S nu-mi spui, suflete, c nu tii de ce te-nali cu ei i tremuri
n frunza tot mai argintat cu ct mai mult i-aduci din vremuri! D creanga lor copilriei, cioplit, pocnitura putii, cum creanga socului o poate, cu dop de cli, att de bine, i creanga ulmului, din arcuri, peste ogrzile vecine? De ce te joci di nou cu toate, s nu-mi spui, suflete, c nu tii!
Din plopi, de-atunci, rmas-i oapta pmntului i licrirea
luminii-n frunza lor ntoars de undeva de nicirea, i nlimea! Din vzduhuri, cu pasrea, ct ai fi vrut s fii i tu ntors din zborul unui ndemn necunoscut, o clip numi, sus pe vrfuri de plopi subiri, unde sa-i razimi de cer vederea ridicat dintre aci i ulmi i frasini, i ntr-o licrire barem s fi putut s-mbriezi, ntins, lumea de bucate i dealurile cu livezi!
E o visare-ntoars astzi, aici, n mijlocul cmpiei?
E o mirare lng plopii ce i-au optit copilriei? Pmnturile duc departe, nemrginite i comune; din rucubeu se-alege zborul i-al rndunicii i-al rutii: De ce, din toate, primvara a izbutit s te adune, de ce te joci acum cu toate? S nu-mi spui, suflete, ca nu tii!