Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS:
Incheiere
Bibliografie
Introducere
Depozitiile martorilor se formeaza treptat, presupunand trei faze succesive: receptia faza in
care martorul, prin mijlocirea organelor de simt, percepe fapte legate de infractiunea savarsita -,
memorarea, adica evaluarea si stocarea faptelor percepute, si reproducerea acestora prin comunicarea
lor orala sau in forma scrisa organului judiciar.
Organul judiciar are ca sarcina sa fixeze informatii probante obtinute prin contactul direct cu
fiinta sau obiectul material in cadrul actiunilor procesuale, sau in urma prezentarii de catre persoanele
cointeresate in proces (invinuitul, victima) a anumitor obiecte.
In criminalistica metoda descrierii are specificul sau determinat de mai multi factori, dintre care:
- reglementarea procesuala a activitatilor de cercetare criminalistica, a modului de fixare a
rezultatelor obtinute. Legislatia in vigoare prevede anumite cerinte asupra formei si continutului tuturor
actelor procesuale la redactarea carora se utilizeaza metoda de in discutie;
Posibilitatea stabilirii unei fapte penale, a imprejurarilor in care acesta a avut loc, se datoreaza
faptului ca savarsirea unei infractiuni, ca si orice alta forma de activitate a omului, in majoritatea
cazurilor, este insotita de producerea in mediul existent a anumitor modificari a caror examinare, in
conditii normale, asigura reconstituirea tabloului dinamic al faptei, identificarea persoanelor
participante si a comportarii acestora.
Modificarile produse in mediu in legatura cu savarsirea unei fapte penale, cunoscute in teoria si
practica criminalistica sub denumirea generica de urme ale infractiunii, se divizeaza in materiale si
spirituale.
Urmele materiale ale infractiunii reprezinta schimbari fizice suportate de obiectele din mediul in
care s-a activat cu prilejul savarsirii actului penal. Ele constituie informatii probante prin particularitatile
de forma si structura, pozitie, inter pozitie si amplasament, toate acestea putand fi considerate prin
cercetari directe efectuate de organul judiciar nemijlocit, cu sau fara concursul specialistilor de
profil.1[1]
Urmele spirituale sunt imaginatii rezultate dintr-un complicat proces psihic de reflectare si
conservare in memorie a faptelor percepute in legatura cu activitatea infractionala. Data fiind natura lor
materiala, imaginatiile celor ce au perceput fapte cu semnificatie probanta nu pot fi cunoscute altfel
decat prin transpunerea acestora in cadrul unui proces de comunicare. In justitia penala acest proces se
realizeaza prin actul procedural de ascultare, adica prin mobilizarea persoanelor ce detin date probante
privind imprejurarile faptei penale pentru a marturisi in fata organului judiciar.
Relatarile persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de natura sa contribuie la stabilirea
adevarului intr-un proces penal, facute si fixate in conformitate cu cerintele legislatiei procesual-penale
in vigoare, constituie mijloace de proba, numite declaratii sau depozitii ale martorilor.
In conformitate cu prevederile Codului de Procedura Penala al Republicii Moldova, calitatea de
martor este atribuita persoanelor care poseda informatii probante de natura sa contribuie la justa
solutionare a unei cauze penale. Prin urmare, in calitate de martor poate fi chemata orice persoana
fizica, care, eventual, cunoaste fapte sau imprejurari de fapt, apte sa serveasca la aflarea adevarului. Nu
pot participa ca martori doar persoanele cu deficiente psihofiziologice, care sunt incapabile a percepe si
reproduce in mod adecvat realitatea si avocatii, care au luat cunostinta de anumite date in exercitiul
functiunilor de aparatori ai invinuitului sau banuitului. Sunt exceptate de obligatia de a da marturii in
defavoarea invinuitului sau inculpatului sotii si rudele apropiate ale acestora.
Persoana vatamata prin infractiune poate comparea in procesul penal, in diverse pozitii
procesuale.
Cand cel ce a suferit un prejudiciu de natura fizica, morala sau materiala isi manifesta dorinta de
a participa la procesul penal in legatura cu tragerea la raspundere penala a inculpatului, acesta
dobandeste calitatea de parte vatamata, iar atunci cand actioneaza in legatura cu tragerea la
raspundere civila, cel vatamat dobandeste calitatea de parte civila; cand persoana vatamata nu participa
la proces nici in calitate de parte vatamata, nici in calitate de parte civila poate fi ascultata ca martor.
Frecventa inalta a marturiilor in procesul penal se explica, in primul rand, prin faptul ca nu in
orice cauza exista mijloace materiale de proba. Sunt frecvente situatiile cand infractorii intreprind
masuri bine gandite pentru a nu lasa urme materiale sau de deteriorare a acestora. In aceste cazuri, ca si
in situatia infractiunilor ce presupun anumita publicitate (actele de huliganism), declaratiile martorilor
sunt decisive in aflarea adevarului. In randul al doilea, prezenta mijloacelor materiale de proba nu
diminueaza importanta marturiilor atat timp cat acestea contribuie, dupa cum, pe buna dreptate, se
sustine in literatura de specialitate, determinarea esentei mijloacelor materiale de proba si inregistrarea
acestora in ansamblul imprejurarilor cauzei2[2].
Sa adaugam la cele enuntate si sfera larga a problemelor la care se pot referi declaratiile
martorilor. Spre deosebire de alte mijloace de proba, depozitiile martorilor pot pune in evidenta date
privind toate imprejurarile ce constituie obiectul probatiunii, inclusiv imprejurarile savarsirii infractiunii,
metodele si mijloacele folosite in acest scop, locul timpul si modul in care s-a activat. Martorii pot
prezenta referiri directe asupra personalitatii faptuitorului sau indica anumite elemente specifice de
natura sa contribuie la identificarea acestuia. Un martor poate fi intrebat despre calitatile invinuitului
sau victimei, comportamentul acestora, in general si in legatura cu fapta penala, in special. Nu de putine
ori martorii specifica conditiile care au inlesnit sau favorizat savarsirea infractiunii si masurile ce se
impun in vederea prevenirii unor noi infractiuni s.a.
La formarea acestui proces concura, intr-o masura sau alta, toate categoriile de senzatii. Unele
dintre acestea au un rol precumpanitor (senzatiile vizuale si auditive), altele au un rol subsecvent
(senzatiile tactile, olfactive si gustative)4[4].
Receptia auditiva organul auditiv al omului este capabil sa perceapa, intr-o infinitate de
nuante, o multitudine de fenomene sonore ce insotesc, fie in mod necesar, fie in mod intamplator,
savarsirea unor infractiuni.
Inaltimea, intensitatea si timbrul constituie cele trei insusiri caracteristice ale oricarui sunet, a
caror perceptie da nastere senzatiilor.
La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infractiunilor, cel mai mare interes il
prezinta perceptia si redarea cuvintelor, a vorbirii.
Perceptia senzoriala se realizeaza in functie de mai multi factori, care in literatura de specialitate
se subdivid in obiectivi si subiectivi.
Factorii obiectivi sunt conditionati de imprejurarile in care are loc perceptia, cei subiectivi de
calitatile psihofiziologice ale martorului si de trasaturile de personalitate ale acestuia.
Dintre factorii obiectivi de natura sa influenteze perceptia de catre martor a faptelor legate de
savarsirea unei infractiuni pot fi:
Receptia vizuala marturia a carei sursa o constituie senzatiile vizuale reprezinta marturia tip,
marturia cel mai frecvent intalnita, deoarece, in aproape fiecare cauza penala, se resimte necesitatea
reconstituirii cat mai fidele a configuratiei locului infractiunii, a localizarii spatiale a unor obiecte, a
precizarii unor raporturi spatiale dintre obiecte, dintre obiectele si persoanele de a caror prezenta la
locul infractiunii este, intr-un fel sau altul, legata de savarsirea acesteia.
Perceptia insusirilor spatiale ale obiectelor necesitatea precizarii raporturilor spatiale se iveste
deseori in procesul penal: distanta ce separa martorul de locul infractiunii in momentul perceptiei,
distanta dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane si obiecte etc.
Unghiul de observatie. Perceptia vizuala mai depinde de unghiul de observatie, dat fiind faptul
ca un anumit unghi de observatie, in mod obiectiv, este favorabil pentru perceperea anumitor obiecte,
persoane sau actiuni si defavorabil pentru perceperea altor persoane, obiecte si actiuni din acelasi
spatiu;
Dependenta preciziei raporturilor spatiale de distanta la care sunt situate obiectele, persoanele
permit a formula urmatoarea legitate: siguranta perceptiei scade odata cu distanta sau, altfel spus,
exactitatea aprecierii acestei insusiri spatiale se afla intr-un raport invers proportional cu distanta.
Distanta la care martorul poate percepe. De la distante mari el va percepe doar conturul
obiectelor, sunetelor si al altor fenomene din campul infractional. Semnalmentele persoanelor,
elementele caracteristice ale obiectelor, alte amanunte si secvente ale infractiunii pot fi percepute, in
cele mai favorabile conditii, de la o distanta de 50-60 m.6[6]
Factorii de bruiaj, (vantul, ploaia), respectiv diferite obstacole fizice, perturbari climaterice pot
reduce mult din calitatea perceptiilor. Nu sunt excluse si disimularile infatisarii, cand persoanele
cointeresate apeleaza la diferite forme de deghizare a aspectului lor exterior si a obiectelor cu care se
activeaza, pentru ca sa nu fie observati sau sa fie observati in mod eronat.
La aplicarea procedeelor tactice de ascultare a persoanei vatamate nu se poate face abstractie
de psihologia sa particulara, dupa cum aceste procedee nu pot fi deprinse de situatia de parte a carei
participare la procese e legata de ideea apararii unor interese proprii, izvorate din infractiune.7[7]
Atata vreme cat consecintele daunatoare ale faptei s-au rasfrant in mod direct asupra ei, ar fi de
asteptat ca declaratiile persoanei vatamate sa constituie sursa celor mai bogate si fidele informatii cu
privire la modul de savarsire a infractiunii.
Emotia de frica, de manie si efectele, carora le corespund groaza, furia si disperarea, reduc
considerabil controlul constiintei asupra conduitei omului.
Memorarea implica succesiunea a trei momente, intre care exista o stransa unitate: faza de
achizitie (memorare), faza de pastrare (retinere) si faza de reactivare (recunoastere si reproducere).
Dimpotriva, ceea ce caracterizeaza memoria voluntara, este existenta scopului mnemic, caruia i
se adauga folosirea unor procedee speciale, in vederea realizarii acestui scop.
Cu trecerea timpului, in informatiile pastrate se inregistreaza pierderi, datorate procesului
uitarii.
In cazul persoanei vatamate faptele, deseori confuz si fragmentar percepute, sunt supuse, nu o
data, unor alterari in urmatoarea etapa a procesului de formare a declaratiilor persoanei vatamate
stocarea memoriala a informatiilor.
In cazul persoanei vatamate, memorarea faptelor are un mai pronuntat caracter activ , dinamic,
proces in cursul caruia faptele percepute sunt supuse unei necontenite reorganizari, regrupari si
restructurari.
Uitarea constituie reversul pastrarii imaginii si se manifesta prin imposibilitatea reamintirii unor
fapte memorate ori a recunoasterii unor evenimente traite, la o noua confruntare cu acestea, sau prin
reproducerea lor eronata.
Printre factorii subiectivi ce pot influenta procesul perceptiv al martorului mai importanti sunt:
In cazul jafului apare tendinta quasi generala de exagerare a faptelor si se manifesta in cazul
aprecierilor asupra duratei de desfasurare in timp a unor fapte, actiuni, activitati, precum si asupra
distantelor. Astfel, aprecierea duratei in timp a activitatii materiale prin care s-a comis infractiunea, sau
a unor imprejurari legate de infractiune ori de faptuitorul acesteia (durata imobilizarii victimei, durata
privarii de libertate a victimei, durata aplicarii violentei etc.), se caracterizeaza prin mari fluctuatii
manifestandu-se, aproape fara exceptie, tendinta de supraevaluare.
In ce priveste aprecierea datelor scurte si lungi de timp, in cazul persoanei vatamate aceasta
tendinta se manifesta intr-un singur sens, cel al supraevaluarii timpului.
Prezentarea pentru recunoastere a persoanelor prezinta cea mai mare importanta nu numai
datorita frecventei, ci, mai ales, consecintelor pe care le-ar putea antrena falsele identificari.
Daca perceptia initiala a avut loc in interiorul unei incaperi sau pe un loc deschis,
prezentarea pentru recunoastere va trebui sa se desfasoare in conditii similare. Pentru a verifica
exactitatea perceptiei prin mijlocirea analizatorului vizual, se impune ca recunoasterea sa aiba
loc in aceleasi conditii de vizibilitate.16[16]
Pentru a verifica aptitudinea de a vedea, auzi, mirosi trebuie respectata aceiasi distanta,
aceleasi pozitii ale infractorului si martorului, aceleasi atitudini si miscari.
Atunci cand presupusul faptuitor urmeaza a fi prezentat pentru recunoastere mai multor
persoane, pentru a se evita riscul influentarii, reprezentarea se va face in mod succesiv, in
prezenta numai a unei persoane.
Daca martorul recunoaste presupusul faptuitor, trebuie sa declare acest lucru in prezenta
tuturor celor de fata, moment urmat de executarea unei fotografii a intregului grup, precum si de
fotografierea separata a celui recunoscut.
Dupa efectuarea prezentarii pentru recunoastere, cel ce a facut recunoasterea este ascultat
din nou, iar declaratiile sale sunt consemnate intr-un proces-verbal, care impreuna cu declaratiile
date initial, reprezinta dovada recunoasterii sau nerecunoasterii.
In urma efectuarii acestei activitati, cel ascultat fie il recunoaste, fie nu-l recunoaste pe
presupusul faptuitor.
Recunoasterea e imprecisa sau incerta atunci cand, pe fondul coincidentei unora dintre
trasaturile definitorii ale persoanei, se constata si existenta unor discordante.
Infatisarea persoanei poate suferi transformari din cauze dependente sau independente de
vointa sa.
Prezinta caracter deliberat acele ajustari intentionate aduse infatisarii persoanei, in scopul
de a impiedica identificarea (modificarea intentionata a coafurii, a frizurii, faptul de a purta
barba, mustati sau de a le indeparta). Astfel de modificari nu constituie un obstacol, ci doar o
dificultate in calea identificarii.
Incheiere
1) Portretul vorbit al unei persoane poate fi intocmit numai in urma unei descrieri
complete a intregii conformatii a corpului (capul, trunchiul, membrele
superioare si inferioare, caracteristicile fetei). Atunci cand descrierea dupa
metoda portretului vorbit se efectueaza in scopul realizarii unei activitati de
recunoastere, o deosebita atentie se acorda semnalmentelor particulare;
BIBLIOGRAFIE
1. Doras S., Criminalistica, Chisinau, 1996.
8. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologia judiciara, Bucuresti, 1972.
10. ., , , 1975.
11. ., , , 1975
22[1] S.Doras, Criminalistica, Chisinau, 1999.
23[2] A.Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale in procesul penal, Iasi, 1979, p.8.
25[4] A.Ciopraga, Criminalistica, Tratat de tactica, Editura Gama, Iasi, 1996, p.165;