Sunteți pe pagina 1din 8

Definitie: Sistemul Monetar International poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor internationale.Crearea unui sistem monetar international trebuie privita ca expresie a interdependentei economice dintre statele suverane, si nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare nationale. Odata creat, un sistem monetar international, inclusiv organismul menit sa asigure cooperarea si sa sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerintelor de orice fel care intervin in relatiile economice, sociale si politice dintre statele membre ale sistemului.

• Etape premergatoare

Prima incercare pe linia cooperarii sistemelor monetare nationale a fost conventia prin care s-a creat Uniunea Latina, semnata la 23 decembrie 1865 de Franta, Belgia, Italia si Elvetia.Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur si argint), care reprezenta elementul comun al tarilor semnatare ale conventiei. Cu acest prilej se recunoaste o unitate monetara comuna: francul, care era impartit in 100 centime.

Un numar de tari au emis monede similare celor din Uniune, fara a adera insa la ea.Aceste tari au adoptat numai o parte din prevederile conventiei, pastrand raportul valoric de 1/15,5 dintre aur si argint. Printre tarile mentionate se numara: Austro-Ungaria, Romania, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetara Latina a contribuit la consolidarea pentru o perioada scurta de timp a pozitiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint si, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

O alta incercare de aliniere a sistemelor monetare nationale a reprezentat-o Conferinta de la Genova, care a avut loc intre 10 aprilie -; 19 mai 1922, si la care au participat 33 de state.Principala recomandare care se desprinde din aceasta conferinta este de a se limita utilizarea aurului, prin pastrarea disponibilitatilor de valute in conturile de la bancile din strainatate. In acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur -; devize in cadrul sistemelor monetare nationale si folosirea unui sistem de cliring international. In cadrul acestei conventii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerata o problema de politica interna, astfel ca nici o tara a carei moneda era folosita ca valuta de rezerva nu era angajata in relatiile cu alte tari, decat in masura in care aceasta ii servea propriilor interese.

O forma mai concreta de colaborare monetara o reprezinta Blocul aurului. Acesta a fost creat prin conventia din luna iulie 1933, la Conferinta monetara si economica de la Londra, unde Franta, Belgia, Olanda, Italia, Elvetia si Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat sa mentina paritatile existente.Din aceasta pozitie a avut de castigat Franta care, cu toate dificultatile pe care le intampina a reusit sa mentina paritatea monedei sale, moneda care era supraevaluata. Din cauza intensificarii speculatiilor monetare, Italia iese din blocul aurului in 1935, iar un important pas in directia cooperarii monetare a fost facut prin Acordul monetar tripartit, incheiat intre SUA, Anglia si Franta. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite si Angliei apreciau reajustarea francului francez, promitand evitarea greutatilor in calea ajustarii, impiedicarea unor deprecieri competitive. Rezulta, astfel, ca nici unul din acordurile monetare internationale incheiate in perioada anilor '30 pana la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial nu au dus la formarea unui sistem monetar international.

Negocierile de la Bretton- Woods (1-2 iulie 1944)

La conferinta Monetara de la Bretton- Woods au participat 45 de puteri, dintre care URSS in calitate de observator. Delegatia engleza a fost condusa de celebrul economist Keynes, cea a SUA de catre un inalt functionar al Trezoreriei, Harry White, iar cea a Frantei de catre Pierre Mendes- France.

Delegatiile participante au pus bazele acordului in scopul evitarii conflictelor monetare si a relansarii comertului international. Era necesara suprimarea controlului asupra schimburilor si mentinerea unor paritati fixe, precum si gasirea unui nou etalon al valorii. Asupra acestor subiecte s-au formulat doua opinii: cea a lui Keynes si cea a lui White.

Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finante al SUA) a fost publicat in aprilie 1943 intr-o ultima varianta, sub denumirea: Proiect preliminar de schita a unei propuneri pentru un fond international de stabilizare a Natiunilor Unite si Asociate.

Planul lui John Maynard Keynes (numit in Anglia, in 1940, consilier onorific al Ministerului Finantelor) a aparut in forma sa finala, ca document oficial, la Londra, in aprilie 1943, sub denumirea: Propuneri pentru o Uniune de clearing international.

Din confruntarea mecanismelor propuse de cele doua planuri prezentate, s-au preluat in declaratia comuna numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de baza ale SUA.

La masa negocierilor, poziția Marii Britanii era defavorabilă, fiind slabă din punct de vedere economic după 6 ani de război în linia întâi și având mari datorii către SUA, care ia furnizat armament, alimente și altele. În consecință, întregul sistem moneta internațional care a urmat anului 1944 a fost o creație de factură americană. Sa stabilit că singura monedă convertibilă în aur este dolarul, iar toate celelalte țări participante trebuiau să asigure o paritate fixată față de dolar, față de care nu puteau fluctua cu mai mult de ±1%.

Tot la Bretton Woods sunt create două instituții internaționale, și anume Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială (BIRD – Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare)

Obiectivele FMI:

Acordarea de credite pe termen scurt şi mediu în vederea reducerii dezechilibrelor temporare ale balanței de plăți;

Dezvoltarea comerțului internațional şi a fluxurilor financiare internaționale; Promovarea cooperării monetare între state.

Sistemul de la Bretton Woods era unul puternic asimetric și avantaja Statele Unite. Singura țară cu o politică monetară independentă era SUA. De asemenea, atunci când existau presiuni în sensul aprecierii / deprecierii unei monede față de dolar, singura bancă ce trebuia să intervină era cea a țării respective, Fedul fiind răspunzător doar pentru păstrarea prețului dolarului relativ la aur. Se consideră că privilegiul de a putea livra celorlalte țări o monedă echivalentă cu aurul reprezenta „minunatul secret al deficitului nedureros care permite să dai fără să iei, dai cu

împrumut fără a te împrumuta și să cumperi fără să plătești”. Mai exact, SUA putea emite dolari pentru a face investiții în străinătate fără a exista riscul ca dolarul să se deprecieze față de celelalte valute, deoarece țările participante la sistemul de la Bretton Woods aveau obligația să mențină cursul de schimb fix față de dolar, să asigure o cerere de dolari vânzânduși propria monedă. Singurul mecanism capabil să mențină sistemul de la Bretton Woods era convertibilitatea dolarului în aur. Însă, la un moment dat a devenit evident că stocul de aur al SUA nu putea acopri întreaga masă de dolari puși în circulație (în 1949, SUA deținea 80% din rezervele mondiale de aur, procent care a scăzut la 31% în 1971) Mai mult, surplusul comercial al SUA se diminua sistematic ca urmare a importurilor în creștere. În anul 1971, SUA înregistrează primul deficit comercial.

Generalul de Gaulle este cel care a inițiat convertirea în aur a unei părți semnificatie a rezervelor în dolari deținute de banca centrală a Franței, fiind convins că sistemul de la Bretton Woods dădea SUA posibilitatea de a acumula avuție din exterior. Este celebră decizia președintelui Nixon de a nu converti dolarii respectivi în aur, iar la 15 august 1971 convertibilitatea dolarului în aur este suspendată.

Abandonarea progresiva a sistemului

Acordurile de la Bretton- Woods nu au facut din dolar baza sistemului monetar international intrucat toate monedele cu convertibilitate externa erau monede de rezerva. In schimb importanata dominanta a economiei americane a creat din dolar cea mai importanta moneda si a conferit SUA o responsabilitate particulara in buna functionare a sistemului.

Increderea in dolar, datorita convertibilitatii acestuia la paritatea de 35$ uncia, a antrenat ca un important volum de dolari sa fie detinut de rezidenti, straini sau americani, sumele respective fiind denumite eurodolari. Acesti eurodolari au constituit cea mai mare parte a deficitelor cumulate de balantele de palti ale SUA, care pana in anul 1958 au avut niveluri moderate si erau acoperite prin incasarile metalice ale SUA.

Incepand din anul 1958, deficitele s-au majorat, iar intreprinderile americane au investit in strainatate, in anii ’60 eurodolarii fiind acoperiti numai de rezervele de aur detinute de SUA. Cele mai importante dificultati in functionarea sistemului de la Bretton- Woods s-au manifestat in perioada 1959- 1963. In primul rand, in Europa Occidentala numeroase monede se negociau pe piata valutara, iar bancile centrale interveneau pentru mentinerea paritatilor declarate.

Intre 1960 si 1961, datorita deficitului balantei de plati britanice, cererea de aur pe piata londoneza s-a majorat, iar la recomandarea SUA, 8 banci centrale (Marea Britanie, SUA, Canada, RFG, Franta, Italia, Belgia, Tarile de Jos) s-au regrupat pentru a alimenta piata cu aur si pentru mentinerea cursului monedelor nationale. Astfel s-a constituit Pool- ul de aur, care a avut ca efect incetarea cumpararilor speculative. Un alt eveniment care a marcat perioada anilor ’60 a fost crearea Clubului Celor Zece. In decembrie 1961, zece tari industrializate s-au angajat sa furnizeze FMI cantitati diferite de monede, cu scopul de a fi sprijinite tarile aflate in dificultate, pentru mentinerea paritatii monedei. Fondarea clubului celor zece s-a realizat prin participarea urmatoarelor tari: SUA, RFG, Marea Britanie, Franta, Italia, Tarile de Jos, Belgia, Suedia,

Canada, Japonia. Atat Pool- ul de aur cat si Clubul Celor Zece au avut ca scop consolidarea sistemului monetar si descurajarea temporara a speculatiilor.

Perioada 1964- 1970 poate fi caracterizata prin abandonarea convertibilitatii externe a dolarului.

Din an in an , sistemul monetar international a functionat cu tot mai multe dificultati: lira sterlina s-a devalorizat cu 14,3%; dolarul inspira o incredere tot mai scazuta; Franta intra in dezacord cu SUA, in 1965. In asemenea context, in martie 1968, s-au modificat prevederile de la Bretton- Woods. La 14 martie 1968, cand rezervele de aur monetar ale SUA nu mai reprezentau decat 10,7 miliarde $, Congresul a votat suspendarea imediata a convertibilitatii externe a dolarului in aur. Ca raspuns la aceasta decizie, statele europene cele mai bogate, cu exceptia Frantei, au acceptat crearea unei duble piete a aurului. Din acel moment, pretul de 35 de dolari uncial de aur nu a mai fost practicat decat de unele banci centrale. In schimb, pe piata libera deschisa particularilor si intreprinderilor, cursul aurului fluctua in functie de cerere si oferta. Adoptarea acestei masuri a permis SUA sa-si stabilizeze rezervele de aur monetar si sa continue sa exporte capitaluri.

Actualul, cel de al IV-lea sistem valutar mondial, a căpătat denumirea de Sistem Jamaican, fiindcă a fost legalizat în 1976 prin Acordul statelor-membre ale F.M.I. de la Kingston (Jamaica). La baza lui stau principiile de mai jos:

*nici o valută naţională n-a obţinut de drept statutul de valută de rezervă, iar rolul de mijloc principal internaţional de plată şi rezervă a fost atribuit unei noi valute (monede) colective - unitatea bănească internaţională D.S.T. (drepturi speciale de tragere, sau SDR - în engleză:

Special Drawing Rights);

*valoarea D.S.T. se calculează pe baza „coşului valutar" a 5 ţări (din 1981) şi este revăzută peste fiecare 5 ani. Cu toate acestea, ponderea valutelor S.U.A. în coşul valutar constituie cca 40%, dolarul continuînd să fie în mod efectiv principala valută de rezervă:

*fiecărei ţări i se acordă dreptul să-şi aleagă singură orice regim pentru cursul valutar, iar principala sarcină a F.M.I. constă în intensificarea reglementării valutei interstatale;

*printr-o decizie a Conferinţei valutar-financiare, a fost anulat preţul oficial la aur, la materialele din aur, precum şi cotizaţiile ce trebuiau plătite în aur de ţările-membre ale F.M.I., fapt care, în fond, a dat un caracter legal procesului de demonetizare a aurului.

DST (Drepturi Speciale de Tragere) care a fost creata in 1970, de catre FMI ca activ de rezerva al bancilor centrale, antrenate in procesul finantarii internationale. Initial, moneda DST s-a bazat pe 16 monede pentru ca din anul 1981 sa fie redefinita in functie de 5 monede: $, DM, FF, £, Y. Aceasta definire a condus la utilizarea cu uşurinta a DST ca unitate de cont in sectorul privat şi in numeroase tranzactii comerciale internationale. Deşi evaluarea tranzactiilor se realizeaza in DST, plata acestora trebuie realizata într-una din monedele aflate efectiv in circulate. Astfel, moneda DST, deja exista ca unitate de cont, nu poate exista şi ca mijloc de plata.

Cu toate acestea, deşi fusese eliminat pe cale legală din sistemul valutar mondial, aurul continuă să îndeplinească funcţia de bani universali ca mijloc internaţional de rezervă.

Impactul proceselor internaţionale asupra procesului de transformare a sistemelor băneşti naţionale în sisteme regionale se manifestă cel mai pregnant în Europa, în special, în cadrul Uniunii Europene (U.E.). Sistemul valutar regional sau S.V.E. (Sistemul valutar european) a fost formulat în 1979. Acest sistem nu se bazează pe unitatea D.S.T., ci pe ecu (unitate valutară europeană, de la englez ECU - European Currency Unit), a cărei valoare este determinată pe baza „coşului valutelor" a 12 ţări, 32% din valoarea cărora revin mărcii germane.

Conform Acordului cu privire la Uniunea Europeană, semnat în februarie 1992 la Maastricht (Olanda), ia fiinţă o uniune valutară, bazată pe introducerea în locul monedelor naţionale a unei singure unităţi monetare - euro, care, în prezent, a reuşit să înlocuiască deja celelalte semne băneşti şi ECU, devenind monedă (valută) unică a ţărilor Uniunii Europene.

Noua unitate bănească, euro, potrivit proiectelor creatorilor săi, a aşezat baza necesară sub pieţele unice de mărfuri, servicii, capitaluri, deja formate în ţările U.E., să consolideze o piaţă internă şi uniune vamală unică.

Ca urmare a integrării avansate, introducerea monedei euro a făcut să dispară deosebirile existente privind organizarea decontărilor şi creditului, politica cursurilor valutare, sistemul fiscal, preţurile şi politica monetară, în ansamblu. Se preconizează că aceste transformări vor permite să fie mai uşor stopată inflaţia, reduse ratele dobînzilor, povara fiscală şi stimulată creşterea investiţiilor capitale şi a productivităţii muncii, asigurată stabilitatea finanţelor statului. Monedei euro devine valută internaţională de rezervă, care impune dolarului american să se retragă de pe unele pieţe de capitaluri.

Evolutia SMI din 1971 pana in prezent

Prabusirea sistemului de la Bretton- Woods a ponjat economia mondiala intr-o zona de incertitudine monetara, intrucat tarile dezvoltate nu erau gata, in anul 1971, sa treaca direct la un sistem de cursuri flotante.

Evolutia sistemului a fost marcata de urmatoarele evenimente si decizii mai importante.

Acordul de la Washinton, din 1971 la care s-au adoptat doua masuri: devalorizarea dolarului fata de aur si reevaluarea celorlalte monede. Prin acest accord s-a inlaturat un sistem al cursurilor fixe, dar cu marje de fluctuatii de ± 2,25%, ceea ce a permis o capacitate sporita de adaptare a sistemului.

Sistemul nu i-a multumit insa pe europeni, care au instituit in anul 1972, prin Acordul de la Bale, mecanismul “Sarpele monetar”.

• In pofida masurilor adoptate, piata schimburilor nu a putut fi stabilizata, lira sterlina a iesit din sarpele monetar, yenul si marca germane au deposit marjele de fluctuatii de ± 2,25%. In plus socul petrolier, de la finele anului 1973, a agravat dezechilibrele balantei de plati, context in care Acordul de la Jamaica din 1976 si-a dovedit necesitatea. In cadrul acestei conferinte au fost adoptate urmatoarele decizii fundamentale: aurul a fost demonetizat, incetandu-si rolul sau oficial. Monedele nu mai erau definite in raport cu aurul, fiind in totalitate demonetizate. Acest metal a ramas inca, pana in prezent, in rezervele bancilor centrale, insa rolul sau este in continua scadere; acordul a confirmat libertatea fiecarei tari in alegerea regimului cursului de schimb.se

putea face distinctia intr 3 categorii de regimuri de schimb astfel: fixe in raport cu o moneda de referinta, flotare pura si flotare concertata (ca in situatia sarpelui monetar).

Statutul FMI a fost remaniat cu scopul adaptarii acestei institutii la noul context monetar si cu scopul asumarii unui rol important in cadrul sistemului financiar international.

In favoarea cursurilor flotante s-au formulat mai multe opinii, prezentate in continuare.

In opinia lui Milton Friedman, cursurile flotante reprezentau o extensie, pe plan international a teoriei paritatilor si a monedei. Pe plan national, mecanismul pietei asociat cu rationamentele agentilor economici sunt suficiente pentru a obtine un curs de schimb “real”, in conformitate cu fundamentele economiei. Astfel, regimurile de schimb flotante prezinta mai multe avantaje:

fluctuatia de schimb permite fixarea acestuia, la un nivel care egalizeaza oferta si cererea de devize; flexibilitatea cursurilor reprezinta o conditie esentiala care sa permita determinarea nivelului real al acestora.

Modelele elaborate de Mundell si Flemming au evidentiat ca un sistem al cursurilor flotante permite practicarea unei politici economice, in special monetare, autonome si independente. Potrivit teoriei, in conditiile cursurilor libere, niciun dezechilibru nu este durabil, intrucat orice dezechilibru antreneaza o modificare automata a cursului de schimb si efecte asupra echilibrului exterior.

Un alt avantaj este acela ca, in conditiile cursurilor flotante, speculatiile devin stabilizante, intrucat speculatorii nu sunt informati cu privire la sensul variatiei cursului de schimb, ceea ce face ca anticiparile sa aiba caracter aleatoriu.

Situatia generalizarii cursurilor flotante a antrenat riscuri de volatilitate a cursurilor, deci de instabilitate, iar acoperirea contra acestor riscuri a stat la originea unor vaste inovatii financiare.

Perioada anilor ’80 s-a caracterizat printr-una din cele mai mari crize a dolarului respectiv, acesta a pierdut 20% din valoare in raport cu yenul. Situatia a fost sustinuta si de tensiunile pe piata petrolului, intrucat tarile membre ale OPEC cautau compensarea cresterii preturilor prin deprecierea dolarului, moneda de factuare a tarilor producatoare. Perioada 1980- 1985 a fost marcata de restrictii in planul lichiditatii international, de cresteri ale cursului dolarului, iar dupa anul 1985 de o stabilizare laborioasa a sistemului monetar.

In contextul cresterii pozitiei dolarului, s-a manifestat si criza mexicana din anul 1982, cand Mexicul puternic indatorat (60 miliarde dolari) nu putea face fata rambursarii imprumutului si ratelor aferente datorita scaderii dramatice a veniturilor petroliere, ca urmare a socurilor petroliere. Generalizarea unor asemenea dificultati, si in alte tari ale Americii Latine, a evidentiat riscurile si limitele unei asemenea concentrari a datoriei in tarile cu fragilitate financiara.

Perioada 1985- 1995 poate fi plasata sub semnul refluxului dolarului, datorita cresterii deficitului bugetar american (in 1986 SUA a devenit cea mai indatorata tara din lume) si datorita deficitului balantei comerciale cu Japonia si Europa (un deficit de 148 miliarde dolari, fata de 9 miliarde in

1991).

Ca urmare a celor doi factori enuntati, in anul 1987 s-a declansat crahul bursier, care a ilustrat inca o data slabiciunea unui sistem monetar international supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiara. Din acest punct de vedere, crahul din octombrie 1987 a marcat trecerea de la un sistem monetar international catre un sistem financiar international, in cadrul caruia principalii determinant pe piata schimburilor sunt, in special, de ordin financiar.

Dupa anul 1995 contextul macroeconomic s-a ameliorat considerabil, antrenand o apreciere continua a dolarului, iar sistemul monetar a devenit in mod progresiv multipolar, mentinand inca o asimetrie in favoarea dolarului. Acesta a ramas prima moneda de factuare a comertului international – 48% (in special in domeniul materiilor prime si al produselor tehnologice) si a constituit, in pofida yenului si a euro, principala moneda de rezerva.

Un curs de schimb fixat față de o valută ancoră poate avea drept avantaj limitarea aşteptărilor inflaționiste la rata inflației din țara ancoră. De asemenea, politica monetară trebuie să urmeze o regulă simplă şi uşor de implementat. Multe țări în curs de dezvoltare au optat pentru un regim de curs fixat, temânduse de efectele adverse ale unei volatilități excesive a cursului de schimb flotant.

AVANTAJELE REGIMULUI DE CURS DE SCHIMB FIX sunt următoarele:

  • 1. Impulsionarea comerțului internațional prin eliminarea incertitudinilor referitoare la cursul de

schimb și eliminarea costului de protecție împotriva riscului valutar.

  • 2. Scăderea inflației – din moment ce scad costurile asociate comerțului internațional și de

asemenea, crește volumul comerțului, PPP este mai probabil să fie validată. Inflația în țările cu regim fix tinde către inflația din țara ancoră. De asemenea, regimul de curs de schimb fix furnizează o ancoră nominală băncii centrale, ceea ce asigură transparență și credibilitate politicii monetare. În acest mod, banca centrală poate ancora așteptările inflaționiste.

Tabelul arată faptul că cea mai bună performanță în ceea ce privește inflația este atinsă în condițiile unei flotări libere în țările dezvoltate și în condițiile unui regim de curs de schimb fix în țările în curs de dezvoltare.

Ca urmare a celor doi factori enuntati, in anul 1987 s-a declansat crahul bursier, care a
  • 3. Disciplina fiscală. În țările în curs de dezvoltare, guvernele sunt tentate și deseori o fac, să își

finanțeze deficitele bugetare prin emisiune de monedă. Acest lucru duce la inflație și în ultimă instanță, sursa câștigurilor bugetare este taxa pe inflație și seniorajul (venitul obținut de stat prin emisiunea de monedă).

DEZAVANTAJELE REGIMULUI DE CURS DE SCHIMB FIX sunt următoarele:

  • 1. Principalul dezavantaj este pierderea independenței politicii monetare.

  • 2. Un alt dezavantaj, care derivă din primul, se referă la vulnerabilitatea crescută față de șocurile

macroeconomice care afectează țara ancoră.

  • 3. Costuri sporite asociate cu volatilitatea macroeconomică. Pierderea independenței politicii

monetare presupune faptul că o stabilizarea macroeconomică.

țară pierde una din

politicile din stat care puteau asigura

AVANTAJELE REGIMULUI DE CURS DE SCHIMB FLOTANT sunt următoarele:

  • 1. Autonomia politicii monetare. Nemaifiind obligate să intervină pe piața valutară pentru a

păstra cursul de schimb fix, băncile centrale pot utiliza politica monetară pentru atingerea unor alte echilibre interne sau externe. În plus, o țară cu regim de curs de schimb flotant este mai puțin vulnerabilă la fluctuațiile externe ale prețurilor, fie că acestea înseamnă inflație sau deflație.

  • 2. Simetria în stabilirea condițiilor monetare la nivel internațional. Condițiile monetare la nivel

internațional nu mai sunt stabilite exclusiv de către o țară ancoră (SUA, Germania sau altă țară).

  • 3. Stabilizarea automată prin intermediul cursului de schimb. Fluctuațiile cursului de schimb

determinate de mecanismele pieței pot asigura reechilibrarea economiei în urma unor șocuri adverse.

DEZAVANTAJELE REGIMULUI DE CURS DE SCHIMB FLOTANT sunt următoarele:

  • 1. Lipsa unei discipline a băncii centrale – comparativ cu situația unui regim de curs de schimb

fix;

  • 2. Efecte economice destabilizatoare ale fluctuațiilor ample ale cursului de schimb;

  • 3. Descurajarea comerțului internațional (relativ la situația în care cursul ar fi fix);

  • 4. Iluzia unei autonomii monetare.