Opt artefacte inexplicabile

Din cand in cand, arheologii fac descoperiri uluitoare, care dezvaluie faptul ca una sau alta dintre civilizatiile
stravechi foloseau uzual instrumente sau tehnologii inventate in secolul XX. Iata cateva artefacte care,
conform cronologiei unanim acceptate, nu ar fi avut cum sa existe inainte de a exista.

1. COMPUTERUL ANTIKYTHERA, un procesor de 2.085 de ani

In anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corabii antice, esuata
la cativa kilometri de insula Creta. Artefactul consta intr-un complicat sistem de roti de bronz (trei s-au pastrat
pana astazi) si cadrane de sticla fixate intr-un cadru de lemn. Analiza cu raze X a relevat faptul ca
instrumentul fusese creat in anul 80 i.Hr., iar reconstituirea sa i-a dezvaluit functionalitatea aceea de
veritabil computer astronomic, care putea indica, in functie de ora si de zi, pozitia exacta a Soarelui, a Lunii
si a tuturor planetelor din sistemul solar. Desi se stie ca grecii erau buni astronomi, nici o informatie de ordin
istoric pastrata de la ei nu semnaleaza existenta unei masinarii atat de sofisticate.

2. AVIONUL EGIPTEAN, un Concorde la anul 200 i.Hr.

In anul 1898, intr-un mormant din Saqqara, Egipt, un explorator descoperea o ciudata macheta din lemn a
unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese inventat, cercetatorii au considerat artefactul drept
reprezentarea unei pasari si l-au facut uitat intr-un muzeu din Cairo. In 1972, arheologul Kalil Messiha a dat
intamplator peste macheta si a ramas socat de formele sale aerodinamice si de curbura aripilor, identica celei a
unui avion Concorde. In plus, Messiha a facut legatura intre aceasta macheta si mai multe schite ciudate
descoperite tot la Saqqara, ajungand la concluzia ca egiptenii planuiau, inca din secolul al II-lea i.Hr.,
construirea unui obiect zburator.

3. CRANIUL MITCHELL-HEDGES, sculptura maiasa cu laser

Acest craniu de cristal a fost modelat de maiasi in urma cu aproximativ 1.000 de ani. Analize complexe,
efectuate de catre cercetatorii de la laboratoarele Hewlett Packard din California, arata ca artefactul a fost
cioplit cu mare migala in sensul invers al axei naturale a cristalului operatie imposibil de realizat fara
ajutorul razelor laser. In plus, craniul are proprietati optice uluitoare, lumina focalizandu-se dinspre ceafa catre
orbite. Unui sculptor din ziua de azi i-ar fi imposibil sa creeze acest efect in lipsa realizarii prealabile a unui
model 3D al sculpturii, pe care sa-l urmeze, apoi, la micrometru, in manopera.

Citeste pe larg despre acest subiect: Craniile de cristal, mostenirea unei culturi disparute?
4. CIOCANUL LONDONEZ, unealta de dinaintea istoriei

Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit de o echipa de arheologii americani si britanici in
1936, pe un santier arheologic de la marginea Londrei (Kimball County, Nebraska, SUA). Unealta era
incastrata intr-o roca veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul ca a fost
faurita in urma cu 500 de milioane de ani. De mentionat ca fierul ciocanului este mult mai pur decat oricare alt
fier produs prin tehnologiile moderne.

Citeste pe larg despre acest subiect: Artefactul londonez, un mister dincolo de timp

5. HARTA LUI PIRI REIS, Pamantul turcului

Piri Reis a fost un marinar turc care, in 1513, a desenat o harta a Africii, a Americilor si a Antarcticii. In
1929, cand a fost regasita, harta turcului a facut mare valva: oficial, Antarctica fusese descoperita abia in
1818. Ceea ce este si mai bizar la aceasta harta este faptul ca Piri Reis dupa cum dovedesc reconstituiri de
ultima ora a cartografiat fidel Antarctica asa cum arata aceasta inainte de a fi acoperita de zapada. Mai
precis, in urma cu 6.000 de ani.
Citeste pe larg despre acest subiect: Harta Piri Reis si originile sale enigmatice

6. DESENELE DE LA NAZCA, un balon cu indieni, acum 2.000 de ani

Desenele au fost descoperite in anul 1930, cand aviatia SUA a inaugurat doua linii comerciale care survolau
pampa peruana. Se pare ca acestea au fost realizate in perioada de inflorire a civilizatiei Nazca (300 i.Hr. - 600
d.Hr). Acoperind o suprafata de 450 de kilometri patrati, desenele de la Nazca infatiseaza diverse plante si
animale. Cele mai mari reprezentari ajung la 200 de metri lungime. Printre acestea, apar si unele figuri
ciudate, numite de cercetatori geoglife. In vreme ce comunitatea stiintifica este rezervata in privinta utilizarii
geoglifelor, unii entuziasti afirma ca ele ar fi harti astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri (teorie
speculata si in filmul Semne din 2002). Indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi
realizate decat printr-o coordonare venita de foarte sus, cel mai probabil din balon (care, la vremea respectiva,
evident, nu era inventat).

Citeste pe larg despre acest subiect: Valea Nazca, aerodromul zeilor

7. ORASUL NAN MADOL, misterioasa asezarea de pe reciful de corali

Datarea cu carbon-14 arata ca orasul Nan Madol a fost construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de
corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice. Asezarea se intindea pe o
suprafata de aproximativ 18 kilometri patrati si era formata din peste 100 de insulite artificiale unite prin
viaducte. Nimeni nu poate explica felul cum au fost transportate acolo blocurile de bazalt si nici cum a fost
construit orasul. Pentru ridicarea lui Nan Madol, azi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.

8. ZIDURILE SACSAYHUAMAN, precizie incasa de secol XX

3 ziduri concentrice, lungi de 360 de metri si inalte de sase, au fost construite, in secolul al XVI-lea, in jurul
fortaretei incase Sacsayhuaman din Cuzco, Peru. Ele au fost ridicate din imensi bolovani de calcar, cantarind
aproximativ 300 de tone fiecare. Incasii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, dar acestia sunt atat de
bine asezati unul peste altul, incat nu se poate strecura intre ei nici macar o lama de cutit. Cum au reusit
incasii sa construiasca un asemenea ansamblu cu tehnologiile secolului al XVI-lea ramane un mister.

Craniile de cristal mostenirea unei culturi disparute?

Obiectele arheologice produse de alte civilizatii, in afara celor europene, sunt invaluite intr-o aura de mister,
ceea ce le face mult mai atractive in ochii anticarilor sau a colectionarilor de arta, totul pe fondul distantei
culturale dintre civilizatii. Cazul craniilor de cristal care au inceput sa curga de la descoperirea primului
obiect de acest fel, ilustreaza intr-o maniera originala acest aspect al cautarilor arheologice asupra civilizatilor
mexicane pre-hispanice.

Obiectele arheologice produse de alte civilizatii, in afara celor europene, sunt invaluite intr-o aura de mister,
ceea ce le face mult mai atractive in ochii anticarilor sau a colectionarilor de arta, totul pe fondul distantei
culturale dintre civilizatii. Cazul craniilor de cristal care au inceput sa curga de la descoperirea primului
obiect de acest fel, ilustreaza intr-o maniera originala acest aspect al cautarilor arheologice asupra civilizatilor
mexicane pre-hispanice.

Din dorinta de a face cunoscute francezilor produsele materiale ale culturii prehispanice, un comerciant de
obiecte de arta, Eugene Boban-Duverge, calatoreste in Mexic, incepand cu anul 1860, de unde se intoarce cu
o multime de artefacte, pe care le proclama autentice si pe care incearca sa le vanda la preturi deloc mici.
Printre acestea, se pare ca se aflau si doua cranii de cristal, care aveau mentionate ca origine Mexic si
Pachuca. O expozitie a fost organizata si multe dintre aceste obiecte au ajuns in colectia particulara a lui
Alphonse Pinart. Ulterior, acesta a calatorit in toata lumea, marind considerabil volumul colectiei sale, care
numara astazi 3146 piese din Americi si 250 din Oceania. Printre noile sale achizitii, unul a atras atentia in
mod particular: un craniu uman sculptat intr-un bloc de cristal transparent, care avea 11 centimetri inaltime,
15 centimetri latime si cantarea 2,750 kilograme. Obiectul a fost expus in muzeele Frantei si in cele din
strainatate si a facut subiectul multor materiale aparute in diverse publicatii. Insa originea acestuia a ramas un
mare mister. Nimeni nu stia in ce circumstante a intrat acesta in posesia lui Alphonse Pinart.

In 1989, Muzeul Omului din Londra achizitioneaza un alt craniu de cristal, despre a carui origine se
banuia ca este azteca, artefact care prezenta o multitudine de similaritati cu cel din colectia Pinart. Insa
probabil ca cel mai popular dintre toate craniile de cristal este cel care a ramas cunoscut ca Mitchell-Hedges
dupa numele descoperitorului sau. Chiar si dupa studierea sa, craniul a reusit performanta de a-si invalui
originile in mister pana in prezent. Chiar si aparitia sa este una extrem controversata. In 1924, in timpul unei
expeditii in Lubaantun, Belize, fiica lui Hegdes a descoperit craniul in apropierea unui templu mayas chiar in
ziua in care implinea 17 ani. Craniului ii lipsea mandibula, care a fost gasita cateva luni mai tarziu, la cativa
metri distanta de locul descoperirii initiale. Mitchell-Hedges sustine ca nu a vrut sa ia artefactul cu el,
oferindu-l preotilor locali, insa acestia i l-au oferit cadou de ramas-bun in momentul parasirii locatiei. Pe
langa precizia cu care imita un craniu uman autentic, mandibula acestuia era mobila, un lucru mai putin
obisnuit pentru un artefact despre care se presupunea ca are o vechime atat de mare. Insa nu la mult timp dupa
ce craniul a fost prezentat in public, povestea descoperirii lui a fost infirmata. Anumite voci sustineau ca
Mitchell intrase in posesia lui abia in 1943, in urma unei licitatii. Cei doi Mitchell, tata si fiica nu au putut
dovedi posesia artefactului inainte de acesta data, neputand explica de ce nu exista fotografii cu acesta si de ce
l-au supus atentiei publice cu 19 ani intarziere.

Craniul a fost analizat de multi cercetatori, istorici si chiar specialisti in cristale, care nu s-au sfiit sa sustina
ca obiectul isi schimba culoarea, se abureste usor, existand si momente in care in interiorul sau se pot vedea
imagini cu munti si temple. De asemenea, unii dintre acestia au marturisit ca artefactul scoate sunete ciudate si
poate vindeca boli. Craniul, ramas in posesia Annei Mitchell-Hedges, a fost expus in continuare. Fiica a
sustinut pana la finalul vietii varianta tatalui sau, fiind convinsa de faptul ca obiectul avea puteri
miraculoase. Cu o greutate de 6 kilograme, acesta parea imposibil de executat de o mana umana, mai ales ca
perioada in care se presupunea ca fusese fabricat era lipsita de mijloacele necesare unei astfel de executii
minutioase. In anul 1970, un studiu amanuntit a fost realizat in laboratoarele Hewlett-Packard. Concluziile
cercetatorilor nu aveau sa ridice deloc valul misterios in care craniul se invelise. Din contra, incertitudinile
asupra modului in care a fost creat aveau sa creasca. Cel mai curios lucru legat de acest craniu era faptul ca a
fost sculptat impotriva axei cristalului. Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, acesta era imposibil de curbat in
lipsa uneltelor dure moderne facute din diamant sau rubin, necunoscute pe vremea mayasilor. O alta varianta
era ca acesta fusese expus eroziunii nisipului timp de 300 de ani, insa nici aceasta nu parea sa prezinte o prea
mare credibilitate.

Legendele craniilor
Interesul asupra craniilor avea sa cunoasca un varf in momentul in care o asa-numita legenda mayasa a
inceput sa circule in cercurile pasionatilor. Legenda mexicana pomeneste de existenta a 12 cranii facute din
cristal, cranii ascunse in locatii separate inca din vremea Conquistei, iar ca in ziua in care acestea se vor afla
laolalta, imperiul aztec va renaste din propria cenusa. Din pacate, pentru cei care vor sa creada in
autenticitatea acestei legende, ea nu a fost pomenita pana in secolul XIX, prin urmare este dificil de verificat
vechimea acesteia.

Alte surse vorbesc despre mesajul craniilor catre umanitate pe care il atribuie populatiilor amerindiene. La
inceput au existat 12 lumi care suportau viata umana. Terra era numita Planeta copiilor. Celelalte 11 lumi si-
au adunat toate cunostiintele si informatiile intr-un soi de calculator holografic, craniile de cristal. Acesti
antici au adus cristalele pe Pamant si le-au impartasit oamenilor. Tot ei i-au ajutat pe oameni sa construiasca
patru mari civilizatii: Lemuria, Mu, Mieyhun si Atlantida. Cele 13 cranii au fost pastrate intr-o piramida
numita Arcada. Multe civilizatii puternice au fost gardienii arcadei: olmecii, mayasii sau aztecii. Se pare ca
acestia din urma nu au respectat intocmai regulile folosirii acestor informatii, ducand la un dezechilibru care
nu mai putea fi controlat. Craniile au fost instrainate de catre preotii azteci dupa conquista spaniola. Acestea
trebuiau tinute separat unul de celalalt, deoarece puterea lor era deja mult prea mare pentru a fi utilizata cu
intelepciune de catre oameni. Convinsi de faptul ca aceste cranii stocheaza informatii importante pentru
omenire, o multime de persoane cu diverse capacitati paranormale au incercat sa le descifreze misterele,
insa fara succes. Tot o simpla supozitie a ramas teoria conform careia acestea contineau informatii si imagini
ale unor civilizatii exatraterestere, care reprezentau mesajul lor catre omenire. Teoriile care se invarteau in
jurul acestor cranii au intrecut orice imaginatie in momentul in care s-a vehiculat faptul ca populatia care
transmitea mesaje prin intermediul craniilor nu se afla in exteriorul Terrei, ci chiar in inima acesteia.

Desi numarul craniilor cunoscute pana in prezent a depasit numarul de 13, exista diferente destul de mari intre
ele: de la materialul din care sunt fabricate, forma si pana la modul de executie. Daca unele dintre ele au
reusit sa uimeasca expertii prin acuratatea si desavarsirea cu care au fost concepute, alte exemplare s-au aratat
destul de grosolane ca mod de realizare. Insa asemanarea a cateva dintre ele a dus la ipoteza ca au avut
creatori comuni si scopuri asemanatoare. Exista anumite similitudini intre craniul Mitchell-Hedges, craniul de
cristal britanic si craniul de cristal parizian, ultimele doua fiind aduse in Europa in jurul anului 1890, se pare,
de catre mercenarii americani. Un alt exemplar cunoscut este cel numit ET, datorita formei sale un pic mai
alungite, despre care se crede ca poate vindeca orice boala. Craniul de cristal din cuart roz este cel mai
apropiat ca mod de realizare de cel aflat in posesia Annei Mitchell, atat din punctul de vedere al finetii
lucraturii, cat si datorita mandibulei mobile.

Adevarat sau fals?

Inca de la aparitia lor, majoritatea cercetatorilor s-au aratat sceptici cu privire la veridicitatea acestor artefacte.
Banuiala ca ele ar fi false a luat nastere inca de acum 10 ani, insa imposibilitatea de a demonstra acest lucru
din punct de vedere stiintific a permis continuarea acestei isterii. In cele din urma, stiinta a anuntat
invingatoare: toate craniile de cristal sunt falsuri executate in secolele XIX si XX! Mitul unor civilizatii mai
avansate si a unor inteligente extraterestre a fost inca o data demontat. Cercetatorii al caror raport a fost deja
publicat in Journal of Archaeological Science au reusit sa creeze un astfel de craniu, folosind insa tehnici
moderne sofisticate. Rezultatele au demonstrat ca un astfel de craniu nu putea fi realizat cu tehnologia de care
dispuneau civilizatiile precolumbiene. Testele cu raze X efectuate asupra celor doua artefacte au aratat ca
acestea au fost slefuite cu un material sintetic numit carorundum, material care a fost inventat in secolul XX.
Cel mai probabil, craniile de cristal au fost realizate in perioada de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, mai
precis in anii '50. Unul dintre coordonatorii studiului care a dus la acest rezultat, Ian Freestone, a declarat:
Nu stim cine a realizat falsurile. Acesta este un mister pe care poate nu il vom dezlega niciodata. Ceea ce s-a
sperat prin aceste teste, a fost inlaturarea speculatiilor care inconjurau, de decenii, povestea craniilor de cristal
precolumbiene.

Nici sursa materialului nu a putut fi identificata cu precizie pana in prezent, insa se pare ca acestea au fost
fabricate pentru a satisface cererea colectionarilor epocii. Anumite cranii au fost taiate si slefuite cu ajutorul
unor discuri abrazive de forma rotunda, folosite de bijutierii europeni din secolul XIX. Oamenii de stiinta au
analizat cu atentie sporita suprafata acestor cranii si a devenit foarte clar pentru acestia faptul ca obiectele au
fost slefuite cu un obiect rotund, probabil ceva asemanator unei roti, insa se stie cu certitudine ca aztecii nu au
folosit niciodata roata. Mai mult decat atat, faptul ca au folosit unelte din fier pentru a le fabrica este pentru
experti inca o dovada a faptului ca sunt falsuri, deoarece acest metal era necunoscut populatiilor bastinase
inainte de conquista spaniola.

Artefactul londonez un mister de dincolo de timp

Orice teorie emisa de antropologii moderni spune ca omul, Homo Sapiens, a aparut in Africa, nu mai
devreme de acum 200.000 de ani, si asta in timp ce fosilele hominide cu cea mai mare vechime dateaza de
acum 6 milioane de ani. Din cand in cand, insa, arheologii aduc la lumina artefacte care sugereaza un cu totul
alt parcurs al evenimentelor istorice si preistorice pe Terra. In lipsa oricarei explicatii logice, ele sunt
catalogate drept mistere ale lumii un cerc select al obiectelor si intamplarilor care, pur si simplu, refuza sa se
incadreze in canoanele obisnuite ale stiintei.

Poate cel mai neinteles si mai misterios artefact descoperit vreodata este un simplu, la prima vedere, ciocan
de fier, scos la lumina la inceputul secolului XX intr-o mina din apropierea Londrei.

Povestea artefactului londez, asa cum a fost denumit, incepe in iunie 1934, atunci cand Max Hahn, un
miner din Kimball County, observa un ciudat obiect de lemn ce parea prelucrat artificial, rasarind dintr-unul
dintre peretii minei de lignit in care lucra. Si mai ciudat era faptul ca lemnul slefuit era incrustat intr-o roca,
lucru cel putin neobisnuit daca ne gandim ca rocile din mine au o vechime chiar si de sute de milioane de ani.
Curios, Hahn disloca si transporta acasa intreaga roca, acolo unde, alaturi de membrii familiei, incearca sa o
sparga folosind un ciocan si o dalta. Spre marea uimire a tuturor celor prezenti, din spartura iesea la iveala un
obiect asemenator unui ciocan de fier, lung de aproape 15 centimetri, obiect ce nu prezenta, in mod ciudat,
decat slabe urme de corodare datorate trecerii timpului. El va ramane la loc de cinste in sufrageria familie
Hahn pentru aproape cinci decenii, doar povestile spuse de batranul Max in compania colegilor de pahar
facand ca zvonul sa ajunga la urechile unui specialist.

Familia Hahn se hotaraste sa vanda misteriosul artefact omului de stiinta Carl E. Baugh, de abia in 1983,
acesta fiind si primul cercetator care va efectua teste asupra obiectului. Rezultatul analizelor se va dovedi,
insa, unul socant. Roca formata in jurul ciocanului data din perioada geologica numita Ordovician, acum
circa 500 de milioane de ani, lucru dovedit si de sedimentele depuse pe aceasta. De altfel, zona in care fusese
descoperit obiectul era recunoscuta arheologilor pentru abundenta fosilelor de scoici si alte vietati marine din
Devonian-Ordovician. Chiar daca cercetari ulterioare au blamat teoria lui Baugh, sustinand ca roca dateaza
din Silurian (acum 300 de milioane de ani) sau chiar din Cretacic (in urma cu doar 135 de milioane de
ani), nimeni nu putea explica prezenta enigmaticul ciocan de fier. Luand si cea mai recenta data a aparitiei
rocii, tot ar fi trebuit sa treaca peste 130 de milioane de ani pana la aparitia primilor hominizi. Cat despre
prelucrarea metalelor in acea perioada, nici nu putea fi vorba.

Intrigati, oamenii de stiinta, printre care si geologul american Joe Cole, au incercat sa ofere o explicatie
plauzibila misterioasei prezente a ciocanului intr-o roca veche de sute de milioane de ani. Astfel, Cole declara
in 1985: Roca este reala si poate parea impresionanta pentru cineva neobisnuit cu procesele geologice. Cum
ar putea un obiect modern sa ajunga intr-o formatiune din Ordovician? Raspunsul este simplu. Roca nu
este din Ordovician. Mineralele se pot dizolva pentru a se intari din nou in jurul unui intrus asa cum este
artefactul londonez. Acelasi Cole argumenta ca forma obiectului era asemanatoare cu cea a ciocanelor
folosite de minerii americani in secolul al XIX-lea. Cel mai probabil, concluziona geologul, cineva a pierdut
ciocanul in mina londoneza, acolo unde natura si-a urmat cursul."

Testele cu Carbon14, realizate ulterior, s-au dovedit neconcludente, atata vreme cat lemnul ciocanului se
transformase in carbune, iar carbonul prezent in obiect era insuficient pentru a putea fi analizat
caracteristica intalnita, in special, la artefactele cu o vechime mai mare de 50.000 de ani.

Pe de alta parte, un argument adus de contestatarii lui Joe Cole, era cel al prezentei unei scoici datand din
Ordovician in roca incrustata in jurul ciocanului preistoric. Pur si simplu, aceasta nu ar fi trebuit sa se afle
acolo si, mai mult, intarea credinta ca obiectul data inca dinainte de aparitia primilor dinozauri. Daca
sedimentele s-ar fi depus recent in jurul ciocanului, sustin scepticii, fosilele ar fi trebuit sa poarte urma unei
eroziuni, un astfel de semn lipsind, insa, cu desavarsire in roca analizata.

Si cu toate acestea, ipoteza prezentei unor oameni in urma cu 500 de milioane de ani, ba care sa cunoasca si
tainele prelucrarii fierului, parea cel putin hilara pentru oamenii de stiinta consacrati. Astfel, teoria lui Cole
parea singura in masura sa explice prezenta artefactului in roca preistorica. Nu mai era nevoie decat de o
analiza a fierului pentru a demonstra ca acesta dateaza, cel mai tarziu, din secolul XIX.

Avea sa fie, insa, o adevarata lovitura de teatru. Analiza metalului, efectuata la Laboratoarele Batelle din
Columbus, Ohio, a aratat o compozitie unica, cu o concentratie de 96,6% fier, 2,6% clorina si 0,74% sulf,
combinatie imposibil de realizat in zilele noastre, chiar si cu ajutorul tehnologiei moderne. Mai mult,
tomografia realizata cu raze X, in 1992, nu a reusit sa evidentieze nici o iregularitate in compozitia ciocanului
de fier, care sa demonstreze interventia omului modern in fabricarea sa.

Avem in fata un obiect realizat inaintea aparitiei primilor dinozauri, asa cum s-au grabit sa afirme Carl E.
Baugh si sustinatorii sai? Toate dovezile arata ca da. Atunci, cine ar fi putut crea un asemenea artefact? La
urma urmei, oamenii nu au deslusit tainele prelucrarii metalului decat in urma cu circa 6000 de ani, in Sumer
si, mai tarziu, in Egiptul antic. Sunt doar cateva dintre intrebarile care au continuat sa ii macine pe oamenii
de stiinta in ultimele decenii.

In lipsa explicatiilor, artefactul londonez continua sa se afle pe lista obiectelor ale caror mistere inca isi
asteapta dezlegarea. Ca un ultim amanunt, trebuie mentionat faptul ca, desi a fost scos la lumina din roca ce il
acoperea, ciocanul preistoric nu s-a oxidat nici dupa cei aproape 80 de ani trecuti de la descoperirea sa.

Facts

Cele mai vechi fosile hominide au fost descoperite in anul 2002, in Ciad. Specia, datand de acum
aproximativ 6-7 milioane de ani, a fost botezata Sahelantrhopus Tchadensis. Conform studiilor,
hominidul reprezinta un stramos comun al oamenilor si al cimpanzeilor, si prezinta caracteristici
asemanatoare primatelor din ziua de astazi.
Inceputul prelucrarii fierului de catre oameni a avut loc in momente diferite pe glob. Cele mai vechi
dovezi arata ca sumerienii reusisera sa modeleze fierul provenit din meteoriti in urma cu aproape 6000
de ani.

Harta lui Piri Reis si originile sale enigmatice

Colectia marilor mistere ale lumii ascunde in pantecele sau controversat elemente dintre cele mai diverse.
Unele au facut cariera, curgand in rauri de cerneala pe paginile volumelor, iar altele au ramas simple mentiuni
ale unor enumerari evazive. Harta lui Piri Reis este unul dintre misterele putin promovate, dar intelegerea
fenomenului pe care documentul il ilustreaza, este de natura sa propulseze chestiunea in randul celor mai
nelinistitoare preocupari.

Se nasc intrebari tulburatoare atunci cand o harta veche de cinci secole ilustreaza, pe langa alte insemnari
remarcabile, o bucata de uscat descoperita de om 300 de ani mai tarziu. Este inerent gandul ca informatiile
care au stat la baza unei astfel de harti puteau scuti omenirea de secole de cautari zadarnice. Ce episoade
istorice ne scapa si unde ne-am afla acum, daca am fi pastrat mostenirea unor civilizatii pe care astazi numai
le banuim?

Piri Reis, autorul hartii care avea sa arunce lumea in consternare la secole dupa aparitie, se naste in anul 1465
in orasul Gallipoli, din Turcia, intr-o familie de marinari. Pe numele sau real Piri Ibn Haji Mehmet, fiul lui
Haji Mehmet pastreaza traditia familiei si, sub aripa unchiului amiral Kemal Reis, imbratiseaza cariera de
om al marii. Este inca tanar cand devine capitan de vas, in slujba sultanului.

In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de
cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele Kitab-I Bahriye.
Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde
gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot
atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. cum singur inseamneaza pe
document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va
ramane cunoscuta drept Harta lui Piri Reis.

In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian.
Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban
Pasha, intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma,
ramane in colectia acestuia si este data uitarii.

La lumina, dupa veacuri de intuneric

Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din
Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta. Peticul ilustra coasta de vest a Africii,
coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea
imprimat, in limba araba: Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din
Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919. Data corespundea perioadei 9 martie 7 aprilie 1513. Era
aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.

Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul
latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau
adesea folosite in Evul Mediu. Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si
numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale
suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea
demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta.

Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri
cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale.
Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si
distantele dintre ele si relief. Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar
harta ramane in ansamblu, foarte precisa.

Enigma hartii
Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H.
Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite
cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.

Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe
alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane. Ce il va intriga initial este ilustrarea in
profunzime a coastei estice a Americii de Sud. Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea
detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre
Columb. Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea
muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.

Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si
mai naucitor, prezenta Continentului Alb in peisaj. Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar
Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic,
cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a
Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara. Descoperirea este
consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia
penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.

Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand Pamantul Reginei Maud - cum a fost
numita coasta nordica a Antarcticii - putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii
cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani. Nu numai ca istoria ne
invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai
veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil
sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata
disponibile pana atunci.

Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre
cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA.
Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina
posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa
explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand
numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu
exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da
peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.

Cercetarile adancesc misterul

La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele
Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza
coasta Pamantului Reginei Maud este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a
hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in
zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta
a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de
aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de
cunoastere geografica din 1513.

Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca
originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat
reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub
banchize indica acest lucru. Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit.
Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul
imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis. Celebrul Erich von Daniken
subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi
despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din
zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.

Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti
sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca
autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de
aproximativ 200 de ani.

Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare,
prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei
sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat. Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai
veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului
Alb.

ine l-a impuscat pe Homo rhodesiensis?

Ca vrem sau nu sa credem in superioritatea fiintei umane, in capacitatea omului de a descifra tainele
Universului si ale propriului trecut, nu putem trece cu vederea faptul ca istoria stiintei a lasat in urma ei sute
de intrebari fara raspuns. Sfidand orice lege a rationalului, dovezi dincolo de orice indoiala par sa zguduie din
temelii intregul fundament al stiintelor pe care omul le-a creat. Ele sunt misterele Marile Mistere ale
Omenirii.

Plecand de la aceasta premiza, Descopera.ro isi propune sa le ofere cititorilor sai o serie de incursiuni in
tenebroasa lume a misterelor umanitatii, o serie constand in nu mai putin de 20 de episoade prin care se
incearca nu atat gasirea unor explicatii stiintifice la niste probleme nu intotdeauna ortodoxe, cat o trecere
obiectiva in revista a teoriilor si faptelor concrete ce nu isi gasesc locul in nivelul acceptat al cunostintelor
actuale. Si cu ce ar fi mai potrivit sa incepem decat cu un mister care invaluie insasi aparitia omului, asa cum
este ea acceptata in mediile academice?

Tehnologia zeilor si Omul de la Broken Hill

Poate ca pentru cei mai multi dintre noi, localitatea miniera Broken Hill din Zambia nu spune mare lucru.
Pentru orice antropolog, insa, acest nume este unul de referinta, cu atat mai mult cu cat aici a fost descoperit
unul dintre cele mai misterioase cranii hominide din istorie. Botezata Craniul din Kabwe (actuale denumire
a localitatii) sau Omul din Broken Hill, fosila reprezinta o specie unica pe scara evolutiei umane si a ramas
in istorie sub denumirea de Homo rhodesiensis. Chiar daca existenta ramasitelor hominide reprezinta, ea
insasi, un mister, nu vom starui asupra sa ci ne vom referi aici la un aspect ciudat, aspect ce a pus pe jar
intreag lumea stiintifica.

Atunci cand a fost scos la lumina craniul, mai precis la 17 iunie 1921, descoperitorul sau, minerul de origine
elvetiana, Tom Zwiglaar, a crezut initial ca se afla in fata ramasitelor unei persoane ce suferise o malformatie
a oaselor. Predat autoritatilor, craniul a fost, insa, clasificat drept o fosila neanderthaliana cu o vechime
prezumata la circa 40.000 de ani, estimare data in urma unor presupuneri superficiale. Si cu toate acestea, nu
atat originea si vechimea fosilei au constituit subiectul aprigelor dispute din lumea stiintei cat o gaura perfect
sferica situata in partea stanga a craniului, in zona in care ar trebuit sa se afle urechea individului.

Marginile orificiului nu erau fisurate, asa cum ar fi fost normal sa fie daca hominidul ar fi fost lovit de o
piatra, o sulita sau un cutit de os, armele care se presupune ca ar fi existat la vremea cand acesta traia. Mai
mult, partea dreapta a craniului lipseste, ca si cand ar fi fost smulsa de o forta din interior. Cum nici o
eventuala atingere a sa cu tarnacopul minerului nu putea produce o astfel de rana, nu ramanea decat ca un
medic legist sa isi spuna parerea. Examinat atat in Germania cat si in Marea Britanie, craniul a produs un soc
atunci cand rezultatele analizelor au fost date publicitatii, iar concluzia a fost unanima: doar un glont este
capabil sa produca o astfel de rana.

Ulterior, fosila a intrat in atentia antropologului Arthur Smith Woodward, cel care a identificat-o ca o specie
hominida cu totul noua, un eventual stramos al Omului de Neanderthal. Testele ulterioare au aratat ca varsta
ramasitelor oscileaza intre 300.000 si 125.000 de ani. Cine poseda atunci o arma de foc, extrem de elaborata,
care sa produca o astfel de rana? Evident ca teoria medicilor legisti nu a putut decat sa fie privita cu
scepticism de catre antropologi si alti oameni de stiinta. Explicatiile logice au intarziat, insa, sa apara. Orice
teorii pareau din start sortite esecului. Orificiul nu putea fi produs de o lamelibranhiata si nici de viermii care
deterioreaza, in mod normal, fosilele marine. In fond, Broken Hill nu s-a aflat niciodata pe fundul marii. Mai
plauzibila pare ipoteza conform careia orificiul se datoreaza unui meteorit de mici dimensiuni. In cazul
acesta, hominidul ar fi trebuit sa stea culcat, astfel incat meteoritul sa ii perforeze craniul cu o precizie
milimetrica, exact in zona numita de criminalisti zona mortala. Dar in acest caz, arma crimei lipseste cu
desavarsire. Nu la fel ar fi stat situatia si in cazul unui eventual glont metalic, sustin legistii, stiut fiind ca
metalul se oxideaza si dispare uneori dupa doar cativa ani. Nu poate fi exclusa nici posibilitatea perforarii
recente a craniului, desi detaliile descoperirii sale sunt perfect cunoscute. Sa fie, oare, rana care i-ar fi putut
produce moartea instantanee hominidului, una de data recenta?
O alta victima preistorica

Ca si cum semnele de intrebare ridicate de Omul de la Broken Hill nu erau suficiente pentru oamenii de
stiinta, un caz similar, descoperit de catre profesorul Constantin Flerov in Iacutia zilelor noastre, pe
teritoriul Rusiei, adanceste si mai mult misterul.

Este vorba de un alt craniu, de data aceasta de bour, stramosul vitelor din ziua de azi, animal care a aparut in
Asia in urma cu circa 2 milioane de ani si care a disparut la mijlocul secolul XVII d.H. Ca si in cazul
hominidului din Zambia, craniul mamiferului prezinta un orificiu perfect sferic, tot in zona mortala, zona
situata in cazul bourului exact pe axa osului frontal. Rani asemanatoare nu au fost semnalate decat in cazul
animalelor care ataca potentialul vanator si care isi apleaca fruntea expunandu-si in fata gloantelor tocmai
aceasta partea a capului.

Nici in acest caz nu exista fisuri sau alte semne care sa tradeze o rana produsa de o arma primitiva sau de
dintii unui eventual pradator. De asemenea, este exclusa actiunea eroziva a molustelor. Nici Iacutia nu s-a aflat
vreodata pe fundul vreunei mari. In aceeasi ordine de idei, se poate consemna ca nici macar boala numita
osteomielita nu produce astfel de semne, cu atat mai putin cornul unui alt mascul rival. Ipoteza meteoritul
este si ea exclusa, doar daca admitem ca acesta s-ar fi deplasat pe orizontala, razant cu solul.

Ceea ce este de-a dreptul socant este faptul ca in cazul bourului rusesc, rana nu a fost una mortala. Proiectilul,
indiferent de natura sa, s-a oprit in apropierea membranei creierului, lasand craniului timp sa inceapa procesul
de vindecare. Animalul a murit din alte cauze decat cele legate de rana craniana. Testele au mai dezvaluit ca
vechimea fosilei este relativ aceeasi cu cea a Omului de la Broken Hill, desi rezultatele sunt incerte, atata
vreme cat ambele cranii au fost impregnate de-a lungul timpului cu diferiti fosfati, in special de zinc si de
plumb.

Atunci, cine, oare, se plimba in urma cu peste 100.000 de ani de-a lungul continentelor inarmat cu o arma
percutanta, de calibru mic (ambele rani sunt identice si au calibrul 8 mm), prin urmare extrem de
performanta? Va trebui sa rescriem istoria si sa acceptam faptul ca nu Homo Sapiens a fost prima fiinta cu
adevarat inteligenta de pe Terra? Este posibil ca o alta civilizatie sa se fi dezvoltat pe Pamant cu mult inaintea
omului modern? Sa fie urmele din craniile celor doua creaturi dovada unei culturi mai vechi decat istoria
cunoscuta? Sunt doar cateva dintre intrebarile care se nasc, inevitabil, in urma unor exemple de acest gen.
Pana la solutionarea acestor mistere este nevoie, insa, de dovezi palpabile, iar istoria, asa cum ne-a obisnuit
deja, poate fi plina de surprize.

Facts

Ambele cranii sunt expuse in muzee si pot fi admirate de vizitatori. Omul de la Broken Hill se afla, in
prezent, in custodia British Museum, in timp ce craniul bourului preistoric poate fi vazut intr-una din
salile Muzeului de paleontologie al Academiei de Stiinte din Moscova.
Craniul din Kabwe face, in prezent, subiectul unui intreg scandal intre autoritatile britanice si cele din
Zambia. Desi guvernul tarii africane a cerut in mod repetat repatrierea fosilei preistorice, oficialii din
Marea Britanie nici nu vor sa auda de o astfel de posibilitate.
Un alt caz asemanator cu cele doua expuse mai sus, il constituie o fosila de Toxodon, mamifer
preistoric, asemanator hipopotamilor de azi, disparut in Pleistocen (era care incepe acum 1,8 milioane
de ani si se incheie in urma cu 11.500 de ani). Curios este faptul ca in fosila veche de aproape 2
milioane de ani a fost descoperit un varf de sageata. Cum in urma cu 2 milioane de ani nu existau
hominizi capabili sa creeze o astfel de arma, mai ales in America de Sud, unul dintre ultimele
continente populate, misterul nu poate decat sa se adanceasca. Cel mai probabil, testele cu C14 au fost
eronat interpretate, stiut fiind ca Toxodon a disparut in urma unei vanatori intense a oamenilor si a
schimbarilor climatice de acum 11.500 de ani.
Materia prima din care a fost creata ceramica maya a reprezentat pentru multa vreme o veritabila piatra de
incercare pentru cercetatori. Chiar daca analizele geochimice recente au reusit sa aduca o lumina partiala
asupra compozitiei acestei ceramici, sursa ingredientelor folosite de misteriasa civilizatie precolumbiana
ramane si astazi un mister pentru stiinta, se arata in editia online a publicatiei ScieneNews.

Indiciile geochimice arata faptul ca mayasii foloseau la fabricarea ceramicii un amestec de lut si cenusa
vulcanica. Analizele microscopice asupra bucatilor de ceramica descoperite in situl arheologic El Pilar, la
granita dintre Guatemala si Belize, demonstreaza ca particulele de cenusa provin dintr-un vulcan inca activ.
Cu toate aceste, nu exista niciun indiciu care sa dovedeasca existenta unui vulcan activ in zona populata de
mayasi. Misterul care inconjoara ceramica maya este cu atat mai mare cu cat nu se poate pune problema
importului acesteia. Civilizatia maya nu avea drumuri si animale de povara care sa permita transportul unei
ceramici atat de fragile. Pe de alta parte, ideea ca materia prima ar fi fost importata nu are acoperire. Este greu
de crezut ca mayasii transportau anual tone de cenusa vulcanica de la sute de kilometri distanta, declara
Brianne Catlin, geoarheolog in cadrul Universitatii din California.

Catlin, alaturi de echipa sa, studiaza in prezent compozitia chimica a cenusii vulcanice de la cei mai apropiati
vulcani, situati la 350, respectiv 400 de kilometri, de situl de la El Pilar. Primele rezultate nu dovedesc, insa, o
legatura intre ceramica maya si cenusa recoltata din aceste locatii.

Mai multe sculpturi din piatra descoperite in apropierea unei piramide din centrul Mexicului par sa
dovedeasca existenta unei civilizatii necunoscute care a evoluat inaintea marilor culturi din aceasta parte a
lumii, anunta National Geographic.

Arheologii au descoperit artefactele inca de acum 15 ani, dar studiul lor s-a dovedit mai anevoios decat se
crezuse initial. Cele mai multe dintre cele 41 de obiecte scoase la lumina in valea Tuancingo nu se incadreaza
in nicio cultura cunoscuta in Mexic, sustine Carlos Hernandez, arheolog in cadrul Institutului National de
Antropologie si Istorie din statul Hidalgo.

Cele mai multe figuri sunt reprezentate in pozitia sezand cu mainile in jurul gleznelor. Unele dintre ele au
palarii conice cu serpi la baza, fapt ce a dus cu ideea la o reprezentare a zeului Ehecatl-Quetzalcoatl, zeul
Aztec al vantului. O alta statueta reprezinta un barbat rasarind din gura unui jaguar.

Datate in perioada anului 600 d.Hr., statuetele au fost descoperite langa misterioasa piramida Huapacalco,
piramida ale carei origini reprezinta inca un subiect de controverse pentru arheologi.

Cultura Teotihuacan a aparut in jurul anului 400 i.Hr si a disparut acum circa 1300 de ani, in preajma anul
700 d.Hr. Acesti oameni au construit unul dintre cele mai largi complexe din piramide din America
prehispanica. Dupa ei au venit Toltecii, grup de triburi sud-americane care au format imperiul Toltec cu
capitala la Tula. Ei nu au rezistat decat 200 de ani pe scena istoriei, din preajma anului 900 d.Hr pana in
apropierea anilor 1100 d.Hr.. Cultura descoperita de noi este, insa, diferita, iar piramida Huapacalco apartine,
probabil, acesteia, afirma Hernandez.

Arheologii mexicani sunt gata sa imbratiseze teoria colegului lor, atata vreme ca se stie ca, odata cu
destramarea civilizatiei Teotihuacan, mai multe state au rasarit pe scheletul fostei culturi. Noua cultura a fost
botezata Hidalgo, dupa numele statului in care a fost descoperita.