat ghiocelul. C doar locul meu e afar, la
soare. Trebuie s-mi deschid floricica alb i s vestesc primvara. V rog, facei-mi
i mie puin loc!

Ce zgomotos mai eti, oftar frunzele, fr s se clinteasc. Nu vine nici-o

primvar! Intr la loc n adpost i culc-te!

Frunzele fonir din nou suprate. Dar ghiocelul nu mai sttu s asculte ce spuneau, ci
le strpunse. Capul su verde i subirel iei la lumin. Ce frig era afar! i ce urt!
Pdurea amorit, copacii uscai, niciun fir de iarb, nicio gz, nicio floare. Poate c
aveau dreptate frunzele i nu vine nc primvara, gndi el. Atunci, o raz de soare
cobor i-i zmbi:

Bun venit, curajosule!

Cnd o vzu, ghiocelul i deschise voios petalele albe i lucioase, sunnd din
clopoel. Parfumul lui proaspt i uor se mprtie, purtat de vnt, n ntreaga pdure
i, deodat, mugurii care dormeau pe crengile copacilor i firele de iarb dintre
bulgrii de pmnt l simir i se trezir, bucurndu-se la rndul lor.
Vine primvara! Vine primvara!