Persoana versus Individ: similaritati si antagonisme

In ultimii ani, se vorbeste mult despre diferenta dintre termenii persoana si individ.Este posibil
ca progresul inregistrat in ultimii ani in domeniul stiintelor sociale si antropologice sa stimuleze considerabil
discutia din jurul acestor termeni, discutie care a pornit de la cunoscutele curente filosofice contemporane.
In urma cu aproape cincisprezece veacuri, teologia ortodoxa a constatat aceasta diferenta. Pornind de la
distinctia celor trei Sfinte Persoane ale Treimii, a precizat ca persoana este ipostasul concret, care are
nume, in contrast cu individul, care este anonim.

Cu toate ca sunt numerosi aceia care vad intre notiunea de individ si cea de persoana o sinonimie
perfecta, realitatea este diferita. Paul Evdokimov sublinia ca individul "nu este decat stadiul rudimentar al
persoanei", iar pentru Nikolai Berdiaev "individul este intotdeauna preocupat de sine insusi, de afirmarea si
predominarea proprie". Pe de alta parte, persoana pare sa fie firescul existentei, comunionala, ea se
hraneste din relatia cu celelalte persoane, se impartaseste, se situeaza simfonic in raport cu ele.

Individul

Conceptul filozofic de individ are cele mai indepartate origini in termenul grec atomon, si indica
ceea ce nu are parti in sine, ceea ce este neimpartit: un individ este caracterizat de proprietati
particulare pertinente doar lui, inchis, independent si complet in sine. Cu toate ca termenul ,,individ
provine din latina si nu din greaca, valenta lui semantica ramane aceeasi; de fapt, individuum deriva de la
in-divider si inseamna indivizibilitate si deci unitate. Toma din Aquino da urmatoarea definitie a individului:
Individul este ceea ce este nediferit de sine, si diferit de ceilalti. Potrivit lui, individul este mereu o entitate
particulara, concreta, bine definita, determinata. Individ este ceea ce poseda propriul act de fiinta, actus
essendi.
Omul este individ al speciei umane inca de cand este conceput , adica inca de la formarea primei
celule. Aceasta de fapt nu este o simpla regrupare de molecule, ci o realitate, desigur foarte
mica si perfecta, unificata din punct de vedere al entitatii, esential definita in cele mai mici detalii.
Este o realitate vie, o realitate umana, care are deja viata, in care spiritul deja si-a imprimat forma. Ceea ce
face ca persoana umana sa fie individuala, scrie Toma din Aquino, este faptul ca poseda ,, aceasta carne,
aceste oase si acest suflet, care sunt principiile de individualizare ale omului.1
Pentru antici omul este in mod natural sociabil si individul nu se concepe in afara cadrului cetatii: ,, Indivizii,
scrie Aristotel in lucrarea ,, Politica, nu sunt decat parti integrante ale societatii, parti ce devin inutile daca
le concepem separate. Tot asa cum mainile si picioarele, separate de corp, nu pastreaza decat numele
si aparenta fiind lipite de realitate.

1
Toma din Aquino, Summa Theologica, Polirom, 2009, p. 20

1
 Conceptia despre om si societate numita -individualista- este de factura moderna Ei sunt
cei care au inventat fictiunea utila a unui cotract social stabilit intre indivizi autonomi capabili de calcul si
activitati exclusiv rationale. Din acest motiv, statul se afla in seviciul tuturor indivizilor, care-i cer in caz
contrar socoteala. Astfel a putut sa apara conceptia moderna despre drepturile omului. Unei conceptii
holiste despre societate, care face ca intregul sa prevaleze asupra partilor, ii succede o conceptie
individualista, potrivit careia individul constituie valoarea suprema. Insa aceasta doctrina nu comporta
numai avantaje, numerosi socilogi, iar astazi anumiti filozofi au subliniat si subliniaza pericolele carora le
sunt expuse societatile individualiste: absenta normelor colective indiscutabile, fragmentarea sociala,
izolarea si egoismul care pot genera haos social.

Persoana

Notiunea de persoana este o achizitie a crestinismului. Acesta a creat o noua dimenisune a

omului, cea de persoana. Aceasta notiune era atat de straina rationalismului clasic, incat parintii
greci nu erau in stare sa gaseasca in filozofia greaca acele categorii si cuvinte care sa exprime aceasta
noua realitate.
Nu este deci de mirare daca, in acele culturi care, ca si cea greaca, egipteana, indiana, au premers
crestinismului, nu inflorise inca acel concept deosebit de bogat de persoana ce vede in fiecare
componenta a speciei umane in parte o valoare absoluta, o demnitate sacra si inviolabila, o realitate unica
si irepetabila, o identitate de neconfundat, autonoma in fiinta in sine, dar solidara in actiune, inzestrata cu
interioritate intangibila, dar si cu o deschidere naturala spre lume, spre semeni si spre Dumnezeu. Sf.
Augustin, invatatorul din Hippona examineaza foarte amanuntit conceptual de persoana in celebrul sau
tratat despre sfanta Treime ( De Trinitate). Obiectul sau, in aceasta lucrare, era acela de a gasi un termen
care sa se poata aplica in mod distinct Tatalui, Fiului si Sfantului Duh, fara a cadea, pe de o parte, in
pericolul de a face din ei trei zei diferiti si, pe de alta parte, nici in cel opus, de a anula
individualitatea. In mod analog, pe langa Dumnezeu, acest termen se aplica si omului: singulus quisquis
homo...una persona est ,,fiecare om in parte este o singura persoana, totusi la Sf. Augustin nu exista
inca o definitie a persoanei asa cum vom gasi la Boethius care afirma ca: Persona est rationalis naturae
individual substantia ,,persoana este o substanta individuala de natura rationala, sau la Toma din Aquino.
Conceptul clasic de persoana,care o defineste ca ,, existenta rationala, poate favoriza o intelegere
individuala si particulara a omului si in cazul ca se confunda suficienta de sine si autonomia ontologica cu
suficienta de sine si autonomia existentiala, se poate ajunge la transformarea persoanei intr-o
,,monada fara us i si fara ferestre, cum a afirmat Leibniz. Acesta definitie este corectata de conceptul
dialogic, accentuand aspectul coexistentei, adica faptul ca omul este in mod esential o fiinta sociabila, ca el
exista cu ceilalti si se realizeaza pe sine in colaborare cu ceilalti. Fiecare persoana umana are nevoie de
ceilalti.
In aceasi ordine de idei, parintele D.Staniloae sustine ca, in comparatie cu individul, persoana
traieste in comuniune cu alte persoane in asa chip, incat vietile lor se impletesc: persoana nu stie unde
incepe viata sa si unde se sfarseste a celuilalt... ca intr-un continuum... Eu nu pot fi, nu pot exista fara
celalalt, si celalalt nu poate exista fara mine. Nu este bucurie intr-o viata izolata si separata de semeni. In

2
nici un chip nu ne putem lipsi de prezenta cuiva, de prezenta "celuilalt". Am nevoie de celalalt si celalalt are
nevoie de mine. Intre persoane nu exista granita; intre parinte si copil nu exista granita, asa dupa cum nu
exista limitari intre barbat si femeia sa, intre sot si sotie..., aceasta este comunitatea ridicata la rangul de
comuniune, de impreuna urmare. Intr-un fel toti suntem plecati si supusi unii altora, dar in supunerea
comuniunii nu suntem anihilati.

Raportul intre individ si persoana

Ganditorii moderni care abandoneaza sau refuza conceptul ontologic de persoana, in general
efectueaza o separare totala intre individ si persoana. Dupa parerea lor omul este individ (al speciei
umane) inca de cand este concept, insa devine persoana abia mai tarziu, dupa nastere, atunci cand devine
constient de sine, intra in comunicare cu semenii lui, este recunoscut si primit de acestia, dialogheaza cu
ceilalti. Toma din Aquino face distinctie intre conceptul de persoana si cel de individ, insa este vorba de o
distinctie logica si nu reala. Cand se vorbeste despre omul ,,individ si ,,persoana nu se refera la doua
realitati separate sau diferite. Se refera la aceeasi realitate, doar ca termenul de persoana are o sfera mai
mare, mai bogata decat cel de individ, dat fiind ca include s i inteligenta, vointa, libertatea, constiinta de
sine; toate perfectiuni care nu sunt exprimate de conceptul de individ, care au o valenta semantica mai
generica si ideterminata. Sfantul Toma este foarte clar asupra acestui punct. Intr-un articol din Summa
Theologiae scrie: ,, Individul particular se gaseste apoi intr-un mod si mai perfect in substantele rationale
care controleaza propriile acte, care se misca singure si nu sunt deja determinate din exterior ca celelalte
fiinte: iar actiunile se verifica tocmai in realitatea particulara. De aceea dintre toate substantele, indivizii de
natura rationala au un nume special. Iar acest nume este persoana.
P. Descoqs scrie: ,,Acolo unde exista personalitate, in mod necesar exista si individualitate sau, mai exact,
personalitatea nu este decat o individualitate determinata si completa de rang superior, fara a se putea
descoperi intre cele doua nici cea mai mica opozitie. Omul este om, sau individ al speciei umane, din
momentul in care este conceput si se formeaza prima celula; exact din acel moment el este persoana. De
fapt, exact in acel moment el primeste actus essendi, care nu poate fi decat acel actus essendi constitutiv
al unui subiect dotat cu o constiinta de sine, libertate,
deschidere, comunicare, transcendenta de sine care sunt proprii spiritului si apartin deci si persoanei ca
atare.
Asadar individul este un simplu reprezentat al unei anumite specii din care provine si careia ii
apartine din momentul nasterii si pana la moarte. Aceasta dependenta determinista include subordonarea
individului la necesitatea colectiva impersonala, dictata de legile firii. Dimpotriva, persoana reprezinta o
unitate caracterizata de anumite trasaturi sufletesti si spirituale, care se afla mai presus de orice necesitate
fireasca sau biologica. Este ipostasul real, de o valoare inestimabila, chipul lui Dumnezeu in om, acel ceva
deosebit, care caracterizeaza cu o varietate de negrait particularitatea irepetabila a fiecarui om.
F. Heinemann afirma ca "daca omul antic comunica cu cosmosul, iar omul medieval comunica cu
Dumnezeu, omul modern comunica cu sine". Individul pierde simtul comuniunii cu celalalt si pierde taina
sobornicitatii persoanei. Ucis in propria sa taina, omul se instrumentalizeaza, isi neaga principul unificator
pentru creatie si devine o simpla componenta a acesteia. "Constatam cu spaima ca pe strada, in fabrici, in

3
familie, se inmultesc mastile si dispar persoanele. Oamenii detin roluri de obicei lipsite de viata. Seamana
din ce in ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt persoane. Foarte adesea avem
sentimentul ca suntem intr-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participantii isi ascund
identitatea, cu o nota originala care consta in tocmai faptul ca, de fiecare data cand se indeparteaza o
masca, apare o alta. Intr-o astfel de criza de autenticitate a omului, este imposibil ca vietuirea impreuna sa
devina comuniune reala" (Anastasios Yannoulatos). Strivit in grila egoismului, a idolatriei proprii, omul
modern (individul) se misca afectat, suspect, rudimentar, nesincer, violent, tragic, sters, comod, alienat,
iresponsabil si fragmentat. Francis Fukuyama, autorul lucrarii "Viitorul nostru postuman", remarca profetic
ca societatea viitorului, ca produs al individualismului, va fi una postumana, caracterizata de un deces al
umanitatii in valorile si profunzimile ei, si asa cum sustinea si Al. Schmemann, "bantuita de un narcisism
neinfranat al omului si de o dragoste morbida de sine".Este cu neputinta ca, in intreaga istorie a omenirii,
sa gasim o copie exacta a vreunei persoane. Nu au trait niciodata doua ipostasuri, doua personalitati,
doua persoane umane absolut identice. Fiecare persoana reprezinta o lume diferita, un mic intreg, o mica
plinatate, un microcsmos perfect in cadrul derularii perpetue a istoriei universului. De aceea, persoana nu
reprezinta nicidecum ceva static, ci este conceputa mereu in cadrul unei dimensiuni sociale, intrucat se afla
intr-o continua miscare inspre intalnirea cu semenii si mai ales cu arhetipul sau, care este Dumnezeul
treimic. In cazul de fata, dinamismul social se refera la o functiile psihice si spirituale, care reprezinta un
element de baza al personalitatii si care apartine in exclusivitate omului. Este o miscare dinamica care
sparge barierile individualismului, ducadu-l pe om in sfera dialogului, in dimensiunea socialului. Este
miscarea care il face pe om sa creada in valori si sa lupte pentru a le dobandi, sa dea nastere la civilizatie,
care, in fond, il deosebeste de animale. Este miscarea prin care, in plan orizontal, omul, in virtutea
sociabilitatii constiente sadite in el, vine la intalnirea cu semenii, iar in plan vertical, intra in dialog cu
Dumnezeu, in virtutea spiritualitatii cu care a fost inzestrat. Individul se inchide si refuza comuniunea, se
autonomizeaza, neaga adevarul semenului si pe cel al Creatorului. Individul abia palpaie in existenta,
persoana arde si traieste "viul vietii" (Pr. Galeriu).

Personalitatea

Acesta nu poate fi definita decat in corelatie cu persoana, si este analizata dintr-o multitudine de
unghiuri si arii de interes: psiho-terapeutica, psiho-pedagogica, sociala, pastorala, spirituala, etc.
Personalitatea reprezinta un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor profunde,
trasaturilor, precum si organizarea lor privind omul concret in ceea ce are el unic, original, relativ stabil.
Personalitatea este o unitate integrativa, superioara, un sistem supraordonat ce nu se poate reduce la
procese, functii psihice si nici nu se adauga la structurile biologice sau psihocomportamentale primare.
Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhica plurinivelara, care dispune de intrari-stari-
iesiri, asemeni oricarui sistem. Forta personalitatii, unitatea, stabilitatea ei se probeaza mai ales prin
puterea de a surmonta, de a domina si chiar de a se impune in raport cu o situatie, ceea ce inseamna ca
exista o dinamica in evolutia sa.

4
Din perspectiva dinamismului personalitatii, contributia lui Sigmund Freud (1856-1939), medic austriac,
fondatorul psihanalizei (conceptie teoretico-metodologica centrata pe studierea vietii psihice interioare a
subiectului) este revelatoare. Psihanaliza nu se limiteaza doar la descrierea si clasificarea fenomenelor ci
are in vedere elementele de determinare ale vietii psihice interioare si schimbarea finalitatii psihologice de
la cea de tip explicativ la una ameliorativa, psihoterapeutica, umanista. Dupa S. Freud personalitatea
rezulta din actiunea a 3 forte dispuse la 3 niveluri supraetajate: eul, supraeul si sinele. Sinele reprezinta
nivelul inconstientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de principiul placerii, al reducerii tensiunii
situat in afara rationalului. Eul (ego), dimpotriva este forta constienta, organizatoare ce actioneaza dupa
principiul realitatii si implica gandire, ratiune, control asupra pornirilor tensionate din inconstient. Trebuinta
in stare activa este expresia unui dezechilibru care creeaza la nivel inconstient o puternica stare de
tensiune ce se exercita ca o forta asupra constientului (al eu-lui) care trebuie sa gaseasca modalitatea de
descarcare, de reducere a tensiunii. Supraeul sau superegoul reprezinta sistemul normelor social-morale
insusite de individ, interiorizate pe baza de deprinderi morale, de motive. Supraeul detine atat o zona din
inconstient cat si una din constient exercitand control, determinare asupra eu-lui dar si asupra sinelui. Este
depozitarul valorilor socio-morale. Atata timp cat intre cele 3 instante exista echilibru viata personalitatii
decurge firesc, in schimb atunci cand apar tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi satisfacute,
ele sunt refulate, trimise in inconstient. Acolo nu dispar, nu sunt inactive, ci pot reveni cu forta sporita
pentru a fi satisfacute. Cu cat conflictul dintre libidou (forta, puterea instinctelor sexuale) si constiinta este
mai mare, cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se satisface, chiar impotriva vointei si vrerii
constiintei.

Psihologia umanista, orientare ce s-a impus incepand cu a doua jumatate a secolului XX,
prin Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, psihologi americani, J.Cohen si francezul A.de
Peretti propune o personalitate care sa traiasca sansele implinirii, satisfactiei, succesului, sa constuiasca
relatii de colaborare, solidaritate si pe aceasta baza sa se implice in marile probleme ale omului si omenirii
(boala, sanatate, fericire/nonfericire, exploatare, fraternitate, razboi, pace). Pentru Carl Rogers, unul dintre
initiatorii teoriei umaniste, personalitatea trebuie sa se centreze pe dezvoltarea necesitatii de
autoactualizare ( de dezvoltare a potentialului propriu) si a necesitatii pretuirii, atat a celei de tip
neconditionat ( fiecare este pretuit de 1,2 persoane indiferent de tipul sau de comportament) si a celei de
tip social-valoric, ultima dependenta de ceea ce se numeste conditii de valoare, care impun cunoastere si
respectare.

Marele caracterolog american G.Allport sustine ca trasaturile personalitatii se ierarhizeaza, unele

fiind dominante, altele subordonate, la fiecare impunandu-se una, doua trasaturi dominante, cardinale, care
le controleaza pe toate celelalte. Acestea sunt urmate de trasaturile principale, in numar de 10-15 care,
deoarece sunt caracteristice individului se pot identifica cu usurinta. In afara acestora, sute, chiar mii sunt
trasaturile secundare, slab exprimate, lipsite de continuitate, uneori negate chiar de subiectul insusi. Allport
a trecut in revista 50 de definitii diferite ale personalitatii, inainte de a-si elabora propria definitie, care suna
astfel: "Personalitatea reprezinta organizarea dinamica a sistemelor psihofizice, organizare ce determina
un mod caracteristic de gandire si de comportament' . Organizare dinamica: autorul este de parere ca

5
personalitatea se afla in continua modificare si dezvoltare care are insa un caracter organizat (nu haotic).
Forma de organizare se modifica odata cu aspectele specifice ale personalitatii. Termenul
de psihofizic inseamna ca personalitatea este compusa din trup si psihic care actioneaza impreuna, ca un
tot unitar. Conceptul determina se refera la aspectul activ al personalitatii care pune in actiune si dirijeaza
aspectele diferite ale gandirii si comportamentului. De asemenea, definitia lui Allport presupune si faptul ca
tot ceea ce face sau gandeste individul ii estecaracteristic acestuia, ca persoana unica, diferita de ceilalti.

Allport argumenteaza existenta caracterului unic al personalitatii prin faptul ca omul este produsul
atat al ereditatii cat si al mediului. Ereditatea ofera materialul brut care este apoi modelat de mediu.
Materialul brut este reprezentat in conceptia lui Allport de aspectele fizice, inteligenta si temperament (care
implica tonalitatea emotionala generala). G. Allport este de parere ca in studiul personalitatii trebuie sa fie
abordat cazul individual. Aceasta abordare poarta numele de abordare idiografica. Ea se deosebeste de
abordarea nomotetica, care studiaza grupuri mari de subiecti si pe baza datelor obtinute cauta sa
stabileasca legi valabile pentru toti oamenii. Desi pune accent pe unicitate, Allport este, in acelasi timp, de
acord ca, in ciuda unicitatii, exista similitudini intre oamenii apartinand aceleiasi culturi, aceleiasi grupe de
varsta, sex, ocupatie etc.

Trasaturile de personalitate

Allport defineste trasaturile de personalitate ca fiind niste predispozitii de a raspunde intr-o maniera
similara la anumite tipuri de stimuli. Caracteristicile trasaturilor sunt urmatoarele:
-Trasaturile de personalitate au o existenta reala. Ele nu reprezinta doar constructe teoretice menite
sa explice comportamentul, ci exista in interiorul fiecarui individ.
-Trasaturile reprezinta cauza comportamentului, ele dirijandu-i cursul. Ele nu sunt puse in evidenta
doar ca raspuns la anumiti stimuli ci, mai mult, ele directioneaza cautarea unui anumit tip de stimuli.
- Existenta trasaturilor poate fi demonstrata in mod empiric, prin observarea comportamentului
subiectului, comportament analizat in timp. Coerenta si constanta comportamentului pun in evidenta
prezenta unor trasaturi. Personalitatea umana este greu de definit in mod exhaustiv, pana in prezent
numarul definitiilor depasind cifra de o suta, cele mai multe definitii dezvoltand o conceptie integrativa si
dinamica, relevand caracterul specific uman, unitar si sintetic al personalitatii, legatura ei stransa cu
conduit, determinarea ei biologica si sociala.
Personalitatea este darul cel mai de pret pe care omul si-l poate oferi lui insusi prin autocunoastere
si vointa de autodepasire, prin efort propriu si cu sprijinul factorilor educationali. Familiarizarea cu datele noi
despre personalitate, cunoasterea stiintifica de sine prin autoobservare reflexiva, prin activitatea si actiunile
noastre raportate la modelul de personalitate oferit de societatea in care traim si prin parerile altora despre
noi, sunt tot atatea mijloace importante de modelare a propriei fiinte.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. ALLPORT, Gordon, Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991;
2. AQUINO,Toma, Summa Theologica, Polirom, 2009;
3. GOLU, Pantelimon, Fenomene si procese psihosociale, Editura
Stiintifica si Encicolpedica, Bucuresti,1989;
4. FLAMMARION, Camille, Dumnezeu in natura, Editura Pace, 1938;
5. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Teoria-personalitatii-la-
Gordo45.php;
6. http://www.nlp-evolutiv.ro/nlp/personalitatea-ca-amprenta-unica;
7. https://anatolbasarab.ro/personalitatea/;
8. http://www.crestinortodox.ro/interviuri/persoana-individul-doua-entitati-
diferite-70506.html;