Anul IV, Nr. 1.

039, Miercuri, 25 august 2004

„Ultima mea carte va apărea la cinci ani după

moarte”
interviu cu scriitorul Adrian Marino
(5 septembrie 1921 - 19 martie 2005)

- Domnule Adrian Marino, activitatea dumneavoastră literară a

cunoscut de-a lungul anilor o serie de neajunsuri şi obstacole
de tot felul. V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la scris?
- Chiar dacă au fost opt ani de închisoare, şase de deportare şi 20 de
ani cu interdicţie de semnătură a vreunui articol, nu m-am gândit o
clipă că aş putea să mă retrag din activitatea literară. Mulţi ani, după
1963, când am fost eliberat din deportare, n-am avut nici o poziţie
socială în România, slujbă sau sarcină oficială. Din contră, am refuzat
să fiu numit academician, doctor honoris causa sau să mi se facă
volume omagiale. Toate aceste consacrări sau distincţii sunt sub egida
unor instituţii conduse de oameni care aparţin sferei politice nociv
dominante.

- Spuneaţi cu ceva timp în urmă că încercaţi să profitaţi cât mai

mult de ultimii ani de activitate intelectuală, pentru a transcrie
în volume toate ideile dumneavoastră. Au existat proiecte pe
care nu le-aţi finalizat?
- Nu, dar ipoteza nu poate fi total exclusă. De exemplu, acum lucrez la o
carte, care se va numi „Libertate şi cenzură în România”, lucrare foarte
importantă pentru mine, pe care am început-o acum un an. Ea conţine
pagini de istorie a ideilor, care urmăresc să demonstreze că tradiţia
gândirii liberale în ţara noastră este mai veche decât momentul 1848.

- Ce va determinat să scrieţi această carte?

- Am dorit s-o scriu din două motive. Primul este experienţa personală.
Am fost cenzurat cu „Viaţa lui Macedonski”, care fusese anunţată în
1946, în „Editura Fundaţiilor Regale” şi, a apărut 21 de ani mai târziu,
în 1967. Al doilea motiv este acela că, în paginile cărţii vreau să
realizez o demonstraţie, care să dovedească existenţa obstacolelor
împotriva libertăţii de expresie. Ea va apărea, posibil, la sfârşitul acestui
an sau sigur la începutul lui 2005. Fragmente din lucrare au fost deja publicate în revista
„Observatorul cultural”.

- În ce relaţii sunteţi cu lumea literară actuală?

- Aceste relaţii sunt aproape inexistente, sunt foarte reci. Mulţi dintre
scriitori au rămas cu reflexele epocii ceauşiste. Nu spun că este vina
lor personală, ci este efectul anilor în care s-au format. Eu m-am
format într-o altă epocă, într-un climat din perioada interbelică, total
diferit de al lor. La ora actuală există preocuparea aceasta pentru
publicitate, pentru ideea punerii în valoare a unui autor sau altul.
Cărţile sunt recenzate în funcţie de autori, de poziţia lor în viaţa
literară sau în societate. Bătălia se dă, în ultimă instanţă, între cultura
oficială şi cultura liberal-alternativă, care trebuie să ţină piept cenzurii,
încă prezente, directivelor şi ierarhiilor oficiale.

- Care este cel mai important titlu scris de dumneavoastră şi

care vă este cel mai aproape de suflet?
- Cea pe care am scris-o acum trei ani şi care nu am publicat-o nicăieri:
„Viaţa unui om singur”. Cartea este o biografie culturală, este viaţa
mea intelectuală, pornind de la debutul din 1939, în „Jurnalul literar”, şi
până în 1999. Lucrarea este una dintre cele mai lungi autobiografii
româneşti şi nu va fi publicată decât la împlinirea a cinci ani de la
moartea mea. Este un mod de a mă apăra, deoarece paginile conţin o
lume proprie, dură, neadaptată, plină de adevăruri netrunchiate din
lumea literară, care cu siguranţă că vor deranja. Ea va fi publicată
postum, pentru că nu vreau să nasc polemici, care la noi eşuează
întotdeauna în dispute personale, pline de insulte şi atacuri joase, care
nu se ridică la nivelul discuţiilor de idei.