ntr-o gara

(Acesta e un monolog care incepe pe un ton obiectiv, impartial si se termina intr-o

nota subiectiva. Incepe cu noi si se termina cu eu ceea ce permite un
crescendo al emotiilor exprimate ; de asemenea are si o conversatie cu un
interlocutor imaginar, ceea ce permite un joc variat al actorului. )

Nu exista prieteni care pleaca. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunostinte.
Stam cu totii ntr-o gara, pe un peron, asteptam ceva, nici noi nu stim ce. Suntem
singuri. Trenurile vin si pleaca dar nu sunt pentru noi. Daca ar fi le-am
recunoaste. Stam singuri pe o banca, nghetati de frig si singuratate. Apoi vine
cineva si se aseaza lnga noi. E tot un calator. Si el asteapta un tren. Asteptarea
apropie oamenii asa ca intram n vorba, ce sa facem si noi?

- Buna ziua

Buna ziua. Ce mai faci?

Astept un tren, tu?

Si eu.

Urata vreme.

Da

Apoi tacem. Dar linistea nu sta prea mult. Vorbim. Schimbam cuvinte fara
semnificatie despre vreme si trenuri, despre trecatorii mai norocosi care au gasit
un tren, trenul lor. Trebuie sa spunem ceva. Asa e politicos, nu? Pe urma, cu ct
vorbim mai mult, cu att spunem lucruri mai importante. Celalalt nu mai e un
strain. Asteptarea aceasta mpreuna ne-a mprietenit. i vorbim despre fericire si
visele noastre, i spunem ct ne e de greu si el ne ntelege, poate si plngem un
pic. Dar nu,nu e timp de asta. Iata, a venit un tren, e pentru el. Trebuie sa
plece, dar o sa ne scrie. Sigur ca da, o sa ne scriem, o sa ne sunam, ramnem
prieteni, leagtura asta nu poate sa dispara. Cuvintele ce s-au rostit ntre noi nu
sunt cuvinte de straini. Cel ce le-a auzit este un prieten.

Apoi zilele trec, apar cartile postale scrise scurt, cuvinte banale si politicoase,
el a ajuns n alta gara, asteapta alt tren, e n alta etapa. Si noi am devenit doar
o cunostinta plicticoasa fata de care are datoria de a scrie. Dar trece si asta. Nu
ne scrie mult. ntre timp apare altcineva pe peron, un alt calator. O sa vorbim si
cu el, ne mprietenim si cu el, altfel cum? Nu din asta e facuta viata? Nu din
prieteni pe care i pierzi?

Am avut prieteni n liceu cu care am baut si am plns de anul nou sau la cine stie
ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le banuiam despre mine, ei
erau alaturi de mine, nici nu visam ca ntr-o zi nu o sa ne mai vorbim. Ne ntlnim
uneori pe strada si eu traversez ca sa nu i salut. Saluturile astea politicoase ma
omoara. La ce bun? Daca nu suntem dect niste cunostinte distante acum, de ce sa ne
chinuim 5 minute cu un subiect de conversatie? Nu mai sunt prietenii mei. Au murit
pentru mine. Si nici atunci demult nu erau prieteni daca acum nu mai sunt. Doar s-a
ntmplat sa ne petrecem un timp mpreuna, un timp n care fiecare astepta altceva.
Dar daca aceia erau prieteni adevarati, nu plecau cu primul tren, ci ramneau lnga
mine, aici. Pentru ca nu trenul pe care l astepti conteaza, ci alaturi de cine
astepti. Ei nu au nteles asta. Nu am nevoie de prieteni ntmplatori, de vagi
cunostinte pe la petreceri care sa mi dea mesaje banale de craciun. Nu vreau
politetea voastra! La ce bun cuvintele acestea reci si stupide? Nu mi sunteti
obligati cu nimic! Nu trebuie sa ma salutati, nu trebuie sa mi trimiteti mesaje
banale, nu trebuie sa ma sunati daca chiar nu aveti ce mi spune. Va eliberez din
functia de falsi prieteni, foste cunostinte, colegi. Am nevoie de oameni adevarati
care sa nu mai plece de lnga mine. De aceea stau aici si astept. Nu am sa iau nici
un tren, nu am sa merg mai departe. Astept pe cineva care sa ramna aici pentru
mine, lnga mine, mereu.