Citind-o pe Cella Serghi, m-am transpus nevoii de a nota, nu pagini, ci randuri semnificative ca si

context, ca si patrunzime a mesajului.

Discutam cu A. astazi in autobuz, asa scurt, ca intre doua statii, despre nevoia de a te deda iubirii.
Presupun ca ea, o vitima eterna sau mai degraba o aspiranta la un concept absolut al iubirii, gaseste
dovezile acestui act peste tot, in orice vorba, in orice fapt, lucru care nu ii starneste o confuzie in ceea
ce priveste impartasirea oricarei fasii de afectiune. In cazul meu, afirm ca este injumatatit: paranoic,
cercetez orice gram de afectiune daruit, gandesc de doua ori cuvintele ce merita impregnante cu
emotie. Bizar este ca desi cele graite au mai mult nesat, tot cele scriseimi rastalmacesc sufletul.
In timp ce A. imi expunea versiunea ei despre multitudinea de subterfugii ale iubirii, cu acel
extaz de experienta a iubirii traite, o parte din mine tanjeste dupa acea nostalgie a filmelor americane.
Nu este o nostalgie oarecare, caci nu jinduiesc dupa exprimari carnale ale iubirii, insotite de expuneri
cotextuale verbale. Nu, eu tanjesc dupa acea iubire in care suntem doi, dar ca prin minune,
nederanjati, ne regasim tot mai mult pe aceasta cale. Si aceasta tanjire ma ingrijoreaza, caci in iubire,
cel putin in credinta mea, daruirea este absoluta, dar si feedback-ul la fel.Aceasta teama ca odata ce
daruirea absoluta se produce, unul din cei doi transcende. Stiu ca aceea voi fi eu, iar faptul ca
transcenderea nu va fi reciproca, imi bantuie constiinta. Ma deazspereaza chinul ca celalalt nu imi va
raspunde la acel stimul al conceptului abslut de iubire. Pentru mine iubirea este ceva absolut, daruit
intrutotul. Si totusi, indoiala aceasta a dependentei ma scarbeste. Simultan, doresc o daruire absouta,
dar si o pastrare a independentei. Nu as suporta sa fiu complet ingradita.
O alta fantasmagorie ce ma framanta este ideea fidelitatii. O cerinta promordiala este fidelitatea, dar
stiind ca nu am prea multe de oferit, stiu ca aceasta va fi incalcata.
Aceasta contrariere intre nevoia de independenta si ideea de daruire absoluta in iubire ma impiedica
sa imi doresc un lucru finit.

Concluzie: mimata, iubirea este independenta de care ma bucur. Simt ca oferind cuiva o parte din
mine, ma expun, iar aceasta expunere ma determina sa imi pierd eul. Eu nu pot fi eu numai daca
devin prioritatea mea insasmi, daca nu pot prevedea ca siguranta imi este asigurata.