Ion Horea

Plopii

S nu-mi spui, suflete, c nu tii de ce te-nali cu ei i tremuri

n frunza tot mai argintat cu ct mai mult i-aduci din vremuri!
D creanga lor copilriei, cioplit, pocnitura putii,
cum creanga socului o poate, cu dop de cli, att de bine,
i creanga ulmului, din arcuri, peste ogrzile vecine?
De ce te joci di nou cu toate, s nu-mi spui, suflete, c nu tii!

Din plopi, de-atunci, rmas-i oapta pmntului i licrirea

luminii-n frunza lor ntoars de undeva de nicirea,
i nlimea! Din vzduhuri, cu pasrea, ct ai fi vrut
s fii i tu ntors din zborul unui ndemn necunoscut,
o clip numi, sus pe vrfuri de plopi subiri, unde sa-i razimi
de cer vederea ridicat dintre aci i ulmi i frasini,
i ntr-o licrire barem s fi putut s-mbriezi,
ntins, lumea de bucate i dealurile cu livezi!

E o visare-ntoars astzi, aici, n mijlocul cmpiei?

E o mirare lng plopii ce i-au optit copilriei?
Pmnturile duc departe, nemrginite i comune;
din rucubeu se-alege zborul i-al rndunicii i-al rutii:
De ce, din toate, primvara a izbutit s te adune,
de ce te joci acum cu toate?
S nu-mi spui, suflete, ca nu tii!